FARMACODINAMIE GENERALĂ

SUPORT CURS an III

Prof. dr. VERONICA BILD

ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ ȘI DIDACTICĂ ÎN ACORD CU
DOMENIILE DE STUDIU

ACTIVITATE DE ACTIVITATE
CERCETARE DIDACTICĂ

FARMACOLOGIE FARMACOLOGIE FARMACIE CLINICĂ

FARMACIE
Studii universitare Studii universitare
EXPERIMENTALĂ CLINICĂ
Studii postuniversitare Studii postuniversitare
 ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ

Studiul și analiza combinații

binare în proporție fixa

Studiul și terapia durerii

Modele de nocicepție la
Farmacie clinică
animale de laborator

Alte directii de studiu

pe modele Studii comportamentale
experimentale in vivo și pe modele animale
in vitro
 FARMACIE CLINICĂ

Dileme etice in Consiliere/Aderenta

Studiu de caz Interactiuni in vitro practica la tratament
farmaceutică

Monitorizare Farmacoterapia
schema terapeutica Antibioterapie
durerii
 Prof. Dr.Veronica Bild
Coordonator
activitate didactica
Asist.Drd.
Drd. Alina
Razvan
Moraru
Nicolae Rusu

Sef. Lucr. Șef. Lucr.dr. Asist dr. Asist dr. Asist dr.
Dr. Delia Daniela Monica Alexandru Oana
Bulea Ababei Neamtu Vasincu Arcan

Sorin
Laborant
Badarau
Nicoleta
Ingrjitor
MIhai
animale
 ACTIVITATE DIDACTICA
FARMACODNAMIE FARMACODINAMIE
FARMACODINAMIE an III
anul IV S1 anul IV sem II
Curs 14 ore
Curs 42 ore Curs 42 ore
Lucrari practice 14 ore
Lucrari practice 42 ore Lucrari practice 42 ore
2 credite
8 credite 6 credite

FARMACIE CLINICA
FARMACIE CLINICA
anul V S1
anul IV S2
Curs 14 ore
Curs
Lucrări practice 28 ore
2 credite
4 credite
 Cadre sinergism
Studenti
didactice
 Cadru didactic Perseveraza Student
• Pregatire metodologica
• Teoretica
? •• Motivatie
Seriozitate

Perseveraza
• Practica ?
Perseveraza

? • Abilitati de
comunicare
• Model de viata
? Perseveraza

88
 FARMACOLOGIA ?
• MEDICAMENT:
• FARMACOLOGIA:
– orice substanţă de origine naturală,
– FARMACON = principiu activ, medicament semisintetică sau sintetică care administrată
– LOGOS = studiu, ştiinţă unui organism viu, singură sau în asociere cu
altele, în doză corespunzătoare în timp util şi la
intervale de timp potrivite, previne, ameliorează
• FARMACOLOGIA: ştiinţa care se ocupă sau vindecă o boală ori unele simptome ale ei
cu studiul medicamentelor din toate sau o diagnostichează
punctele de vedere
• MEDICAMENT (definiţie după OMS)
– Substanţă sau produs destinat sau utilizat
pentru studierea sau modificarea unui sistem
fiziologic sau a unei stări patologice în interesul
subiectului căruia i se administrează
 FARMACOLOGIA

RAMURI CU CARACTER RAMURI CU CARACTER

FUNDAMENTAL APLICATIV

Farmacocinetica Farmacografia

Farmacodinamia Farmacoterapia

Farmacotoxicologia Farmacoepidemiologia
Efecte adverse Intoxicaţii

acute cronice
• FARMACOCINETICA: (gr. farmacon = principiu
activ, medicament gr. kinesis = mişcare)
– studiul evoluţiei medicamentului în organism de
la administrare la eliminarea acestuia
– etape:
• Absorbţie
• Transport
• Difuziune şi distribuire
• Biotransformare
• Eliminare
• FARMACODINAMIE:
– (gr. farmacon = principiu activ, medicament;
– gr. dinamis = forţă, acţiune, activitate biologică)

– Studiul efectelor medicamentelor asupra organismului

sănătos sau bolnav, locul şi mecanismul de acţiune,
factorii care le influenţează, relaţii structură chimică
activitate biologică, interacţiuni medicamentoase,

– Se disting două direcţii:

• Experimentală –non clinică
• Clinică
• FARMACOTOXICOLOGIE

– Studiul reacţiilor adverse şi a intoxicaţiilor produse

de medicamente (prevenire, tratament)
• FARMACOGRAFIE
– Prescrierea medicamentelor în diferite forme farmaceutice adecvate scopului
terapeutic
– Incompatibilităţi (seringa, perfuzie, recipient)
– Posologie (doza, ritm, frecventa administrare)
• Ex. AAS
• FARMACOTERAPIE
– Studiază indicaţiile medicamentelor în cadrul tratamentului diferitelor boli
• Ex. Acid acetil salicilic (AAS): algii moderate, febra, afecțiuni reumatismale inflamatorii, afecțiuni
tromboembolice
• FARMACOEPIDEMIOLOGIE
– Contraindicaţii
• Ex. AAS ulcer gastro-duodenal, astm bronsic, febră la copii
– Precauţii
– Farmacovigilenţă:
• AAS monitorizare RA
ALTE RAMURI ÎN DEZVOLTARE

• FARMACODINAMIA FUNDAMENTALĂ BIOCHIMICĂ

– Studiază locul şi mecanismele acţiunii medicamentului la nivel celular şi molecular
biochimic
• FARMACOGENETICA
– Studiază influenţele variabilităţii genetice asupra efectului medicamentului
• CRONOFARMACOLOGIA
– Studiază influenţa bioritmurilor asupra efectului medicamentului
• GERONTOFARMACOLOGIA
– Studiază particularităţile farmacologice la indivizii vârstnici

ŞTIINŢĂ DE GRANIŢĂ:
• BIOFARMACIA
– studiază influenţa formulării medicamentelor în cadrul formei farmaceutice, asupra
eficienţei terapeutice
 FARMACOCINETICĂ GENERALĂ

• ETAPELE FARMACOCINETICII

– Absorbţia
• proces complex prin care cele mai multe medicamente
trec de la locul de administrare în sânge;

– Transportul
• vehicularea medicamentelor de către sânge în tot
sistemul circulator
– Difuziunea şi distribuirea

• Trecerea medicamentului din sânge în ţesuturi şi

distribuirea lui în organism.

• la nivelul ţesuturilor medicamentul:

» poate acţiona selectiv asupra receptorilor
sau
» se poate acumula, depozita.
– Biotransformarea
• Modificarea structurii chimice a moleculei iniţiale
cu apariţia metaboliţilor (activi, inactivi)

– Eliminarea
• Ultima etapa a evoluţiei medicamentului în
organism în care se produce excreţia acestuia
neschimbat sau sub formă de metaboliţi.
• Toate etapele farmacocinetice (de la administrarea unui medicament, absorbţia primelor
molecule şi până la eliminarea sa completă din organism) se desfăşoară simultan
• Fiecărui medicament îi sunt caracteristice:
– viteza de parcurgere a acestor etape şi
– proporţia moleculelor care participă la fiecare din acestea (profil farmacocinetic propriu)
 DISPONIBILITATEA MEDICAMENTELOR
• Faza farmaceutică:
– Dezintegrarea formei farmaceutice
– Dezagregarea şi eliberarea substanţei active
• Faza farmacocinetică
• Faza farmacodinamică
– Interacţiunea medicamentului cu receptorul
 BIODISPONIBILITATEA MEDICAMENTELOR (Bd)

• DEFINIŢII:

– după Wagner J.G.:

• Bd= parametru farmaceutic specific fiecărui medicament,
parametru ce poate fi exprimat prin două variabile;
– Cantitatea de substanţă activă eliberată dintr-o formă
farmaceutică şi absorbită în circulaţia sistemică şi
– Viteza cu care substanţa activă este eliberată şi absorbită

– Definiţia OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii):

• Bd = cantitatea de substanţă activă absorbabilă;
– Definiţa FDA (Food Drug Administration):
• Bd = cantitatea de substanţă activă eliberată, absorbită şi care
ajunge la locul de acţiune manifestându-şi efectul terapeutic;

– Definiţia APA (American Pharmaceutical Association):

• Bd = cantitatea de substanţă activă absorbită şi nemodificată

– În sinteză: este definită ca gradul în care principiul activ este absorbit

din doza de produs medicamentos administrată şi care devine
disponibil la locul de acţiune, precum şi viteza cu care are loc acest
proces
Biodisponibiltatea

• se poate referi la cantitatea de substanţă activă care ajunge

nemodificată în circulaţia generală (sistemică) din doza administrată
precum şi la viteza desfăşurării acestui proces – biodisponibilitate
sistemică

• se poate referi la cantitatea de substanţă activă care ajunge la locul

de acţiune în stratul de lichid în contact intim cu receptorii numit
biofază – biodisponibilitatea în biofază
 Determinările de
sunt în relaţie de proporţionalitate directă concentraţii ale
Bd sistemică
Bd în biofază când trecerea medicamentului din circulaţia substanţei active
sistemică (compartimentul central) efectuate în
şi locurile de acţiune este suficient de rapidă compartimentul
central sunt
deosebit de utile

In cazurile în care: Concentraţiile sanguine nu mai

- substanţa activă este puternic legată de
proteine, acţionează prin metaboliţi activi care
se formează lent sau
- când locul de acţiune este un compartiment
tisular profund în care substanţa pătrunde lent
sunt legate direct de acţiunea
medicamentului şi se preferă
evaluarea biodisponibilităţii în
biofază prin măsurarea unui
efect farmacodinamic
(ex. presiune arterială, diametru
pupilar, înregistrare EKG)
 Evaluarea biodisponibilităţii
• Biodisponibilitatea absolută
- ASC = aria de sub curba
ASC p.o.
Bd abs   100 conc. plasmatice
- p.o. = per os
ASCi.v - i.v. = Intravenos

• Biodisponibilitatea relativă
- ASCT - aria de sub curba
ASCT conc. plasmatice a
Bd rel  100 preparatului de testat
ASC S
- ASCR- aria de sub curba
a preparatului de standard
(referinta)
Determinarea biodisponibilității unui
medicament
 BIOECHIVALENŢA MEDICAMENTELOR
• Postulatul echivalenţei
– Prevedea că doza indicată pe eticheta medicamentului este şi doza absorbită
de organism

Insuccesele terapeutice datorate

subdozărilor Au infirmat postulatul echivalenţei
Accidentele datorate supradozărilor

• Postulatul bioechivalenţei
– Stabileşte că doza indicată pe etichetă nu este egală cu doza absorbită
– Este fondat pe un nou parametru farmaceutic - biodisponibilitatea
– Conform acestui postulat pot fi considerate bioechivalente numai preparatele
cu aceeaşi biodisponibilitate
 TIPURI DE ECHIVALENŢĂ

• Echivalenţa chimică
– Echivalenţă între medicamentele care conţin:
• aceeaşi substanţă activă
• aceeaşi doză
• forme farmaceutice diferite
• Echivalenţa farmaceutică
– Echivalenţă între medicamentele care conţin
• aceeaşi substanţă activă
• aceeaşi doză
• acelaşi tip de formă farmaceutică
• substanţe auxiliare diferite şi/sau tehnologie diferită
 TIPURI DE ECHIVALENŢĂ

• Echivalenţa farmacologică
– Echivalenţă între medicamentele:
• Cu acelaşi efect farmacologic
• Substanţa activă poate să fie diferită
• Condiţie: ambele structuri să se metabolizeze în organism la aceeaşi structură chimică
activă (ex. promedicamentele – procain penicilina, cloramfenicol palmitat)

• Echivalenţă terapeutică
– Echivalenţă între medicamentele
• Cu aceeaşi eficacitate terapeutică la acelaşi individ
• Aceeaşi doză
• Indiferent dacă medicamentul prezintă numai echivalenţă chimică, farmaceutică
sau farmacologică
 TIPURI DE ECHIVALENŢĂ

• Echivalenţa biologică (bioechivalenţa)

– Echivalenţă între medicamentele care au:
• Echivalenţă chimică
• Echivalenţă farmaceutică
• Biodisponibilitate identică între cele două preparate

• Sunt considerate bioechivalente două preparate farmaceutice cu substanţe active

echivalente chimic, care administrate la acelasi individ, în aceeaşi posologie,
realizează concentraţii plasmatice şi tisulare echivalente în timp (biodisponibilitatea
lor este diferită nesemnificativ < 5%)
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ BIODISPONIBILITATEA

• Factori care ţin de medicament

– Forma farmaceutică (tipul formei, formulare, tehnologie de fabricaţie)
– Substanţa activă
• Mărimea particulelor
• Structura chimică
• Coeficient partaj ulei-apă
• Starea fizică (hidratată, anhidră, cristalină, polimorfă)
• Greutatea moleculară
• Profil farmacocinetic

• Factori care ţin de organism

– Calea de administrare (tip de membrană, suprafaţă, vascularizaţie
– Starea fiziologică (graviditate, vârste extreme)
– Starea patologică
 IMPORTANŢA BIODISPONIBILITĂŢII PENTRU
FARMACOTERAPIE
• Consecinţe de ordin farmacoterapeutic:
– modificarea efectului în privinţa parametrilor: latenţa,
durata, intensitatea efectului

• Consecinţe toxicologice
– Efecte adverse
– Intoxicaţii

• Ex. medicamente care înregistrează diferenţe semnificative de biodisponibilitate în

diferite produse farmaceutice: digoxină, acid acetil-salicilic, tetraciclină,
cloramfenicol, fenitoină (Atenţie la forma de cristalizare!)
TRECEREA MEDICAMENTELOR PRIN
MEMBRANELE BIOLOGICE
– TIPURI DE TRANSFER-
 ELEMENTELE
COMPONENTE ALE
CELULEI
 MEMBRANELE BIOLOGICE
• Structuri biologice foarte subţiri tip mozaic constituite din
complexe lipoproteice

• Reprezintă o matrice pentru canale apoase ionice

• Posedă sisteme membranare specializate şi active de

transport

• Sunt polarizate în stare de repaus (pe faţa externă sarcini +,

pe faţa internă sarcini -)
• Constituie bariere semipermeabile care separă materia vie în
compartimente

• Asigură şi controlează selectiv schimburile între diverse

compartimente

• Suferă modificări funcţionale adaptative ce permit trecerea

de la starea de repaus la starea de activitate sau de inhibiţie

• Exemple: membrana celulară, membranele organitelor intracelulare, endoteliile

capilarelor, epiteliile mucoaselor, epidermul
 Modele de membrane biologice

Vechiul model al “Mozaicului Fluid” Noul Model de Mozaic Fluid

 Noţiunea de Gradient
• Când un gradient este la echilibru?
• În ce direcţie “merge” un gradient?
• Când este nevoie de energie?
CATEGORIILE DE TRANSFER TRANSMEMBRANAR

Transfer pasiv
- Filtrarea
- Difuzia simplă
Transfer specializat
- Difuzia facilitată
- canale
- carrieri (transportori)
- Microtransport - Macrotransport
- pompe ionice - endocitoza
- co-transport - exocitoza
- transport activ secundar - transcitoza
- pinocitoza
 CATEGORIILE DE TRANSFER TRANSMEMBRANAR

• Transfer pasiv
– Filtrarea
– Difuzia simplă
• Transfer specializat
– Transport activ
– Difuziune facilitată
– Pinocitoză
 TRANSFER PASIV

• FILTRAREA

– Presupune existenţa unui flux al apei determinat de

diferenţele de presiune hidrostatică sau osmotică de o
parte şi de alta a membranei

– Pot vehicula substanţe hidrosolubile cu molecule mici în

sensul gradientului de concentraţie
– Fluxul apei prin porii intercelulari

• mecanism major de trecere a medicamentelor prin

membranele endoteliale capilare (excepţie SNC)

• Trecerea prin multe capilare depinde de fluxul sanguin

şi nu de liposolubilitate sau diferenţă de pH
– Obs. Factor important în absorbţia medicamentelor după
administrarea parenterală şi în procesul filtrării glomerulare.
 TRANSFER PASIV

• DIFUZIUNEA SIMPLĂ

– Are loc în sensul gradientului de concentraţie datorită solubilităţii în

dublul strat lipidic

– Transferul este direct proporţional cu mărimea gradientului de

concentraţie şi coeficientul de partiţie lipid/apă

– Pentru compuşii ionizaţi stadiul de echilibru este dependent de

diferenţele de pH de o parte şi de alta a membranei
• Pentru valori medii de pH, substanţele cu pKa =3-10 au suficiente
molecule neionizate pentru a trece într-o proporţie semnificativă
prin membranele biologice
– Moleculele neionizate sunt în general liposolubile în timp
ce ionii având solubilitate mică în lipide nu pot trece prin
membrană

– Medicamentele electroliţi tari, disociază complet în soluţie

nu sunt liposolubile, nu pot difuza prin membrane.
• Ex. Acizii sulfonici sau compuşii cuaternari de amoniu
se absorb limitat sau nu se absorb penetrând puţin
intracelular.
 TRANSFER SPECIALIZAT

• Transport transmembranar mediat prin sistem

transportor – preia molecula de medicament de o
parte a membranei şi o cedează de cealaltă parte
redevenind apt pentru a fixa o altă moleculă
 TRANSPORTUL ACTIV

• Are loc împotriva gradientului de concentraţie sau

potenţial electric
• Caracteristici:
– Necesar de energie
– Selectivitate
– Inhibare competitivă prin compuşi cu structură
asemănătoare
– Saturabilitate
• Ex:
– acid glutamic, alfa metil-DOPA

– Ionii de Na+ şi K+ prin activarea “pompei Na+/K+”

reprezentată de ATP-aza Na+/K+ membranară

– Ionii de Ca2+ sunt transportaţi activ în afara celulei cu

ajutorul “pompei de Ca2+” reprezentată de ATP-aza
calcică membranară
Ex. Transfer specializat cu consum de energie
 DIFUZIUNEA FACILITATĂ

• Transport membranar mediat prin sistem transportor care nu

necesită energie

• Deplasarea medicamentului are loc în sensul gradientului de

concentraţie sau de potenţial electric

• Mecanismul este foarte selectiv în privinţa structurilor

conformaţionale ale moleculelor de medicamente
 PINOCITOZA

• Formarea şi deplasarea unei vezicule prin

invaginarea unei porţiuni de membrană care
înglobează picături de medicament dizolvat

• Veziculele traversează membrana şi se deschid

în interiorul celulei sau după traversarea celulei
la polul opus

• Procesul pare a fi implicat în absorbţia

medicamentelor cu moleculă mare sau legate
de complexe proteice

• Importanţa acestui proces este discutabilă

 ABSOBŢIA MEDICAMENTELOR

• Prima etapă a farmacocineticii

• Fenomenul de pătrundere a substanţelor active în

mediul intern al organismului prin căi naturale sau
artificiale

• Procesul de trecere a unui medicament de la locul de

administrare în circulaţia sanguină
• Gradul în care un medicament părăseşte locul de
administrare şi viteza cu care acesta se produce

• Viteza absorbţie depinde de:

– Dezintegrarea formei farmaceutice administrate
– Solubilizarea substanţei active în lichidele
organismului la locul administrării
– Trecerea prin membranele biologice
• Factori care influenţează absorbţia medicamentelor
– Factori care ţin de medicament
• Proprietăţile fizico-chimice ale substanţei active
– Ex. solubilitate, marimea moleculelor etc
• Dimensiunile particulelor solide (gradul de dizolvare)
• Concentraţia
• Forma farmaceutică administrată
– ex. soluţii, pulberi etc
– Factori care ţin de organism
• Calea de administrare (suprafaţă de absorbţie,
condiţii circulatorii)
Ex. Calea sublinguală
• Factori fiziologici (vârsta)
Ex. Copii, bătrâni
• Factori patologici
– Ex. insuficiența cardiacă, ulcer gastro-duodenal
 CĂILE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

• Căi naturale: • Căi artificiale

– Calea orală • Parenterale
• Calea sublinguală – Subcutanat (s.c.)
– Calea respiratorie – Intramuscular (i.m.)
– Calea cutanată – Intravenos (i.v.)
– Calea rectală Căi – Intradermic (i.d.r.)
– Calea conjunctivală Căi
indirecte – Intraarterial
directe
– Calea vaginală – Intraosos
– Calea uretrală – Intracardiac
– Intraperitoneal
(foarte rar utilizata
la om)
– intrarahidian
• Implante
PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR PRIN MUCOASELE TUBULUI
DIGESTIV

1- Absorbţia prin mucoasa bucală:

– Posibilă în regiunea sublinguală
– Circulaţia venoasă de la acest nivel se varsă în vena cavă superioară
– Avantaje:
• absorbţie rapidă, medicamentul pătrunde în circulaţia sitemică
• Medicamentul este protejat de degradarea sugului gastric și de metabolizarea
prin aşa numitul “prim pasaj hepatic”
– Ex. nitroglicerina, metiltestosteron
– Forme farmaceutice adm. comprimate, soluţii, granule
 PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR PRIN MUCOASELE TUBULUI
DIGESTIV

2- Absorbţia prin mucoasa gastrică

- Se conformează legilor generale privind trecerea medicamentelor prin
membranele biologice
- Mucoasa gastrică se comportă ca o membrană lipidică ce separă
plasma de sucul gastric
- Particularităţile derivă din diferenţa de pH dintre pH-ul sucului gastric
(pH = 1) şi pH-ul plasmei (pH = 7,4)
- Proporţia formei ionizate nedifuzibile diferă între cele două medii
PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR PRIN MUCOASELE TUBULUI
DIGESTIV

- In mod corespunzător în condiţiile echilibrării formei neionizate care

difuzează liber, cantitatea totală de medicament este diferită de o parte şi
de alta a membranei

- Se explică astfel de ce acizii slabi (salicilaţi, barbiturice) care sunt puţin

ionizaţi sau chiar nedisociaţi tind să se absoarbă din stomac în timp ce
multe medicamente cu caracter bazic (alcaloizii, efedrina) mult disociate,
sunt puţin sau greu absorbite

- Compuşii complet ionizaţi (derivaţi cuaternari de amoniu) nu se absorb

decât într-o proporţie foarte redusă
 PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR PRIN MUCOASELE TUBULUI
DIGESTIV

3. Absorbţia prin mucoasa intestinului subţire

- Suprafaţă mare de absorbţie

- Vascularizaţie bogată Este locul
principal de
- pH relativ apropiat de neutralitate absorbţie
- Prezenţa unor sisteme solubilizante
- Substanţele acide cu pKa > 3 şi bazice pKa <7,8 se absorb bine la
acest nivel
- Substanţele complet ionizate (butilscopolamina, guanetidina,
curarizante) şi molecule neutre insolubile în grăsimi
(sulfoguanidina) se absorb foarte puţin

- Unele substanţe de tip fiziologic sau analogi ai acestora se

absorb prin intervenţia unor sisteme transportoare
- aminoacizi, vitamine, baze purinice pirimidinice)

- Macromoleculele pot fi absorbite prin pinocitoză

 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR
ADMINISTRATE PE CALEA ORALĂ

A- Factori care depind de medicament

1. Substanţa activă
- Solubilitate
- Dimensiunea particulelor
- Forma cristalină
- prezenţa polimorfismului:
• Forma instabilă – de obicei cea mai solubilă dar inutilizabilă farmaceutic
• Forma intermediară – solubilitate bună şi stabilitate medie
• Forma metastabilă – avantajoasă ca disponibilitate
• Forma stabilă – mai puţin solubilă

- Obs. Medicamentul preparat în forma metastabilă păstrat un timp prea îndelungat ,

poate duce uneori la transformarea în forma stabilă cu micşorarea disponibilităţii
- Polimorfismul s-a dovedit a fi important în absorbţia unor medicamente:
babiturice, sulfamide, compuşi steroidici
- Unele medicamente sunt mai solubile în stare amorfă: cloramfenicol
palmitat

- Forma de sare poate conferi o solubilitate mai mare datorită

disponibilităţii superioare prin dizolvarea mai rapidă în sucurile
digestive: sarea sodică a acidului acetilsalicilic, tolbutamida sodică

2. Forma farmaceutică – rol important în biodisponibilitatea şi absorbţia

med administrate pe cale orală
- soluţii, suspensii, capsule, comprimate, drajeuri
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR
ADMINISTRATE PE CALEA ORALĂ
B. Factori care depind de funcţia aparatului digestiv
- Factori locali
- pH-ul
- Motilitate gastrică şi intestinală
- Timpul de golire al stomacului (medicamente, alimente)
- Sisteme enzimatice
- Bacterii intestinale
- Circulaţia de la nivelul stomacului şi intestinului
- Tranzitul intestinal
- Efectul primului pasaj hepatic
- lidocaina

- Stări fiziologice particulare

- nou-născut, vârstnic, femeie însărcinată

- Stări patologice
- ale căii orale:
- aclorhidrie, spasm piloric, tranzit intestinal accelerat (diaree, enterocolite)
- stări patologice sistemice şi simptome ale unor stări patologice:
- insuficienţa cardiacă, febra.

- Asocieri între medicamente

• Avantajele utilizării căii orale

• Cale naturală, fiziologică poate fi repetată ori de câte ori este nevoie

• Cale comodă, nu necesită instrumentar, condiţii speciale de administrare,

bolnavul îşi poate autoadministra medicamentele

• Implică în general riscuri mici

• Substanţele se absorb lent, progresiv

• Dezavantajele utilizării căii orale

• Absorbţie variabilă şi incompletă

• Perioadă de latenţă mare – nu poate fi utilizată în urgenţe

• Nu pot fi administrate substanţe care sunt inactivate de sucurile digestive,

sau nu se absorb din tubul digestiv

• Necesită cooperarea pacientului - inutilizabilă la pacienţii inconştienţi, cu

crize convulsive sau la sugari

• Neplăcută pentru bolnav în cazul medicamentelor cu gust sau miros

dezagreabil

• Medicamentele pot produce iritaţii:

– la nivelul mucoasei gastrice (dureri, vărsături)
– La nivelul mucoasei intestinale (colici, diaree)
• Absorbţia la nivelul căii orale poate fi:
– Grăbită prin:
• Folosirea de soluţii izotonice încălzite la 37°C
• Administrarea medicamentelor pe nemâncate

– Întârziată prin:
• Administrarea după masă
• Asocierea cu substanţe adsorbante sau mucilaginoase
• Administrarea de forme farmaceutice retard (comprimate)
PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR PRIN MUCOASA INTESTINULUI
GROS

• Se pot absorbi
– substanţe hidro- şi liposolubile care nu au fost absorbite
din intestinul subţire

– substanţe din forme farmaceutice administrate pe cale

rectală

– Ex. supozitoare, clisme, microclisme

 CALEA RECTALĂ DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

- Este lentă şi uneori inegală

- cca 50% din medicamentul absorbit evită efectul primului pasaj

hepatic deoarece venele hemoroidală inferioară şi mijlocie drenează
sângele în vena cavă inferioara (numai v. hemoroidală superioară
drenează sângele în circulaţia portală)

- Difuziunea medicamentelor este mai rapidă, efectul mai intens şi de

durată mai mare
- Prin administrarea de supozitoare, microclisme, clisme se pot obţine
efecte:

- locale
- influenţarea unor procese inflamtorii, vasculare)

- sistemice când
- administrarea orală nu este posibilă (vomă, pierderea cunoştinţei)
- substanţa este iritantă pentru mucoasa gastrică
- substanţa este inactivată de sucurile digestive

- Dezavantaje: absorbţie inegală, iritaţii

 PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR PRIN MUCOASA CONJUNCTIVALĂ
CALEA CONJUNCTIVALĂ DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

• Administrarea medicamentelor se face în sacul conjunctival

• Soluţiile hipotone
– ulceraţii corneene (necesară izotonizarea soluţiilor oftalmice)
• Adm. med este pentru acţiune locală:
– antimicrobiene, anestezice locale, vasoconstrictoare, miotice, midriatice)
• De nedorit absorbţia în circulaţia sistemică datorită drenării
medicamentului prin canalul lacrimo-nazal
– pilocarpina, blocante beta-adrenergice
• Se pot utiliza forme farmaceutice moderne:
– sisteme terapeutice moderne cu eliberare continuă, implante, lentile
PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR PRIN MUCOASA URETRALĂ ŞI
VAGINLĂ

• În stare normală absorbţia este redusă

• În prezenţa congestiei, inflamaţiei, absorbţia este favorizată

• La nivelul mucoasei vaginale, bacilul Doderlein asigură pH-ul

vaginal

• Se administrează medicamente pentru acţiune locală:

antibiotice, antimicotice, antiinflamatoare
 PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR PRIN PIELE
CALEA CUTANATĂ DE ADMINISTRARE A MEIDCAMENTELOR

• Absorbţia:

– redusă prin pielea intactă

– Posibilă la nivelul epiteliului glandelor sudoripare şi foliculului
pilosebaceu
– favorizată de secreţia sebacee, masaj cu stimularea circulaţiei locale
– Proporţională cu suprafaţa pe care sunt aplicate medicamentele şi
liposolubilitatea lor
– Mărită prin pielea lezată (arsuri, abraziuni, denudări), inflamaţie,
congestie
• Calea cutanată utilizată pentru

– Acţiune locală: antipruriginoase, antiinflamatoare, antimicrobiene,

antifungice, keratolitice)
• Atenţie la pielea lezată atunci când medicamentul se aplică în strat
gros, pe suprafaţă mare sau sub pansament ocluziv

– Acţiune generală: forme moderne TTS cu eliberare programată şi

prelungită (Ex. nitroglicerina, scopolamina)
 PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR LA NIVELUL APARATULUI
RESPIRATOR

A – Absorbţia la nivelul mucoasei rinofaringiene

- Vascularizaţie bună – absorbţie bună
- Se absorb substanţe hidro şi liposolubile în soluţii apoase (izo- şi
moderat hipertone), uleioase, pulberi pentru prizat
- Calea nazală este utilizată pentru:
- Acţiune locală: antiseptice, decongestionante,
antimicrobiene în: rinite, inflamaţii, infecţii
- Atenţie!!!
- tratament local intensiv la copii cu
decongestive de tip vasoconstrictor din
grupa simpatomimeticelor (nafazolina,
efedrină)
- Anestezice locale: cocaina
- Acţiune generală: Ex. pulbere de hipofiză
posterioară (conţine hormon antidiuretic)
 PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR LA NIVELUL
APARATULUI RESPIRATOR
B – Calea pulmonară

- Mucoasa bronsiolară
- Adaptată pentru protecţie şi secreţie de mucus protector

- Epiteliul alvelolar
- prezintă o suprafaţă mare de absorbţie şi o reţea capilară foarte bogata
- reprezintă o membrană lipidică cu pori mari adaptată pentru o absorbţie foarte
uşoară şi rapidă a substanţelor lipofile şi hidrofile

- Substanţele medicamentoase absorbite sunt

- Liposolubile şi hidrosolubile: prin mucoasa bronsiolară (aerosoli în dispozitive
presurizate sau cu pulbere uscată)
- Condiţie obligatorie: diametrul particulelor la aerosoli (optim 2-5 µm)
- Gazoase şi volatile prin epiteliul alveolar (Ex. anestezice generale)
- Calea pulmonară este utilizată pentru
- Acţiune generală: anestezie, vaccinuri
- Acţiune locală: bronhodilatatoare, expectorante,
antisepetice şi antibiotice în bronşite, inflamaţii,
infecţii locale

- Avantajele căii pulmonare

- Utilizare de doze mici
- Evitarea efectulului primului pasaj hepatic,
evitarea efectelor sistemice ale medicamentelor
FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR ADMINISTRATE PE CALE PULMONARĂ

• FACTORI DEPENDENŢI DE MEDICAMENT:

– Presiunea parţială în amestecul de gaze alveolar şi gradul

de volatilitate
– Mărimea, densitatea şi diametrul aerodinamic al
particulelor de aerosoli
• > 10µ - rămân în căile respiratorii superioare
• <0,5-1µ - se absorb dar pot fi eliminate prin expiraţie (ca
fumul de ţigară)
• 1-8µ - străbat arborele bronşic
– Solubilitatea substanţelor active
• FACTORI DEPENDENŢI DE ORGANSIM:

– Anatomici: dihotomiile succesive ale arborelui bronsic

– Fiziologici:
• Respiraţie
• Umiditatea aerului pulmonar (influenţează particulele higroscopice)
• Secreţia bronşică (cantitate, viscozitate)
– Patologici
• Obstrucţii bronşice
• Inflamaţii
• Hipersecreţie bronşică
PARTICULARITĂŢI ALE ABSORBŢIEI MEDICAMENTELOR ADMINISTRATE PE CALE
PARENTERALĂ

• absorbţia este mai rapidă şi completă

• avantajoasă în situaţii de urgenţă (I.V)
• posibilă la pacienţii care nu cooperează
• medicamentele se absorb în totalitate într-un timp
variabil
• este evitat contactul cu sucurile digestive, efectul
primului pasaj hepatic
• este de preferat când se urmăreşte un efect rapid
• Necesită anumite condiţii:

– Personal specializat, instrumentar steril

– Medicamentul trebuie sa fie steril, sa nu fie iritant,
sa nu lezeze ţesuturile
– De evitat pătrunderea în vasele sanguine la
administrarea s.c. şi i.m. şi atingerea nervilor
– Când se administrează substanţe uleioase sau
greu absorbabile se va evita injectarea la intervale
scurte în acelaşi loc
A. CALEA SUBCUTANATĂ

- Absorbţia se produce lent datorită vascularizaţiei

reduse

- Injecţiile sunt dureroase datorită inervaţiei bogate

- Se administrează:
- soluţii neutre şi izotone (volum 1-2 ml)
- Pot fi administrate şi substanţe greu solubile sub
formă de preparate retard (insulinele lente
formate din suspensii din particule foarte fine
microcristaline )
- Implante de formă plată sau sferică (hormoni
sexuali, sau alţi hormoni)
- Micropompe osmotice reîncărcabile (insulină)
- Absorbţia poate fi
- Grăbită prin:
- Masaj local, căldură locală
- Asociere cu vasodilatatoare sau hialuronidază
- Întârziată prin:
- Răcire locală, aplicarea unui garou proximal
- Asocierea cu vasoconstrictoare sau molecule
greu absorbabile (PVP)
- Administrarea s.c.
- poate prezenta risc de reacţii sau accidente
locale: durere, abcese, lezare de vase sau nervi
B. CALEA INTRAMUSCULARĂ

- Este mai rapidă decât calea s.c.

- Inervaţia senzitivă redusă şi posibilitatea
restabilirii rapide a echilibrului osmotic fac ca
injectările i.m. profund să fie mai puţin dureroase
- Medicamentele difuzează local în ţesutul
conjunctiv apoi trec în sânge:
- Moleculele mici trec direct în capilare
- Moleculele voluminoase trec mai întâi în limfatice
- Viteza de absorbţie depinde în primul rând de fluxul
sanguin (muşchiul este bine vascularizat)
- În general absorbţia din muşchi are loc în 15-30 minute
• se pot administra i.m.:
– Soluţii sau suspensii apoase sau uleioase
– Volume de administrare 5-20 ml
• Soluţiile apoase trebuie să fie pe cât posibil
izotone
• Suspensiile microcristaline în apă sau soluţii
uleioase formează depozite locale din care
substanţa activă se dizolvă treptat în lichidul
extracelular trecând apoi în sânge
– Astfel se realizează preparatele retard. Ex.
benzatin penicilina
• nu se pot administra i.m.:
– soluţii iritante (hipo sau hipertone prea acide sau prea alcaline)
deoarece provoacă:
• Durere
• Abcese sterile sau necroză locală
• Complicaţii infecţioase cu anaerobi (favorizate de substanţe
vasoconstrictoare)
C. CALEA INTRAVENOASĂ

- medicamentele sunt introduse direct în sânge

- Avantaje:
- efectul apare rapid, uneori imediat
- este utilă în situaţii de urgenţă sau când se
doreşte un efect rapid:
- Antidoturi în intoxicaţii
- Tonice cardiace
- Inlocuitori de plasmă în hemoragii acute
- Anestezia generală i.v
- Permite perfuzia continuă, picătură cu picătură pentru a asigura un
nivel sanguin constant timp îndelungat sau pentru introducerea de
cantităţi mari de lichid

- Se pot administra soluţii iritante precum clorura de calciu,

aminofilina, strofantina (datorită sensibilităţii mici a celulelor
endoteliale la această acţiune și a faptului că substanţa suferă o
diluare în torentul sanguin
ATENŢIE!

• Nu se pot administra pe cale i.v.

– Suspensii sau emulsii
– Substanţe hemolizante
– Substanţe care precipită proteinele plasmatice
– Substanţe care lezează endoteliul vascular
– Substanţe toxice pentru muşchiul cardiac
• Pe cale i.v.
– Se pot produce reacţii adverse prin injectarea
rapidă datorită invadării bruşte a inimii şi a
chemoreceptorilor sinocarotidieni şi aortici de
conc. mari de medicament (moarte subită)

– Pot apărea frisoane şi reacţii febrile (datorate

prezenţei pirogenilor bacterieni în soluţiile
injectabile incorect preparate şi sterilizate

– Se poate declanşa o insuficienţă cardiacă prin

creşterea presiunii arteriale

– Se recomandă ca administrarea să se facă lent, în

cel puţin un minut, timp necesar unui circuit
complet al sângelui
 ALTE CĂI PARENTERALE

• Calea intraarterială

– Rar utilizată
– Rezervată administrării substanţelor de contrast
radiologic
– Tratamentul unor tulburări circulatorii periferice
grave
– Tratamentul unor tumori (situaţii de excepţie,
administrare regională de citotoxice)
– Antrenează riscuri mari: tromboză, spasm arterial,
ischemie acută
• Calea intrarahidiană
– Rahianestezie
– Tratamentul infecţiilor acute ale SNC

• Calea seroaselor
– Intraperitoneal – foarte rar la om, risc de infecţie,
aderenţe
– Intrapleural
– Intrapericardic
– Intraarticular – acţiune loclală. Ex.
antiinflamatoare
• Calea intracardiacă

– De excepţie utilizată în stop cardiac

 TRANSPORTUL MEDICAMENTELOR

• substanţele active pot circula sub două forme:

– Forma liberă (dizolvată în plasmă)
• responsabilă de efectele terapeutice
– Forma legată (reversibil de proteinele
plasmatice)
• inactivă biologic, nedifuzibilă (constituie un
depozit în echilibru cu forma liberă)
–Medicamentele cu caracter acid –
albumine
–Medicamente cu caracter bazic –
alfa1glicoproteina
– Legarea medicamentelor de proteinele
plasmatice se realizează la nivelul
grupărilor polare ale aminoacizilor prin
• Legături polare
• Forţe elctrostatice
• Punţi de hidrogen
• Forţe Van der Waals
• Legătura covalentă este excepţională
• Legarea reversibilă se conformează
legii maselor caracterizată de 2
parametri:
– Afinitatea
– Procentul de fixare (rezultă din raportul
dintre fracţia liberă şi cantitatea totală de
medicament din plasmă)
• Medicamente cu molecule slab acide se
leagă în proporţie mare de albumine:
• salicilaţi şi alte AINS, anticoagulante
cumarinice, tranchilizante, peniciline,
tetracicline, lincomicina, antidiabetice
orale, diuretice
• Pot intra în competiţie pentru aceleaşi
locuri de legare deplasându-se de pe
proteine
– Ex. AINS + anticoagulante orale – risc de
accidente hemoragice
– AINS + sulfamide antidiabetice – risc de
reacţii hipoglicemice
– Medicamentele baze slabe (clorpromazina),
acizi foarte slabi (fenitoina), substanţe
nedisociate (digitoxina) se fixează prin punţi
de hidrogen de alfa1- glicoproteina,
fenomenul de competiţie este foarte
improbabil.

– Medicamentele care se fixează în procent

mare de proteinele plasmatice se elimină
lent şi în consecinţă au durată de acţiune
lungă
DIFUZIUNEA ŞI DISTRIBUIREA MEDICAMENTELOR ÎN
ORGANISM
• Compartimentele hidrice ale organismului

– Intravascular Sunt separate prin membrane biologice,

apa şi substanţele din organism trec
– Interstiţial dintr-un compartiment în altul în dublu
sens existând în permanenţă un echilibru
– Intracelular dinamic între două compartimente vecine
 DIFUZIUNEA PRIN MEMBRANA CAPILARĂ

• Din sânge medicamentele trec în compartimentul interstiţial

străbătând peretele capilar format din celule endoteliale unite
prin ciment intercelular şi membrana bazală

– Moleculele liposolubile trec prin membranele celulelor endoteliale

– Moleculele hidrosolubile trec prin spaţiile dintre celulele endoteliale
– Macromoleculele trec prin pinocitoză
– Apa şi electroliţii cu molecule mici traversează membrana la nivelul cimentului
(filtrare, ultrafiltrare)
– Prin celule trec substanţele cu greutate moleculară până la 350
– Unele substanţe trec cu ajutorul unui sistem transportor
• Procesul de difuziune prin peretele capilar este influenţat de
– Medicament (proprietăţi fizico-chimice)
– Numărul de capilare deschise, diametrul acestora, gradul
de oxigenare al ţesuturilor
 Aspecte particulare ale difuziunii prin membrana
capilară
• Bariera hematoencefalică

– Formată din celule endoteliale ale pereţilor capilari, puţin permeabile la care se
adaugă astrocitele (celulele nevroglice sau gliale cu rol de protecţie, nutriţie şi
suport)
– Intervine teaca de mielină care întârzie pătrunderea medicamentelor
– La acest nivel pătrund în general substanţele liposolubile (tiopentalul)
– Unele medicamente utilizează mecanisme transportoare active specifice (pentru
glucoză, aminoacizi)
– Permeabilitatea membranei este crescută în procese inflamatorii
 Aspecte particulare ale difuziunii prin
membrana capilară
• Transferul medicamentelor prin placentă
– Se conformează legilor generale privind trecerea prin membranele
biologice
– Placenta la termen are permeabilitate crescută posedând sisteme
transportoare care uşurează trecerea medicamentelor de la mamă la
făt
– ATENŢIE:
• substanţele pot influenţa dezvoltarea morfologică a fătului → malformaţii
congenitale
• Cea mai mare parte a medicamentelor uzuale trec prin placentă
 DIFUZIUNEA MED. PRIN MEMBRANA
CELULARĂ
• După ce străbat membrana capilară medicamentele pot
difuza în compartimentul interstiţial sau/şi compartimentul
intracelular

• Trecerea din compartimentul interstiţial în cel intracelular se

face prin fenomene pasive şi prin transport mediat prin
sistem transportor (vezi fenomene de transfer prin
membranele biologice)
 DISTRIBUIREA MEDICAMENTELOR ÎN ŢESUTURI

A.Tipuri de distribuire
– Distribuire uniformă (alcoolul)
– Distribuire neuniformă
• Selectivă
– Iod-glanda tiroidă
– Anestezice generale în ţesuturi bogate în lipide
– Fier – celulele sistemului reticulohistocitar
– Calciu şi fosfor în oase
– Distribuire urmată de redistribuire (tiobarbituricele)
DISTRIBUIREA MEDICAMENTELOR ÎN ŢESUTURI

• Factori care influenţează distribuirea

med.
– Factori care depind de medicament
• Structura chimică
• Doza
• Viteza de absorbţie
• Biotransformarea
• Eliminarea
– Factori care depind de ţesut
• Vascularizaţia
• Conţinutul în lipide
• Afinitatea proteinelor tisulare pentru anumite grupe
• Modificări patologice ale ţesutului
– Ex. antibioticele şi sulfamidele difuzează greu în ţesuturile
cicatriceale
– Obs.- un loc aparte îl deţine circuitul entero-hepatic
• Medicamentele ajunse în ficat, pot fi excretate prin
– bilă→intestin→reabsorbţie
– bilă→intestin→eliminare prin scaun
B. Fixarea medicamentelor în ţesuturi
– Reversibilă (proteinele tisulare)
– Rareori ireversibilă
• Ex. nitratul de argint, plumbul şi seleniu în oase, arsen în
piele şi fanere
– Se pot remarca trei aspecte:
• Legarea de proteinele tisulare
– afinitatea medicamentului faţă de proteine
– Stabilitatea legăturii →reversibilitatea procesului (Ex.
clorochina)
• Legarea medicamentelor de receptori
– Situaţi la suprafaţa sau în interiorul celulei
– Interacţiunea medicament-receptor
» Receptor – biomacromoleculă specifică sau complex
biochimic situat la suprafaţa sau în interiorul celulei
– Complexul medicament-receptor se realizează prin legături
» Van der Waals
» Legături de hidrogen
» Legături ionice
» Legături covalente (foarte rar)
• Depozitarea medicamentelor
– Unele medicamente se acumulează în anumite ţesuturi (rol
determinant pentru efect)
» Morfina – formaţiuni din creier
» Curarizantele – plăcile motorii
– Depozitarea poate avea consecinţe toxice locale sau poate
întreţine o intoxicaţie cronică
» Tiopental – ţesut adipos
» Clorochina – ficat, legare de ADN
» Tetracicline şi plumb - oase
 BIOTRANSFORMAREA MEDICAMENTELOR

• Etapă farmacocinetică în care organismul produce

modificări ale structurii chimice a moleculelor
medicamentului influenţându-i activitatea farmacodinamică
(de obicei diminuând-o sau anulând-o) favorizând
eliminarea sa din organism

• Comportă procese enzimatice în care sunt implicate în

special enzime microzomiale hepatice şi enzime
nemicrozomiale din ficat şi ţesuturi
 BIOTRANSFORMAREA MEDICAMENTELOR

• Sistemele enzimatice de metabolizare s-au dezvoltat

şi selecţionat în mod adaptativ ca mecanisme de
protecţie faţă de diferite substanţe străine (ex. toxice)

• Metaboliţii pot fi activi şi inactivi

• Se pot obţine avantaje prin administrarea unui
medicament inactiv (prodrug) → metabolit activ.
 COMPORTAREA MEDICAMENTELOR ÎN CURSUL
BIOTRANSFORMĂRII
1. Bioinactivarea medicamentelor (biodetoxifiere)
– Metaboliţii rezultaţi sunt:
• mai puţin activi, mai puţin toxici, mai puţin liposolubili
– Pentru unele medicamente se pot obţine metaboliţi
inactivi dar care nu sunt mai puţin toxici
• ex. acetilarea sulfamidelor
2. Bioactivarea medicamentelor (biotoxifiere)
– activitatea farmacodinamică se menţine, creşte
- Apar noi proprietăţi
- Creşte toxicitatea
• Ex. medicamente active – metaboliţi activi
- Acidul acetilsacilic – hidroliză- salicilat activ
- Fenacetina- oxidare – paracetamol
- Fenilbutazona – oxidare -2 metaboliţi
- Activitate antiinflamatoare
- Activitatea antigutoasă (uricozurică)
- Codeina – oxidare – morfina
- Diazepam – oxazepam, nordazepam
- Paration – oxidare – paraoxon
- Adrenalina – adrenocrom
- Prednison-prednisolon
- Primidona – Fenobarbital
- Amitriptilina - Nortriptilina
• Ex. Prodrug-uri inactive – metaboliţi activi

– Cloramfenicol palmitat – cloramfenicol

– Eritromicina propionat – eritromicina
– Procain penicilina – penicilină
– Benzatin penicilina – penicilină
– Cefuroxim axetil – cefuroxim
– Hidrocortizon hemisuccinat – hidrocortizon
– L-DOPA- Dopamina
• Ex. medicamente metabolizate la metaboliți cu
toxicitate mare

– Sulfamide – metaboliţi acetilaţi

– Izoniazidă – acetil hidrazină
– Paracetamol – epoxizi
• Locul biotransformărilor
– Predominant ficat
– Alte ţesuturi sau organe
• Mecanismele biotransformărilor
–Reacţiile de fază I (stadiul I)
• Oxidări Metabolitul poate fi:
• Reduceri - inactiv
- activ
• Hidrolize
 – Reacţiile de fază II (stadiul II) (reacţii
sintetice, de conjugare)

• Implică cuplarea
medicamentului cu o
substanţă endogenă:
Ex acid glucuronic
Metaboliţii sunt in
general inactivi
Există unele excepţii:
Ex. Morfina 6 glucuronid
 Tipuri de biotransformări
• Oxidări
– Oxidarea alcoolilor primari şi secundari alifatici
• alcool dehidrogenaze
– Oxidarea aldehidelor, purinelor şi pirimidinelor
• aldehid dehidrogenaze, xantin dehidrogenaze
– Mono şi diamine
• monoaminooxidaze, diaminooxidaze (localizate în
mitocondrii)
• Reduceri
– Compuşi nitro-aromatici la compuşi aminici
• nitroreductaza
– Reducerea azotului la amine primare
• azoreductaza
 Tipuri de biotransformări
• Reacţii de hidroliză
– Hidroliza esterilor şi amidelor
• Acetilcolina la colină şi acetat activ
• Reacţii de ciclizare
– Adrenalina - adrenocrom
• Reacţii de conjugare
– Glucoronoconjugarea
– Sulfoconjugarea
– Glicocoloconjugarea
– Acetilarea
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ BIOTRANSFORMAREA

• Structura chimică

– Substanţe cu acelaşi nucleu cu mici

deosebiri structurale pot fi metabolizate
diferit
– Aceeaşi moleculă poate fi metabolizată prin
mai multe reacţii
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ BIOTRANSFORMAREA

• Starea fiziologică
– Stress-ul
– Postul
• modificarea reticulului endoplasmatic
– Sarcina
• procesele de glucuronoconjugare sunt diminuate
• Atenție se pot produce metabolizări la nivelul placentei
– Oxidări (codeină, amefetamină)
– Hidroliză (acid-acetilsalicilic)
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ BIOTRANSFORMAREA

• Starea patologică

– Icter
– Diabet zaharat
– Hepatopatii
– În hepatită şi ciroză capacitatea oxidativă este
redusă
• Inducţia enzimatică

– Fenomenul ce constă în stimularea

biotransformării medicamentelor ca urmare a
stimulării sintezei unei enzime în urma
administrării unei substanţe care prezintă
substratul ei.
• Ex. autoinducţia enzimatică la fenobarbital,
fenilbutazonă
– Efectul este dependent de
• Doză
• Frecvenţa administrării
• Variază în funcţie de specie şi individ
– S-au remarcat trei tipuri de inducţie
enzimatică
• Tip fenobarbital
• Tip spironolactonă
• Tip 3 metilcolantren
– Consecinţe şi atitudini

• În prezenţa unui inductor enzimatic scade

eficacitatea terapeutică
• Se modifică frecvenţa administrării sau
• Se creşte doza de medicament
• Efect benefic prin administrarea fenobarbitalului
la icterul nou-născutului
• Inhibiţia enzimatică

– Constă în diminuarea activităţii sitemelor

enzimatice microzomiale şi a altor enzime prin
substanţe cu efect inhibitor sau prin intoxicaţie
• Eritromicina, cimetidina, teofilina
– Este întârziată biotransformarea medicamentelor
cu apariţia efectelor toxice
– Trebuie reduse dozele de medicament
• Vârsta
– Nou-născut
– Pacientul în vârstă
• Sexul
– Efecte evidenţiate frecvent la animalele de
laborator
• Diferenţe interindividuale
– Cantitative
• anticoagulante, clorpromazină
– OBS. Impun individualizarea tratamentului
• Specie
– Deosebiri calitative
• lipsa atropinesterazei la om
– Deosebiri cantitative
• persistenţa în organism a unor medicamente: fenilbutazona
 ELIMINAREA MEDICAMENTELOR DIN ORGANSIM

• Căile de eliminare
– Căi fiziologice ale organismului
• Ex.
–Subst. hidrosolubile prin rinichi
–Subst. admin. pe cale orală şi neabsorbite la
nivelul tubului digestiv
–Substanţe volatile şi gazoase prin plămâni
• Forma sub care se elimină medicamentele

– Netransfomate
– Transformate sub formă de metaboliţi
 VITEZA ELIMINĂRII MEDICAMENTELOR DIN ORGANISM
• Depinde de:
– Proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor
– Absorbţia med (calea de administrare)
– Profilul farmacocinetic al substanţei
– Bioritmuri
– Vârsta
• Ex
– sulfamidele (particularităţi la nou-născut comparativ cu
adultul)
– Penicilina (pacient în vârstă comparativ cu pacientul tânăr)
 ELIMINAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RENALĂ

• Implică trei procese

– Filtrarea glomerulară
• Majoritatea medicamentelor filtrează, cu
excepţia compuşilor macromoleculari
• Reabsorbţia tubulară (proces pasiv)
–Factor important pH-ul urinar
• pH-ul acid va favoriza eliminarea medicamentelor
cu caracter bazic
–ex amfetamină
• pH-ul bazic va favoriza eliminarea
medicamentelor cu caracter acid
–ex salicilaţi, fenobarbital
– Secreţia tubulară (proces activ)
• Sistem transportor pentru funcţiuni acide
• Sistem transportor pentru funcţiuni bazice
• Viteza eliminării pe cale renală depinde de
– Structura chimică
– Diureza
– Starea funcţională a rinichiului
– Mecanismul de eliminare
– Legarea de proteinele plasmatice
– Distribuirea medicamentului în cele trei compartimente
hidrice ale organismului

• O substanţă care se distribuie în toate sectoarele

hidrice şi se reabsoarbe la nivelul tubilor renali în
proprţie egala cu apa se va elimina foarte încet

• O substanţă distribuită în toată apa din organism

excretată numai prin filtrare glomerulară are
semiviaţa bioligică de cca 4 ore
• O substanţă care se distribuie în toate sectoarele
hidrice ale organismului şi este secretată de tubii
renali are semiviaţa biologică de cca 50-60 min.

• O substanţă distribuită în compartimentul interstiţial

si excretată de tubii renali are semiviaţa biologică
de cca 15 minute
• Eliminarea renală a medicamentelor poate fi
– grăbită prin
• Creşterea diurezei
• Modificarea pH-ului urinar
• Impiedicarea reabsorbţiei tubulare
– Încetinită prin:
• Scăderea diurezei
• Inhibarea procesului de secreţie tubulară
 ELIMINAREA MEDICAMENTELOR PE CALE DIGESTIVĂ

• Se elimină
– Substanţe adminsitrate oral
• Insolubile şi neabsorbabile
–cărbune, ulei de parafină, săruri de bismut
• Solubile şi neabsorbabile
–streptomicina, neomicina, kanamicina, sulfatul de
magneziu
• Prin salivă
– Alcaloizi: atropina, stricnina; iod, bismut
• Prin bilă

– Folosind mecanisme active de transport membranar

mediate prin sistem transportor
• Pentru acizi organici inclusiv metaboliţi glucuronoconjugaţi
• Pentru baze organice
• Steroizi şi glicozide cardiotonice
• Ex. eritromicina, rifampicina, tetracicline, hormoni steroidieni)

– Obs. Uneori med se reabsorb din intestin si urmează

“ciclul enterohepatic”

• La nivelul intestinului
 ELIMINAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PULMONARĂ

• Prin epiteliul alveolar

– Subst. volatile şi gazoase
• protoxid de azot
• Prin secreţiile bronşice
– Sunt influenţate secreţiile prin diminuarea vâscozităţii
• Ioduri, benzoat de sodiu, săruri de amoniu
• Prin secreţiile nazale
– ioduri
 ELIMINAREA MEDICAMENTELOR PE CALE CUTANATĂ
• Calea cutanată completează calea renală
– Med se elimină prin secreţie sudorală:
• Metale grele, ioduri, bromuri, uleiuri volatile
– Pot realiza depozite în celule
• griseofulvina
• Obs. acumularea unor medicamente în fanere are importanţă
toxicologică
– Arsen, mercur pot persista timp îndelungat în păr şi unghii
• Eliminarea prin secreţie lactată
– Alcaloizi din cornul de secară, atropina, bromuri,
purgative, metronidazol

• Eliminarea prin secreţie lacrimală (mai puţin

importantă)
– Ioduri, mercur
• Activitatea biologică a substanţelor medicamentoase
presupune o interacţiune iniţială la nivel molecular, de
ordin chimic, fizico-chimic sau biochimic, dintre
moleculele de medicament cu moleculele componente
ale materiei vii (substratul reactiv) - aceasta constituie
acţiunea farmacodinamică primară.
• Efectul farmacodinamic
– rezultatul complexului de reacţii declanşate în organism de
acţiunea primară, a reflectării acesteia într-o formă integrată
la nivelul sistemelor complexe ale întregului organism
(răspunsul organismului la medicament).
• Acţiunea farmacodinamică apare ca rezultat al
interacţiunilor chimice sau fizice între medicament şi
celula ţintă şi constă în stimularea sau inhibarea unor
funcţii fiziologice.

• Atenţie! Medicamentele nu crează funcţii noi în organism,

ci modulează funcţii, accelerând sau diminuând procesele
şi fenomenele de reglare fiziologică
– farmacologia - fiziologie aplicată.
• Cunoaşterea problemelor generale privind efectele
medicamentelor, locul şi mecanismul lor de acţiune,
are o importanţă deosebită pentru o terapie raţională
cât şi pentru cercetarea şi obţinerea unor noi agenţi
terapeutici superiori
 CARACTERISTICILE ACŢIUNII FARMACODINAMICE
• acţiunea unei substanţe medicamentoase se poate caracteriza
prin următoarele aspecte:
– sensul,
– potenţa,
– eficacitatea maximă,
– selectivitatea,
– latenţa,
– durata acţiunii,
– tipul de acţiune
– mecanismul de acţiune.
 SENSUL ACŢIUNII FARMACODINAMICE

• Un medicament poate acţiona în sens stimulator, deci

excitant sau în sens inhibitor (deprimant).

– ACŢIUNEA STIMULATOARE contribuie la creşterea

tonusului funcţional al unui organ
• prin stimularea unei funcţii,
• prin deprimarea unei funcţii antagoniste.
–de exemplu tahicardia se poate obţine prin:

• administrarea adrenalinei care acţionează

stimulator asupra sistemului nervos simpatic
• atropină care blochează parasimpaticul –
antagonistul fiziologic al sistemului simpatic.
– Creşterea diurezei se poate obţine prin

• stimularea filtrări glomerulare (de exemplu: cafeina,

ceaiuri diuretice din plante medicinale)

• inhibarea reabsorbţiei tubulare a ionilor de Na+ şi Cl-

când efectul diuretic este chiar mai intens (cazul
hidroclorotiazidei, furosemid etc.)
– ACŢIUNEA INHIBITOARE (DEPRIMANTĂ)
• consecinţa inhibiţiei unei funcţii,
–cazul deprimării sistemului nervos central prin
hipnotice, anestezice, tranchilizante sau în urma unei
• stimulări excesive care duce la epuizarea rezervelor
funcţionale
–cafeină, stricnină, nicotină în doze mari
• Obs.
- Sensul acţiunii farmacodinamice poate varia în funcţie de
specie:
- morfina are acţiune inhibitoare asupra SNC la om şi
produce excitaţie la şoarece (testul Straub), porc, cal, pisică.

• Unele medicamente pot stimula anumite funcţii şi inhiba

altele
- opioidele pot provoca deprimare respiratorie prin efect
inhibitor asupra centrului respirator, dar stimulează
sistemul vestibular ce determină greaţă şi vomă.
• Medicamentele pot stimula o funcţie deprimată de boală sau
pot deprima hiperexcitabilitatea patologică, fără să aibă
acţiune pe funcţiile normale.
– antipireticele scad temperatura corpului crescută în febră,
dar nu influenţează temperatura normală.

• Un medicament poate acţiona în funcţie de doză stimulator

sau inhibitor pe aceeaşi funcţie fiziologică.
– efectele bisens aşa cum le întâlnim în următoarele cazuri:

• Acidul acetilsalicilic:
–antiagregant plachetar în doze mici (100 - 300 mg) prin
inhibarea ciclooxigenazei din trombocite – responsabilă
de biosinteza tromboxanilor – compuşi cu proprietăţi
agregante plachetare.

–pentru dozele mari poate apare un efect proagregant

plachetar prin inactivarea ciclooxigenazei din celulele
endoteliului vascular, responsabilă de formarea
prostaciclinei cu proprietăţi antiagregante fiziologice.
• Adrenalina
– produce vasodilataţie în doze mici prin activarea
receptorilor beta2 – adrenergici de la nivelul vaselor
sanguine, cu uşoară hipotensiune
– administrată în doze mai mari, produce vasoconstricţie cu
hipertensiune datorită stimulării receptorilor alfa1 –
adrenergici vasculari.
 POTENŢA
• Potenţa – activitatea biologică selectivă a unui compus
raportată la unitatea de greutate.

• Se determină grafic utilizând curbele doză – răspuns.

– Aceste curbe sigmoide se obţin prin înregistrarea efectului
medicamentului pe axa verticală (ordonată) şi a logaritmului dozelor
pe axa orizontală (abscisă).

• Din punct de vedere terapeutic potenţa se exprimă prin dozele

utilizate, ceea ce înseamnă că o substanţă este cu atât mai
potentă cu cât doza activă este mai mică.
• Potenţa este cu atât mai mare cu cât efectele
biologice sunt mai intense pe unitatea de greutate.

• Potenţa este dependentă de afinitatea substanţei faţă

de receptori şi este influenţată de caracteristicile
farmacocinetice
• Pentru compararea potenţei substanţelor, în
farmacodinamia experimentală se compară dozele
echiactive, cele care produc 50% din efectul maxim
sau din efectul total.

• Cu cat valoarea DE50 este mai mică cu atât potenţa

este mai mare.

• Diferenţele de potenţă între medicamente, se traduc

prin utilizarea de doze diferite.
 EFICACITATEA MAXIMĂ

• Eficacitatea numită şi eficacitatea maximă este

proprietatea unei substanţe de a avea o activitate
biologică exprimată prin efectul maxim posibil.

• Eficacitatea maximă este dependentă la nivel

molecular de proprietăţile medicamentului şi de
ansamblul receptor-sistem efector.
• În practica terapeutică eficacitatea unui medicament poate
fi limitată de apariţia reacţiilor adverse la doze mari, ceea
ce impune diminuarea dozei.

• Eficacităţi maxime diferite pot să apară la substanţele

medicamentoase din diverse grupe farmacoterapeutice.
• Ex. analgezicele opioide (morfina) au eficacitate mai
mare decât analgezicele - antipiretice (aspirină)
 SELECTIVITATEA

• Reprezintă proprietatea unui medicament de a

influenţa un teritoriu cât mai limitat din organism.

• În general, la ora actuală nu există substanţe

medicamentoase cu un singur efect, majoritatea
având un „spectru de acţiuni”.
• Raportul dintre dozele care produc efecte dorite şi
respectiv efecte adverse, pentru un anumit medicament
se numeste: “indice terapeutic”, “margine de
siguranţă“ sau “selectivitate”.

• Un medicament nu are un singur indice terapeutic ci

mai multe.
– Ex. marginea de siguranţă a acidului acetilsalicilic în
ameliorarea migrenei este mult mai mare decât în
cazul durerilor articulare
• Indicele terapeutic
– Se mai numeşte margine terapeutică sau margine de siguranţă

DL 50
IT 
DE 50
Condiţii experimentale
Doza medie toxică (DMT50 )
IT 
Doza medie eficace(DME 50 )

– La om Indicele terapeutic trebuie să fie mai mare decât 10 pentru ca

o substanţă să poată intra în studii clinice.
• medicamente cu IT = 2,8 – 3 (digitalice) - doza eficace este apropiată de cea
toxică.
 LATENŢA

• Latenţa sau perioada de latenţă reprezintă timpul

scurs de la administrarea medicamentului până la
apariţia efectului.

• Perioada de latenţă poate fi influenţată de calea de

administrare a medicamentului, de structura sa
chimică cu consecinţe asupra vitezei de absorbţie
(A), transport (T), difuziunii în ţesuturi (D) şi
mecanismului intim de acţiune biologică (B).
– Astfel latenţa poate fi exprimată prin formula:
•L = A + T + D + B
–A = timpul necesar absorbţiei
–T = timpul de transport
–D = timpul pentru difuziunea în ţesuturi
–B = Timpul necesar apariţiei efectului biologic
• În cazul administrării intravenoase, deoarece timpul
necesar absorbţiei este zero, latenţa este foarte
mică şi această cale se recomandă în urgenţele
medicale.
• Medicamentele care se leagă în proporţie mare de
proteinele plasmatice au latenţa mai mare ca şi cele
care acţionează prin mecanism indirect sau prin
metaboliţi activi.
 TIMPUL EFECTULUI MAXIM

• Timpul scurs de la administrare la atingerea

intensităţii maxime a efectului

• Importanţă practică:
– împreună cu perioada de latenţă şi durata pentru a se face
o administrare potrivită pentru fiecare caz tratat şi pentru a
putea aprecia valoarea tratamentului (ex. med
cardiotonice)
 DURATA ACŢIUNII
• În prezent durata de acţiune se exprimă printr-un parametru
farmacocinetic – timpul de înjumătăţire în sânge (T1/2), definit ca
fiind timpul necesar reducerii concentraţiei plasmatice a
medicamentului la jumătate.

• T1/2 se poate calcula din relaţia:

ln2 0,693 k = constanta de eliminare

t 12  
k k

0,693 Volumul de distribuţie

t 12 
Clearance
• Cunoaşterea valorii t1/2 este importantă în terapeutică
pentru reglarea intervalului dintre prize astfel încât să
se menţină efectul terapeutic în stare staţionară şi să
se evite supradozarea sau eventual cumularea cu
apariţia efectelor toxice.

• Este necesar ca un medicament să se administreze la

un interval care să nu fie mai mare decât timpul său de
înjumătăţire pentru a se evita fluctuaţiile excesive între
doze.
• majoritatea medicamentelor se elimină din organism prin
excreţie renală
– dozele trebuie reduse la cei cu insuficienţă renală, la pacienţii
vârstnici şi la copii prematuri.
• Ex. digoxinei şi antibioticelor aminoglicozidice.
• Estimarea gradului de insuficienţă renală se face prin
determinarea clearance-ului creatininei într-o probă de
sânge astfel:
140  vârsta (ani) Greutatea (kg)
• Clearance-ul creatininei  
Creatinina serică(în mg/dl) 70

• Măsurarea clearance-ului creatininei, permite cu ajutorul

unor nomograme selecţia adecvată a dozelor de
medicament la cei cu insuficienţă renală, vârstnici.
 TIPURI DE ACŢIUNE FARMACODINAMICĂ

• După utilitatea terapeutică şi intensitate:

– acţiune principală – urmărită în mod curent şi
utilizată în terapeutică, mai intensă, în cadrul unui
regim de dozaj adecvat, faţă de alte acţiuni.
• acţiunea analgezică a morfinei,
• acţiunea antitusivă a codeinei,
• acţiunea antispastică a atropinei etc.
– acţiune secundară

• intensitate mai mică decât acţiunea principală de obicei, dar

poate avea şi o intensitate mai mare.
• Acţiunile secundare pot fi uneori utile în terapeutică, alteori
nedorite, dar inevitabile.
– hiposecreţia salivară cu uscăciunea gurii,
– midriaza,
– paralizia acomodării vederii pentru aproape (cicloplegie).

după adm. de atropină

• După modul de utilizare acţiunea unui medicament
poate fi:

– acţiune locală (topică)

• se manifestă la locul aplicării medicamentului, fără a intra
în circulaţia generală (la nivelul tegumentelor sau
mucoasei tubului digestiv).
–aplicarea la nivelul mucoaselor a anestezicelor locale, a
antiacidelor, unguentelor protectoare.
– acţiune generală (sistemică)

• presupune absorbţia substanţei active prin una din căile de

administrare cunoscute, ajunge în circulaţia generală prin intermediul
căreia este transportată la nivelul unor organe sau ţesuturi.
După reversibilitatea efectelor medicamentului
- acţiune reversibilă prezentă cel mai des în
farmacoterapie.
- Are o durată limitată în timp, dispărând o dată cu
eliminarea medicamentelor din organism.
- acţiune ireversibilă sau greu reversibilă
derivaţii organofosforici (ecotiopat) inhibă ireversibil
acetilcolinesteraza, de unde rezultă efectele lor toxice.
În farmacodinamie acţiunile ireversibile sunt rare.
• După mecanismul de acţiune:
– acţiune directă
• rezultatul fixării directe a substanţei active pe
receptori.
–Acetilcolina se fixează pe receptorii colinergici pe
care îi activează.
–Noradrenalina, adrenalina, izoprenalina
(adrenomimetice) acţionează direct pe receptorii
adrenergici.
– acţiunea indirectă
• consecinţa influenţării mediatorilor chimici.
• Posibilă prin:
–împiedicarea sintezei mediatorilor;
–împiedicarea metabolizării mediatorilor;
–favorizarea eliberării mediatorilor, sau împiedicarea
recaptării lor.
• După criteriul farmacoterapeutic
– acţiune etiotropă care se adresează cauzei unei boli.
• antibioticele distrug microorganismele care au provocat
boala, antivirale, antimalarice, antihelmintice

– acţiune fiziopatologică sau patogenică la medicamentele

care intervin în mecanismele fiziopatologice ale bolii.
• diureticele modifică patogeneza edemelor, digitalicele
intrevin în insuficienţa cardiacă
– acţiune simptomatică se întâlneşte în cazul
medicamentelor care tratează anumite simptome ale bolii.
• acţiunea antipiretică a paracetamolului

– acţiune de substituţie - este specifică stărilor de carenţă a

unor factori endogeni
• vitamine, hormoni, enzime.
 MECANISME DE ACŢIUNE A MEDICAMENTELOR

• Mecanisme fizice şi biofizice

– Adsorbţia stă la baza acţiunii substanţelor
insolubile, sub formă de pulberi fin divizate şi care
oferă o mare suprafaţă de contact.
• cărbunele activ administrat per os adsoarbe
gazele şi se foloseşte ca antiflatulent în
meteorism.
• Caolinul adsoarbe acidul clorhidric din stomac
utilizat ca antiacid.
– Osmoza este mecanismul prin care acţionează unele
substanţe hidrosolubile dar neabsorbabile
• purgativele saline (sulfat de magneziu).
• manitolul (diuretic osmotic),
• substituenţi coloidali de plasmă (dextrani 40 şi 70).
– Modificarea stării coloidale a proteinelor este provocată
de medicamentele astringente:
• taninul utilizat ca antidiareic (modificare reversibilă la
doze mici, ireversibilă la doze mari)
• Mecanisme chimice
– Reacţiile de neutralizare
• antiacide (CaCO3, Al(OH)3, MgO) care reacţionează cu
acidul clorhidric din stomac, utile în boala ulceroasă.
• Corectarea dezechilibrelor acido-bazice din sânge
(acidoză, alcaloză) cu soluţii perfuzabile de NaHCO3,
lactat de sodiu, NH4Cl.
– Reacţii de complexare
• Au loc în cazul medicaţiei antidot când sodiu – calciu -
edetat formează chelaţi cu metalele bi- şi trivalente, de
exemplu în intoxicaţii cu: plumb, nichel, mercur, cupru,
radioizotopi de plutoniu, uraniu, radiu.
• Anticoagulantele utilizate „in vitro (citrat de sodiu,
oxalat de sodiu)
 ACŢIUNEA MEDICAMENTELOR LA NIVEL CELULAR

• Acţiunea primară a medicamentelor se poate exercita

– în afara celulelor,
– la nivelul membranei celulare sau
– în interiorul celulelor.
 ACŢIUNILE ASUPRA MEMBRANEI CELULARE

• direct
• prin intermediul unor receptori specifici.
– Rezultă
• Modificari de permeabilitate membranară,
• translocări ionice,
• poate fi influenţată funcţia unor enzime
membranare.
• Mecanismele excitabile conţin canale ionice ce se
constituie în sisteme transportoare pentru ioni
conform gradientului de concentraţie.

• Trecerea ionilor determină variaţii de potenţial care

contribuie la apariţia excitaţiei şi conducerea
impulsului sau la apariţia inhibiţiei.
• Unele substanţe produc modificarea
polarizării membranei celulare.
– în repaus membrana celulară este
polarizată, având sarcini electrice
pozitive, iar pe partea internă sarcini
negative. Potenţialul de repaus este
de 90 mV.
– Stimularea dar şi activitatea
metabolică celulară în general se
caracterizează prin depolarizarea
reversibilă a membranei ce se
realizează prin schimburi de ioni între
cele două feţe ale membranei,
rezultând un potenţial de acţiune de
110 – 120 mV.

– Fenomenul de inhibiţie a activităţii

celulare poate fi consecinţa unor
procese de hiperpolarizare,
depolarizare prelungită.
• Depolarizarea constă în intrarea
Na+ în celulă şi ieşirea ionilor de
K+ cu generarea potenţialului
postsinaptic excitator.
–acetilcolina la nivelul receptorilor
colinergici nicotinici
• Hiperpolarizarea constă în influxul
ionilor de Cl- în celulă şi efluxul
ionilor de K+ cu generarea
potenţialului postsinaptic inhibitor.
–Benzodiazepinele tranchilizante
îşi exercită acţiunea asupra
receptorilor membranari de tip
GABA-A având ca substrat
creşterea frecvenţei deschiderii
canalelor de clor
• Canalele ionice sunt situate în membranele
celulare fiind constituite din subunităţi
proteice.

• Fluxul ionic prin canalele ionice membranare

este imprimat de forţa reprezentată de
gradientul electrochimic între spaţiul
extracelular şi cel intracelular deci de la
concentraţie mai mare la concentraţie mai
mică.

• Canalele ionice se pot deschide prin

formarea complexului substanţă activă –
receptor (sunt canale dependente de
receptori).
• Alt tip de canale ionice sunt cele
deschise sub influenţa potenţialului de
acţiune şi depolarizării membranei şi se
numesc canale ionice dependente de
voltaj (voltaj-sensibile).
• Canalele ionice dependente de voltaj
suferă o serie de modificări
conformaţionale în funcţie de starea
funcţională în care se află:
– starea închisă (de repaus)
– starea deschisă (activă)
– starea inactivă (refractară)
• Există canale ionice permeabile pentru
ionii de Na+, K+, Ca2+, Cl- ce sunt
influenţate de diverse grupe de
medicamente:
– Blocante ale canalelor de Na+ (ex.
anestezice locale, antiaritmice);
– Blocante ale canalelor de Ca2+
(Nifedipin, Diltiazem);
– Blocante ale canalelor de K+
• Canalele de calciu dependente de voltaj
sunt de mai multe tipuri în funcţie de
conductanţă şi sensibilitate la voltaj.
– canale L (long-lasting) au viteză de inactivare lentă,
numite şi canale lente, localizate în membranele
celulelor muşchilor netezi vasculari, cardiaci.
– Numai acest tip de canale este sensibil la
blocantele de calciu de tip dihidropiridine.
 – canale N (neuronal) cu prag de activare
intermediară localizate în membranele neuronilor.
– Canale T (transient) au viteza de inactivare
tranzitorie. Se găsesc în miocard.

• Cationii bivalenţi ca Mn2+, Cd2+ blochează o varietate

mare de canale de calciu.
• Membranele celulare conţin şi enzime
importante pentru metabolismul celular
şi anume:
– adenilatciclaza care catalizează
formarea nucleotidului ciclic AMPc
din ATP;
– guanilatciclaza acţionează asupra
GTP transformându-l în nucleotidul
ciclic GMPc;
– fosfolipaza C care transformă
fosfoinozitidele membranare în IP3 şi
diacilglicerol (DAG). IP3
(inozitoltrifosfat) stimulează
eliberarea Ca2+ din depozitele
intracitoplasmatice;
– fosfolipaza A2 – enzimă ce iniţiază
cascada de reacţii ce duce la
formarea eicosanoidelor şi PAF.
Multe medicamente îşi explică
efectele prin influenţarea acestor
enzime implicate în funcţiile
fiziologice celulare.
ACŢIUNEA MEDICAMENTELOR LA NIVEL MOLECULAR
• Efectele celor mai multe medicamente rezultă
din interacţiunea lor cu componente
macromoleculare ale organismului.

• Aceste interacţiuni modifică funcţia unui

component adecvat şi ca urmare iniţiază
schimbări biochimice şi fiziologice
caracteristice răspunsului unui medicament.

• Acest concept are la origine cercetările

experimentale ale lui Erlich şi Langley din
sec. XIX şi începutul sec. XX.
• Receptori
– Receptorii farmacologici sau
farmacoreceptorii sunt macromolecule
proteice sau glicoproteice capabile să
lege specific substanţele active cu
molecula relativ mică formând
complexul medicament receptor

– Funcţia unui receptor este de a

recunoaşte un semnal chimic specific
şi de a diferenţia semnalul specific de
alte molecule.
– Un receptor are o structură complexă formată din
următoarele componente (subunităţi):
• situsul de recunoaştere
• mecanismul efector, adică de elaborare a unui
raspuns biologic
• componentă de cuplare a subunităţii de
recunoaştere cu efectorul.
– Efectorul poate fi:
• canal ionic care se deschide în urma
fixării ligandului pe situsul de
recunoaştere.
– receptorul pentru acetilcolină
(ionofor pentru Na+),
– receptorul pentru GABAA asociat cu
ionofor pentru Cl-,
– receptorul pentru Ca2+ (canale
pentru Ca2+).
• o subunitate catalitică, adică o enzimă
sau un sistem enzimatic care în urma
activării succesive în cascadă a unor
reacţii chimice, determină răspunsuri
 INTERACŢIUNEA MEDICAMENT RECEPTOR
• legături covalente care au o energie înaltă
(100Kcal/mol) şi determină în general efecte
ireversibile, de lungă durată, toxice
– Agenţi alchilanţi
• legături ionice sunt interacţiuni între grupele
cationice şi anionice
– pH-ul care afectează numărul de grupe
încărcate pozitiv sau negativ poate
influenţa acest tip de legătură
• legături de hidrogen rezultă din atracţia
dintre atomii de hidrogen şi perechi de
electroni liberi din vecinătatea atomilor de
oxigen şi azot.
• Legături van der Waals, sunt
interacţiuni slabe (0,5 Kcal/mol) ce
permit efecte de scurtă durată.
– Legăturile ionice de hidrogen şi van
der Waals permit competiţia pentru
legare
• Ariens (1979) a formulat teoria
ocupaţională conform căreia efectul
este proporţional cu numărul
receptorilor ocupaţi.
– Interacţiunea moleculelor de
medicament cu receptorii se supune
legii acţiunii maselor
• Agonişti şi antagonişti
– Medicamentele care se fixează de receptori şi îi
activează producând efecte specifice se numesc
agonişti.
– Antagoniştii se fixează pe receptori, nu îi activează, nu
modifică funcţia receptorului şi prin ocuparea
receptorilor împiedică fixarea agoniştilor pe receptori,
fiind astfel capabili să prevină, să diminue sau să
anuleze efectul agonistului.
– Agoniştii au afinitate pentru receptori şi activitate
intrinsecă (eficacitate).
• Interacţionează cu receptorii şi evidenţiază un
răspuns.
– Antagoniştii au numai afinitate pentru receptori (nu
prezintă activitate intrinsecă)
• Antagoniştii pot fi
– competitivi au afinitate şi se leagă de
receptori la nivelul situsurilor de legare ale
agoniştilor specifici cu care intră în
competiţie, diminuându-le potenţa. Nu au
activitate intrinsecă.
– Ex. Intoxicaţia cu bezodiazepine
– necompetitivi se fixează pe receptori pe un
situs diferit de situsul de legare al
agonistului specific, blochează receptorii,
schimbă conformaţia receptorului,
împiedicând legarea agonistului.
 TIPURI DE RECEPTORI

• Prima clasa: proteină care include un

canal ionic transmembranar care se
poate deschide sau închide în urma
fixării semnalului, ligandului pe
receptor.
– receptorii colinergici nicotinici (unde
ligandul natural este acetilcolina),
– receptorii pentru acidul gama-
aminobutiric (GABA) şi aminoacizii
excitatori (acidul aspartic, acidul
glutamic, glicina).
• A doua clasă de molecule receptoare sunt
formate din proteine transmembranare care
fixează agonistul la nivelul porţiunii
proeminentă extracelular şi un domeniu
citoplasmatic care are activitate enzimatică.
– Activarea acestor receptori determină
modificarea acestei funcţii enzimatice cu
consecinţe metabolice.
• Astfel acţionează insulina, factori de
creştere care catalizează o serie de
reacţii enzimatice ce au drept
consecinţă fosforilarea anumitor
substraturi proteice din citoplasmă
• Receptorii cuplaţi cu proteinele G sau receptorii în serpentină
reprezintă o altă categorie de receptori.
– o componentă receptoare la suprafaţa celulei care detectează
agonistul;
– o proteină de cuplare cu funcţie reglatoare pe faţa citoplasmatică a
membranei – numită proteina G deoarece leagă guanin-nucleotidul;
– un sistem efector care uzual poate fi o enzimă sau canal ionic.
 • Ex. histamina, dopamina, adrenalina,
noradrenalina, serotonina, angiotensina,
endoteline, acetilcolina pe receptorii
muscarinici (dar nu nicotinici), opioizi, sunt
mediate prin procese legate de proteinele G
care reglează producerea mesagerilor secunzi,
având un rol cheie în semnalarea
transmembranară.
– Această superfamilie de receptori cuplaţi cu
proteina G sunt numiţi şi receptori cu 7 domenii
transmembranare
• Receptorii intracelulari pentru agenţii
liposolubili
– se găsesc intracelular şi pot fi
reprezentati de o enzimă sau un
reglator al transcripţiei genice
 PATOLOGIA RECEPTORILOR
• miastenia gravis - anticorpi faţă de receptorii nicotinici ai acetilcolinei
situaţi pe placa neuromusculară, la nivel postsinaptic.
– răspuns autoimun, bolnavii prezentând în plasmă şi la nivelul membranei
postsinaptice anticorpi antireceptori.
• administrarea de glucocorticoizi şi alte imunodepresive poate ameliora boala.
• Nu se pot admnistra benzodiazepne sau ale miorelaxante

• unele forme de diabet rezistent la insulină există anticorpi faţă de

receptorii insulinei, împiedicând legarea insulinei de receptori.
• boli produse probabil prin anomalii ale funcţiei receptorilor sunt:
– boala Basedow, când imunoglobulinele stimulează receptorii tiroidieni cu
creşterea producerii de hormoni tiroidieni;
– hipercolesterolemia familială datorată unor defecte ereditare ale
receptorilor pentru LDL (scădere a receptorilor pentru hipoproteinele cu
densitate joasă (LDL);
– neoplasmul mamar la femei;
– boala Parkinson, boala Alzheimer;
– depresia psihică, schizofrenia, alcoolismul;
– astm bronşic, obezitate;
– acromegalie;
– lezarea mucoasei gastrice, stres, nevroză anxioasă.
 MESAGERII SECUNZI IMPLICAŢI ÎN ACŢIUNEA
MEDICAMENTELOR
• AMPc (Adenozin 3’,5’-monophosfat ciclic)
– este sintetizat sub influenţa adenilciclazei ca
răspuns la activarea multor receptori.
– Adenilciclaza este o enzimă membranară care
transformă ATP (adenozintrifosfat) în AMPc care
la rândul său activează proteinkinaza A
citoplasmatică.
• Proteinkinaza catalizează fosforilarea unor
proteine enzimatice responsabile de apariţia
activităţii celulare cu consecinţe metabolice
– Astfel proteina Gs stimulează adenilciclaza,
proteinele Gi o inhibă.
– Efectele cauzate de AMPc sunt finalizate prin
inactivarea sa la AMP de către fosfodiesterază şi
prin defosforilarea proteinelor de către fosfataze
• Substanţe care stimulează adenilciclaza
şi cresc AMPc din celule sunt:
–adrenalina şi noradrenalină pe
receptorii beta;
–dopamina pe receptorii D1;
–histamina pe receptorii H2;
–serotonina pe receptorii -HT4 etc.
• Substanţele care inhibă adenilciclaza şi
scad AMPc sunt:
–adrenalina şi noradrenalina pe
receptorii alfa2;
–peptidele opioide;
–dopamina pe receptorii D2, D3, D4;
–tromboxani;
–serotonina pe receptorii 5HT1.
• 2. GMPc (Guanozin – 3’,5’-monofosfat
ciclic)
– mesager secund în celulele
muşchilor netezi vasculari. Liganzii
detectaţi de receptorii de la suprafaţa
celulei stimulează guanilatciclaza
pentru a produce GMPc.
• Calciu şi fosfoinozitidele mambranare
– Depolarizarea determină deschiderea
canalelor membranare pentru ionii de
Ca2+, cu creşterea influxului de Ca2+
în citoplasmă cât şi prin eliberarea
din organitele celulare (reticul
endoplasmic, mitocondrii).
– Creşterea concentraţiei de Ca2+
intracelulare ca urmare a
depolarizării, deci mobilizare voltaj-
dependentă se produce în reacţiile
celulare de scurtă durată şi anume în:
• procesul de eliberare a unor
mediatori chimic din terminaţiile
nervoase prin exocitoza veziculelor
sinaptice;
• contracţia muşchiului striat;
• contracţia miocardului.
– În reacţiile celulare de lungă durată
(mobilizare agonist dependenta),
• contracţia muşchilor netezi traheali
de către parasimpatomimetice,
vasoconstricţia noradrenalinică,
• secreţia de aldosteron sub
influenţa angiotensinei
• intervenţia mesagerului calcic este
comandată de activarea unor
receptori membranari specifici, de
aceea această mobilizare se
numeşte agonist-dependentă
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ ACŢIUNEA FARMACODINAMICĂ

• factori dependenţi de medicament (structura chimică, doza,

proprietăţi farmacocinetice, asocieri cu alte medicamente);
• factori dependenţi de organism (specie, vârstă, sex, cale de
administrare, greutate, stare fiziologică sau patologică, tip
de sistem nervos);
• factori dependenţi de alte condiţii (temperatură, ambianţă,
altitudine, lumină, timpul administrării
 FACTORI DEPENDENŢI DE MEDICAMENT

• Structura chimică a substanţelor

– Efectul biologic al medicamentelor este rezultatul
inserţiei fizico-chimice, reciproce dintre molecula
de medicament şi moleculele din biofază, ceea ce
înseamnă că proprietăţile fizico-chimice ale
medicamentelor determinate de structura chimică
constituie un factor decisiv pentru a declanşa un
efect
– dezvoltarea de noi medicamente a
revoluţionat practica medicală şi
aceasta a fost posibil prin:
• utilizarea de noi tehnologii;
• motivare financiară;
• susţinere guvernamentală a
cercetări farmaceutice.
– La baza obţinerii de noi medicamente
stau studii complexe, computerizate
privind relaţia structură chimică –
acţiune.
• Doza
– Reprezintă cantitatea de medicament prin
a cărei administrare se produce un anumit
efect biologic.
• Doza poate fi exprimată în:
–micrograme, miligrame, grame.
–unităţi biologice (insulina, heparina,
antibiotice)
–Unitatea biologică este cantitatea
dintr-o substanţă definită printr-un
efect biologic, comparativ cu o
substanţă etalon.
• Dozele pot fi raportate la greutatea
individului exprimate ca doză pe
kg/corp sau mai concret ar fi în
funcţie de suprafaţa corporală, mai
ales la copii
• În farmacologia experimentală
dozele sunt calculate în mg/kgcorp
şi g/kgcorp sau „in vitro”, pe organ
izolat se folosesc mg/ml,
micrograme/mililitru sau
concentraţii moleculare.
• substanţele pot fi (tinand seama de
potenţă):

– inactive farmacodinamic, nu au potenţă;

– cu potenţă mică ce au un efect farmacodinamic la
doze de 0,1 – 0,2 g/kg, adică 7 – 15 g/adult;
– substanţe active cu potenţă medie, când dozele
active sunt de 2 – 5 mg/kg (0,15 – 0,35 g la adult);
– substanţe puternic active, cu potenţă mare, când
DE50 < 0,2 mg/kg (14 – 20 mg la adult).
 CRITERII DE CLASIFICARE A DOZELOR

• După modul de administrare avem:

– Doza parţială (priza) – ce reprezintă cantitatea de substanţă
ce se administrează o singură dată. Poate fi luată o dată
sau de mai multe ori pe zi;
– Doza pe zi (pro die) corespunde sumei dozelor parţiale din
24 ore;
– Doza totală este suma dozelor parţiale de pe durata unui
întreg tratament.
• Pentru anumite medicamente
(digitalice, sulfamide, antibiotice) se
folosesc doze de atac şi doze de
întreţinere.
– Doza de atac este doza este doza
administrată în cantitate mai mare la
începutul unui tratament pentru a
obţine mai repede o concentraţie mai
mare în organism;
 – Doza de întreţinere – constituie doza
mai mică cu care se continuă doza de
atac pentru a menţine o concentraţie
eficientă a medicamentului în
organism;
– Doza unică este cantitatea de
medicament ce se administrează o
singură dată în tot tratamentul.
• EX. Fasigyn în tricomoniază
• Obs. Dozele maxime pentru o dată şi
pentru 24 ore pentru anumite
medicamente mai active sunt înscrise
în Farmacopee
• După vârstă
– Doza pentru copil
A
DC   DA
A  12
vârsta în luni
DC   DA
150 DA = doza adultului
greutatea copilului în kg
DC   DA
70
– Doza pentru bătrân
• D60 – 80 ani = 0,8 × DA
• D80 – 90 ani = 0,7 × DA
• După intensitatea efectelor
– Doza maximă terapeutică exprimă
cea mai mare cantitate de
medicament care poate fi
administrată fără să provoace efecte
toxice;
– Doza minimă terapeutică – cantitatea
cea mai mică de medicament la care
apar efecte terapeutice, sau DE25:
– Doza medie terapeutică sau DE50 (doza
eficace 50) care produce efect terapeutic la
50% din subiecţii cercetaţi.
• Produce efecte terapeutice bune la
majoritatea indivizilor fiind menţionată
în prospectele de medicamente;
– Doza optimă presupune o adaptare a dozei
medii terapeutice la fiecare individ pentru
a obţine cele mai bune efecte terapeutice;
– Doza letală – cantitatea de medicament
care determină moartea subiectului.
• EX. DL50 Farmacologia experimentală
• Indicele terapeutic
– Se mai numeşte margine terapeutică sau margine
de siguranţă.
DL 50
IT 
DE 50
Condiţii experimentale
Doza medie toxică (DMT50 )
IT 
Doza medie eficace(DME 50 )

– La om Indicele terapeutic trebuie să fie mai mare

decât 10 pentru ca o substanţă să poată intra în
studii clinice.
• medicamente cu IT = 2,8 – 3 (digitalicelor) - doza eficace
este apropiată de cea toxică.
• Asocierea medicamentelor; Interacţiuni
medicamentoase
a. interacţiuni farmaceutice;
• interacţiuni fizico-chimice ce au drept
consecinţă: modificarea culorii,
precipitare, oxidare, hidroliză şi au loc
înaintea administrării, atunci când
medicamentele se asociază în acelaşi
flacon de perfuzie sau aceeaşi seringă
pentru a simplifica operaţia de
administrare.
• Se mai numesc şi incompatibilităţi
farmaceutice. Se recomandă evitarea
amestecării medicamentelor în aceeaşi
soluţie perfuzabilă dacă nu se cunoaşte că
amestecul este în siguranţă. Indicaţiile
producătorului trebuie citite şi respectate.
b. interacţiuni farmacocinetice
(consecinţele pot fi importante pentru
efectele farmacodinamice);
• Interacţiuni prin modificarea
procesului de absorbţie
–Scăderea motilităţii intestinale
–Modificarea pH-ului gastric
–Formarea de complexe neabsorbabile
din intestin
–Interferarea procesului de epurare
–La nivelul tubului digestiv
medicamentele se pot combina
formând chelati
• Interacţiuni la nielul proceselor de
transport activ
– Clorpromazina inhibă transportul
levodopei;
– Mucoasa gastrointestinală şi flora
microbiană metabolizează o serie de
medicamente (administrarea de antibiotice
p.o. micşorează eficacitatea prin
diminuarea nr de bacterii);
– Colchicina administrată cronic afectează
toxic mucoasa intestinală şi poate
interfera absorbţia acidului folic, fierului
etc.
– Întârzierea golirii stomacului face ca
absorbţia medicamentelor din intestin sa
fie mai lenta, concentraţiile plasmatice
maxime se obţin mai tarziu (ex.
Paracetamol + parasimpatolitice)

– Grăbirea golirii stomacului are ca rezultat

accelerarea absorbţiei (AAS, paracetamol
+ metoclopramid) concentraţiile maxime
se realizează mai repede.
– Scăderea motilităţii intestinale prin
medicamente parasimpatolitice
favorizează absorbţia substanţelor puţin
solubile sau a celor cu disponibilitate
farmaceutică redusă (propantelină +
digoxin)

– Creşterea motilităţii intestinale prin

laxative, neostigmină, metoclopramidă)
sau diferite substanţe iritante pentru
mucoasă scade absobţia medicamentelor
puţin solubile
• Absorbţia medicamentelor administrate
pe ale căi:
– Vasodilatatoarele favorizează absorbţia
medicamentelor injectate s.c. sau i.m. In
timp ce vasoconstrictoarele întârzie.
– Ex. procaină + adrenalină
– hialuronidaza
• Interacţiuni medicamentoase în faza
difuziunii în ţesuturi
–Influenţarea permeabilităţii capilarelor
–Modificarea fluxului sanguin hepatic
»propranololul, NA scad fluxul
sanguin hepatic
»izoprenalina glucagonul cresc
fluxul sanguin hepatic
–Deplasarea de pe proteinele
plasmatice )interacţiunea devine
semnificativă atunci când
medicamentul care este deplasat e
legat în proporţie mare de proteinele
plasmatice
• Interacţiuni medicamentoase în faza
biotransformărilor
–Inducţia enzimatică: fenobarbital, unii
adtivi alimentari, fenitoină,
carbamaepină, rifampicna
–Inhibiţia enzimatică: cimetidină,
eritromicină,
»oxidarea fenilbutazonei este
inhibata de Ac orale,
»metabolizarea tolbutamidei este
diminuată de cloramfenicol
– Interacţiuni medicamentoase în faza eliminării
din organism
• Procesul de filtrare are loc pentru
moleculele libere Deplasarea de pe
proteinele plasmatice factor favorizant)
diureticele cresc eliminarea interferând cu
procesul reabsorbţiei tubulare
• Modificarea pH-ului urinar
– Alcalinizarea urinii cu bicarbonat de
sodiu – eliminarea fenobarbitalului
• Procesul de secreţie tubulară (transportorii
prezintă o specificitate redusă,
medicamentele pot intra în competiţie
pentru procesul de secreţie tubulară)
c. Interacţiuni farmacodinamice
- Sinergismul medicamentelor
• Sinergismul de adiţie – se întâlneşte în
cazul substanţelor ce acţionează în
acelaşi sens, asupra aceluiaşi substrat
(receptori). Efectul total obţinut S este
egal sau mai mic decât suma efectelor
substanţelor A şi B considerate separat.
S  A + B; 1 + 1  2
• Sinergismul de potenţare apare în cazul asocierii
substanţelor ce acţionează în acelaşi sens, dar pe
receptori diferiţi. În acest caz efectul asocierii
substanţelor este mai mare decât suma algebrică a
acţiunilor individuale considerate separat.
S > A + B; 1 + 1 > 2
– Antagonismul medicamentelor
• Acţiunea antagonistă a două
substanţe administrate împreună
poate avea ca rezultat diminuarea,
anularea sau inversarea efectelor
lor.
• Antagonismul apare în cazul
asocierii unor substanţe cu efecte
opuse (poate fi parţial sau total)
– Antagonismul poate fi:
• competitiv care implică formarea unor legături
slabe cu receptorul (reversibil)
• necompetitiv (ireversibil) în care afinitatea
receptorului este indispensabilă pentru fixarea
unui agonist.
• Antidotismul este un exemplu de antagonism urmărit în
terapie în cazul intoxicaţiilor tratate cu medicaţie antidot.
–neostigmina este un antidot în supradozarea
curarizantelor antidepolarizante,
–nalorfina în intoxicaţia cu morfină etc.
–Flumazenil în intoxicaţia cu benzodiazepine
• Asocierele de tip indiferent
– sunt cele în care medicamentele asociate
nu se influenţează
 Factori care depind de organsim

1. Calea de administrare
Aspecte cantitative: latenţă, durata, potenţa
– Latenţa creste in ordinea: i,v., i.m., s.c., p.o.
– Durata acţiunii: în general direct proporţională cu latenţa
– Potenţa pentru aceeaşi susbtanţă administrată în doze
egale pe căi diferite efectul creşte în ordinea: p.o., s.c.,
i.m., i.v.
Aspecte calitative: tipul de acţiune
farmacodinamică
– Sulfatul de magneziu
• p.o. - purgativ,
• parenteral – deprimant SNC
– Procaina
• Infiltraţii: anestezic local
• i.v. - antispastic
– Lidocaina
• Infiltraţii: anestezic local
• i.v. - antiaritmic
2. Tipul de activitate nervoasă superioară
• Efectul placebo: efect de natură psihică
al oricărei substanţe care survine
independent sau putin dependent de
efectele farmacodinamice propriu-zise.
• Persoanele care reacţionează la
placebo – placeboreactivii se
încadrează în populaţia obişnuită fără a
prezenta caracteristici psihologice
deosebite
• Reţinem: efectul terapeutic net al unui
medicament este o sumă a efectelor
farmacodinamice şi a efectelor nespecifice
de tip placebo, asociate cu actul terapeutic

• Efectul placebo este sociat cu administrarea

oricărui medicament activ sau inert.

• În cercetarea de farmacodinamie clinică,

efectul placebo, poate modifica rezultatele
creind o imagine falsă despre eficacitatea
medicamentelor
• Metodologia de studiu
– Testul orb
• Natura medicaţiei este secretă pentru bolnav,
medicul cunoşte medicaţia
– Testul dublu orb
• Natura medicaţiei este secretă pentru pacient
si medic, aceasta fiind cunoscută de farmacist
sau farmacologul care coordonează cercetarea
3. Vârsta
– Copii sunt mai susceptibili decât adulţii la
acţiunea unor medicamente (morfină,
deprimante SNC, cloramfenicol) şi mai
puţin sensibili la altele (atropină).
– Atenţie deosebită trebuie acordată noilor
născuţi şi imaturilor – dezvoltare
insuficientă a unor sisteme enzimatice.
– Organismul bătrânilor suferă modificări
caracterizate prin scăderea generală a
nivelului funcţional (se administrează în
general 1/2 , 2/3-3/4 din doza adultului.
4 Sexul
• Sistemul nervos al femeilor este mai
sensibil la susbtanţele cu acţiune
asupra sa (morfin, efedrină)
5 Tipul de metabolism
• Este influenţat de echilibrul glandelor
endocrine (hipertiroidienii antrenează o
rezistenţă relativă la acţiunea
anestezicelor generale).
6. Starea fiziologică
• Medicamantele ocitocice au efecte
slabe asupra muşchiului uterin
negravid
• În perioada menstruală purgativele pot
accentua congestia pelvină şi
hemoragia.
7. Stari patologice
• Unele susbtanţe acţionează numai în
cazul existenţei unei stări patologice
– Adrenalina produce bronhodilataţie
evidentă în caz de bronhoconstricţie
– Tranchizantele au efect evident pe fond de
hiperexcitabilitate
– Antipireticele scad febra dar nu
influenţează temperatura normală a
corpului
• In unele stări patologice acţiunea unor
medicamente poate fi modificată
datorită unor tulburări privind etapele
farmacocineticii:
– Scăderea absorbţiei este rezultatul
tranzitului intestinal accelerat
– Spasmul piloric care însoţeşte stările
emotive face ca medicamentele care se
absorb predominant prin mucoasa
gastricăsă treacă în caniăţi mai mari în
sânge
• Alte modificări ale acţiunii medicamentelor în stări
patologice
• Insuficienţa hepatică
– Anticoagulantele orale sunt mai active decât în cazul
funcţiei normale
– Morfina este suportată greu de bolnavii cirotici (comă efect
care nu este corelat cu metabolizarea substanţei, ci doar
consecinţa unei sensibilităţi particulare)
• Afecţiunile renale
– Tiopentalul induce narcoza la cei cu
uremie la doze de 2 ori mai mici decât la
normali
– Streptomicina se elimină lent la bolnavii cu
insuficienţă renală
• După administrarea medicamentelor
hipotensive există pericolul de tulburări
grave de irigare cerebrală (chiar ruperi
vasculare la aterosclerotici)
• Biotransformarea unor medicamente
poate fi accelaerată la bolnavii febrili
(se scurtează durata de acţiune)
• Distribuirea medicamentelor în
organsim este modificată la bolnavii cu
edeme
• În cazul obezităţii este modificată
distribuirea medicamentelor
liposolubile.
 Factori care depind de alte condiţii

1. Temperatura mediului ambiant

• Însoţită de umiditate mare determină
scăderea proceslor metabolice
(biotransformarea se face mai lent)
2. Altitudinea
• La altitudine mare presiunea
barometrică scăzută determină
diminuarea capacităţii de
biotransformare
3. Lumina şi zgomotul
– Lumina intensă produce o accentuare a efectelor
medicamentelor stimulante şi o deprimare a
medicamentelor deprimante
– Zgomotul acţionează în acelaşi sens
4. Ritmul administrării
– Ritmul şi dozarea trebuie respectate pentru a evita
fenomenul de cumulare
5. Factorul social
– Efectul de grup apare şiîn condiţii clinice
– Atmosfera marilor aglomeraţii, efectul anxiogen al acesteia
poate să diminue acţiunea medicamentelor inhibitoare
SNC
– Situaţia opusă, viţa izolată poate determina hipoactivitatea
corticosuprarenalei şi serotoninei cerebrale.
6. Sezonul
– În farmacodinamia experimentală au fost
observate deosebiri sezoniere în acţiunea
unor medicamente.
– Efectul antidiuretic al ADH est emai intens
în sezonul cald.
7. Momentul adiministrării
– Este recomandabil s se cunoască timpul
optim de administrare pentru fiecare
substanţă în parte, aceasta permiţând
obţinerea unei eficacităţi terapeutice
maxime cu o doză minimă
– Bioritmurile pot fi relativ lente: circanuale
(1 an), circamensuale (1lună), circadiene (1
zi), sau ritmuri şi perioade scurte şi foarte
scurte (minute, secunde, fracţiuni de
secundă) cum ar fi ritmul cardiac sau
respirator.
– Se cunosc şi cazuri de priodicitate: ulcer
g-d, guta.
• Au fost descrise în literatură:
– Variaţia toxicităţii unui medicament în cursul unui nictemer
– Existenţa unui ritm circadian al susceptibilităţii
organismului uman la histamină şi antigeni
– Variaţii circadiene al evitezei de eliminare sau durata
acţiunii
• Deosebit de important este momentul susceptibilităţii
maxime a organismului la acţiunea medicamentului,
care este diferit în funcţie de parametrul fiziologic
urmărit
• Ex. In insuficienţa corticosuprarenală, 2/3-3/4 din
doza de cortizon se administrează dimineaţa şi restul
seara.
8. Alimentaţia
– Regimul alimentar deficitar poate influenţa
biotransformarea medicamentelor
– Predominanţa unor alimente în regimul
alimentar poate avea repercursiuni de
ordin farmacocinetic prin influenţarea
echilibrului acido-bazic