Școala de Vară

pentru Arte și Meșteșuguri

Deltaice
Tehnici de construcție a locuinței tradiționale
în Delta Dunării
Despre noi
Letea în UNESCO este o asociație înființată în anul 2012,
membrii săi alcătuind o rețea informală de spriin în
comunitate încă din anul 2007. Ne-am propus dezvoltarea
activităților specifice pentru promovarea patrimoniului
cultural și natural al localității Letea și al Deltei Dunării.
Din 2018, suntem partenerii asociației Centrul pentru
Politici Durabile Ecopolis în vederea înființării primului
Centru Comunitar Integrat din Delta Dunării, în satul Letea.
Obiectivele asumate pentru Centrul Comunitar Letea
sunt:
Protejarea și promovarea patrimoniului cultural
local, a tradițiilor deltaice, a meșteșugurilor și a
peisajului rural tradițional
Dezvoltarea Durabilă și Protecția Mediului
Dezvoltarea Comunitară
3
Școala de Vară
pentru Arte
și Meșteșuguri Deltaice

Este un program multianual de

documentare, conservare și învățare
teoretică și practică asupra patrimoniului
cultural imaterial deltaic.

În 2018, tema școlii a fost studierea tehnicilor

meșteșugărești folosite în construcțiile
deltaice. După documentarea realizată de
Iuliana Titov, expert în cadrul Muzeului de
Etnografie Tulcea, trei dintre tehnicile
identificate au fost puse în practică, alături de
15 voluntari, coordonați de Andreea
Machidon, de la asociația ProPatrimonio și
meșterii locali.
Tehnicile folosite au fost: lipitura cu pământ,
realizarea acoperișului cu stuf, placarea
fațadei exterioare cu lemn.

Școala de vară a avut loc în perioada 18 – 23

septembrie 2018, iar intervenția practică a
avut loc asupra clădirii Centrului Comunitar
Letea. Proiectul este co-finanțat de
Administrația Fondului Cultural Național.
4
Misiunea programului

Ne-am propus ca Centrul Comunitar Letea să fie un exemplu de bună practică, atât pentru localnici, cât și la nivel
național. Clădirea nu respectă arhitectura tradițională și prin intervenții concrete, pornind de la tehnicile tradiționale,
ne-am propus să o renovăm.

Vrem să inventariem tehnicile meșteșugărești și să le transmitem mai departe prin documentarea lor, atât tinerilor din
sat, cât și studenților de la universitățile de profil, care ar putea să le preia mai departe în activitatea lor profesională.

Considerăm că Letea este un muzeu viu cultural cu valoare inestimabilă pentru patrimonial național cultural și dorim să-l
păstrăm în continuare așa!

5
TEHNICI DE CONSTRUCȚIE
A LOCUINȚEI TRADIȚIONALE
ÎN DELTA DUNĂRII

6
7
Introducere

La început omul și-a construit o casă și a pornit acest demers cu

gândul de a trăi toată viața în ea, să-i fie adăpost, să-i ordoneze viața.
A transformat ceea ce părea fragil în natură - pământul, lemnul,
stuful, papura, nuielele, paiele - pentru a-şi asigura trecerea prin
labirintul vieţii, cu ajutorul uneltelor simple și cu tehnici pe care și le-a
dezvoltat în timp.

În lumea arhaică, arhitectura vernaculară a depins de mediul

înconjurător și de aceea modelele s-au transmis secole de-a rândul
cu o statornicie dată de loc și nu de locuitor. Din această perspectivă
ea constituie prezenţa simbolică cea mai puternică şi cea mai
durabilă în peisajul unei comunităţi. Pe lângă faptul că arhitectura
reprezintă elementul de utilitate cotidiană elementară, asigurând
funcţiuni precum locuirea, odihna, munca, etc., efectele arhitecturale
sunt omniprezente, pentru că ea influenţează direct, facilitând prin
masa eiconstruită anumite acţiuni ale oamenilor şi împiedicându-le
sau limitându-le pe altele; ea este factor moderator pentru
mobilitatea persoanelor şi contactul lor social în mod direct. Indirect
arhitectura defineşte un spaţiu social în cadrul căruia inter-relaţiile
umane şi raportarea indivizilor la mediu dobândesc o semnificaţie.

Zona Dobrogei și implicit cea a Deltei Dunării a cunoscut o istorie

deosebit de frământată care a contribuit la formarea unei culturi
materiale populare specifice. Istoria aşezărilor, a locuinţei şi
interiorului a urmat aceeaşi cale sinuoasă. Şi cum lemnul, paiele,
stuful, papura, sunt materiale pieritoare prin foc, iar pământul prin
apă, numărul clădirilor vechi este restrâns.
8
Perspectiva din care ne propunem să abordăm tematica, porneşte de
la premisa că ne aflăm în faţa unui fenomen activ, un proces cu o
dinamică determinată de contexte diverse, istoric, social, politic etc., în
care acţionează două forţe - cea tradiţională şi cea inovatoare.
Cea tradițională este legată de existenţa, de-a lungul istoriei, a acelor
structuri şi forme de expresie din etape anterioare care sunt păstrate
atunci când condiţiile concrete o cer, la care se adaugă elemente
noi – înnoiri. În timp, inovația devine tradiție, stabilindu-se astfel o
dinamică a fenomenului etno-cultural, tehnica de construcție a evolu-
at, s-a îmbogăţit şi s-a perfecţionat.
Cultura aceasta profundă este organizată sistemic şi în cadrul dinami-
cilor interne schimbările nu au loc haotic sau întâmplător. De aceea,
acea parte care aparţine tradiţiei şi este supusă statornic şocurilor
inovatoare, se cade a fi conservată, ea reprezentând o sinteză culturală
pentru una sau mai multe etape istorice determinante din existenţa
unei comunități. Identitatea unei societăţi se defineşte, între altele,
spunea Sabina Ispas – Președinta Comisiei Naționale pentru
Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, prin simbolurile
principale recunoscute şi acceptate de către membrii ei, credinţe,
tradiţii, norme care dau un sens existenţei lor laolaltă, îi ajută să se
recunoască într-o masă de indivizi şi să împărtăşească un destin
comun.
Având în vedere cele de mai sus, ne vom opri asupra acelor aspecte de
esenţă genuină care au rezistat modernității, vom analiza tehnicile de
construcție pornind de la elementul băștinaș românesc comun și
prezent în arealul studiat, dar vom insera denumirea unor elemente
(acolo unde se cunosc) și în graiul folosit de ucrainenii și lipovenii de
aici, cât și unele diferențe de construcție sau de decor.

Sabina Ispas, Introducere, în vol. Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural
Imaterial, Patrimoniul Cultural imaterial din România – Repertoriu.I, CIMEC – Institutul de Memorie
Culturală, București, 2009, p. 3
9
Locuința

Cel mai frecvent tip de locuință din acest areal îl

reprezintă casa cu tindă, două încăperi și prispă la
fațada principală. Acest tip de locuință poate fi văzut
și astăzi în toate localitățile deltei. Există și planuri
mai dezvoltate, dar acest fapt nu influențează major
tehnica de construcție.

Pentru construirea caselor tradiționale s-au folosit

materiale locale: lemn, nuiele, stuf, papură,
pământ, balegă de cal. Pe parcursul secolului al
XX-lea au pătruns și alte materiale naturale (piatra
adusă din carierele aflate în Munții Măcin și Podișul
Casimcei) sau de factură industrială: ciment, plăci
de azbociment, placaj etc. Pădurile Caraorman,
Letea, dar și cele din luncile din apropierea
localităților Sf. Gheorghe, Chilia furnizau lemnul.
Stuful, papura era gratuit, și-l tăia fiecare după
nevoie, iar lutul pentru ceamur se aducea de la
Dunăre cu bărcile. Nuielele se plantau de localnici
în locuri prielnice și se foloseau la comun.

10
Tehnici de construcție a temeliei
În trecut, caselor din Delta Dunării nu li se făcea temelie. După trasarea suprafeței casei se elibera terenul, se curăța de
vegetație, se îndrepta și ”se bătea bine” cu maiul (un buștean tăiat foarte drept și cu mânere), apoi se turna un strat de
nisip peste care se așeza pământ urcat (uneori adus cu barca din zonele cu lutării) și iar se bătea bine. De obicei aceste
operațiuni le făcea stăpânul casei, ”se făcea în familie”, spun localnicii. Treptat, aceste case deveneau igrasioase din
cauza umezelii.

Aproximativ din secolul al XX-lea casele s-au construit pe temelie/“pomesteală”, o platformă înălțată din straturi de
piatră bine bătută având drept liant pământul sau mai nou cimentul, adâncă de 1 m sau mai puțin (în funcție de câtă piatră
își permitea proprietarul) și ieșită la suprafață 30-40 sau 50 de cm.
Chiar dacă se folosește termenul de casă fără temelie, înainte de îngroparea furcilor , la unele case se pregătea o
platformă de nisip și piatră, iar peste această platformă se puneau aprox. 200 căruțe de pământ, până la înălțimea de
1m – 1.20 m.
De curând se folosește și beton. În ultimele două decenii, pentru a-și consolida casele mai vechi, proprietarii au tencuit
prispele.

În această etapă de lucru se fixează planul casei. Simplitatea locuinței din acest areal este lizibilă în planimetrie. Nucleul
de bază este cel al casei cu prispă (“zavalenca”) pe fațada principală, sală mediană și două încăperi (“spalnea” – camera
de dormit, camera de zi și “comnata dlea hastei” – camera pentru oaspeți, odaia de la stradă). De multe ori, la acest plan
se adaugă 1 - 2 încăperi, cu rol de magazie sau bucătărie, în care se află și cuptorul. Aceste spații auxiliare au accese
separate.
Variantele se formează pe baza juxtapunerii pe o singură direcție – cea longitudinală – sau în ”L” și pot fi realizate ulterior
corpului principal de casă.

11
Pereții din furci și stuf
Una din tehnicile vechi de construcție a fost aceea a
pereților din furci și stuf, lipiți cu pământ. Se foloseau
furci din stejar, ce se îngropau în pământ la jumătate de
metru, la distanță de 1,50 – 2 m și fixate între ele prin
trei rânduri de lețuri.
Spațiu dintre furci era acoperit cu maldăre de stuf
legați în picioare cu sârmă prin interiorul casei de
lețurile montate pe partea exterioară. După acoperirea
tuturor spațiilor se bat lețuri și pe partea interioară ca să
strângă bine stuful.
Peste această structură se lipește cu mai multe straturi
de lut din care ultimul amestecat cu balegă de cal este
subțire și se netezește cu o scândurică.
Până la ultimul finisaj se tăia ferestruica, de dimensiuni
cât să fie acoperită de bășica porcului care urma să țină
loc de geam. Alte finisaje se făceau după ce primul
pământ se usca foarte bine și astfel se acopereau toate
crăpăturile.
Operațiunile se repetau până ce pereții ”se așezau” (nu
mai apăreau crăpături). De obicei acest tip de perete era
construit cu oameni la clacă, cu ajutorul
familiei, al rudelor, al vecinilor.
12
Pereţii în paiantă

Se obțineau prin construirea unei structuri din

lemn care apoi se umplea cu lut. Structura de
lemn se făcea de regulă din șipci și bile (care
constituie elementele susţinătoare șipcilor).

Pe cadrul format din bile cu diametrul de 10-15

cm, se prind oblic șipcile de o parte și de alta iar
apoi se umple spațiul din interior cu ”boțuri” din
ciamur (lut amestecat cu paie netocate, rupte mai
mare). Surplusul se întinde uniform și reprezintă
”prima mână” a finisării. Sau, o altă structură se
construia astfel: de stâlpii verticali așezați în cele
patru colțuri ale casei și încă doi în interiorul
peretelui mare se prindeau bârne scurte
orizontale și apoi porneau șipcile pe diagonală,
de o parte și de alta, iar în interior se așezau
straturi succesive de lut bătut și amestecat cu
paie netocate. La sfârșit, după ce se usca
pământul bine, se finisau.

13
Pereți din chirpici

Din prima jumătate a secolului al XX-lea se folosește și tehnica

construirii caselor cu chirpici / “țehla” (lut cu paie și apă). Lutul se
curăța de impurități, și în general se căuta să fie cleios și cât mai curat
(mai fin), paiele se tocau și amestecul după ce să călca bine, se turna
în tipare (chirpicar), și se lăsa la soare pentru a se usca.

Chirpicii au forma unei cărămizi mai mari ce era obținută cu ajutorul

chirpicarului. După ce amestecul de lut și paie era călcat bine în
picioare, se luau boțuri și se așezau în tipar, se presa pentru a umple
colțurile și se îndrepta cu scândurica. Când amestecul lua forma
tiparului, chirpicarul era scos și folosit pentru un alt chirpici.

Chirpicarul era confecționat din scânduri, iar dimensiunile variau în

funcție de dorințele proprietarului sau în funcție de peretele ce urma
a fi construit (perete interior mai îngust, perete exterior – mai gros). În
general chirpiciul avea următoarele dimensiuni: lungimea de 35-40
cm; lățimea de 20-25 cm și înălțimea de 12-15 cm.

Pentru confecționarea chirpicilor se scotea lut de la Dunăre, din

locuri cunoscute ca fiind curate și cu lut bun.

Apoi se căra cu barca pe mal și cu roaba până acasă, ori se făceau

chirpicii pe celălalt mal și se aduceau gata uscați. Pentru amestec
s-au folosit în trecut paie de secară dar în prezent se întrebuințează
paie de grâu.
14
Munca pentru realizarea chirpicilor este
anevoioasă și se face în grup, cu ajutorul
prietenilor și rudelor care veneau la clacă, mai
rar cu plată. După frământarea lutului cu
ajutorul cailor, ceamurul se toarnă în cofraje,
apoi calupurile se lasă o lună să se usuce la
soare.

Înălțimea pereților este variabilă, în funcție de

numărul rândurilor și dimensiunile chirpicilor. În
general pereții sunt formați din 14, 16 rânduri de
chirpici și se finisează cu mortar de lut și cu var
în care se amestecă puțină sineală (vopsea
albastră). Pe măsură ce pereții erau ridicați, la
3-4 rânduri se aștepta timp de minim o zi să se
usuce după care se așezau următoarele 3-4
rânduri. Aranjarea începea din colțul casei
pentru a îmbina cei doi pereți.

Pentru a obține o grosime mai mare a

peretelui, se așezau chirpici pe lat la
exteriorul casei, iar cei din interior pe lung.

Era o metodă ieftină de a construi pentru că se

folosea lemn doar la prispă, pod și șarpantă.

15
Placarea pereților cu scândură

Placarea pereților expuși la vânturi cu scândură,
este o tehnică apărută aproximativ din 1970.
Protejarea pereților se face cu scânduri dispuse
vertical sau orizontal, cu sau fără baghete la fațada
îngustă orientată spre Dunăre sau mai recent cu foi
din plăci aglomerate, tăiate fâșii, dispuse orizontal
imitând scândurile.
Alte Finisaje: după care se lipește cu lut și pleavă și lut cu
balegă de cal, mai nou se tencuiește cu nisip și var; apoi toți
pereții se văruiesc cu var stins și sineală. Pardoselile caselor mai
vechi se făceau din pământ bătut și lut, astăzi au pardoseli din
scândură.

Indiferent de tehnica utilizată, pereții au cel mai

mult de 2,30 m înălțime. Prispa este de regulă
foarte joasă și poate fi liberă sau înfundată cu
scânduri, dar în orice formă, mărginită de stâlpi de
lemn de bard, tăiați în patru fețe.

Spre deosebire de casele românilor și ucrainenilor,

la casele lipovenești fereastra de la camera unde
urmează a fi montat altarul de familie/iconostasul
(odaia de la stradă sau din față - “comnata dlea
hastei”) nu se montează pe mijloc ci puțin spre
lateral.

16
17
Tehnici de construcție a podului
Șarpanta în două ape este formată din cosoroabe/grinzi (bârne late și groase de care se prind căpriorii /“crocvî” casei, de
regulă erau 8 și alcătuiau streașina casei.) așezate direct pe pereți, peste care se pune grinda longitudinală numită grinda
meșter/mare (“matița”, “mate”), iar peste aceasta grinzile transversale (grinduțele); așezate perechi legați la partea
superioară de grindă de coamă. Pe grinduțe se bate un rând de șipci, apoi un strat gros de 0,40 cm din stuf care se
acoperă cu ceamur formând podul. În interiorul casei tavanul este zidit și văruit rămânând aparentă numai grinda
longitudinală. Era preferat lemnul de plop și mai rar lemnul de brad.

18
Șarpanta, sprijinită pe grinzi este formată din căpriori de
brad și lețuri, peste care se așează învelitoarea.

În interior, aparentă sau nu, este grinda meșter din brad

de 10 – 15 m, care se lăsa în forma rotundă a trunchiului
cojit, astăzi se vopsește.

De cele mai multe ori familia care construia își lua echipă
de meșteri pentru pod și învelitoare.

19
Tehnici de construcție a învelitorii

Pentru învelitorile din zona Deltei Dunării s-au folosit stuful și papură. Stuful numit și aurul verde al deltei, se găsea din
abundență, iar procurarea lui era facilă. Se recolta uscat, în lunile ce conțin consoana ”r” (cel mai ușor era recoltat când
înghețau apele și se putea căra cu săniile), spre deosebire de papură care se recoltează verde în lunile fără ”r” (în general
în perioada iunie-septembrie, în funcție de scăderea nivelului apei care să permită recoltarea și uscarea ei).
Zonele cele mai bogate cu papură din Delta Dunării sunt: Canalul Sulina (Partizani - Crișan), Canalul Sf. Gheorghe
(Mahmudia - Dunăvăț).

Papura și stuful se recoltau manual, cu unelte simple: tarpan, cabâlăsau iapă pentru tăiat. După recoltare urmează
uscarea prin întindere pe sol sau prin legarea în snopi (în picioare). Astfel, papura capătă culoarea brun-roșcată, la fel ca
a stufului. Uscarea, depozitarea sunt etape importante deoarece există riscul infestării cu mucegaiuri urmând pierderea
flexibilității, pătarea și ruperea.
Cele mai cunoscute tehnici de realizare a învelitorii de stuf sunt: bătut ruseşte sau “prosto”, bătut în solzi de pește sau
nemţeşte sau “pet naboicu”.

20
Învelitul ruseşte
(ucrainenii numesc tehnica “prosto” - simplu)

Acest tip de învelitoare constă în acoperirea casei cu stuf
de lungime și grosime maximă dispus uniform pe toată
suprafaţa acoperişului, în două sau mai multe ape, cu
vârful către creastă într-un strat sau două, unul ca
astereală la bază şi al doilea ca grosime, însumând 25 –
30 cm şi sprijinit la streaşină de un cofrag de scândură
care asigură uniformizarea pe lungime, în grosimea şi
densitatea stratului.
Stuful aplicat astfel pe o şarpantă cu căpriori şi leţuri
transversali se coase cu sârmă de această structură fără
să fie pieptănat sau bătut cum se face la învelitoarea în
solzi. La partea de sus a acoperişului se leagă creasta.
Creasta astfel împletită este fixată de şarpantă cu
mănunchiuri de stuf rezistent sau cu leţuri cusute cu
sârmă de o parte şi de alta a crestei, pentru a nu fi luată
de vânt.
Acest tip de învelitoare se realizează și din papură și
uneori fără coamă împletită ci doar cu o inimă mai groasă.
În unele variante coama se împletea din miez de papură
(foaia din mijloc) pentru că umezită foarte bine se
împletea mai ușor și era mai rezistentă ca stuful.

Peste o inimă realizată dintru-un mănunchi de stuf gros,

legat ca o funie, cât lungimea crestei, sau din leţuri de
lemn fixate pe îmbinarea de sus a căpriorilor se împletesc
mănunchiuri înnodate de stuf înmuiat în apă, pentru a fi
flexibil, cu capetele răsfrânte la un metru pe cele două
pante.

Iuliana TITOV, Alexandru CHISELEV, Meșteșuguri tradiționale în

Delta Dunării.Raport de cercetare, București, 2015, p. 23

21
Învelitul în solzi de pește / nemţeşte
”pet naboicu” - cu naboica
Este o tehnică mai elaborată care constă în aşezarea a două straturi de stuf pe
şarpantă: un strat de stuf lung ca astereală (stuf de astar), peste care se aplică
un al doilea strat, cu stuf de mărime mijlocie (colorică), stuf de bătaie. Acesta
se uniformizează prin lovire de la bază în sus cu o unealtă specială numită
pieptene (batcă, bătaci) pentru că seamănă cu ţesala, realizându-se un strat
de 25 – 30 cm grosime prin adăugarea continuă de mănunchiuri în 4 – 5
rânduri succesive pe lungimea unei ape şi se obţine o suprafaţă cu aspectul
solzilor de peşte.
Un astfel de acoperiş poate fi realizat într-o apă (aplecătoare), în două ape pe
lungime şi cu frontoane laterale, în trei ape sau patru ape, cu crestele estom-
pate (muchii rotunjite), încât la bază poate lua forma unui cerc sau a unei
elipse. Întregul acoperiş are aspectul unei împletituri care se încheie sus la
capetele crestei cu două mănunchiuri legate, păpuşile care sporesc aspectul
estetic.
Creasta, ca şi la învelitul tip ruseşte, se leagă cu mănunchiuri de stuf. Peste o
inimă realizată din stuf lung legat în mănunchi ca o funie groasă şi
uniformizată prin adăugare de material sau din leţuri de lemn, fixată pe
îmbinarea de sus a căpriorilor se împletesc mănunchiurile de stuf înmuiate în
apă (pentru a fi mai flexibile) şi înnodate, cu capetele răsfrânte pe cele două
pante şi retezate la aceeaşi lungime, uniform. Creasta astfel obţinută se
fixează de şarpanta din lemn cu un rând sau două de leţuri sau mănunchiuri
de stuf rezistent şi lung, cusute cu sârmă de o parte şi de alta a crestei pentru
a nu fi luat de vânt.

Iuliana TITOV, Alexandru CHISELEV, Meșteșuguri tradiționale

în Delta Dunării.Raport de cercetare, București, 2015, p. 24

22
Acest tip de acoperiş poate rezista aproximativ 20 de ani, în funcţie de zonă, de calitatea execuţiei, de grosimea stratului
şi de îngrijire. Crengile pomilor sau arborilor din apropiere trebuie înlăturate pentru a nu se distruge acoperişul când sunt
bătute de vânt și ploaie, pentru a nu favoriza menţinerea umidităţii. La interval de câţiva ani trebuie curăţat acoperişul de
impurităţi, frunze, praf şi muşchi, prin pieptănare. La nevoie se poate înnoi creasta sau se poate adăuga un strat nou
peste cel vechi, după ce a fost curăţat dacă stratul s-a subţiat datorită trecerii timpului sau a operaţiunilor de întreţinere.
Acoperişul de stuf s-a dovedit a fi un bun izolator împotriva umidităţii, a frigului sau a arşiţei, în funcţie de grosime şi de
calitatea execuţiei.

De-o parte și de alta, coama se fixează cu două scânduri traforate pe margini numite “hribicioc”.
Cele două frontoane ale acoperișurilor în două ape sunt închise fie cu stuf fie cu scânduri sau mai recent cu placaj.

23
24
Decorul

Părțile cele mai decorate ale casei sunt frontoanele, cu

scânduri, mărginite de pazii traforate.
La casele românești frontonul este decorat cu motive
geometrice, florale, zoomorfe dintre acestea amintim:
rombul, cai aflontați, laleaua, pomul vieții, sturioni, roza
vânturilor, cocoșu, ș.a.
Cele mai frecvente decoruri tipic slave, întâlnite la
frontoanele caselor lipovenilor, dar și ucrainenilor, sunt:
razele soarelui, coadă de sirenă (o reprezentare plastică a
duhurilor apelor întâlnite în mitologia slavă), sturioni.
În vârful triunghiului, la îmbinarea paziilor laterale este
montat totdeauna un element decorativ traforat care
constituie o terminație.

Ca și în alte sate din Dobrogea, prispa și în general

fațadele sunt decorate prin tehnica traforului: pe
suprafața scândurilor ce formează timpanul, cât și la vârf
sunt amplasate forme decorative geometrice, florale,
zoomorfe, tăiate în lemn, după șablon; pazii traforate la
streșini, geamuri și uși lucrate cu îngrijire, stâlpii de la
prispă au uneori capitel, alteori decor traforat prins de o
parte și de alta a părții superioare.
Stâlpii prispei sunt de regulă crestați în treimea inferioară
și superioară, având și muchiile teșite. Uneori la decorul
frontonului se adaugă data construcției (realizată prin
traforare).
25
Obiceiuri la construcție

Dintre credințele legate de construcție amintim faptul că înainte de

începerea casei, se punea seara grâu încolțit; dacă până dimineața
“se crăpa în două sau trei frunze”, era semn că va merge bine casei
și stăpânilor.
Primul stâlp pus era cel dinspre răsărit. Sub acesta se punea un
bănuț, pe care îl lua meșterul. Stăpânul și meșterul spuneau “Tatăl
nostru”, rostind apoi “Doamne ajută”. La colțul dinspre răsărit, la
amândoi stăpânii casei puneau bani și boabe pentru belșugul
casei.

La grindă se fixa o cruce cu șervet și un ban, cu flori; meșterul lua

șervetul, iar crucea rămânea în pod.
Când începea lipitul pereților, întâi se lipea peretele dinspre răsărit
(unde se așezau icoanele).
După terminarea casei, aceasta se sfințea de către preot. Acesta
bătea în formă de cruce țintișoare din lemn (numite “osecena”), în
fiecare perete al casei. Cu ocazia sfințitului se dădea o masă, pentru
rude, vecini și prieteni.

Pregătirea terenului și a materialului, în special pentru casă,

necesita o cantitate mare de muncă, pentru care se obișnuia a se
face clacă cu rudele și vecinii. Aceiași oameni erau invitați și la
sfințirea casei, la o masă anume pregătită, după terminarea
construcției. Familia care se muta în casa nouă, primea daruri, care
însemnau și un ajutor material, dar și o urare de noroc.

26
27
28
29
Această publicație este coordonată de Asociația Letea în UNESCO,
în parteneriat cu Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis

Echipa redacțională: Iuliana Titov, Loredana Pană, Oana Neneciu

Grafică și DTP: Șerban Chițu
Credit Foto: Andrei Dudea, Iuliana Titov, Alexandru Chiselev, Alexandru Negoiță

30
Mulțumiri

Mulțumim comunității locale pentru ajutorul oferit în organizarea Școlii de Vară.

Mulțumim Rotaract Club București Cișmigiu, Primăriei Comunei C.A Rosetti si Institutului de Cercetari
Eco-Muzeale Tulcea pentru suport.

Mulțumim Asociație Pro Patrimonio pentru expertiză.

Mulțumim IKEA România pentru sprijinul oferit în dotarea Centrului Comunitar.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației
Fondului Cultural Național.

AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de

modul în care rezultatele pot fi folosite.

Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului

finanțării.