ION- tema ?

i viziunea despre lume

de Liviu Rebreanu

Apărut în 1920, romanul „Ion” se integrează în literatura interbelică, ilustrând direcţia obiectivă
şi realistă a acestei specii literare. Pentru Eugen Lovinescu, opera lui Liviu Rebreanu este un moment
de vârf al evoluţiei romanului de la subiectivitate la obiectivitate, în acest sens dovedindu-şi
modernitatea. Din perspectiva lui Nicolae Manolescu, „Ion” este o scriere de tip doric, deoarece
recurge la o naraţiune obiectivă, în cadrul căreia „Naratorul omniscient este divinitatea centrală a unui
sistem teocentric”
Apartenenţa la proza realistă poate fi argumentată prin existenţa unor trăsături specifice
acestui curent literar în construcţia naraţiunii şi a personajelor, dar şi în modalităţile de valorificare a
temelor literare. Mai întâi, naraţiunea obiectivă, realizată de un narator omniscient şi omniprezent şi
impersonal, creează impresia de veridicitate a faprtelor relatate. Apoi, cronologia respectată, dublată
de legea cauzalităţii în prezentarea evenimentelor, se constituie într-un alt argument al integrării în
realism. În ceea ce priveşte personajele, construcţia riguroasă, prin apelul la biografie, la portretul
fizic şi la cel moral, alături de lipsa de idealizare, ca rezultat al îmbinării dintre calităţi şi defecte,
precum şi condiţionarea evoluţiei acestora de apartenenţa la un mediu social clar conturat
demonstrează viziunea realistă a romanului scris de Liviu Rebreanu. Iluzia veridicităţii, a vieţii în
deplină desfăşurare, este asigurată şi de elementele momografice, de surprinderea unor tradiţii şi
obiceiuri legate de evenimentele majore ale existenţei, naşterea, nunta, înmormântarea. Tema
princcipală a operei, problematica pământului, se realizează prin apelul la observarea unui mediu
social surprins în toată complexitatea sa, societatea rurală transilvăneană de la începutul secolului al
XX-lea..
Ca specie literară, „Ion” este un roman, adică o operă epică de mari dimensiuni, cu numeroase
personaje şi cu o acţine complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, antrenând conflicte
puternice.
Geneza romanului ilustreză raportul strâns dintre ficţiune şi realitate. Trei sunt elementele care
stau la baza alcătuirii operei. Aşa cum afirmă autorul în „Mărturisiri”(1932), nucleul operei este
secvenţa sărutării pământului. Aceasta îşi găseşte un punct de plecare într-o întâmplare neobişnuită la
care Liviu Rebreanu a fost martor. Aflat pe hotarul satului Prislop, devenit, în cadrul ficţiunii, Pripas,
autorul observă gestul unui ţăran care, crezându-se neobservat, se apleacă şi sărută cu religiozitate
pământul. Întâmplarea este reţinută pe moment ca o bizarerie, dar va deveni în operă secvenţa
simbolică din capitolul al IX-lea, „Sărutarea”. Discuţiile autorului cu un ţăran pătimaş, însetat de
pământ, repreziuntă al doilea element de geneză a romanului iar al treilea îl constituie povestea unei
fete care, după ce a încălcat din iubire normele morale ale satului, este alungată şi de tată, şi de iubit.
Acestor trei elemente li se adaugă amănuntele autobiografice valorificate în descrierea vieţii familiei
Herdelea, în destinul învătătorului, dar şi în surprinderea firii inadaptate a lui Titu Herdelea, personaj
pentru care prototip este autorul însuşi. Nuvele „Zestrea”şi „Ruşinea” sunt primele opere epice ale
autorului care utilizează nucleele epice ce vor sta la temelia romanului „Ion”. De altfel, o primă
variantă a operei, începută 1913, purta titlul „Zestrea”.
Temele literare ale operei sunt problematica pământului în contextul societăţi transilvănene de
la începutul secolului al XX-lea, iubirea şi destinul. Cele dintâi se regăsesc formulate metaforic în
titlul celor două părţi ale romanului „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”. Pentru ţăranul sărac din
satul transilvănean Pripas, pământul este singura posibilitate de schimbare a statutului social inferior pe
care îl are. Dorinţa de a-l dobândi este atât de puternică încât înăbuşă pentru moment iubirea pentru
Florica, fată frumoasă, însă foarte săracă, în favoarea interesului pentru Ana, fata urâtă, dar bogată,
care poate prilejui, prin zestrea mare, urcuşul social. Arivismul lui Ion este , pe de o parte, integrabil
într-o tipologie şi, pe de altă parte, se dovedeşte neobişnuit, atipic. Ca ţăran doritor de pământ, Ion este
un exponent al lumii satului, dar prin metodele utilizate pentru înavuţire şi prin patima nefirească pe
care o resimte pentru glie, iese din normalitate. Tema destinului este ilustrată de funcţia anticipativă a
unor secvenţe epice şi de câteva imagini cu valoare de simbol. Hora, descrierea drumului care conduce
spre satul Pripas, Hristosul de tinichea tremurând în vânt şi ignorat de toată lumea, trăirile personajului
din secvenţa sărutării pământului sunt avertismente ale împlinirii unui destin tragic, spre asumarea
căruia Ion se îndreaptă în mod inconştient. Aşa cum afirma Nicolae Manolescu în legătură cu romanul
obiectiv, „Semnele predestinării sunt pretutindeni în jurul eroului”, dar acesta nu le observă, mânat
fiind de orbirea celor două patimi, pentru pământ şi pentru Florica.
Romanul este structurat în două părţi, „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, acestea
însumând 13 capitole, ale căror titluri au valoare simbolică: „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”,
„Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta”, „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „George”,
„Sfârşitul”. De aemenea, opera este configurată pe două planuri narative, cel al ţărănimii şi cel al
intelectualităţii rurale, ambele reuşind să redea impresia de frescă socială a satului transilvănean.
Relaţia incipit-final pune în evidenţă simetria şi construcţia circulară a operei, menită să
genereze impresia destinului care conduce până la sfârşot evoluţia personajelor, autorul însuşi
asemănând alcătuirea romanului cu o figură geometrică : „De aceea romanul, un corp sferoid, se
termină precum a început” (L. Rebreanu, „Mărturisiri”).
Incipitul conţine descrierea drumului care conduce spre satul Pripas, metaforă a destinului şi a
trecerii de la realitate la ficţiune. Toponimele (Pădurea Domnească, Cişmeaua Mortului. Râpele
Dracului) vor fi reluate în final în ordine inversă, deoarece, pe acelaşi drum pe care se pătrunde în
spaţiul ficţiunii, se realizează şi revenirea la realitate. Cititorul este condus abil de la un spaţiu
recognoscibil, redat prin toponime cu existenţă reală - Cluj, trecătoarea Bârgăului - , la un spaţiu
imaginar, centru al lumii fictive – satul Pripas. Verbele personificatoare din descrierea drumului se
organizează într-o gradaţie ascendentă care exprimă graba, nerăbdarea pătrunderii în ficţiune: „se
desprinde”, „trece”, „spintecă”, „aleargă”, „urcă anevoie”, „înaintează vesel”, „coteşte brusc”, „să dea
buzna”.Acestei grabe epice îi corespunde, în finalul operei, o anumită lentoare, exprimată simetric
printr-o altă gradaţie, acum descendentă, realizată , de asemenea, cu ajutorul verbelor personificatoare:
„coteşte”, „se îndoaie”, „se întinde... ca o panglică cenuşie”, „trece”, „se pierde”( „se pierde în şoseaua
cea mare şi fără început”). Simetria incipit-final este realizată şi cu ajutorul unei imagini simbolice,
aceea a Hristosului de tinichea de la marginea satului, avertisment pentru cele ce urmează să se
întâmple, în incipit, concluzie a evenimentelor tragice, sacţionate moral, în final. Impresia de forţă
nemiloasă a destinului care antrenează protagoniştii într-o învălmăşeală de evenimente cu şfârşit
prestabilit este conturată în finalul romanului prin imaginea satului lăsat în urmă de trăsura
Herdelenilor: „Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins,
alţii le-au luat locul. Peste xvârcolirile vieţii vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele”.
Descrierea drumului este urmată la începutul operei de cea a satului, ambele având valoare
anticipativă şi expozitivă.
Satul este încremenit în căldura zilei de vară. Nimic nu anunţă prezenţa omului. Printr-o
viziune cinematografică, naratorul aglomerează detalii, fără a le oferi un sens. Imagini disparate şi
aparent nesemnificative sunt aglutinate, construind un univers al ficţiunii verosimil, redat de o voce
impersonală, care se abţine de la orice comentariu. Asemenea unei camere de filmat, „ochiul”
naratorului prezintă câinele învăţătorului Herdelea, toropit de căldură, pisica albă care trece prin praful
uliţei, rufele puse la uscat pe frânghie, ulcica verzuie de lut de pe prichiciul pridvorului, găinile care
scurmă în nisip. Poziţionarea faţă în faţă a casei învăţătorului Herdelea şi a celei a lui Alexandru Pop-
Glanetaşu anticipează existenţa celor două planuri epice ale operei, unul care urmăreşte evoluţia
intelectualităţii rurale şi unul care se opreşte asupra ţărănimii, prin exponentul acesteia, Ion.. Tăcerea
satului anunţă marile conflicte care urmează să se desfăşoare, asemenea unei scene pe care piesa nu a
început să se joace.
În contrast cu satul amuţit şi încremenit din incipit se poziţionează secvenţa horei, aceasta
având atât valoare expozitivă, deoarece prezintă ierarhia socială a satului şi adună laolaltă personajele
principale, cât şi valoare de intrigă, întrucât cel mai important conflict al operei, dintre Vasile Baciu şi
Ion, îşi găseşte aici începutul. Hora are valoare simbolică, fiind, aşa cum considera Nicolae Manolescu,
o adevărată „horă a soartei”.Dansul tinerilor, Someşana, este o adevărată dezlănţuire de energii, în joc
fiind prinşi cei care îţi caută partenerul de viaţă. Privitorii sunt organizaţi în grupuri, în funcţie de
statutul social, deoarece satul este puternic stratificat iar cei bogaţi nu acceptă imixtiunea săracilor
printre ei. Din acest motiv, Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, încearcă zadarnic să se strecoare printre
bogătaşi, „ca un câine la uşa bucătăriei”.Intelectualii satului, preotul şi familia învăţătorului Herdelea,
asistă un timp la jocul tinerilor ţărani, dar refuză să intre în el, diferenţele sociale trebuind să fie
respectate.
Ion şi Ana sunt prinşi în febra dansului, iar la sfârşit flăcăul îmbrăţişează fata cu mai multă
gingăşie şi mai prelung decât ceilalţi băieţi. Privirea cu care o urmăreşte ascunde în ea un „vicleşug
neprefăcut”, deoarece o iubeşte pe Florica, dar spre Ana îl mână faptul că are „locuri şi case şi vite
multe”, în timp ce prima „era mai săracă decât dânsul”. Nici măcar nu înţelege prea bine dacă fata lui
Vasile Baciu îi este dragă sau nu, însă în această secvenţă pare să manifeste o oarecare compasiune
faţă de ea şi o numeşte Anuţa. În timp ce , sub nuc, priveşte buzele subţiri ale Anei care îi dezveleau
dinţii cu strunguliţe, poartă în suflet râsul cald al Floricăi, „obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei
albaştri ca cerul de primăvară”. Lupta din sufletul lui Ion nu ajunge însă să fie dureroasă, patima pentru
pământ este la început mai puternică şi învinge pentru moment iubirea purtată Floricăi.
Cearta dintre Vasile Baciu şi Ion din cadrul acestei secvenţe narative (intriga) deschide
conflictul principal şi exterior al operei, iar rivalitatea dintre Ion şi George Bulbuc, declanşată de
interesul comun pentru fata bogătaşului şi sfârşită printr-o încăierare puternică din care Ion iese
învingător, anticipează uciderea protagonistului din finalul romanului, în care raporturile de forţe se
inversează., reprezentând, în acelaşi timp, debutul unuia dintre conflictele secundare din cadrul
acţiunii..Pe parcursul operei se configurează şi alte conflicte secundare, precum cel dintre Ion şi
Simion Lungu, din al cărui pământ fiul lui Alexandru Glanetaşu îşi însuşeşte o brazdă, cel dintre
Zaharia Herdelea şi Vasile Baciu, cauzat de atitudinea diferită pe care o au aceşti membri ai
intelectualităţii rurale faţă de Ion.
Conflictul interior nu capătă accente puternice, deoarece Ion, fire simplă şi frustră, nu poate
trăi simultan două pasiuni la fel de puternice. Dragostea pentru pământ anihilează pentru început
„glasul iubirii”, pentru a reizbucni mai târziu, după ce pământurile au fost debândite şi după ce Ana se
sinucide iar Petrişor, fiul său, moare. Un conflict interior pare să trăiască Zaharia Herdelea, tată de
familie şi învşţător român sub ocupaţie austro-ungară. Intrat în relaţii ostile cu autorităţile din cauza
unei jalbe făcute lui Ion, prin care voia să-l scape de închisoare, Zaharia Herdelea crede că poate scăpa
el însuşi de ameninţarea cu închisoarea şi de demiterea din funcţie dacă votează cu deputatul maghiar
împotriva celui român, câştigând astfel reputaţia de renegat. Luptele mărunte ale vieţii, greutăţile
familiei, datoria de a-şi mărita cele două fete, Laura şi Ghighi, şi de a-i facilita cariera lui Titu, fiul său,
un poet visător şi fără simţ practic, îl determină să ia decizii împotriva propriei conştiinţe, dar
patriotismul îi iese la iveală în secvenţa inspecţiei şcolare în urma căreia va fi pensionat.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde faptele săvârşite de Ion în vederea dobândirii pământurilor lui
Vasile Baciu: seducerea Anei şi transformarea ei în victimă, căsătoria care urmează unor îndelungi
negocieri în care fiecare parte pare să rămână inflexibilă; răceala faţă de soţia sa după căsătorie,
scenele violente şi ignorarea în urma cărora Ana se sinucide; moartea lui Petrişor; apropierea vicleană
de George pentru a-i facilita accesul la Florica, devenită între timp soţia bogătaşului. Punctul
culminant îl constituie decizia lui Ion de a merge la Florica în seara în care îl considera pe George
plecat la pădure iar deznodământul aduce cu sine uciderea lui Ion de către soţul Floricăi cu lovituri
puternice de sapă.
Printre secvenţele semnificative ale operei, cu puternică încărcătură simbolică, se numără cele
în care protagonistul este aşezat în faţa pământului, din capitolele al II-lea şi al X-lea, „Zvârcolirea” şi
„Sărutarea”.
În capitolul al II-lea, „Zvârcolirea”, este justificată prin biografia personajului setea sa de
pământ. Din dragoste pentru pământul-mamă, Ion a refuzat să meargă în continuare la şcoală, deşi se
arătase un elev inteligent în perioada în care Zaharia Herdelea i-a fost învăţător. Aflat la secere, după
bătaia din ajun cu George Bulbuc, Ion contemplă pământurile care nu mai sunt ale lui din cauza
nevredniciei tatălui său care le-a vândut şi le compătimeşte ca pe o fiinţă dragă: „Locul nostru,
săracul!”. În faţa pământului uriaş se simte „mic şi slab cât un vierme”, dar are sentimentul că-l poate
doborî, că poate stăpâni peste tot cuprinsul, deoarece „pământul i-a fost mai drag ca o mamă” încă de
când era copil. Hotărârea pe care o ia acum îi va determina întreg destinul: „Trebuie să aibă pământ
mult, trebuie!”
În opoziţie cu această secvenţă se situează aceea din capitolul „Sărutarea”. Stăpân al tuturor
pământurilor, ca urmare a planului său de a se căsători cu Ana, Ion se duce să le viziteze imediat ce
primăvara dă semne de apropiere. Se îmbracă în haine de sărbătoare, deşi este o zi de luni, şi pleacă
să-şi vadă „inima moşiei” după care sufletul său tânjea. Pământul - ibovnică i se închină acum,
deoarece este numai al lui, este asemenea unui „duşman doborât”. Gestul cucernic al sărutării gliei
ascunde o înfrăţire nefirească între om şi pământ, o patimă exagerată ale cărei consecinţe sunt
anticipate încă din această secvenţă prin termenii care sugerează ideea morţii:”mănuşi de doliu”, „fior
rece, ameţitor”. Pământul – mamă, pământul-ibovnică şi pământul – stihie sunt cele trei ipostaze la
care se raportează protagonistul în relaţia sa cu glia pe care o iubeşte pătimaş.
O altă secvenţă semnificativă a romanului este sinuciderea Anei din capitolul „Ştreangul”.
Căzută din iluzia că soţul său o iubeşte şi că ar putea fi fericită alături de el, Ana conştientizează abisul
de nefericire în care s-a prăbuşit. Nici în copilul a cărui asemănare cu Ion este evidentă nu vede o
consolare. Obişnuită cu gândul morţii prin două decese la care a fost martoră, cel al lui Avrum şi cel al
lui Dumitru Moarcăş, Ana se sinucide în grajd, în vecinătatea animalelor care continuă să rumege
indiferente. Aceeaşi indiferenţă se va regăsi şi în reacţia lui Ion la fapta soţiei sale. După o primă
senzaţie de durere acută şi de milă, bărbatul se simte eliberat, uşurat, gândind că „bine a făcut că s-a
omorât”. Apoi grija pentru copil îl invadează, deoarece vede în el garantul proprietăţilor pe care atât de
greu le-a dobândit.
Perspectiva narativă prezentă în cadrul textului este obiectivă, viziunea „dindărăt” şi
focalizarea zero punând în evidenţă un narator impersonal, neimplicat în comentarea faptelor pe care le
prezintă rece, detaşat. Alternanţa secvenţelor narative este folosită în trecerea de la un plan epic la altul
iar succesiunea cronologică a evenimentelor se realizează prin înlănţuire. Printre tehnicile literare
utilizate în operă se numără contrapunctul, anticiparea şi „camera neutră”, cea din urmă fiind
specifică cinematografiei. Contrapunctul face legătura dintre cele două planuri narative ale textului,
acelaşi aspect fiind urmărit şi în rândul ţărănimii, şi în cel al intelectualităţii., un exemplu fiind
raportarea contrapunctică a nunţii dintre Ion şi Ana la nunta Laurei cu Pintea. Anticiparea presupune
prefigurarea destinului personajului principal în cadrul câtorva secvenţe- cheie, cum ar fi cea a sărutării
pământului. Tehnica literară a camerei neutre este folosită în incipit, creând impresia de veridicitate
prin detaşarea totală a naratorului .
Construcţia personajelor este realizată prin refuzul oricărei idealizări. De exemplu, Vasile
Baciu, principalul oponent al lui Ion, are în alcătuirea sa şi elemente pozitive, şi elemente negative.
Destinul său este repetat parţial de fiul sărac al Glanetaşului, deoarece amândoi s-au căsătorit pentru
avere, dar deosebirea dintre ei constă în faptul că tatăl Anei şi-a iubit soţia, pe când Ion o tratează pe
Ana ca pe un simplu obiect.
 Ana este victima desăvârşită . Orfană de mamă, dar bogată, ea este fragilă în faţa nevoii de
îmbogăţire a lui Ion, flăcăul în tandreţea căruia crede drept compensaţie pentru privaţiunile afective din
trecut. Maltratată de tată şi de soţ, Ana sfârşeşte prin a se sinucide, după ce constată lămurit distanţa
dintre iluziile sale şi realitatea căsătoriei cu Ion. Caracterizată direct de către protagonistul operei
(„Cât e de slăbuţă şi de urâţică!... Cum să-ţi fie dragă?”), Ana se conturează ca personaj principal şi
prin caracterizarea indirectă, aceasta surprinzând condiţia nefericită a femeii în societatea rurală în care
căsătoriile se fac numaidin interes material iar abaterea de la normele morale este drastic sancţionată.
Caracterizarea lui Ion- în foile următoare; opinie, încheiere