Rusu Stefan

Clasa a IX-a B
BALTA-ALBA

Vasile Alecsandri, reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori

paşoptişti, de la mijlocul secolului al XIX-lea, a abordat în creaţia sa o mare
varietate de specii literare, scriind poezie, proză şi dramaturgie.
Povestirea Balta-Albă a fost scrisă în vara anului 1847, când Alecsandri se
afla în această staţiune balneară, fiind publicată mai întâi în revista „Calendarul
pentru români” a lui Gheorghe Asachi, din Iaşi, în 1848, apoi în revista
„România literară” (1855).
Tema povestirii o reprezină imaginea Valahiei din secolul al XIX-lea,
realizată prin contradicţia permanentă dintre aspectele sălbate şi cele civilizate
pe care călătorul străin o percepe uimit la tot pasul.
Naraţiunea Balta-Albă are ca principală modalitate literară de creaţie
motivul străinului, frecvent în secolul al XVIII-lea mai ales în literatura franceză.,
Vizita unui străin, care observă mult mai profund şi mai adevărat aspectele
sociale şi istorice decât oamenii locului, obişnuiţi deja cu imaginile respective,
devenite banale pentru ei, este folosită drept pretext, pentru a realiza o
imagine mai sugestivă a oamenilor şi locurilor descrise.
Povestirea, realizată la persoana I, începe cu relatarea unei întruniti
relaxate între prieteni la care naratorul ia parte. Nu se precizează exact locul şi
momentul, dar numeroase referiri la Orient şi la curtea Otomană – inclusiv de
vocabular de ex. „ciubuc”, „şelamlâc”, „paşă” - ne sugereaza că e vorba despre
o zonă cu puternice influienţe orientale. Aflăm mai tânriu că este vorba despre
meleagurile româneşti - Valahia. La această întrunire un tânăr pictor francez
începe să povestească despre primul lui contact cu aceste tărâmuri orientale.
El a pornit într-o călătorie cu vaporul de la Viena spre Marea Neagră. In
drum a admirat peisajele naturale încântătoare. A fost extrem de surprins să
descopere existenţa Valahiei –un tărâm sălbatic locuit de „un neam de oameni
cu totul străin de naţia otomană” – despre care nu învăţase în şcoală. Prima
impresie de sălbăticie i-a dat-o pustietatea câmpiilor nemărginite de la nord de
Dunăre, pe care din când în când mai vedea „câte o fiinţă rătăcită [...] sau câte
o adunătură de bordeie coperite cu stuh”.
Ajuns la Brăila, tânărul călător francez este plăcut surprins să descopere
că există oameni civilizaţi, chiar cunoscători ai limbii sale, în acest ţinut sălbatic.
El este găzduit chiar de consulul francez la Brăila. A doua zi, la recomandarea
consulului, tânărul porneşte să descopere Balta-Albă – un loc renumit, lăudat
de localnici ca fiind un „adevărat izvor al tămăduirii”. Călătoria este descrisă cu
mult umor. Peripeţiile şi necazurile prin care trece călătorul sun din nou în
contrast izbitor cu aşteptările sale.
 In primul rând el se aştepta să călătorească cu un poştalion sau o
diligenţă – ca în ţările civilizate. In schimb echipajul său era format dintr-o
„cutioară plină de fân pe patru roţi de lemn cu spiţele stricate. Patru cai mici
numai oasele şi pielea, pe care erau şapte urme adânci de bici, şi un om
sălbatic, bărbos, zdrenţăros şi înarmat cu un harapnic lung de un stânjen”.
Deoarece căruţa porneşte brusc, tânărul cade în praf în râsul tuturor celor de
faţă. Acum aude prima oară expresia comică cu care localnicii îl desemnează:
„neamţo dracoli”. Poştaşul se întoarce de-abia după zece minute să-şi
recupereze pasagerul. In drum spre Balta-Albă mai suferă încă un accident în
urma căruia el se prăvăleşte în praf cu tot cu trăsură şi cai, episod care este
descris din nou cu mult umor.
In sfârşit ajunge la locul numit Balta-Albă. In loc să descopere acolo un
târg căt de cât civilizat în care să poate înnopta la vreun han, tânărul francez se
află iar într-un loc sălbatic şi aparent pustiu, „un sat alcătuit de bordeie cu stuh
şi coroane de cuiburi de cocostârci [...] amestecul acela de umbră şi de lumină
care da lucrurilor o privire fantastică, mă făcură să mă cred în altă lume”.
După ce rătăceşte o vreme pe uliţele pustii şi întunecate ale satului
sperând să găsească undeva găzduire, înconjurat de o haită de câini din ce în ce
mai furioşi, pictorul întâlneşte o caleaşcă gonind cu un echipaj care conversa în
limba franceză. Disperat cere ajutor celor pe care îi crezuse compatrioţi. Un
tânăr român îl îndrumă „să găzduiasc[ă] într-o casă ţărănească, ca toată
lumea”. Astfel străinul ajunge să se odihnească în sfârşit în singurul loc
neocupat, casa unui străjer localnic, un om cu aspect fioros şi privire
duşmănoasă – ca şi poştaşul ce-l adusese aici – „o matahală naltă, groasă,
spătoasă, bărboasă, fioroasă! [...] un soi de uriaş îngrozitor care căta la mine,
pare că ar fi voit să mă înghită dintr-o îmbucătură.”
Umorul de limbaj şi de situaţie este folosit în continuare din abundenţă şi
în descrierea următoarelor incidente: pragul casei străjerului fiind neaşteptat
de jos, călătorul îşi face un cucui uriaş ciocnindu-se de el; aruncându-se obosit
pe patul pe care îl credea moale, dar care era făcut doar din scânduri, „îşi
sfărâmă toate ciolanele din trup”. A doua zi dimineaţă se trezeşte îngrozit „într-
o hărmălaie infernală de sunete, de clopote de cai, de pocnete de bice şi de
răcnete de oameni” care se grăbeau să pornească spre Balta făcătoare de
minuni.
Ajuns la rândul său la Balta-Albă tânărul călător francez descoperă „un
soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară [...] amestec de
contraste [...] una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului.
Lângă o cutie de scânduri unde bogatul trăgea ciubul, se clătina de vânt o şatră
de ţoluri rupte în care săracul se pârlea la soare”.
Dar tocmai când „rămânea încredinţat [din nou] de starea sălbatică a
Valahiei”, călătorul francez rămâne iar şocat să audă o convorbire în limba
franceză între trei tineri care îşi împărtăşeau ultimele noutăţi despre
proprietăţile miraculoase vindecătoare ale Bălţii-Albe. Aceştia îl primesc cu
căldură în mijlocul lor pe străin, şi „prin manierele lor plăcute, mă siliră din nou
a mă crede în Valahia ca într-o ţară civilizată”. Impresia plăcută de căldură şi
civilizaţie este întărită de balul la care participă seara unde întâlneşte „o
societate total europenească atât prin toaletele lor plăcute, cât şi prin ale lor
maniere civilizate”.
Nu este de mirare că după atâtea „simţiri deosebite şi împotrivitoare”
provocate de peripeţiile cele mai neaşteptate şi de contactul cu această
„împărăţie a contrastelor celor mai originale” călătorul francez rămâne coplet
debusolat, nedumerit, întrebându-se dacă „Valahia este o parte a lumii
civilizate sau [...] o provincie sălbatică”.