Cum se împart bunurile unei moșteniri? avocatnet.

ro

Odată ce au acceptat moștenirea, așa cum prevede legislația civilă, moștenitorii

decedatului devin coproprietari pe un ansamblu de bunuri și/sau bani, pe care
trebuie să le partajeze în conformitate cu cota care-i revine fiecăruia prin efectul
legii sau al voinței celui decedat. Fie că aleg să-l facă printr-un simplu acord sau că
merg în fața instanței de judecată, moștenitorii pot să facă partajul oricând. În cele
ce urmează vom prezenta câteva aspecte esențiale privind modul în care
moștenitorii devin proprietari exclusivi pe ceea ce au moștenit.

Moștenirea (succesiunea) reprezintă transmiterea averii unei persoane fizice

decedate către una sau mai multe persoane în viață, iar tot ceea ce ține de
transmiterea bunurilor, de acceptarea/renunțarea la moștenire etc. sunt chestiuni
care nu pot fi discutate în termeni concreți decât ulterior momentul morții celui pe
care sperăm să-l moștenim. În termeni juridici, acesta este momentul deschiderii
moștenirii.

Această precizare este deosebit de importantă, înainte de a începe orice alte

discuții, întrucât interdicția din legislația civilă este destul de clară. "Dacă prin
lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca
obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă (adică înainte de
moartea persoanei - n. red.), precum actele prin care se acceptă moştenirea sau
se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se
înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la
deschiderea moştenirii", prevede documentul.

Cu alte cuvinte, nu putem să facem promisiuni că, peste ani, la momentul morții
celui pe care ar am putea să-l moștenim, vom refuza anumite bunuri sau tot ce ni s-
ar cuveni, tot așa cum nu ar trebui să le facem altora promisiuni cu privire la
lucrurile pe care le-am putea primi. În cazul moștenirii putem să aplicăm cu mare
succes zicala "Socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg".
 Notă: Despre chestiunile generale cu privire la cele două tipuri de moștenire
existente în prezent -- legală și testamentară -- puteți găsi mai multe informații
în acest articol.

Înainte de partaj, trebuie să acceptăm moștenirea

Momentul decesului este, după cum spuneam mai sus, momentul la care se
deschide moștenirea. De la acest moment, cel "chemat" să moștenească fie în
temeiul legii (moștenire legală), fie în temeiul voinței celui decedat (moștenire
testamentară) poate accepta moștenirea sau poate renunța la ea.

Desigur, putem să fim, în privința aceleiași moșteniri, și moștenitor legal, și

moștenitor testamentar în același timp, în funcție de dorința defunctului, numai că
acceptarea/renunțarea trebuie să se facă pentru fiecare în parte, potrivit Codului
civil.

Actul normativ ne indică un termen de un an pentru a spune dacă acceptăm

sau nu ceea ce ni se cuvine în temeiul legii să primim ori ceea ce ne-a lăsat
defunctul (dreptul de opțiune succesorală). În general, termenul de un an se
calculează de la momentul decesului celui pe care-l moștenim, dar sunt anumite
situații în care se calculează de la un moment ulterior:

 de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după
deschiderea moştenirii (exemplul clasic este al tatălui decedat căruia i se naște,
ulterior decesului, un copil);
 de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se
face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă
moştenirea, afară numai dacă cel care moștenește a cunoscut faptul morţii sau
hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la
această din urmă dată (aici vorbim, practic, de persoane date dispărute și care, după
un anumit termen prevăzut de lege, sunt declarate decedate prin hotărâre
judecătorească);
 de la data la care moștenitorul testamentar a cunoscut sau trebuia să
cunoască testamentul prin care se prevede dreptul său, dacă acesta este descoperit
după deschiderea moştenirii;
 de la data la care moștenitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de
rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este
ulterioară deschiderii moştenirii.

Putem să acceptăm moștenirea în mod expres (printr-un act care nu trebuie să fie

neapărat autentic) sau în mod tacit, adică având un anumit comportament care
indică, fără prea mare urmă de îndoială, că am fost de acord să primim ceea ce ni
se cuvine sau ne-a fost lăsat. Spre exemplu, începem să vindem din bunuri sau să
le dăruim altcuiva, renunțăm în favoarea altor moștenitori, începem să renovăm o
casă sau să facem investiții în bunul respectiv sau îl închiriem. În orice caz,
acceptarea moștenirii înseamnă că am devenit proprietari pe bunurile moștenite.

Când se consideră că am renunțat la moștenire? Atunci când refuzul nostru este

expres -- un act de renunțare la notar, să spunem -- ori atunci când nu ne-am
manifestat în niciun fel cu privire la moștenire în decursul acelui an de zile în care
puteam să acceptăm -- expres ori tacit -- moștenirea. În acest sens, Codul
prevede: "Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire
succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de
succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, prin acceptarea
moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an".

În afară de aceste situații, renunțarea la moștenire nu se presupune. Declaraţia

de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Totuși, cel care se
răzgândește cu privire la renunțarea sa trebuie să se încadreze în termenul acela de
opțiune de un an pentru a putea să-și retragă renunțarea. Desigur, retragerea
renunțării nu mai are niciun efect dacă moștenirea a fost deja acceptată de
ceilalți cu privire la partea care i-ar fi revenit renunțătorului.
Notă: Odată ce va intra în vigoare Legea falimentului personal, cei care moștenesc
calitatea de datornic în procedura de insolvență pe plan de rambursare își vor putea
exercita dreptul de opțiune succesorală în termen de trei luni de la data notificării.

Partajul se poate face oricând, dar e preferabil să-l facem cât mai repede

În realitate însă, cei mai mulți moștenitori

-- în special dacă ne referim la copii, nepoți, frați sau soțul supraviețuitor

-- acceptă tacit moștenirea, pentru că sunt foarte puțini cei care merg la un notar
"să facă succesiunea" cu acte, în termenul acela de un an. Așa se face că, în
momentul în care trebuie făcut partajul, notarul ales are de descurcat ițele extrem
de complicate are unei moșteniri care trebuia dezbătută acum multă vreme, poate
chiar zeci de ani.

Partajul trebuie făcut pentru că, până atunci, moștenitorii se află în ceea ce legea
indică drept "stare de indiviziune", adică un fel de coproprietate: astfel,
proprietatea asupra bunurilor celui decedat s-a transmis, însă nimeni nu este
proprietar pe ceva anume - un bun, o parte dintr-un bun și așa mai departe. Până la
partaj, există doar niște cote ideale ale fiecăruia din bunul respectiv (mai multe
detalii despre cotele care le revin moștenitorilor legali puteți afla de aici).

"Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când

există convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel", prevede Codul.
Așadar, putem face partajul oricând.

Partajul se poate face în două moduri: prin simpla învoială a moștenitorilor sau

prin hotărâre judecătorească. Dacă sunt toți moștenitorii prezenți și au
capacitate deplină de exercițiu (care se dobândește, de principiu, la 18 ani, dar se
poate și mai devreme în unele situații particulare), partajul se poate realiza prin
bună învoială, în forma în care vor moștenitorii și prin actul care le convine. Însă
dacă e vorba și de imobile, atunci el trebuie să fie obligatoriu făcut în formă
autentică.

Dacă printre ei se află și minori/persoane puse sub interdiciție/persoane dispărute,

atunci partajul prin buna învoială (voluntar) "se va realiza cu respectarea regulilor
referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute", conform
actului normativ. Asta înseamnă, printre altele, că interesele acestor persoane vor fi
reprezentate de reprezentanții lor legali, va fi nevoie de autorizarea instanței de
tutelă și, dacă e cazul, de cea a ocrotitorului legal.

Pentru că, în cazul partajului prin buna învoială, vorbim de fapt despre o convenție
civilă, actul de partaj va putea fi desființat pentru aceleași cauze ca și
contractele, ceea ce unii ar putea spune că este un dezavantaj.

Varianta mai complicată, dar singura posibilitate în anumite cazuri, este cea a
partajului în instanță. Avem nevoie de o hotărâre judecătorească de
partaj atunci când nu există înțelegere între moștenitori, deci problema unui acord
în fața unui notar este complet ieșită din discuție, sau când există moștenitori care
pur și simplu nu vor să facă partajul, oricare ar fi motivele lor.

Câteva reguli de împărțire a bunurilor

În materia regulilor generale ale oricărui tip de partaj

-- fie el succesoral sau de alt fel

-- Codul civil prevede că acesta se va face în privința bunurilor comune, în

principiu, în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar. Altfel spus,
dacă bunul ce trebuie împărțit între moștenitori este ușor de împărțit în forma sa
materială, atunci fiecare va primi acea parte din bun care corespunde cotei la care
are dreptul prin lege sau prin voința celui decedat.
 Însă dacă e vorba de bunuri indivizibile sau care nu sunt ușor de partajat în
forma în care se găsesc, partajul se va face, potrivit Codului, într-unul dintre
următoarele moduri:

 atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai
multor moștenitori, la cererea acestora; așadar, unul poate lua întregul bun, în
materialitatea sa, dar le va da celorlalți, în schimb, contravaloarea în bani a părților
din bun care le-ar fi revenit acestora;
 vânzarea bunului în modul stabilit de moștenitori ori, în caz de neînţelegere,
la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către aceștia.

Astfel, în urma partajului, acea stare de indiviziune la care ne-am referit mai sus
încetează, iar fiecare dintre moștenitori devine proprietarul exclusiv al bunului
sau al sumelor de bani ca echivalent ce i-au fost atribuite, dar numai cu
începere de la data stabilită prin actul de partaj (și care nu poate nu poate fi
mai devreme de data actului de împărțire voluntară sau de data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti).

"În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de
partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă
definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară", se prevede în Cod. De
fapt, chiar și dacă nu avem de-a face cu un partaj, pentru că există un singur
moștenitor, cu toate că el devine proprietar la momentul acceptării moșteniri
asupra imobilului în cauză, dacă el va vrea să dispună de acesta, va trebui să-și
înscrie obligatoriu dreptul de proprietate în cartea funciară, după cum indică actul
normativ în discuție.

În altă ordine de idei, partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor

moștenitori este lovit de nulitate absolută. Cu alte cuvinte, el nu-și poate
produce efectele juridice. Un moștenitor care află de partajul făcut în lipsa lui
poate să-l conteste oricând cu succes, mai ales dacă i s-a ascuns în mod intenționat
această chestiune. Însă partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate
bunurile moștenirii, iar pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj
suplimentar.

În fine, părinții pot să facă, prin testament, o împărțire a bunurilor (prezente)

între copiii lor, atâta timp cât sunt luați în calcul toți copiii și se ține cont de
prevederile Codului civil în materia cotelor minime pe care ei trebuie să le
primeacă din moștenire (este vorba despre rezerva succesorală, despre care am
scris aici). Este ceea ce se cheamă, în Codul civil, partajul de ascendent, și care
poate fi făcut și prin donație.

"Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu

respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte
juridice. Partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile
prezente. Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile
moştenirii, bunurile necuprinse se vor partaja conform legii", se prevede în actul
normativ.