Universitatea “Dunărea de Jos Galați”

Facultatea de Medicină și Farmacie

Specializarea Farmacie Generală – an III

Aderența la tratament în bolile cronice: evaluare, modalități de ameliorare,

identificarea barierelor care scad aderența și persistența la tratament

Farmaciști rezidenți: Boboc Andreea

Hrimiuc Diana

Surugiu Andreea

INTRODUCERE
 În România, numărul persoanelor cu boli cronice care trebuie să ia tratament de lungă
durată, uneori chiar întreaga viață, este considerabil. Cele mai multe medicamente, mai ales cele
pentru boli cronice, pot fi administrate fără supravegherea directă a personalului medical și fără
ca pacientul să fie spitalizat. Diagnosticul de boală cronică nu îi motivează automat pe pacienți
să urmeze protocolul terapeutic (să fie aderenți), de aceea echipele de specialiști trebuie să
includă în planul de tratament și intervenții pentru prevenirea inaderenței și pentru redresarea
pacienților cu probleme în aderență.  Tendința pacienților de a nu fi aderenți la regimurile
terapeutice se manifestã de-a lungul întregului spectru de afecțiuni și clase terapeutice, iar
nonaderența este cunoscutã de a fi responsabilã pentru o mare parte din spitalizãri. Nonaderența
are de asemenea efecte negative majore asupra prognosticului pacienților. S-a demonstrat cã
factorii pacient-dependenți cum ar fi vârsta, etnia, gradul de alfabetizare (inclusiv educație
medicalã), credințele personale și statutul socioeconomic influențeazã aderența atât la
tratamentele orale cât și topice. Atât intervențiile educaționale cât și cele psihologice împreunã
cu simplificarea regimurilor terapeutice pot îmbunãtãți considerabil aderența pacienților ce
privesc atât terapia topicã cât și oralã. La nivelul comunității științifice internaționale este
recunoscut faptul că „ameliorarea eficienței intervențiilor de menținere a aderenței poate avea un
impact mai mare asupra sănătății populației decât orice alte îmbunătățiri aduse tratamentului
medicamentos specific”.

În medicină, aderența la tratament descrie gradul în care pacientul urmează în mod corect

sfatul medicului. Cel mai frecvent, se referă la medicație sau la respectarea prescripției de
medicamente, dar se poate aplica și în alte situații, cum ar fi utilizarea dispozitivelor medicale,
auto-îngrijire, exerciții auto-direcționate sau sesiuni de terapie.

Termen relativ nou, aderența la tratament însumează și o serie de factori psiho-socio-

culturali care includ: sistemul medical, factorii familiali, culturali, comportamentul pacientului,
prestaţia medicului și relația dintre medic și pacient (o relație pozitivă este cel mai important
factor în îmbunătățirea aderenței la tratament)

Pe plan mondial, neaderența la tratament este un obstacol major în calea furnizării

eficiente a serviciilor de sănătate.

Estimările din 2003 ale Organizației Mondiale a Sănătății au arătat că aproximativ 50%

dintre pacienții cu boli cronice care trăiesc în țările dezvoltate urmează recomandări de tratament
cu rate deosebit de scăzute de aderență la terapii pentru astm, diabet și hipertensiune.

Se consideră că există obstacole majore în calea aderenței la tratament, care includ:

complexitatea regimurilor moderne de medicație

slaba „alfabetizare în materie de sănătate” și neînțelegerea beneficiilor tratamentului

 apariția unor efecte secundare nediscriminatorii

satisfacția slabă a tratamentului

costul medicamentelor eliberate pe bază de prescripție medicală

comunicarea necorespunzătoare sau lipsa de încredere dintre pacient și furnizorul de

servicii de sănătate.

Astfel, inerția clinică este definită ca eșecul de a iniția sau intensifica tratamentele
necesare la timp, în contextul unor dovezi obiective ale unor afecțiuni nemanageriate
corespunzător și în prezența unor ghiduri clinice clare. Studii recente sugerează că inerția
clinică legată de managementul diabetului, hipertensiunii și dislipidemiilor ar contribui la până
la 80% din infarcturi și accidente vasculare cerebrale în Statele Unite. În consecință, inerția
clinică este o cauză importantă a potențialelor efecte adverse prevenibile asociate asistenței
medicale și costurilor sporite ale asistenței medicale.

Psihoreologia – ştiinţă interdisciplinară cu efecte directe asupra aderenţei la

tratament

Scopul final al prescrierii oricărei terapii medicale este atingerea bunăstării pacientului,
iar lipsa de complianţă schimbă complet rezultatele la care se ajunge în tratarea afecţiunilor, deşi
eficacitatea şi siguranţa tratamentului cu acele substanţele active sunt dovedite în studiile clinice.
Dintre modalităţile terapeutice de administrare a medicamentelor, tratamentul topic în boli
dermatologice cronice are cea mai scăzută aderenţă – din datele publicate de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii reiese că aproximativ 50% dintre persoanele cu afecţiuni cronice
dermatologice din ţările dezvoltate urmează recomandările terapeutice prescrise. Acest lucru
poate fi înţeles prin prisma necesităţii ca pacienţii respectivi să dorească, să fie capabili să
înţeleagă, să aibă condiţiile şi să pună în aplicare recomandările, ceea ce ar duce la deprinderea
unui comportament necesar acestui scop.

În cea mai mare măsură, factorii care sunt dependenţi de pacient sunt cei care
influenţează aderenţa la tratament, iar aici regăsim vârsta (copiii şi adolescenţii au o aderenţă mai
mică), etnia, gradul de alfabetizare şi educaţie medicală (pe măsură ce nivelul de educaţie este
mai înalt, creşte şi aderenţa la recomandările medicale), credinţele personale şi, nu în ultimul
rând, situaţia economică a persoanei respective. În afară de aceste elemente, dorinţa de a se
însănătoşi a pacientului este un factor cu impact major asupra aderenţei; la fel, existenţa unor
comorbidităţi psihiatrice (depresia) poate interfera cu respectarea recomandărilor şi cu efectuarea
unui tratament corect. Nu în ultimul rând, relaţia de încredere medic-pacient se regăseşte între
factorii cu efect pozitiv asupra aderenţei la tratament.

Pe de altă parte, există şi o serie de factori care influenţează aderenţa, care sunt
determinaţi de medicament sau de tipul de terapie recomandată, respectiv cât este de complex
tratamentul care trebuie urmat (numărul de administrări/zi – mai mult de două), modalitatea de
administrare (nu doar orală), durata tratamentului. Din această cauză avem, în realitate, alte
rezultate decât cele care rezultă din studiile clinice premergătoare punerii pe piaţă a
medicamentelor.

Obţinerea unei aderenţe crescute se poate face plecând de la caracteristicile intrinseci ale
pacientului şi în funcţie de acest lucru se poate gândi prescrierea de medicamente cu efect rapid
sau cu efect lent, dar de lungă durată, cu instrucţiuni corecte şi clare şi cu explicarea rezultatelor
aşteptate în urma tratamentului.

Psihoreologia, ca ramură a psihofizicii (ştiinţă care se ocupă cu relaţia dintre stimulii

măsurabili şi răspunsurile aferente) studiază relaţia dintre studiul vâscozităţii diferitelor materiale
cu ajutorul instrumentelor dedicate (reometre) şi percepţia pe care o avem la întinderea pe piele a
unui produs destinat acestui scop. Percepţia, ca experienţă generată de stimularea senzaţiilor,
fiind la intersecţia dintre cele două ştiinţe, vom putea regăsi elementele care fac legătura între
proprietăţile reologice ale materialelor şi ceea ce simţim când folosim produsele respective,
translate în atribute de tipul: cât de uşor sau de greu se întinde, cât de rece sau de caldă se simte,
dacă este sau nu plăcută. Cu alte cuvinte, psihoreologia face relaţia dintre preferinţele noastre şi
proprietăţile fizice ale preparatului.

METODOLOGIA DE EVALUARE A COMPLIANŢEI LA MEDICAŢIE

Ne putem gândi la o serie de metode aplicabile pentru evaluarea complianţei la

medicamente. Cercetătorii propun metode directe, respectiv observarea pacientului aflat în
terapie sau determinarea nivelului substanţei medicamentoase în sânge. Această ultimă metodă
nu dă rezultate corecte, din cauza diferenţelor privind variaţiile metabolismului organismelor ce
pot afecta nivelul plasmatic al substanţei medicamentoase evaluate. Evaluarea complianţei la
tratament poate fi urmărită și prin chestionarea pacientului, numărarea unităţilor terapeutice,
autoraportarea, evaluarea răspunsului terapeutic sau a unor efecte adverse. Fiecare dintre aceste
metode au avantajele și dezavantajele lor, dar fiecare poate fi utilizată pentru evaluarea
complianţei ce depinde de modelul clinic și disponibilitatea datelor. Importantă este evaluarea
complianţei la tratamentul medicamentos de lungă durată. Ca urmare, se recomanda încurajarea
pacienţilor în vederea colaborării pentru monitorizarea atât a terapiei, cât și a compliaţei
medicamentoase. Analize recente realizate prin studii bazate pe observaţii arată că o complianţă
bună la tratament este întâlnită atunci când peste 80% dintre pacienţi respectă tratamentul.

Aceste studii demonstrează că un nivel al complianţei cuprinse între 80-100% este

întâlnit la medicamentele folosite în tratamentul hipertensiunii arteriale, iar tratamentul cu
medicamente contraceptive are cel mai scăzut nivel, aproximati v 20%. De menţionat că prezintă
complianţă bună la tratament medicaţia cu administrarea unei doze zilnice sau a două doze
administrate la interval de 12 ore.

PREVALENŢA NON-COMPLIANŢEI

Non-complianţa la tratamentul medicamentos este des întâlnită la pacienţii cu afecţiuni

cardiovasculare. În general, după spitalizare, s-a constatat că un sfert din pacienţi nu-și
administrează tratamentul complet. Astfel, perioada de tranziţie de la externare la tratamentul
ambulator poate fi considerată perioadă cu un deosebit de mare risc din cauza non-complianţei.
Cu toate că această non-complianţă este caracteristică pacienţilor cu boli cardiovasculare, se
propune pentru combaterea ei aplicarea unor metode pentru evaluarea utilizării medicamentelor,
respectiv auto-raport al pacientului sau studii bazate pe observaţii efectuate în farmacii cu
ajutorul farmacistului. Cele mai utilizate metode de evaluare a complianţei în tratamentul
afecţiunilor cardiovasculare sunt cele de monitorizare a tensiunii arteriale prin comparaţie.
Aceste studii de eficacitate pot consolida beneficiile tratamentului cu medicamente în afecţiunile
cronice și de a evidenţia importanţa posologiei medicamentelor prescrise pentru a optimiza starea
de sănătate a pacientului. O serie de studii pot demonstra că asocierea unui număr mare de
medicamente în schema de tratament a pacieţilor cu afecţiuni cardiovasculare ar fi cauza majoră
care determină non-complianţa. În ciuda acestor observaţii, tratamentul eficient și sigur al
afecţiunilor cardiovasculare rămâne o medicaţie complexă bazată pe asocieri de medicamente cu
mecanisme diferite, dar care duc la rezultate pozitive clinic dovedite. Non-complianţa la
tratament în cazul pacienţilor cu afecţiuni cardiovasculare demonstrează înrăutăţirea stării de
sănătate a acestor ceea ce ne determină incurajarea monitorizarii pacienţilor pentru a le
îmbunătăţi aderenţa la tratament. O serie de analize cost-eficienţă arată că și o reducere a
costurilor medicamentelor poate îmbunătăţi complianţa la tratament și rezulatatele clinice. Iată
de ce se incurajeaza utlizarea medicamentelor generice cu studii de bioechivaenţă dovedite. Se
poate afirma că motivele non-complianţei la tratamentul medicamentos sunt multifactoriale, fiind
fie un proces activ prin care pacientul alege să se abată de la regimul impus prin tratament, fie un
proces pasiv când, prin indiferenţă, pacientul ajunge să nu respecte tratamentul. Cele mai multe
abateri de la tratamentul medicamentos se datorează omisiunii de doze sau întârzierii în luarea
dozelor. În plus, s-a constatat că, pentru unii pacienţi, aderenţa la tratament crește după întâlnirea
cu personalul din asistenţa medicală sau farmaceutică. Meta-analiza realizată de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii clasifică motivele de non-complianţă la tratament în cinci mari grupe:

- categoria de pacient,
- starea de sănătate,
- medicaţia,
- condiţiile socioeconomic
- sistemul de sănătate.

Factorii dependenţi de pacient care duc la non-aderenţă sunt vârsta, starea de depresie.
Condiţiile de natură asimptomatică și cronice care necesită un tratament pe termen lung au fost
asociate non-complianţei. Dintre factorii socioeconomici amintim nivelul scăzut de educaţie,
care reflectă non-aderenţa la tratamentul medicamentos. După ce sunt evidenţiate motivele non-
complianţei la tratamentul medicamentos, putem veni în ajutorul pacienţilor pentru a îmbunătăţi
aderenţa la medicaţie prin diferite metode. O modalitate prin care putem interveni în creșterea
complianţei la tratament este reducerea numărului de doze de administrat pe zi sau prin
implicarea farmacistului în educarea pacientului cu privire la utilizarea corectă a medicaţiei
stabilite de medicul terapeut. De asemenea, implicarea activă a farmacistului alături de pacient în
efectuarea unui control prin monitorizarea unor parametri clinici sau biochimici, în funcţie de
patologi ar putea da rezultate. Cu toate că, teroretic, este demonstrată eficienţa acestor metode
pentru îmbunătăţirea complianţei la tratament, în practică este observată doar o creștere modestă
a rezultatelor în acest domeniu. Dar, în practică, s-au dovedit a fi eficiente utilizarea ambalajelor
de tip memento, precum și vizitele mai frecvente la clinică. Deși studiile bazate pe observaţii au
evidenţiat oportunităţi de a îmbunătăţi complianţa la medicaţie, punerea în aplicare a acestor
metode de intervenţii în practica clinică de rutină ridică multe obstacole. Esenţial ar fi ca
sistemele de sănătate actuale să ofere logistica pentru coordonarea unui sistem de îngrijire asistat.
De asemenea, asigurarea unor stimulente financiare aliniate la promovarea complianţei la
medicaţie ar putea fi utila. Prin implicarea cercetărilor din domeniul farmaciei clinice se fac
progrese spre o mai bună înţelegere a complianţei la tratament. Chiar dacă cercetările continuă în
acest domeniu, este necesar să fie realizate strategii bazate pe dovezi care să poată fi
implementate – reducerea numărului de doze zilnice, organizarea medicamentelor în amabalaje
care să ajute pacientul în administrarea medicamentelor, dar și alocarea de timp din partea
farmacistului privind educarea pacientului în vederea respectării medicaţiei prescrise.

În 2015 prevalența globală a HTA a fost estimată la 1.13 miliarde, aceasta menținându-se
crescută la nivel mondial, fără o legătura cu statusul economic. Una din cele mai mari probleme
în tratamentul pacienților cu HTA este reprezentată de rata scăzută a controlului sub terapie
antihipertensivă. Ghidurile de practică medicală recomandă atingerea unor valori țintă ale TA
sub tratament și în acest fel maximizarea protecției oferite de terapia antihipertensivă. Rata de
control a HTA variază de la țară la țară fiind în medie de 15-20% atunci când se consideră TA
țintă <140/90 mm Hg. Această rata de control este chiar mai mică dacă luam în considerare
recomandările ghidurilor recente și valorile TA optimale recomandate. Pacienții hipertensivi
tratați dar fără un control adecvat al valorilor TA rămân într-o categorie de risc crescut de
morbiditate și mortalitate cardiovasculară. Prin amploarea problemei, excesul de risc adus de
terapia suboptimală a TA și consecințele directe și indirecte ale acesteia, devine o importantă
problemă de sănătate publică cu impact direct asupra costurilor serviciilor de sănătate, speranței
de viață și calității vieții. În acest context , rata scăzută de control a HTA poate fi privită ca una
din motivele pentru care HTA rămâne o cauză majoră de evenimente cardiovasculare acute și
mortalitate. Creșterea numărului de pacienți controlați terapeutic are implicații majore atât la
nivel de individ cât și la nivel populațional și ar trebui să reprezinte una din prioritățile
programelor de sănătate publică.

România nu face excepție. Studiul SEPHAR II a identificat o prevalență națională a HTA

de peste 40%. Aproximativ 75% dintre pacienții aflați sub tratament antihipertensiv nu aveau
valori tensionale controlate și nu atingeau țintele terapeutice.

Armanetariumul terapeutic disponibil actualmente pentru tratamentul pacienților

hipertensivi este bine reprezentat, existând disponibile medicamente eficiente și bine tolerate.
Controlul inadecvat al HTA în viața reală are multiple cauze, între acestea un loc important
avându-l factorii ce țin de pacient precum accesul și aderența acestora la medicație. O
ameliorare, chiar minimală a aderenței la terapie, se poate traduce în beneficii semnificative în
ceea ce privește evoluția și rata de complicații și mortalitate a pacienților hipertensivi.

De-a lungul timpului, pentru a caracteriza participarea pacientului la un tratament prescris

au fost folosiți, în mod interschimbabil, termenii de “complianță” și de “aderență”. Conform
definiției clasice, complianța reprezintă gradul în care pacientul se conformează și adoptă un
comportament conform recomandărilor medicale (administrarea medicației, schimbarea stilului
de viață). Aderența implică o participare activă a pacientului care colaborează cu medicul în
privința elaborării planului de tratament și implementării acestuia având drept scop beneficiul
terapeutic. Cele două noțiuni nu se suprapun perfect, diferența majoră fiind reprezentată de
implicarea activă a pacientului în tratament. Din acest motiv se preferă folosirea termenului de
aderență. Se consideră că un pacient este aderent la tratament dacă își administrează cel puțin
80% din dozele prescrise. Aderența la terapie este un factor critic pentru controlul HTA și
bunăstarea pacienților hipertensivi și rămâne unul dintre cei mai importanți factori în obținerea
valorilor tensionale optime dar și menținerea acestora. Aderența crescută la tratament este un
bine cunoscut factor de prognostic favorabil, în timp ce non-aderența are un impact negativ.
Consecințele non-aderenței sunt reprezentate de progresia bolii și de apariția complicațiilor
asociate, spitalizări frecvente și mortalitate crescută. Toate acestea se reflectă și în costul
îngrijirii medicale dar și în pierderi înregistrate de societate datorită absenteismului și scăderii
productivității. Non-aderența poate conduce la un diagnostic fals de HTA rezistentă, de aceea o
anamneză detaliată și discuția cu pacientul sunt foarte importante. Slaba aderență la tratament
este principalul responsabil al unui răspuns insuficient în controlul valorilor TA în ciuda
implemetării ghidurilor. Între 30 si 50% din pacienții hipertensivi își întrerup tratamentul în anul
ce urmează inițierii medicației iar aproximativ 33% din pacienții tratați nu respectă dozele
prescrise.

Aderența la terapie începe în momentul în care medicamentul este prescris de către

medicul curant și se incheie cu discontinuarea acestuia.

Au fost identificați mai mulți factori care influențează aderența la terapia

antihipertensivă:

 Factori socio-economici:
- Vârsta înaintată este asociată cu o mai bună aderență spre deosebire de persoanele tinere
- Educația
- Statusul socio-economic

 Factori legați de pacient și de relația medic-pacient

- Percepția asupra accesibilității sau necesității tratamentului
- Tulburările cognitive
- Non-aderența neintenționată (pacientul uită să își ia medicația)
- Lipsa de implicare a pacientului în elaborarea și stabilirea planului de tratament
- Timp insuficient alocat pentru expunerea și argumentarea planului de tratament ales

 Factori asociați terapiei

- Efectele adverse ale tratamentului
- Complexitatea tratamentului, numărul mare de pastile zilnice, scheme de tratament
încărcate
- Costurile crescute ale tratamentului, compensare insuficientă, lipsa compensării
- Disponibilitatea redusă a medicației

 Factori asociați bolii

- HTA – boală asimptomatică inițial
- Lipsa conștientizării faptului că în HTA terapia este pe termen lung
- Lipsa consecințelor imediate în cazul discontinuității tratamentului

 Comorbidități
- Asocierea altor boli cronice care necesită tratament – polifarmacia
  Factori asociați sistemului de sănătate
- Suprasolicitarea sistemului
- Colaborarea limitată dintre medicul specialist – medicul de familie – farmacist

Există numeroase scale, validate, care evaluează aderența la tratament antihipertensiv,

printre cele mai cunoscute fiind MASES (Medication Adherence Self-Efficacy Scale) și
MMAS4 (Morisky Medication Adherence Scale). Ultima apreciază aderența la terapie prin
intermediul răspunsului la 4 întrebări specifice ce explorează comportamentul pacientului legat
de medicație. În practica de zi cu zi trebuie găsite acele instrumente care sunt cele mai adecvate
pacientului individual. Pacienți diferiți necesită metode diferite, mesajul cel mai important fiind
acela că evaluarea rutinieră a aderenței la tratament trebuie să facă parte componentă din
consultația acordată de către medic pacientului.

Impactul aderenței scăzute la tratament este extensiv și privește mai multe fațete. Acestea
sunt reprezentate de complicațiile secundare HTA, spitalizări crescute, calitatea vieții și costurile
asupra sistemului de sănătate.

Printre consecințele directe ale unui aderențe suboptimale sunt HTA necontrolată și
progresia către HTA severă, dar și criza hipertensivă. Studiile inițiale au demnostrat că aderența
la tratatment scade progresia HTA către HTA malignă. Afectarea organelor țintă (rigiditatea
arterială, hipertrofia ventriculară stângă, micro/ macroalbuminuria) a fost independent asociată
cu o aderență scăzută la tratatment. În timp, non-aderența a fost asociată cu complicații
secundare progresiei HTA: insuficiență cardiacă, infarct miocardic acut, accidente vasculare
cerebrale ischemice și boală cronică de rinichi. Relația dintre aderența scăzută la tratament și
complicațiile secundare HTA este una bidirecțională, fiecare dintre acestea potențându-se.
Demența și scăderea funcției cognitive este un binecunoscut factor asociat aderenței suboptimale.

Spitalizările în urgență secundare HTA sunt semnificativ asociate unei aderențe scăzute.
În plus, peste 20% din prezentările în urgență, ca urmare a non aderenței au dus la spitalizare,
comparativ cu cele fără legătura cu aderența.

În ceea ce privește calitatea vieții, aderența suboptimală conduce dizabilitate și

productivitatea scăzută la locul de muncă.

A fost estimat că aderența scăzută este asociată cu 10% dintre costurile totale asupra
sistemului de sănătate. Deși costurile medicamentelor au fost mai mari la pacienții cu aderență
crescută, costurile asociate asistenței medicale erau semnificativ mai scăzute.

Strategii de creștere a aderenței la terapie

Optimizarea aderenței la tratament implică mai multe abordări:

 Pacientul
 - Stabilirea unui program fix în care pacientul să își administreze medicația;
- Automonitorizarea valorilor TA, notarea valorilor într-un jurnal;
- Grupuri de suport

 Medicul
- Educația pacienților este unul dintre pașii importanți în optimizarea aderenței;
- Informarea pacientului despre riscurile HTA necontrolate sau insuficient tratate;
- Informațiile transpuse într-o modalitate simplă, ușor de înțeles de către pacient
- Răspunsul la tratament este semnificativ îmbunătățit prin decizia împărtășită atât cu
pacientul, cât și cu familia acestuia; 
- Informarea pacientului despre efectele adverse secundare tratamentului
- Contactul regulat cu pacientul

 Tratamentul

Pentru tratamentul HTA sunt disponibile în acest moment mai multe clase de
medicamente cu mecanisme diferite de acțiune și potențial de acțiune sinergică în cazul asocierii
unora dintre ele. Folosirea judicioasă a medicației antihipertensive cu folosirea diferitelor clase
de medicamente în asociere poate asigura controlul terapeutic la valorile țintă la majoritatea
pacienților, un număr de 5-10% rămânând necontrolați si cu HTA rezistentă la tratament. Astfel
încât, în viața reală controlul valorilor TA la majoritatea pacienților este o problemă care ține mai
puțin de lipsa de disponibilitate a medicației eficiente cât de alți factori ce împiedică exprimarea
completă a potențialului terapeutic al medicației antihipertensive. În mod tradițional, inițierea
medicației antihipertensive se făcea cu un singur agent. În caz de lipsă de răspuns terapeutic, se
up-titra doza acestuia și doar într-un pas ulterior se asocia un alt reprezentant dintro altă clasă de
medicamente.

Abordarea “în trepte” are dezavantajul unei perioade lungi de timp până la care se obține
controlul terapeutic. Completarea secvențială a terapiei predispune la inerție terapeutică și lipsa
adoptării modificărilor de medicație la momentul evaluării periodice. În acest timp, pacientul
este potențial vulnerabil la complicațiile asociate lipsei atingerii valorilor țintă și cu un potențial
crescut de efecte adverse asociate dozelor mari de medicație administrată. Nu în ultimul rând,
non-aderența la terapie era intens augmentata de abordarea greoaie a tratamentului. Este dovedit
faptul că, comparativ cu creșterea dozei drogului cu care s-a inițiat medicația, adăugarea unui al
doilea medicament crește de 5 ori șansa de a obține controlul terapeutic al TA. Din datele
existente actual, știm că doar 40% din pacienți răspund la monoterapie și doar 30% ating ținta
terapeutică (indiferent care clasă se folosește). Dacă se mai asociază un medicament, șansa de
control a TA crește la 75-80% pentru ca la asocierea a 3 sau mai multe medicamente în schema
antihipertensivă, 90-95% din pacienți să fie potențial corectabili sub terapia antihipertensivă.
Simplificarea schemei terapeutice prin introducerea combinațiilor fixe este un pas important în
optimizarea aderenței. Recunoscând importanța optimizării medicației antihipertensive
combinate administrate cât mai devreme după momentul diagnosticului HTA, începând cu 2007
ghidul european de tratament al HTA recomandă folosirea de la inițierea terapiei a două clase de
medicamente, ultimele ghiduri favorizând folosirea combinațiilor fixe în doze mici. La
momentul actual există numeroase combinații într-o singură pastilă care pot simplifica
tratamentul paciențiilor și astfel îmbunătății aderența. Există numeroase dovezi clinice în acest
sens care certifică superioritatea strategiei de utilizare de la început a combinațiilor fixe în
tratamentul HTA. Monoterapia inițială rămâne indicată unui număr mic de pacienți cum sunt
vârstnicii fragili la care mecanismele homeostaziei ce reglează valorile TA sunt frecvent alterate
ți predispun pacientul la scăderea excesivă a valorilor TA după inițierea terapiei cu potențial de
lezare a organelor vitale. Episoadele de hipotensiune pot fi mai frecvente la acești pacienți,
predispunându-I la căderi cu consecințe dramatice asupra calității vieții și supraviețuirii.

Utilizarea combinațiilor în doză fixă are multiple avantaje. Asigură de la început un

control mai bun al valorilor TA. Duce la scăderea inerției terapeutice comparativ cu utilizarea
unui singur agent în uptitrare și adugarea treptată a altor medicamente. În plus, pacienții cu HTA
asociază numeroase comorbidtăți care necesită un număr crescut de medicamente. Polifarmacia
este recunoscută ca factor ce scade aderența la tratament. De accea, combinațiile în doză fixă s-
au dovedit utile la acești pacienți, prin scăderea complexității tratamentului. Prin simplificarea
regimului terapeutic s-a observat că aderența a crescut cu 33%, comparativ cu tratamentul
standard, obținându-se totodată și ținta TA urmărită. Față de medicamentele administrate separat,
combinația în doză fixă permite folosirea unor doze mai mici din aceleași medicamente cu
aceeași eficiență terapeutică și potență de scădere a valorilor TA. Drept urmare, asigură o
tolerabilitate mai bună și scăderea prevalenței efectelor adverse care are putea apărea în urma up-
titrării unui singur agent.

 Sistemul de sanatate
- Reducerea coplăților
- Compensarea medicamentelor și a combinațiilor în doză fixă
- Dezvoltarea aplicațiilor/dispozitivelor de monitorizare sau de atenționare
- Optimizarea tratamentului în ambulator, evaluarea constantă a răspunsului la tratament,
aderenței, potențialelor efecte adverse;

Aderența rămane unul dintre principalii factori adresabili în managementul HTA.

Evaluarea periodică a aderenței și optimizarea acestei sunt primordiale în tratamentul și prevenția
complicațiilor asociate HTA și diminuarea costurilor asociate sistemului de sănătate. Îngrijirea
pacientului hipertensiv presupune evaluarea regulată a aderenței la tratament și optimizarea
acesteia ca parte integrantă a îngrijirii cronice. Tratamentul antihipertensiv trebuie să fie
accesibil și simplu. Pacientul trebuie monitorizat frecvent pentru răspunsul la terapia
antihipertensivă. Folosirea combinațiilor antihipertensive fixe este de dorit având un impact
pozitiv semnificativ pe aderența la terapia antihipertensivă. Folosirea deciziei împărtășite în
alegerea schemei terapeutice are potențialul de a crește aderența pacientului la terapie.
Bibliografie

1. https://aderenta-tratament.ro/despre-conferinta/
2. “Psychorheology – interdisciplinary science with direct effects on treatment
adherence” - Prof. dr. farm. Doina Drăgănescu, Mircea Hîrjău, Ion Bogdan
Dumitrescu, Victoria Hîrjău
3. Complianţa pacienţilor la tratamentul medicamentos - Prof. Dr. Farm. Laura Vicaş
4. Aderența la terapie, ingredientul esențial al succesului terapeutic în hipertensiunea
arterială – Ioana Cristina Doha, Ancuța Vijan – Universitatea de Medicină și
Farmacie Carol Davila, București