Sunteți pe pagina 1din 19

CUPRINS

Introducere

1. Obiectul contabilităţii

2. Concepția juridică despre obiectul contabilității

3. Funcţiile contabilităţii

4. Principalele forme de organizare contabilă

5. Organismele normalizării contabile

Concluzii

Bibliografie

2
Introducere

Contabilitatea este ştiinţa şi arta stăpânirii afacerilor, în care scop se


ocupă cu "măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea
persoanelor fizice şi juridice", în care scop "trebuie să asigure înregistrarea
cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu
privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât
pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi
potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi
utilizatori" (Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată în iunie 2007, art.2, al
(1).

Împreună cu economia în dezvoltare s-a perfecţionat şi „arta ţinerii


socotelilor”, punctul de cotitură reprezentându-l modelul matematic elaborat de
Luca Paciolo di Borgia acum mai bine de 500 de ani, după care contabilitatea a
devenit de neînlocuit, fără alternative, deopotrivă o ştiinţă şi o artă în urmărirea
existenţei şi mişcării capitalurilor şi utilităţilor, al stabilirii rezultatelor activităţii
şi plasării lor, şi totul de maniera că afacerile să beneficieze permanent de
suportul bănesc necesar.

Companiile, întreprinderile, instituţiile, societăţile de orice fel şi mărime,


persoanele juridice din întreaga lume întocmesc „conturi” şi situaţii financiare
pentru a fi prezentate utilizatorilor de informaţii, proprietarilor, controlorilor,
administratorilor, organelor fiscale, după o metodologie unică - iar aceasta este
contabilitatea.

Din punct de vedere istoric, câteva repere merită a fi reţinute. În lucrarea


"Contabilitate generală" din 1947, ediţia a 13-a, autorul, prof. univ. C. G.
Demetrescu defineşte contabilitatea pe trei coordonate:

2
 a) obiectul - contabilitatea este o ramură a ştiinţelor sociale care asigură
înregistrarea metodică şi ordonată a tuturor operaţiilor privind mişcările
de valori, de drepturi şi obligaţii, precum şi modificările determinate de
rezultatele activităţii desfăşurate;
 b) scopul - contabilitatea are drept scop stabilirea situaţiei economice şi
juridice a întreprinderii, exercitarea permanentă a unui control;

 c) mijloacele - contabilitatea se foloseşte de mijloace proprii: conturi,


balanţe de verificare, jurnale.

Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, contabilitatea este o activitate


specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul
activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute
din activitatea presoanelor fizice şi juridice […] trebuie să asigure
înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea
informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile
de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu
investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii,
instituţiile publice şi alţi utilizatori.

Contabilitatea este procesul prin care informaţiile financiare a unei entităţi


sunt înregistrate, clasificate, sumarizate, interpretate şi comunicate.

Auditarea, o disciplină înrudită, este procesul de analiză independentă a


raportărilor financiare cu scopul exprimării unei opinii referitoare la
corectitudine şi respectarea principiilor contabile general acceptate.

Practicanţii contabilităţii se numesc contabili. Contabilii cu experienţă pot fi


atestaţi de Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi drept Contabil
Autorizat, Expert Contabil sau Cenzor independent, Auditor, Evaluator.

Înregistrările care se efectuează zilnic constituie Contabilitatea primară.


2
Contabilitatea este o componentă a sistemului informaţional economic.
Evidenţa cronologică şi sistematică a informaţiilor economice se face pe baza
documentelor justificative, având ca modalitate de exprimare şi evaluare
etalonul bănesc.

Contabilitatea modernă se bazează principiul dublei înregistrări. Această


formă este cunoscută şi sub numele de contabilitate în partidă dublă. Acest
sistem presupune efectuarea a cel puţin două înregistrări pentru fiecare
tranzacţie: debitarea unui cont contabil şi creditarea altuia. Suma tuturor
debitărilor trebuie să fie întotdeauna egală cu suma tuturor creditărilor, putând
astfel verifica uşor existenţa erorilor. Acest sistem a fost folosit deja în Europa
medievală, posibil chiar în Grecia antică.

În anumite cazuri se foloseşte şi contabilitatea în partidă simplă.

Înregistrerea cronologică a informaţiilor economice se realizează cu ajutorul


conturilor contabile, întocmindu-se Registrul-jurnal, iar înregistrarea sistematică
se realizează prin întocmirea Registrului de Inventar şi a Registrului Cartea
Mare. Lucrările de sinteză care se întocmesc periodic sunt Bilanţul contabil şi
Contul de profit şi pierdere. Verificarea corelaţiilor se realizează cu ajutorul
Balanţei de verificare.

2
1. OBIECTUL CONTABILITATII

Concepţia juridică consideră că obiectul contabilităţii îl formează


patrimoniul unui subiect de drept, privit prin prisma relaţiilor juridice, adică
drepturi şi obligaţii pecuniare ale unei persoane fizice sau juridice, în corelaţie
cu obiectele (bunurile, valorile) corespunzătoare.

Concepţia economică defineşte ca obiect al contabilităţii circuitul capitalului


privit sub aspectul destinaţiei lui, respectiv capital fix şi capital circulant, şi sub
aspectul modului de dobândire, respectiv capital propriu şi capital străin (atras şi
împrumutat).

Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, obiectul contabilităţii patrimoniului


îl constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile,
inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial
economic, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile
persoanelor fizice sau juridice (subiecţi de drept), precum şi mişcările şi
modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate,
cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute de acestea.

În lucrarea „Bazele contabilităţii” din 1980, profesorul D. Rusu defineşte


obiectul contabilităţii ca fiind ansamblul mişcărilor de valori, exprimabile în
bani, dintr-un perimetru de mică sau mare întindere (regie autonomă, societate
comercială, instituţie publică, societate bancară etc.) precum şi raporturile
economico-juridice în care unitatea patrimonială este parte şi care generează
decontări băneşti; calculele contabilităţii reflectă deodată mişcarea şi
transformarea mijloacelor precum şi resursele în ordinea lor de formare şi după
destinaţia lor în procesul de reproducţie. Aceasta este în prezent concepţia şcolii
ieşene de contabilitate.

2
Desigur evaluarea monetară presupune în unele situaţii utilizarea şi a
etalonului natural sau muncă deoarece unele bunuri, activităţi, procese, tranzacţii
au o reprezentatre cantitativă , însă acestea au un rol complementar fiind utilizat
în special pentrugestiunea fizică a bogăţiei.
Teoria economică defineşte contabilitatea ca domeniu şi instrument de
cunoaştere a realităţilor economice sub forma valorilor de întrebuinţare
(utilităţilor) şi surselor de provenienţă a acestora( resurselor ).

Sub aspectul doctrinar contabilitatea este considerată un concept plurivalent


cu valenţe istorice şi semnificaţii practice, constituind un sistem de informare
care asigură culegerea, prelucrarea, transmiterea, stocarea şi analiza
informaţiilor în vederea luării deciziilor.

Contabilitatea este considerată pe bună dreptate componenta cea mai


importantă a sistemului informaţional economic deoarece cele mai multe decizii
sunt luate pe baza informaţiilor obţinute cu ajutorul acesteia . Asfel se crează
premizele pentru manageri şi utilizatorii externi, să aibe o imagine atât
structurală cât şi de ansamblu asupra organizaţiilor ceea ce le permite să
realizeze legături si conexiuni între compartimentele unei entităţi, prin evaluarea
acţiunii anterioare în funcţie de care se iau decizii ce privesc viitorul .

Prin limbajul şi sistemul propriu de concepte , proceduri şi tratamente,


contabilitatea este disciplina care poate furniza informaţii financiare permanente
, inteligibile, relevante, credibile şi comparabile despre orice entitate şi structuri
componente ale acesteia, datorită faptului că informaţiile noi se construiesc pe
suportul celor existente utilizând proceduri specifice contabilităţii , devenind
astfel un veritabil incubator al promovării şi dezvoltarii afacerilor

În decursul istoriei sale contabilitatea a adunat o zestre importantă de idei,

2
teorii, principii, teze, standarde şi nu în ultimul rând concepţii cu privire la
obiectul său de studiu. Evoluţia acestora a fost însoţită în plan conceptual de
numeroase controverse cu privire la utilitatea sa în cadrul mecanismelor de
cunoaştere şi gestiune a resurselor şi utilităţilor, fiecare purtând amprenta
mediului economic, social şi cultural în care s-a dezvoltat.
Toate acestea înglobează de o parte un sistem de teorii foarte generale
profund conceptualizate pe care se fundamentează regulile de cunoaştere şi
evaluare a evenimentelor şi tranzacţiilor , iar pe de altă parte un ansamblu de
proceduri şi tratamente de prelucrare, analiză şi stocare a informaţiilor necesare
luării deciziilor.
Literatura de specialitate delimitează abordări ale conceptelor privind obiectul
de cercetare şi sfera de cuprindere a contabilităţii.
Cele mai reprezentative concepţii sunt :
- concepţia juridică ;
- concepţia economică ;
- concepţia financiară .

 Concepţia juridică

Este specifică ţărilor europene aflate sub influenţa dreptului roman. Conform
acesteia constitue obiect al reflectării contabile ,patrimoniu , adică averea
agenţilor economici sub forma drepturilor şi obligaţiilor în corelaţie cu bunurile
şi valorile ce aparţin de drept unei persoane fizice sau juridice . Aceasta
înseamnă că se includ în sfera contabilităţii numai bunurile şi valorile asupra
cărora întreprinderea exercită un drept de proprietate sau de creanţă , respectiv
obligaţiile legate de acestea.

În baza acestei concepţii patrimoniul îmbracă două forme :


- patrimoniu economic , reprezentat prin bunuri tangibile (materiale) şi
intangibile , respectiv active financiare care pot fi evaluate în bani .

2
- patrimoniu juridic , cuprinzând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor conexe
bunurilor ce aparţin de drept unei persoane.

Procedeul specific contabilităţii de prezentare a patrimoniului întreprinderii


este bilanţul, iar ecuaţia juridică a patrimoniului este :

bunuri economice = drepturi + datorii

 Concepţia economică

Este susţinută de ţările anglo-saxone aflate sub influenţa dreptului cutumiar,


care includ în obiectul contabilităţii totalitatea bunurilor care genereză beneficii
economice viitoare indiferent dacă asupra acestora se exercită un drept de
proprietate sau nu.

Conform acestei concepţii obiectul de studiu al contabilităţii este reprezentată


de circuitul capitolului sub două aspecte :

- al existenţei concrete, destinaţiei şi al modului în care se alocă resursele


denumit capital fizic.
- al apartenenţei, provenienţei, sursei sau originii utilităţilor , denumit capitol
financiar.

Conforn conceptului fizic capitolul exprimă capacitatea de producţie a


întreprinderii ( capacitatea de exploatare ).

Conceptul financiar exprimă banii investiţi sau puterea de cumpărare


investită fiind sinonim cu activul net sau capitalul propriu al întreprinderii.

Se consideră că s-a realizat o menţinere a capitalului dacă activul net


(conform conceptului financiar ) , respectiv capacitateafizică productivă
((conform conceptului fizic) la sfârşitul exerciţiului ( sau perioadei) sunt

2
superioare faţă de începutul exerciţiului după excluderea tuturor contribuţiilor
din partea acţionarilor , respectiv distribuţiilor de capitaluri către acţionari.

Ecuaţia de echilibru conform acestei concepţii este de forma :

Capitaluri proprii = Active - Datorii

Această concepţie acordă prioritate prezentării rezultatelor operaţiunilor


efectuate cu ajutorul contului de profit şi pierderi.

 Concepţia financiară

Este o combinaţie a dreptului roman cu cel cutumiar, acordând prioritate


prezentării fluxurilor de numerar şi echivalente de numerar cu ajutorul Tabloului
fluxurilor de trezorerie.

În esenţă presupune evidenţierea resurselor economice în expresie monetară


sub aspectul provenienţei, originii sursei sau resurselor (permanente si
temporare ), respectiv sub aspectul destinaţiei , al întrebuinţării ca utilităţi
(durabile şi ciclice).

În cadrul acestei concepţii putem avea două ecuaţii şi anume :

Resurse economice = Utilităţi durabile + Utilităţi ciclice

2
Resurse economice = Resurse permanente + Resurse
temporare

Utilităţile durabile cuprind bunuri pe termen lung , adică activele


imobilizate , iar cele ciclice , activele circulante ( stocuri , creanţe , numerar şi
echivalente de numerar ).

Resursele permanente cuprind finanţările pe termen lung ( capitaluri proprii ,


împrumuturi pe termen lung ) iar cele temporare împrumuturile pe termen scurt (
furnizorii ,salarii, impozite).

Conform acestei concepţii gruparea şi ordonarea utilităţilor trebuie să se facă


în funcţie de criteriul lichidităţii ( capacitatea de a se transforma în bani ) iar
resursele în funcţie de criteriul exigibilităţii ( scadenţa sau data la care o datorie
trebuie plătită ).

2. CONCEPȚIA JURIDICĂ DESPRE OBIECTUL CONTABILITĂȚII

Ştiinţă complexă, tehnică şi/sau instrument de descriere a unei realităţi


concrete, contabilitatea asigură evidenţa, calculul, analiza şi controlul, în etalon
monetar, atât a existenţei şi stării, cât şi a mişcării şi/sau transformării
patrimoniului, capitalului sau resurselor economice.
Patrimoniul, ca obiect al contabilităţii, corespunde concepţiei juridice, axată pe
separarea patrimoniului, averii şi rezultatelor pe titulari de patrimoniu şi pe
perioade de gestiune.

În legislaţia actuală nu se găseşte o definiţie clară a patrimoniului, deşi termenul


este atât de mult folosit din literatura de specialitate ca şi în practică. Patrimoniul
reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi

2
aparţin unei persoane fizice sau juridice, precum şi a bunurilor la care acestea
fac referinţă. Noţiunea de patrimoniu este mai cuprinzătoare decât aceea de
bunuri, relaţia fiind de întreg-parte. Pentru ca să existe, un patrimoniu presupune
unitatea a două sau trei elemente interdependente, şi anume: subiectul şi obiectul
de drepturi şi obligaţii, sau titularul de patrimoniu, obiectul patrimoniului şi
fluxurile patrimoniale.

În principiu, orice persoană fizică şi juridică are un patrimoniu, în tot timpul


existenţei sale cu ajutorul căruia persoana fizică îşi satisface nevoile, iar
persoana juridică îşi atinge scopul pentru care a fost înfiinţată.2Subiectul de
drepturi şi obligaţii este persoana fizică sau persoana juridică, iar obiectul
patrimoniului este reprezentat de bunurile economice.

Drepturile patrimoniale sunt drepturi civile subiective cu un conţinut economic,


evaluabil în bani. În situaţia în care se analizează ca universalitate juridică se
foloseşte noţiunea de patrimoniu. Aceste drepturi se împart în drepturi reale şi
drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt principale şi accesorii. Drepturile reale
principale sunt limitate ca număr, dată fiind importanţa lor. Astfel, art.135 alin.1
din Constituţie consfinţeşte dreptul de proprietate publică al statului, iar art.135
alin.2 din Constituţie şi art.6 din Legea fondului funciar legiferează dreptul de
proprietate privată al cetăţenilor şi statului. Acestora două li se adiţionează
următoarele drepturi reale principale, aferente proprietăţii private:
dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute;
dreptul de superficie;
dreptul de folosinţă funciară;
Drepturile reale accesorii există pe lângă un drept real principal şi se
constituie prin lege sau contract (ex: amanetul, ipoteca, dreptul de retenţie, etc.).
Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv civil în virtutea căruia
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv determinat,
numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Drepturile de creanţă se nasc

2
din acte juridice, din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii *, precum şi din alte
izvoare de obligaţii.

3. FUNCTIILE CONTABILITATII

 Funcţia de înregistrare şi prelucrare a datelor constă în consemnarea,


potrivit unor principii şi reguli proprii, a proceselor şi fenomenelor
economice ce apar în cadrul unităţilor patrimoniale şi se pot exprima
valoric.

 Funcţia de informare constă în furnizarea de informaţii privind structura


şi dinamica patrimoniului, a situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute în
scopul fundamentării deciziilor. Contabilitatea are o funcţie de informare
internă (pentru conducerea unităţii) şi o funcţie de informare externă (a
terţilor).

 Funcţia de control gestionar constă în verificarea cu ajutorul informaţiilor


contabile a modului de păstrare şi utilizare a valorilor materiale şi băneşti,
de gospodărire a resurselor, controlul respectării disciplinei financiare etc.

 Funcţia juridică - datele furnizate de contabilitate şi documentele de


evidenţă servesc ca mijloc de probă în justiţie, pentru a dovedi realitatea
unor operaţii economice şi a stabili răspunderea patrimonială pentru
pagubele produse.

 Funcţia previzională - informaţiile contabile aferente unei perioade deja


încheiate pot fi folosite pentru determinarea tendinţelor de evoluţie a
fenomenelor şi proceselor economice viitoare.

Obiectivul contabilitatii este reprezentat de inregistrarile modificarilor


survenite si a marimii la un moment a patrimoniului unei societati.

2
Patrimoniul din punct de vedere al contabilitati este reprezentat de
ansamblul bunurilor aflate in proprietatea entitatii titulare de
patrimoniu,impreuna cu drepturile si obligatiile aferente acestuia.

Bunurile reprezinta aspectul fizic-material al patrimoniului(cladiri, utilaje,


mijloace de transport, stocuri de materii prime, marfuri sau bani aflati in
conturile firmei sau in casierie). In contabilitate bunurile reprezinta activul
patrimoniului.

Drepturile sunt reprezentate de acordurile aduse de proprietarul unei societati


in cadrul acesteia,precum si de rezultatele obtinute in urma activitatii firmei.

Obligatiile sunt reprezentate de aprovizionarile,cumparaturile de la tert sau


sume de bani primite de acesta cu titlul de imprumut ce urmeaza a fi platite
ulterior.Drepturile si obligatiile se regasesc in contabilitate in sfera conceptului
de pasiv al patrimoniului.

4. PRINCIPALELE FORME DE ORGANIZARE CONTABILE

Contabilitatea întreprinderii (firmei) se organizează la nivelul întreprinderilor


care produc bunuri, execută lucrări, prestează servicii. Contabilitatea firmei este
organizată în dublu circuit, şi anume:

 contabilitatea financiară presupune urmărirea, controlul şi prezentarea


fidelă a patrimoniului, în ansamblu şi pe structură, a situaţiei financiare şi
rezultatului exerciţiului, prin intermediul documentelor de sinteză, în
scopul furnizării informaţiilor necesare elaborării deciziilor economice.
Are un caracter unitar pentru toţi agenţii economici, se organizează pe
baza unor norme elaborate de autorităţi.
 contabilitatea internă de gestiune (numită şi managerială) are ca scop
urmărirea analitică a gestiunii interne a unităţii, calcularea costurilor de
producţie, stabilirea rentabilităţii pe produse, lucrări, servicii, întocmirea

2
bugetelor pe feluri de activităţi, furnizarea de informaţii necesare în
procesul decizional.

 contabilitatea instituţiilor publice este organizată la nivelul instituţiilor


şi administraţiei publice, unităţilor publice autonome persoane juridice din
învăţământ, sănătate, apărare, cultură şi artă etc. şi urmăreşte execuţia de
casă a bugetului statului, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale
de stat, gestiunea datoriilor publice şi alte operaţii financiare specifice
sectorului neproductiv.

 contabilitatea naţională este organizată la nivelul economiei naţionale şi


prezintă sintetic activitatea economică a unei naţiuni urmărind evoluţia
indicatorilor macroeconomici, modificările în structura de ramură şi
teritorială a economiei, mărimea şi structura avuţiei naţionale, relaţiile
financiare şi fluxurile monetare.

Contabilitatea naţională se obţine pe alte căi decât prelucrarea documentelor


justificative, apelându-se la statistică, serii matematice, centralizări de situaţii
financiare ale entităţilor juridice şi multe alte proceduri, toate însă respectând
regulile contabile.

5. ORGANISMELE NORMALIZARII CONTABILE

Companiile, întreprinderile, instituţiile, societăţile de orice fel şi mărime,


persoanele juridice din întreaga lume întocmesc „conturi” şi situaţii financiare
pentru a fi prezentate utilizatorilor de informaţii, proprietarilor, controlorilor,
administratorilor, organelor fiscale, după o metodologie unică - iar aceasta este
contabilitatea.

Importanţa contabilităţii în economia modernă este evidentă. Aşa se face că


organisme tot mai simandicoase din Uniunea Europeană şi de pretutindeni se

2
ocupă de organizarea şi funcţionarea contabilităţii ca o componentă
fundamentală a afacerilor.

Poate că nu este lipsit de importanţă să amintim câteva din organismele


specializate, mai ales că, în continuare, ne vom mai întâlni cu ele:

 Corpul Experţilor contabili şi Contabililor autorizaţi din România


(CECCAR);
 Comitetul pentru Reglementarea Contabilităţii (ARC);

 Federaţia Experţilor Contabili (FEE);

 Federaţia internaţională a Contabililor (IFAC);

 Grupul Consultativ European pentru Raportare Financiară (EFERAG);

 Consiliul pentru Raportare Financiară (FRC);

 Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB);

 Fundaţia Comitetului pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate


(IASCF);

 Consiliul pentru Interpretarea Standardelor Contabile (SEC).

La toate acestea se adaugă comisii, consilii, asociaţii etc. zonale şi


internaţionale, inclusiv din afara Europei, astfel încât se poate spune că soarta
contabilităţii se află în cele mai bune mâini (şi, evident, minţi).

Instrumente de lucru uzuale:

 I.A.S. – Standardele Internaţionale de Contabilitate;


 I.F.R.S. – Standardele Internaţionale de Raportare financiară;

 I.P.S.A.S.– Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru Sectorul


Public;

2
 I.S.A. – Standardele Internaţionale de Audit.

În afara lor mai sunt încă multe altele, dar ele fac parte din alfabetul contabil,
iar în această carte nu ne-am propus şi „alfabetizarea”.

CONCLUZII

Reflectarea fidelă a realităţii economico-financiare şi a consecinţelor sale


sociale, umane, instituţionale sunt atributele definitorii ale contabilităţii, pentru
perfecţionarea căreia se bat, se luptă şi muncesc astăzi cei mai redutabili
specialişti în “ştiinţa conturilor”. Preocupaţi de standarde, de convergenţă, de
reflectarea contabilă a realităţii, profesioniştii contabili se preocupă în fapt de
economie, de instituţii, de oameni. Este poate, cea mai frumoasă parte a
profesiei contabile. Este unul din motivele pentru care Uniunea Europeană a luat
în considerare oportunitatea recunoaşterii profesiei contabile la nivel european.
În faţa provocărilor europene, contabilitatea românească nu putea să rămână
pasivă şi fără reflexe. Ea s-a adaptat proceselor de normalizare, armonizare şi
convergenţă, atât prin intermediul unor instituţii naţionale, cât şi prin acţiunea
organismelor ce reprezintă profesia contabilă.

Procesul de armonizare a contabilităţii româneşti cu cerinţele Standardelor


Internaţionale de Contabilitate (IAS/IFRS) şi cu Directivele contabile europene,
care armonizează regulile şi principiile de referinţă cu privire la elaborarea
situaţiilor financiare anuale ale instituţiilor publice, reprezintă una dintre cele
mai curajoase provocări pentru mediul administrativ. Există o terminologie-
cheie care a învăluit lumea europeană dezvoltă şi toate marile puteri economice
ale lumii, dar pe care noi abia le descifrăm, cum ar fi: Principiile Contabile
General Acceptate în Statele Unite – US GAAP –. Standardele Internaţionale de

2
Raportare Financiară – IFRS. Standarde de Contabilitate pentru Sectorul Public
– IPSAS.

Standardele Internaţionale de Contabilitate vin cu un bagaj cultural greu, ele


se fundamentează pe raţionamentul profesional, realizat prin apelul la principii,
şi care poate conduce la mai multe soluşii pentru o anumită problemă dată,
departe de o rigoare absolută de tipul 1 + 1 = 2!. Mecanismele economice
româneşti prezintă din acest punct de vedere o mare rigiditate în implementarea
conceptelor şi principiilor contabile. Efectele şi finalităţile cercetării:
Standardele trebuie să conducă la binele public european, cum spun
numeroasele organisme de specialitate ale U.E., dar rămâne de văzut câţi
beneficiază de acest “bine”. Poate argumentul cel mai convingător pentru
acceptarea armonizării prin raportare la IAS-uri, cel puţin în spaţiul european, ar
putea fi acela de respingere prin această modalitate a unei eventuale dominaţii
americane. Pentru noi, cea mai acută problemă ar fi aplicarea standardelor
internaţionale şi reglementărilor europene aşa cum sunt ele, evident însă cu
adaptările minim necesare generate de prevederile şi progresele legislative.
Aplicaţiile concrete din marile firme, îndeosebi bănci şi societăţi de asigurare, şi
succesele dobândite dovedesc că acest lucru este posibil şi benefic. Ar urma apoi
aplicaţii similare în instituiţiile publice unde procesul este “anevoios şi lent”-cel
puţin cum a fost catalogat de Colegiul consultativ al contabilităţii. Într-o etapă
următoare va trebui să ne elaborăm propriile standarde şi normative,
corerspunzătoare nevoilor, dar şi specificităţii economiei româneşti. Elaborarea
de standarde naţionale pornind de la principiile înscrise în IFRS pare a fi calea
cea mai interesantă, dar nu este de loc uşor. Aplicarea acestei soluţii presupune,
însă o foarte bună cunoaştere a IFRS şi o activitate legislativă prealabilă de
pregătire a cadrului necesar deschiderii câmpului de aplicare şi de manifestare
nestingherită a acestor principii. Standardele naţionale astfel elaborate trebuie să
asigure convergenţa totală cu IFRS. Această cale de acces la IFRS asigură o mai

2
bună concordanţă între principii şi reguli, poate satisface mai bine raporturile
care trebuie să existe între contabilitate şi fiscalitate şi poate cuprinde unele
reguli referitoare la contabilitatea din timpul exerciţiului de raportare financiară.

Bibliografie
1. Drăgan, C. M. - Revoluţia contabilităţii, Editura Universitară, 2007;
2. Regulamentul Financiar al Uniunii Europene nr. 16005/2002, (publicat
în volum, 2002);

3. I.A.S. - International Accounting Standard, publicat în volum, succesiv


din 2000 până în 2007, Editura Economica,cod ISBN nr.973.590.264.8;

4. Drăgan C. M. - Contabilitatea de gestiune, Editura Academiei


Române, 1978;

2
2