Universitatea din Oradea

Facultatea de medicina si farmacie

Ocluzia Dentara

Coordonator: Autor:
Dr. Meda Todor Munteanu Dan Catalin Virgiliu

Oradea
2014
 Aparatul Dento Maxilar1 (A.D.M.) este unul dintre cele mai complexe sisteme ale organismului
uman, atât în ceea ce priveşte componentele sale morfologice, cât şi în raport de funcţionalitatea sa foarte
diversă.
Componentele A.D.M. sunt reprezentate de:
- dinţi
- ţesuturile de suport (periodontale)
- sistemul articular (Gray, 1993)
La rândul său, fiecare element al triadei A.D.M. cuprinde câte trei structuri. Simplificând, această
componenţă poate fi reprezentată astfel:
DINŢII = smalţ + dentină + pulpă dentară;
PARODONŢIUL = structuri osoase de suport + gingie + membrană
periodontală, inclusiv cementul radicular;
SISTEMUL ARTICULAR = articulaţia temporo-mandibulară (A.T.M.) +
sistemul neuromuscular + ocluzia dentară (Gray şi colaboratorii, 1994a;
Gray şi colaboratorii, 1994b).
Sistemul articular cuprinde cele 2 oase: maxilarul şi mandibula, primul fix, imobil, iar cel de-al
doilea mobil, capabil să stabilească rapoarte variate faţă de primul. La acestea se adaugă faţa inferioară a
stâncii temporalului (pe care se află tuberculul articular) şi osul hioid, os lipsit de articulații cu celelalte
elemente ale scheletului, „suspendat” practic între inserţii musculare.
Raporturile diferite stabillite de mandibulă faţă de maxilar sunt înglobate în noţiunea complexă de
„relaţii mandibulo-maxilare”.
La nivelul proceselor alveolare ale maxilarului şi mandibulei se găsesc dinţii care formează cele
două arcade dentare între care se stabilesc raporturi variate ce asigură desfăşurarea funcţiilor A.D.M.,
dintre care masticaţia este printre cele mai importante. În cadrul relaţiilor mandibulo-maxilare, un loc
semnificativ îl ocupă momentele în care se stabilesc contacte între dinţii celor două arcade, cunoscute sub
denumirea de „relaţii mandibulo-maxilare de ocluzie”, „relaţii de ocluzie” sau simplificat „ocluzie
dentară”. Relaţiile ocluzale trebuie înţelese într-o viziune dinamică deoarece se referă la poziţiile variate
ale mandibulei faţă de maxilar, dar şi la deplasările mandibulei, la mişcările fucţionale ale acesteia, la
cinematica mandibulară. O mare parte dintre aceste relaţii este influenţată de morfologia ocluzală, prin
aceasta înţelegându-se acele elemente morfologice ale dinţilor care participă la funcţionalitatea ocluzală.
OCLUZIA studiază:
- morfofiziologia şi patologia sistemului articular-în ansamblul său.
În ceea ce priveşte morfo-fiziologia sistemului articular reperele tematice majore pentru studiul
OCLUZIEI sunt reprezentate, după Dawson (1996)
1. Articulaţia temporo-mandibulară
2. Sistemul neuromuscular mobilizator al mandibulei
3. Dimensiunea verticală a etajului inferior al feţei
4. Zona neutrală
5. Relaţia centrică
6. Raporturile dintre poziţia de relaţie centrică şi cea de intercuspidare maximă - noţiunea de
„long centric“
7. Aria mişcărilor mandibulare
8. Ghidajul anterior
9. Planul de ocluzie şi orientarea spaţială a acestuia.
10. Contactele ocluzale.
Dacă din punct de vedere al morfologiei şi funcţionalităţii sistemului articular, obiectul şi
metodele de studiu ale OCLUZIEI pot fi bine diferenţiate în raport cu celelalte discipline stomatologice,
patologia ocluzală se găseşte într-o zonă „de graniţă” care face dificil un studiu unitar.

1
 Afecţiunile cu determinare ocluzogenă (de cauză ocluzală, atribuite sistemului articular) pot fi
sistematizate astfel:
- la nivelul dinţilor: uzura, fisurile/fracturile şi modificările de troficitate la nivelul pulpei dentare
ca urmare a solicitărilor ocluzale patologice;
- la nivelul ţesuturilor parodontale: modificările care se traduc în principal prin deplasarea dinţilor:
mobilitate şi/sau migrări; există de asemenea o implicare controversată a factorilor ocluzali în apariţia sau
evoluţia pungilor parodontale;
- la nivelul sistemului neuromuscular şi/sau al articulaţiei temporo-mandi- bulare, tulburări
cunoscute sub denumiri diverse: tulburări cranio-mandibu- lare, tulburări temporo-mandibulare, disfuncţie
mandibulo-craniană, sindrom algo-disfuncţional al aparatului manducator, disfuncţie ocluzală, disfuncţie
ocluzo-articulară etc.
În cazul primelor două categorii de afecţiuni - dentare şi parodontale, atât cauzalitatea dar mai ales
intervenţia terapeutică sunt tratate în cadrul unor discipline de studiu distincte: odonto-stomatologia
restaurativă, endodonţia, protetica dentară şi parodontologia. S-ar putea spune, în aceste cazuri, că o disci-
plină - ocluzologia - explică apariţia afecţiunilor şi altele abordează aspectele terapeutice.
Un loc diferit îl ocupă ortodonţia care are drept obiectiv terapeutic declarat obţinerea unor relaţii
funcţionale intra- şi interarcadice. Măsura în care tratamentul ortodontic corect reuşeşte, dincolo de efectul
estetic neîndoielnic, să prevină afecţiunile ocluzogene o vom analiza ulterior.
Un alt caz particular în studiul OCLUZIEI, îl reprezintă şi tulburările cranio-mandibulare
(neuromusculare şi/sau articulare); acestea nu mai sunt ”revendicate” de alte discipline stomatologice.
Problema taxonomică şi mai ales terapeutică provine însă de la rolul determinării ocluzale în apariţia şi
evoluţia tulburărilor cranio-mandibulare, rol controversat încă. Tulburările temporo-mandibulare sunt
numite de unii autori „orfanul medicinei” şi consider semnificativ, în acest sens, următorul citat:
”Transgresând evoluţia, suspendată strategic intre medicina generală şi cea dentară, articulaţia
temporo-mandibulară, atunci când prezintă semne de îmbolnăvire, poate ascunde o multitudine de alte
afecţiuni. Rău aşezată de natură, rău tratată de medicină, rău folosită de om, şi neînţeleasă de majoritate,
aceastei magna cum laude sinoviaie i-a fost refuzat accesul, împreună cu celelalte articulaţii, la ortoped, i-
a fost întoarsă o ureche surdă de orto-rino-laringolog şi a fost neglijată de neurolog.” (Robert Howard).
În aceste condiţii, medicina dentară este cea care „moşteneşte”, atât din raţiuni de localizare a
simptomelor2, dar şi prin determinare etiologică parţială - tulburările cranio-mandibulare. Sistematizarea
djagnostică şi terapeutică revine, în acest sens, disciplinei de OCLUZIE DENTARĂ.
În realitate însă, OCLUZIA DENTARĂ tratează temele de patologie specifică încercând să ofere
rezolvări coerente pentru câteva tipuri de probleme:
1. Care sunt elementele care se urmăresc în cursul tratamentului stomatologic prin obturaţii,
restaurări protetice, parodontal sau ortodontic astfel încât să se prevină apariţia leziunilor ocluzogene
dentare şi/sau parodontale?
2. În cazul existenţei unor leziuni de cauză ocluzală dentare şi/sau parodontale, cum se tratează
acestea prin mijloace stomatologice „clasice” - obturaţii, restaurări protetice, intervenţii parodontale sau
ortodontice pentru a preveni recidiva?
3. Care sunt tulburările temporo-mandibulare de etiologie ocluzală şi în cazul acestora care sunt
mijloacele terapeutice pe care le poate utiliza medicul stomatolog pentru tratarea lor?
4. Care sunt tulburările temporo-mandibulare care nu au determinare etiologică ocluzală şi în
aceste situaţii, care este echipa medicală ce poate oferi cel mai bun suport terapeutic?