Hematemeza constă într-o vărsătură de sânge ce traduce o sângerare la nivelul

tubului digestiv. Prezenţa sângelui roşu-deschis în vărsătură atestă lipsa de contact sau
contactul redus al sângelui cu lichidul gastric şi faptul că sângerarea s-a produs la nivelul
cardiei sau stomacului sau deasupra acestora. O sângerare duodenală masivă sau rapidă
se poate solda, de asemenea, cu vărsătură cu sânge roşu-deschis. Vărsătura în „zaţ de
cafea“ atestă faptul că sângele a suferit digestia gastrică sau sugerează o sângerare lentă
sau inactivå în esofag, cardia, stomac sau duoden. Hematemeza se insoţeşte de regulă
de melenă. Prezenţa hematemezei indică o sursă de sângerare deasupra unghiului
dintre duoden şi jejun (unghiul lui Treitz).

Hematemeza trebuie deosebită de:

-hemosialemeză - reprezintă eliminarea de salivă amestecată cu sânge care provine de

la nivelul gingiilor

- hemoptizie - eliminarea de sânge prin tuse din arborele respirator

- epistaxis – dacă este inghiţit, poate fi confundat cu o hematemeză, deoarece sângele

se elimină prin vărsătură, dar acesta provine din fosele nazale

Hemoragiile gastrointestinale pun în discuţie 3 probleme:

• recunoaşterea hemoragiei gastrointestinale (hematemeză, hematochezie, melenă);
• evaluarea severităţii hemoragiei gastrointestinale şi atitudinea terapeutică în această
situaţie;
• identificarea cauzelor hemoragiilor gastrointestinale şi atitudinea terapeutică în raport
cu etiologia acestora
Orice hemoragie digestivă, cu excepţia situaţiei în care este de importanţă mică şi
incapabilă să devină gravă, implică efectuarea de urgenţă a: grupei sanguine, numărului
de leucocite cu formula leucocitară, numărului de reticulocite şi trombocite,
hematocritului şi hemoglobinei, timpului de sângerare şi coagulare, timpului Quick,
timpului parţial de tromboplastină activat şi instituirea unui abord venos la nivelul unei
vene mari a membrului superior în scopul de a putea efectua prelevări repetate de
sânge şi, dacă este necesar, de a se institui o perfuzie.
 Trombostop 2 mg comprimate

Acenocumarol

Clasa terapeutică: Anticoagulante orale (antagonisti ai vitaminei K) - derivaţi de

cumarină

Mecanism de actiune: interferă în transformarea metabolică a vitaminei K – împiedică

reconversia vitaminei K în formă naftochinonică din epoxidul acesteia prin inhibarea
epoxireductazei dependente de NADH redus pe baza antagonismului competitiv la
nivelul legării de substrat. Antagoniştii vitaminei K realizează efectul lor anticoagulant
prin inhibarea reductazei epoxid-vitamina K, cu scăderea ulterioară a gama-carboxilării
unor molecule de acid glutamic situate în porţiunea terminală a factorilor de coagulare II
(protrombină), VII, IX, X şi a proteinei C sau a cofactorului ei, proteina S. Gama-
carboxilarea are o influenţă semnificativă asupra interacţiunii factorilor de coagulare cu
ionii de calciu. Fără această reacţie nu se poate iniţia coagularea sanguină.

Farmacoterapie: profilaxia şi tratamentul tromboembolismului venos (inclusiv

embolismului pulmonar), tratamentul profilactic al tromboemboliilor, profilaxia
accidentelor tromboembolice, profilaxia si tratamentul complicatiilor tromboembolice
din infarctul miocardic acut, fibrilaţie atrială, valve cardiace bioprostetice, profilaxie
secundară la pacienţi cu sindromul antifosfolipidic, pacienţi cu sindromul antifosfolipid şi
tromboembolism venos în tratament cu antagonişti ai vitaminei K, valve cardiace
mecanice.

Farmacografie: doza de atac 4 mg timp de 2 zile, apoi 1-2 mg, doza de intretinere fiind
individualizată în funcţie de timpul Quick. Sensibilitatea la anticoagulante prezintă
varianţii inter-individuale şi, de asemenea, se poate modifica pe parcursul
tratamentului. De aceea, este necesară efectuarea periodică a timpului protrombinei
(TP)/International Normalized Ratio (INR) şi adaptarea dozelor pacientului în funcţie de
rezultate.

Interacţiuni medicamentoase:

- creşterea efectului anticoagulant la asociere cu: AINS, vitamina E, cimetidina,

ketoconazol, eritromicina, antiagregante plachetare, alopurinol, androgeni, steroizi de
substituţie, amoxicilină, tetraciclină, sulfonamide, glibenclamidă, statine, fibraţi,
corticosteroizi, IPP, tamoxifen, tramadol.
- scăderea efectului anticoagulant la asociere cu: colestiramina, barbiturice,
carbamazepina, rifampicina, aport de vitamina K, ritonavir

Reacţii adverse: hemoragii frecvente (hemoptizie, hematemeză, hematurie, melenă,

hematoame), tulburări gastro-intestinale, alergii, avort.

Precauţii:

- Insuficienţă hepatică - la pacienţii cu insuficienţă hepatică uşoară şi moderată se

impune o atenţie deosebită, deoarece sinteza factorilor de coagulare poate fi alterată
sau poate exista o disfuncţie plachetară asociată

- Insuficienţă cardiacă În cazul insuficienţei cardiace severe este necesară stabilirea unei
scheme de tratament foarte precaute, deoarece activarea sau gama-carboxilarea
factorilor de coagulare poate fi redusă în prezenţa congestiei hepatice.

- calcifilaxie - este un sindrom rar de calcificare vasculară cu necroză cutanată, asociată

cu un grad mare de mortalitate. Afecțiunea este observată, în principal, la pacienții cu
boală renală în stadiu terminal care efectuează şedinţe de hemodializă sau la pacienții
cu factori de risc cunoscuţi, de exemplu deficit de proteină C sau S, hiperfosfatemie,
hipercalcemie sau hipoalbuminemie. La pacienții cărora li s-au administrat antagoniști ai
vitaminei K, inclusiv acenocumarol, au fost raportate cazuri rare de calcifilaxie și în
absența bolii renale. În cazul diagnosticării calcifilaxiei, trebuie să se înceapă tratamentul
adecvat și să se ia în considerare oprirea tratamentului cu acenocumarol.

Contraindicaţii: sarcină, diateze hemoragice, ulcer gastroduodenal, HTA malignă,

accident vascular cerebral.
 Oxacilina

Clasa terapeutică: antibiotice beta-lactamice, peniciline antistafilococice de semisinteză

rezistente la beta-lactamază.

Mecanism de acţiune: bactericid de tip degenerativ, activă numai în faza de proliferare

a germenilor. Se leagă de proteinele membranare PBP care servesc drept receptori
specifici pentru beta-lactamine. Aceste proteine variază în cadrul diferitelor grupe de
bacterii, dar conţin în structura lor transpeptidaze care intervin în formarea peretelui
bacterian şi implicit a septului în cursul diviziunii. Se mai pot lega covalent de
transpeptidazele care asigura soliditatea peretelui antibacterian sau pot activa unele
enzime autolitice pecum autolizine sau mureinhidrolaze.

Farmacoterapie: infecţii ale aparatului respirator; infecţii otorinolaringologice; infecţii

cutanate; infecţii osoase; infecţii renale şi urogenitale; septicemii şi endocardite, în
continuarea tratamentului parenteral. Spectrul antimicrobian cuprinde: specii sensibile:
aerobi Gram-pozitiv (stafilococi meticilino-sensibili, Streptococcus pyogenes), anaerobi
(Clostridium perfringens), specii rezistente: stafilococul meticilino-rezistent. Datorită
catenei voluminoase prezente în moleculă, oxacilina este rezistentă la acţiunea
hidrolitică a penicilinazei, beta-lactamaza secretată de stafilococii rezistenţi la penicilina
G (protecţia stereochimică împiedică enzima să atingă nucleul beta-lactamic şi să îl
desfacă). Acţiunea bactericidă faţă de stafilococul auriu este sinergică cu cea a
aminoglicozidelor. În rest, spectrul antibacterian al oxacilinei este asemănător celui al
penicilinei G, dar sensibilitatea germenilor este mai mică.

Farmacografie: oral şi injectabil, adulţi oral 2-3 g/zi (până la 6 g-zi) în 4-6 prize; nou-
născut 20-30 mg/kg/zi, sugar şi copil mic 50-80 mg/kg/zi în 4 prize. Administrarea orală
se face pe stomacul gol. Oxacilina se mai administrează prin injectare intramusculară
(i.m.) profundă şi eventual, perfuzare intravenoasă (i.v.) lentă, după dizolvare cu un
solvent compatibil. În profilaxia infecţiilor postoperatorii chirurgicale: administrarea
antibioticului trebuie să fie de scurtă durată; trebuie începută în perioada preoperatorie
şi continuată postoperator, cu durată totală de maxim 48 de ore. Odată cu inducerea
anesteziei, trebuie administrate 2 g oxacilină i.v. apoi, în cazul unei intervenţii
chirurgicale de durată mare trebuie administrate prin injectare 1 g i.v. la fiecare 2 ore.
Durata tratamentului trebuie să acopere întreaga durată a intervenţiei chirurgicale.
Interacţiuni medicamentoase: Au fost raportate numeroase cazuri de creştere a
activităţii anticoagulantelor orale la pacienţii care primesc tratament cu antibiotice, în
special peniciline rezistente la penicilinază. Există relaţii de antagonism ale oxacilinei cu
rifampicina şi chinina, poate reduce eficacitatea contraceptivelor orale. Anumite
medicamente pot scădea eficacitatea oxacilinei: colestiramina, alte antibiotice (ex.:
eritromicină, tetraciclină, doxiciclină). Probenecidul şi mezlocilina inhibă elimiarea
renală a oxacilinei. Acidul acetilsalicilic şi sulfonamidele deplasează oxacilina de la
nivelul proteinelor plasmatice. Administrarea oxacilinei împreună cu metotrexat
determină creşterea efectelor toxice hematologice ale metotrexatului şi îi inhibă
secreţia tubulară renală. Oxacilina poate determina accentuarea reacţiilor adverse ale
alopurinolului, determinând erupţii cutanate tranzitorii. Alimentele pot inhiba absorbţia
oxacilinei, de aceea se va administra pe stomacul gol, cu o oră înainte sau cu două ore
după masă. Consumul concomitent de etanol poate să determine efect de iritaţie
gastrică. În cazul dozării glucozei urinare, oxacilina poate determina rezultate fals
pozitive.

Reacţii adverse: reacţii de hipersensibiltate, diaree, stomatite, candidoză orală,

candidoză vaginală.
 Moxifloxacina 400 mg/250 ml soluţie perfuzabilă

Clasa terapeutică: Fluorochinolone

Mecanism de acţiune: bactericid, prin inhibarea ADN-topoizomerazelor cu rol în

procesul de supraspiralizare a cromozomului ADN bacterian. Activă pe stafilococ auriu,
Neisseria gonorrhoeae, N. meningitidis, E. coli, Salmonella, Shigella, H. influenzae,
Moraxella, P. aeruginosa, clamidii, mycoplasme, micobacterii.

Farmacoterapie: Infecţie la nivelul plămânilor (pneumonie) dobândită în afara spitalului

(în comunitate), infecţii ale pielii şi ale ţesutului subcutanat.

Farmacografie: o pungă pe zi, intravenos, perfuzare constantă timp de 60 de minute,

între 7 si 21 de zile, în funcţie de afecţiune.

Interacţiuni medicamentoase: antiaritmice, neuroleptice, antidepresive triciclice, unele

antibiotice, saquinavir, sparfloxacină, eritromicină administrată pe cale intravenoasă,
pentamidină, antimalarice, în special halofantrină, vincamină.

Reacţii adverse: Infecţii determinate de bacterii sau fungi rezistente, de exemplu,

infecţii la nivelul gurii sau mucoasei vaginale determinate de Candida, dureri de cap,
ameţeli, modificări ale bătăilor inimii (observate pe ECG) la pacienţi cu valori scăzute ale
concentraţiei potasiului din sânge, greaţă, vărsături, dureri abdominale şi de stomac,
diaree,c reşterea concentraţiilor transaminazelor, durere şi inflamaţie la locul de
injectare.
 Metoprolol 50 mg

Clasa terapeutică: beta-blocante selective

Mecanism de acţiune: antiaritmic – antagonizarea competitivă a efectelor stimulatoare

cardiace provocate de excitarea simpaticului si de catecolaminele circulante prin
blocarea receptorilor adrenergici beta-1 cardiaci), antianginos – scăderea tonusului
simpatic cardiostimulator), antihipertensiv.

Farmacoterapie:

- insuficienţă cardiacă în stadiile stabile NYHA II, III şi IV cu excepţia pacienţilor instabili
hemodinamic sau cu dispnee de repaus. Beta-blocantele utilizate cu prudenţă în
asociere cu diureticele de ansă şi IECA ameliorează prognosticul insuficienţei cardiace
severe.

- aritmii cardiace (supraventriculare) - Clasa 2 – reducerea vitezei depolarizării nodului

sinusal, reducerea frecvenţei sinusale, protejarea faţă de stimularea simpatică şi
catecolaminergică a automatismului cardiac.

- angină cronică stabilă şi postinfarct acut de miocard (prin administrare cronică din
prima zi de debut al infarctului duc la scăderea mortalităţii şi a riscului unui nou infarct.

- hipertensiune arterială asociată cu insuficienţă cardiacă, post IM, cu fibrilaţie atrială, cu

insuficienţă renală, cu hipertiroidism.

- profilaxia migrenei

Interacţiuni: Administrarea concomitentă cu amiodarona poate să provoace tulburări

ale contractilităţii, ale automatismului şi ale conducerii prin supresia mecanismelor
simpatice compensatoare. Asocierea cu anestezicele generale inhalatorii halogenate
reduce reacţiile cardiovasculare compensatorii ale blocantelor beta-adrenergice
(inhibiţia beta-adrenergică poate fi înlăturată în timpul intervenţiei chirurgicale de către
stimulantele beta-adrenergice). Tratamentul cu blocante betaadrenergice nu trebuie
oprit dintr-o dată, iar medicul anestezist trebuie informat despre acest tratament.
Administrarea concomitentă a unor blocante ale canalelor de calciu (bepridilul,
diltiazemul şi verapamilul) determină tulburări ale conducerii atrioventriculare şi
deprimarea excesivă a contractilităţii miocardice prin efect sinergic. Asocierea nu se face
decât sub supraveghere medicală şi monitorizarea electrocardiogramei, în special la
vârstnici sau la începutul tratamentului. În cazul asocierii cu antiaritmice aparţinând
clasei IA (chinidină, disopiramidă), pot să apară tulburări ale contractilităţii, ale
automatismului şi ale conducerii prin supresia mecanismelor simpatice compensatoare.
Se impune supraveghere clinică şi monitorizarea electrocardiogramei. Baclofenul creşte
efectul antihipertensiv al metoprololului. Sunt necesare supravegherea tensiunii
arteriale şi eventual, adaptarea dozei de metoprolol. Cimetidina creşte concentraţia
plasmatică a produsului prin inhibarea metabolizării sale hepatice, cu creşterea acţiunii
şi efectelor adverse, de exemplu, bradicardie marcată. Asocierea necesită supraveghere
medicală; dacă este necesar, doza de blocant beta-adrenergic se scade în timpul
tratamentului cu cimetidină şi se creşte după oprirea tratamentului. Metoprololul poate
să crească concentraţiile plasmatice ale lidocainei cu eventuala creştere a efectelor ei
adverse neurologice şi cardiace. Se impune adaptarea dozei de lidocaină, supraveghere
clinică, efectuarea electrocardiogramei şi, eventual, determinarea concentraţiilor
plasmatice ale lidocainei în timpul tratamentului şi după oprirea acestuia. Antiacidele
compuşi de aluminiu, de magneziu şi carbonatul de calciu scad absorbţia metoprololului,
de aceea antiacidele trebuie administrate la distanţe de cel puţin 2 ore de metoprolol.
Înainte de efectuarea examenului radiologic cu substanţe de contrast iodate,
tratamentul cu blocante beta-adrenergice trebuie întrerupt. În cazul în care utilizarea
metoprololului este absolut necesară şi administrarea nu poate fi întreruptă, trebuie
instituit tratamentul adecvat. Antiinflamatoarele nesteroidiene micşorează efectul
hipotensor al metoprololului prin inhibarea prostaglandinelor vasodilatatoare şi retenţie
hidrosalină. Asocierea cu blocante ale canalelor calciului de tip dihidropiridinic poate
provoca hipotensiune arterială şi eventual deprimarea excesivă a contractilităţii
miocardice la bolnavii cu insuficienţă cardiacă latentă sau necontrolată prin tratament.
Utilizarea concomitentă cu antidepresive imipraminice (triciclice) şi neuroleptice
determină hipotensiune arterială şi hipotensiune ortostatică severă. Glucocorticoizii şi
tetracosactidul scad efectul antihipertensiv al metoprololului datorită retenţiei
hidrosaline pe care o provoacă. Fenobarbitalul şi rifampicina scad concentraţiile
plasmatice ale metoprololului prin inducţie enzimatică, reducând astfel efectele
acestuia.

Farmacografie: Dozele de metoprolol trebuie întotdeauna ajustate la necesităţile

individuale ale pacientului. În caz de hipertensiune arterială, doza recomandată este de
100-200 mg tartrat de metoprolol pe zi în 1-2 prize. Doza va fi adaptată în funcţie de
răspunsul terapeutic. Terapia va fi începută cu o doză iniţială de 100 mg tartrat de
metoprolol, urmând dacă este cazul, să fie scăzută (la 50 mg tartrat de metoprolol pe zi)
sau crescută la interval de o săptămână, cu încă 100 mg tartrat de metoprolol.
Metoprololul se poate administra singur sau în asociere cu diuretice sau altă medicaţie
antihipertensivă. Pentru profilaxia crizelor de angină de efort, tratamentul se începe cu
50 mg tartrat de metoprolol pe zi, în 1-2 prize. În funcţie de răspunsul clinic doza poate
fi, eventual, crescută săptămânal. În infarctul miocardic acut, se începe prin
administrarea a 50 mg tartrat de metoprolol după 15 minute de la ultima injectare
intravenoasă, în cazul în care aceasta a fost bine tolerată. Această doză se repetă la
intervale de 6 ore timp de 48 ore. Ca tratament de întreţinere se administrează 200 mg
tartrat de metoprolol pe zi în două prize, dimineaţa şi seara sau în priză unică. În cazul
pacienţilor care nu au tolerat întreaga doză de metoprolol administrată intravenos,
terapia cu tartrat de metoprolol va fi iniţiată cu doza de 25 mg tartrat de metoprolol, la
fiecare 6 ore (doza variind în funcţie de gradul de intoleranţă), la 15 minute după
administrarea ultimei doze intravenoase sau în momentul în care condiţiile (statusul)
hemodinamice permit. Ca tratament de întreţinere, se administrează 100 mg tartrat de
metoprolol de 2 ori pe zi. În caz de intoleranţă gravă la injectare, tratamentul cu
metoprolol trebuie întrerupt. Doza recomandată în tratamentul de lungă durată al
infarctului miocardic este de 100-200 mg tartrat de metoprolol pe zi în 2-3 prize. În caz
de aritmie cardiacă, doza uzuală este de 50 mg tartrat de metoprolol de 2-3 ori pe zi,
crescând doza zilnică, dacă se impune, până la 300 mg tartrat de metoprolol
administrate fracţionat. În eretismul cardiac, doza recomandată este de 50-100 mg
tartrat de metoprolol pe zi. Ca adjuvant în tratamentul hipertiroidismului, doza
recomandată este de 50 mg tartrat de metoprolol de 4 ori pe zi. Doza va fi scăzută când
se va constata funcţionarea normală a glandei tiroide. În profilaxia migrenei doza
recomandată este de 100 - 200 mg tartrat de metoprolol zilnic, doze fracţionate.
Comprimatele trebuie administrate în timpul sau imediat după masă, deoarece
alimentele cresc biodisponibilitatea metoprololului.

Contraindicaţii: hipersensibilitate; forme severe de astm bronşic şi bronhopneumopatie

cronică obstructivă; insuficienţă cardiacă care nu răspunde la tratament; şoc cardiogen;
bloc atrioventricular de gradul II sau III; angor Prinzmetal (neasociat cu alte afecţiuni
cardiovasculare şi în cazul administrării metoprololului în monoterapie); boala nodului
sinusal; bloc sinoatrial; bradicardie sinusală (frecvenţa cardiacă sub 45-50 bătăi/min);
forme severe de sindrom Raynaud şi afecţiuni arteriale periferice; feocromocitom
netratat; hipotensiune arterială; antecedente de reacţii anafilactice
 Alprazolam 0.5 mg

Clasa terapeutică: Tranchilizante anxiolitice – benzodiazepine

Mecanism de acţiune: potenţarea neurotransmisiei inhibitoare mediată de GABA prin

activarea unui situs de pe subunitatea alfa a complexului receptor postsinaptic GABA-A
cu creşterea frecvenţei de deschidere a canalelor de clor , cu hiperpolarizare şi inhibiţie
neuronală; inhibarea recaptării adenozinei (neuromediator al neurotransmisiei
modulatoare purinergice) în neuroni.

Farmacoterapie: anxiolitic, sedativ, miorelaxant, anticonvulsivant. Are efect antidepresiv

echivalent aminelor triciclice, dar cu răspuns clinic mai rapid.

Farmacografie: 0.25 – 0.59 mgx3/zi. Poate da sindrom de sevraj sever la întreruperea

bruscă a unui tratament prelungit datorită duratei scurte de acţiune.

Interacţiuni medicamentoase: efectele benzodiazepinelor sunt potenţate de

inhibitoarele enzimatice: cimetidina, paracetamol, disulfiram, cu efecte de supradozare
relativă. Se impune evitarea asocierii cu ketoconazol, itraconazol şi alte medicamente cu
structură asemănătoare, cu sertralina, contraceptive orale sau antibiotice macrolide
precum eritromicina. Asocierea cu alcool etilic nu este recomandată deoarece
accentuează efectul sedativ.

Reacţii adverse: sedare, somnolenţă, confuzie, depresie, scăderea poftei de mâncare,

cefalee, depresie, tremor, modificarea greutăţii corporale, tulburări de memorie,
amnezie, tulburări de concentrare, confuzie, incoordonare şi manifestări vegetative. În
cazul unei scăderi prea rapide a dozei sau la oprirea bruscă a tratamentului cu
benzodiazepine, s-au înregistrat reacţii adverse de tip rebound sau sevraj. Ca urmare,
doza trebuie scăzută progresiv, mai ales la pacienţii epileptici. Aceste semne şi
simptome, în special cele grave, sunt înregistrate mai ales la pacienţii care au urmat
terapie prelungită cu doze excesive. Manifestări de sevraj s-au înregistrat însă şi la
întreruperea bruscă a tratamentului administrat în dozele recomandate. Când
medicamentul este întrerupt brusc la pacienţii care asociază tulburări de panică sau
afecţiuni înrudite, simptomele date de recurenţa atacurilor de panică pot mima
manifestările de sevraj.Tratamentul cu benzodiazepine, îndeosebi de lungă durată,
poate să determine dezvoltarea dependenţei fizice şi psihice. Factorii favorizanţi sunt:
durata lungă a tratamentului, dozele mari, existenţa unei dependenţe medicamentoase
sau non-medicamentoase în antecedente (de exemplu alcoolism cronic, toxicomanie). În
anumite situaţii, benzodiazepinele se utilizează în mod ocazional sau tranzitor; de aceea,
perioada de administrare este scurtă. Uneori, starea pacientului impune prelungirea
terapiei. Oportunitatea utilizării pe termen lung a benzodiazepinelor trebuie reevaluată
periodic de către medic în funcţie de particularităţile pacientului. Utilizarea îndelungată
va genera în mod cert dependenţă psihică. La anumiţi pacienţi, îndeosebi la vârstnici,
administrarea benzodiazepinelor poate să provoace reacţii paradoxale: nelinişte,
agitaţie, iritabilitate, agresivitate, furie, coşmaruri, halucinaţii, fenomene psihotice,
comportament inadecvat şi alte tulburări de comportament. În aceste situaţii,
tratamentul trebuie oprit. Benzodiazepinele nu trebuie utilizate în monoterapie pentru
tratamentul depresiilor şi al psihozelor, deoarece pot să mascheze simptomele acestor
afecţiuni; în acest caz pot favoriza actele suicidare. Tulburările de panică au fost asociate
cu depresii majore primare sau secundare şi creşterea incidenţei sinuciderilor la
pacienţii netrataţi.
 LAGOSA 150 mg drajeuri

Silimarină

Hepatoprotector cu acţiune lipotropă, este utilizat în cazurile de expunere la

substanţe cu risc hepatotoxic. Are efecte imunomodulatoare, antiinflamatoare şi
antioxidante prin captarea radicalilor liberi şi creşterea concentraţiilor de glutation.
Silibina este parte constituentă a silimarinei, flavonoid natural extras din fructele de
Silybum marianum Gaertn. sinonim cu Carduus marianus L – armurariu, familia
Compositae. Eficacitatea terapeutică a silimarinei se bazează pe două mecanisme de
acțiune: în primul rând, silimarina protejează structura externă a membranei celulei
hepatice, astfel încât substanțele hepatotoxice nu pătrund în hepatocit; în al doilea
rând, silimarina stimulează activitatea polimerazei A cu efect de stimulare a sintezei
proteice ribozomale. Aceasta determină creșterea capacității de regenerare hepatică și
stimularea neogenezei hepatocitelor.

Enterolactis plus

Conţine Lactobacillus paracasei CNCM I-1572 recunoscută și pantentată la

Institutul Pasteur din Paris. Reechilibrează flora intestinală în urma tratamentului cu
antibiotice sau din diferite afecţiuni: diaree, boli inflamatorii cronic intestinale, colită,
boli diverticulare acute, constipaţie, balonare.

Sorbifer Durules 100 mg + 60 mg comprimate filmate

 Fer sub formă de sulfat feros

Clasă terapeutică: antianemice, preparate cu fier, fier bivalent.

Farmacoterapie: Se foloseşte în tratamentul anemiei cauzată de deficitul de fier la adulți

și copii și adolescenți cu vârsta peste 12 ani. Tratamentul nu este eficace în alte tipuri de
anemie care nu se datorează deficitului de fier (anemie din boli infecţioase, anemie
asociată cu boli cronice, talasemie). În timpul tratamentului oral cu fier afecţiunile
inflamatorii şi ulcerul gastro-duodenal se pot agrava. Fierul bivalent intră în compoziţia
grupului protofirinprostetic al hemoglobinei şi are un rol în legarea şi transportul
oxigenului şi al dioxidului de carbon. Fierul în cadrul grupului protofirinic al enzimelor
citocromului are un rol cheie în transportul electronilor. În cadrul acestor procese
legarea şi cedarea electronilor este posibilă datorită transformării Fe(II) ↔Fe(III).

Interacţiuni medicamentoase:

Se recomandă prudență la administrarea în asociere cu:

- Ciprofloxacină: absorbţia ciprofloxacinei scade cu 50% şi există riscul să nu se atingă

concentraţia plasmatică necesară obţinerii efectului terapeutic.

- Levofloxacină: scade absorbţia.

- Moxifloxacină: scade biodisponibilitatea moxifloxacinei cu până la 40%, de aceea dacă

este necesară administrarea în asociere, aceasta se va face după un interval de timp de
minim 6 ore.

- Norfloxacină: scade absorbţia norfloxacinei cu până la 75%.

- Ofloxacină: scade absorbţia ofloxacinei cu până la 30%.

Administrarea în asociere a comprimatelor Sorbifer Durules şi a medicamentelor

enumerate mai jos poate determina ajustarea dozelor acestora. Dacă tratamentul
necesită asocierea, administrarea Sorbifer Durules şi a medicamentelor enumerate mai
jos trebuie făcută după un interval de minim 2 ore:

- suplimente alimentare conţinând carbonat de calciu sau magneziu şi medicamente

conținând hidroxid de aluminiu sau calciu sau carbonat de magneziu, deoarece acestea
formează compuşi complecşi cu sărurile de fier scăzându-şi reciproc absorbţia.
- captopril: administrarea în asociere reduce aria de sub curba concentraţiei plasmatice
în funcţie de timp a captoprilului cu 37%, probabil datorită unei reacţii chimice de la
nivelul tractului gastrointestinal.

- zinc: administrarea în asociere scade absorbţia sărurilor de zinc. - clodronat: studiile in

vitro au demonstrat că preparatele de fier formează un complex cu clodronatul.

- deferoxamină: administrarea în asociere scade absorbţia atât a fierului cât şi a

deferoxaminei datorită formării unui complex.

- levodopa: dacă se administrează în asociere cu levodopa sau cu carbidopa, sulfatul

feros scade biodisponibilitatea levodopei administrată în doză unică cu până la 50%, iar
a carbidopei administrată în doză unică cu 75%, probabil datorită formării unor chelaţi.

- metildopa: dacă se administrează metildopa în asociere cu săruri de fier (sulfat sau

gluconat) biodisponibilitatea metildopa scade probabil datorită formării unor chelaţi,
ceea ce determină scăderea efectului hipotensor.

- risedronat: studiile in vitro au arătat că preparatele care conţin fier formează

complecşi cu risedronatul. Deşi nu au fost făcute studii in vivo privind interacţiunile, se
poate presupune că administrarea în asociere scade absorbţia risedronatului.

- tetracicline: administrarea în asociere scade absorbţia atât a tetraciclinelor cât şi a

fierului, de aceea, trebuie păstrat un interval de minim 3 ore între administrarea
tetraciclinei şi a Sorbifer Durules. Administrarea orală a fierului inhibă circulaţia entero-
hepatică a oxitetraciclinei (doxiciclină) chiar dacă este administrată intravenos.

- hormonii tiroidieni: administrarea în asociere a preparatelor conţinând fier cu tiroxină

poate determina scăderea absorbţiei acesteia din urmă, astfel fiind compromis efectul
terapiei de substituţie.
 Bibliografie

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3586829/

Aurelia Nicoleta Cristea – Tratat de farmacologie, Ed I, Editura Medicală 2017

Becouarn Y, Lamouliatte H, Quinton A – Lésion aiguës de l’oesophaged’origine

medicamenteuse. Gastroenterol Clin Biol, 1983, 7, 858-876.
Pacient nr. 17

Masculin - 63 ani

Diagnostic – Hematemeză

Medicaţie – Oxacilină 1 g, Trombostop 2 mg, Lagosa 150 mg, Sorbifer,

Alprazolam 0.5 mg, Metoprolol 50 mg, Moxifloxacină 400 mg/250 ml,
Enterolactis Plus

Rezident: Boboc Andreea

Farmacie Generală, anul I