27-33 Litiaza biliara.

Colecistita
LITIAZA BILIARĂ
GENERALITĂŢI
Litiaza biliară este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi frecvenţa ei este în
continuă creştere. Sa constatat că în Europa actualmente fiecare al 4-lea om suferă
de colelitiază. Este o boală care o întâlnim la toate vârstele, dar cea predominantă
este vârsta adultă (între 30 - 45 ani). Frecvenţa după sexe este de 3 femei la 1
bărbat (B.V. Petrovschii, 1980).
ETIOPATOGENIE
Conform datelor contemporane mecanismul fundamental în geneza calculilor
constă în faptul că bila - o soluţie coloidală în care elementele constituante nu
precipită - trece din starea de «sol» în starea de «gel». Această «instabilitate
coloidală» de natură biofizică se datorează dereglărilor din complexul – colesterină
– fosfolipide - acizi biliari - cu diminuarea ponderii acizilor biliari şi creşterea
cantităţii de colesterină.
Printre factorii care favorizează această descrepanţă se pot întâlni cei cu statut
local, cum ar fi: staza biliară, infecţia, sau cu aspect general: vârsta, sexul,
alimentaţia excesivă sau bogată în grăsimi, tulburările metabolice
(hipercolesterolemia), sedentarismul, dereglarea funcţiei de pigmenţi a ficatului,
obezitatea, graviditatea etc.
Calculii sunt alcătuiţi din nucleu, corp şi scoarţă.
În 80% din cazuri calculii conţin prevalent colesterol, în 10% cazuri predomină
pigmenţii biliari, în celelalte cazuri ei sunt micşti şi cel mai rar cu predominarea
carbonatului de calciu.
După dimensiunile lor calculii se împart în următoarele categorii:
până la 3 mm în diametru şi atunci vorbim de microlitiază. Aceşti calculi pot trece
ductul cistic şi defileul Oddian (uneori chear fără colici);
calculi mici, cu diametrul de 3-5 mm, care pot trece liber cisticul, la papilă se pot
inclava şi provoca colici;
calculi mijlocii, cu diametrul de 5-20 mm, care se pot inclava în infundibulul
veziculei biliare, producând hidropsul vezicular;
calculi mari, cu diametru de peste 20 mm, produc ulceraţii de decubit a mucoasei
colecistului, favorizând dezvoltarea unei colecistite acute sau a unei fistule
bileodigestive.
Litiaza biliară îşi poate avea sediul în orice segment al arborelui biliar
(intrahepatic, extrahepatic), dar în majoritatea absolută – în vezicula biliară.

SIMPTOMATOLOGIE
Durerea, semnul subiectiv cel mai des întâlnit, poare fi resimţită ca o simplă genă
în hipocondrul drept sau poate ajunge la intensitatea colicii hepatice caracteristice.
Colica hepatică poate fi precedată de unele prodroame - sensibilitate epigastrică,
greţuri, vome, dar, ca regulă, debutează brusc, având ca moment preferenţial
intervalul de 2-3 ore după masa de seară.
Este resimţită ca o crampă sau o arsură în hipocondrul drept, cu accentuări
paroxistice şi iradieri în spate (vârful omoplatului) sau umărul drept. Uneori
iradierile sunt atipice - spre mamelă, cord, gât sau inserţia claviculară a
sternocleidomastoidianului (semnul Mussi - Gheorghievski). Important pentru
diagnostic este faptul că toate aceste iradieri au de regulă o tendinţă ascendentă (în
sens cranial).
În timpul colicii bolnavul este agitat, tahicardic, uneori subfebril şi adeseori
prezintă manifestări digestive asociate: vărsături bilioase sau diaree.
Dacă nu survin complicaţii, colica încetează, de regulă, tot brusc. Sfârşitul este
deseori marcat de «criză urinară» (poliurie), lăsându-l pe bolnav cu o senzaţie de
istovire fizică.
Examenul obiectiv furnizează date diferite, în raport cu momentul evolutiv şi
modificările anatomopatologice. În plină colică, palparea hipocondrului drept este
anevoioasă, pentru că întâmpinăm o apărare musculară moderată.
În perioada dintre crize, palparea profundă în zona colecistică rămâne negativă sau
provoacă doar o uşoară durere, greu de localizat.
În acest caz se utilizează manevra Murphy, care constă în exercitarea unei presiuni
constante asupra peretelui relaxat în proiecţia colecistului, în timp ce ordonăm
bolnavului să respire adânc. La sfârşitul inspirului când vezicula , împinsă de
diafragm prin intermediul ficatului se apropie de degetele ce comprimă peretele,
apare durerea şi respiraţia se întrerupe brusc.
În raport cu simptomatologia se disting mai multe forme clinice:
forma latentă: un număr destul de important (până la 60%) de colelitiaze
evoluează o lungă perioadă de timp fără a determina vre-o suferinţă bolnavului,
putând fi descoperite întâmplător, printr-un examen radiologic de rutină, în cursul
unei laparotomii exploratoare sau examenul necropsic.
forma dispeptică: se manifestă prin tulburări gastrice (arsuri, gastralgii, balonări,
eructaţii, greţuri, vărsături), intestinale (diaree postprandială, constipaţie), uneori
esofagiene (disfagie).
forma dureroasă: se manifestă prin «colica hepatică» tipică. Repetate la intervale,
determinare de abuzuri alimentare, însoţite uneori de un uşor subicter trecător
colicele cedează de obicei la tratamentul medical în 2-3 zile. Dacă după acest
interval - în condiţiile unui tratament corect - suferinţa continuă sau se adaugă alte
semne clinice (febră, icter, frison) trebuie să ne gândim la apariţia unor complicaţii
(colecistită acută, angiocolită, litiază coledociană etc.)
forma torpidă prelungită: rareori primară, este de regulă termenul evolutiv final al
formei precedente, repetată de mai multe ori, ameliorată incomplet şi temporar prin
tratamentul medical.
forma cardiacă (sindromul Botkin) cu resimţirea durerilor în regiunea cordului cu
tahicardie sau aritmii.

DIAGNOSTICUL.
Se bazează pe anamneză, examenul clinic şi semnele paraclinice:
1. Un rol important îi revine examenului radiologic. Vizualizarea căilor biliare
prin administrarea unei substanţe de contrast pe cale orală (colecistografia
orală) sau pe cale intravenoasă (colecistografia intravenoasă) reprezintă
metoda de rutină. Colecistografia orală nu evidenţiază decât vezicula biliară.
Reuşita ei este determinată de absorbţia intestinală a substanţei de contrast, de
eliminarea ei prin ficat şi puterea de concentrare a bilei în veziculă.
Colecistocolangiografia intravenoasă are avantajul de a evidenţia atât colecistul
cât şi coledocul şi de a nu fi dependentă de funcţia de concentrare a veziculei.
Reuşita ei depinde de o proteinemie normală, de integritatea funcţiei de
concentrare şi eliminare a ficatului.
Prezenţa calculilor în vezicula biliară este marcată de imaginile lacunare obţinute
prin umplerea veziculei cu substanţa de contrast, opacă la razele Roentgen. Dacă
vezicula biliară nu se umple cu substanţă de contrast, suntem în faţa unei
colecistografii negative, care, însă nu exclude prezenţa calculilor în cavitatea
veziculară, deoarece vezicula poate fi exclusă din circuitul biliar prin obstrucţia
inflamatorie sau litiazică a canalului cistic.
Substanţa de contrast poate fi introdusă şi direct în căile biliare:
prin orificiul unei fistule biliare externe;
prin peretele abdominal în unul din canalele intrahepatice (colecistocolangiografia
transparietohepatică);
prin administrarea orală de bariu în canalul unei fistule biliodigestive;
prin papila Vater retrograd cu ajutorul fibrogastroduodenoscopului
(clangiopancreatografia retrogradă).
în cursul intervenţiei chirurgicale, substanţa de contrast se poate injecta prin
puncţia veziculei , a coledocului sau prin lumenul ductului cistic.
în perioada postoperatorie - prin drenul din coledoc - (fistulocolangiografia de
control).
2. Tubajul duodenal poate evidenţia o bilă «B» tulbure, alteori de culoare mult
închisă, iar în sediment prezenţa leucocitelor în cantitate mare.
Hipercolesterolemia este aproape constantă Absenţa bilei «B» trezeşte ipoteza de
veziculă exclusă.
În ultimul timp de mare folosinţă este ultrasonografia şi tomografia computerizată.
Diagnosticul diferenţial
Diagnosticul diferenţial pune probleme diferite, în raport cu formele clinice. În
formele latente şi mai ales în formele în care predomină fenomenele dispeptice, va
trebui eliminată ipoteza unei gastrite, a unui ulcer, a unei colite sau apendicite.
Anumite semne clinice (localizarea durerilor, iradierea lor, periodicitatea cotidiană
şi sezonieră), chimismul gastric şi examenul coprologic orientează diagnosticul.
Aceste examene, pe lângă faptul că împiedică formularea unei ipoteze greşite, mai
şi întregesc diagnosticul, dat fiind faptul că litiaza biliară este deseori asociată cu
alte afecţiuni digestive (gastrite, duodenite, pancreatite, diverticuli), care continuă
să evolueze şi după colecistectomie şi sunt greşit înglobate în sechelele acesteia.
În formele cu colici veziculare vor trebui excluse afecţiunile abdominale care se
manifestă prin crize dureroase: ulcerul gastric şi duodenal penetrant, colica renală,
pancreatita acută, infarctul miocardic etc. Despre care vom vorbi mai jos, la
capitolul «colecistita acută».

COMPLICAŢIILE:

Complicaţiile litiazei biliare pot fi împărţite convenţional în 3 grupuri: mecanice,

infecţioase şi degenerative.
Complicaţiile mecanice sunt determinate de migrarea calculilor:
Hidropsul vezicular se instalează după inclavarea unui calcul în regiunea
infundibulocistică. Apare de obicei brusc. Precedată sau nu de colică, complicaţia
se caracterizează prin apariţia în zona colecistului a unei tumori rotunde-ovale,
renitent-elastice, mobile în sens cranio-caudal cu respiraţia, sensibilă la presiune.
La indivizii slabi se proiectează ca o proeminenţă a peretelui abdominal. În
cavitatea veziculei, limitată de pereţi subţiaţi, se resoarbe pigmentul şi rămâne un
lichid clar, de culoarea apei (de unde şi numele) sau conţinând mucus secretat în

exces.
Litiaza secundară de coledoc este condiţionată de volumul mic al calculelor şi
permeabilitatea cisticului, care le favorizează migrarea; mult mai rar este
consecinţa instituirii unei fistule biliare interne.
Pătrunderea calculului în coledoc poate să se manifeste în 3 variante:
1- calculul (calculii) parcurge toată calea coledocului si trecând prin sfincterul
Oddi, provoacă o colică coledociană, caracterizată de dureri violente, semne de
pancteratită şi icter tranzitoriu, eliminându-se pe căile naturale realizând un
sindrom coledocian minor;
2- calculul , odată pătruns în coledoc, rămâne multă vreme asimptomatic şi ne
diagnosticat, provocând din vreme în vreme colici coledociene tranzitorii. Această
este forma comună (favorabilă) a litiazei CBP.
3- calculul migrează până la sfincterul Oddi şi, datorită dimensiunilor mari, precum
şi spasmul sfincterian, staţionează în această regiune şi provoacă sindromul
coledocian major.
Fistulele biliare pot fi: biliobiliare şi biliodigestive.
1) Fistulele biliobiliare sunt de regulă consecinţa unei litiaze localizate în regiunea
infundibulocistică, care evoluează de multă vreme. În urma unei ulceraţii cavitatea
veziculei comunică printr-un traiect fistulos cu lumenul căii principale, prin care
migrează calculul. Ca regulă, după o criză dureroasă apare un icter persistent cu
fenomene de angiocolită (sindromul Mirizzi).
2) Fistulele biliodigestive apar în urma formării unui traiect fistulos între cavitatea
colecistului şi duoden. Cu mult mai rar sunt întâlnite fistulele colecistocolice,
colecistojejunale, coledocoduodenale sau biliotoracice.
Ileusul biliar. Ocluzia intestinală determinată de obstrucţia lumenului intestinal
printr-un calcul este una din cele mai grave complicaţii ale litiazei biliare şi se
întâlneşte în 1-2% cazuri din tot lotul de ocluzii mecanice (N. Angelescu, 1997).
Frecvenţa ei a scăzut în ultima vreme, în măsura în care tratamentul chirurgical al
litiazei se aplică mai des. Afectează de predilecţie femeile mai vârstnice, purtătoare
ale unei vechi litiaze. De regulă , migrarea se produce printr-o fistulă
biliodigestivă.
Calculul (uneori calculii) se pot opri în lumenul duodenului, determinând
sindromul Bouveret, care se manifestă printr-o ocluzie intestinală înaltă, urmată de
vărsături neîntrerupte, chinuitoare şi stare generală gravă. În majoritatea cazurilor
calculul continuă migrarea prin deplasări succesive imprimate de peristaltică,
ajungând şi oprindu-se în ileonul terminal, cu declanşarea ileusului cu un tablou
clinic mai puţin manifestant.

Complicaţiile infecţioase:
La acest compartiment iese pe prim plan colecistita acută, care numai în 5% nu
este calculoasă. Uneori ea se asociază cu afecţiuni ale altor organe şi în mod
special trebuie menţionat pancreasul, afecţiunea purtând denumirea de
colecistopancreatită. Manifestările clinice sunt variabile în dependenţă de aceea
leziunile cărui organ predomină. Cel mai frecvent la fenomenele de colecistită
acută se asociază unele semne care reflectă alterarea pancreasului: durere
epigastrică transversală cu iradiere spre unghiul costo-vertebral stâng
(semnul Meyio-Robson), în omoplatul stâng, umărul stâng (semnul
Bereznigovski), creşterea amilazei în urină şi în sânge.
Se poate asocia şi o pancreatită cronică satelit, care poate fi reversibilă dacă
colecistectomia se efectuează în timp util.
Frecvent se întâlneşte hepatita satelit, mecanismul patogenetic al căreia presupune
răspândirea infecţiei din vezicula biliară prin continuitate, pe cale hematogenă sau
limfogenă. Leziunile ficatului sunt variabile, de la interesarea mezenchimului,
până la alterarea parenchimului (elevarea transaminazelor , bilirubinei).

Complicaţiile degenerative.
Litiaza trebuie considerată ca o boală precanceroasă. În practica cotidiană trebuie
să se ţină seama de următoarea realitate: 8-10% din întreg lotul de colelitiază se
malignizează, iar 90% din cancerele veziculei se depistează la vechii litiazici în
vârsta de peste 60 de ani (S. Duca, 1997).
4. Complicaţiile nesistematizate.
Colangita (angiocolita) este inflamaţia căii biliare principale (CBP), spre deosebire
de colangiolită (inflamaţia căilor biliare intrahepatice). După evoluarea clinică
poate fi acută şi cronică, sclerozantă , care în cele din urmă finisează prin
ciroza biliară.
Colangita este o complicaţie mixtă a colelitiazei, apărută în urma acţiunii factorului
mecanic (calculul, stenoza) şi infecţios (colibacilul, enterococul, stafilococul) şi se
manifestă prin triada Chauffard-Villard-Charcot: durere, febră, icter.
Durerile sunt rezultatul colicii coledociene, se localizează în triunghiul Chauffard
şi se însoţesc adeseori de greţuri şi vomă.
Febra este consecinţa infectării bilei în stază, survine în primele 6 ore şi atinge
limitele de 39,5-410 , se însoţeşte de frisoane şi transpiraţii excesive.
Icterul se instalează după 8 ore, se însoţeşte de prurit şi are tendinţă de creştere
după fiecare acces de febră.
Diagnosticul este facilitat de examenul de laborator şi instrumental:
hiperleucocitoză (mai mult de 15.000), hiperbilirubinemie, elevarea fosfatazei
alcaline, aminotransferazelor. Sunt foarte utile USG şi colangiopancreatografia
retrogradă.
Tratamentul colangitei acute constă în aplicarea antibioticelor de scară largă,
procedeelor de dezintoxicare şi metodelor de decompresie a căilor biliare -
papilosfincterotomie cu înlăturarea calculilor şi a stenozei oddiene, derivaţii
biliodigestive în caz de stenoze oddiene ce depăşesc 2 cm, tumori etc.
Majoritatea colangitelor acute se supun unui atare tratament, mortalitatea ne
depăşind 10-20%.
Unele forme hiperseptice se complică cu apariţia microabceselor hepatice,
pileflebitei acute şi cu instalarea şocului toxico-septic.
Angiocolita icterouromigenă Caroli este o formă extrem de gravă, patogenia căreia
este încă neelucidată, dar se presupun mecanisme multiple: factorul infecţios
(anaerobi), dezechilibrul hidroelectrolitic şi şocul, acumularea de pigmenţi biliari
în tubii renali. Are o evoluţie rapidă: creşte hiperazotemia, se instalează
oligoanuria, apar semnele de insuficienţă hepatică (sindrom hemoragipar, icter,
comă hepatică), care se adaugă fenomenelor de angiocolită. Mortalitatea în aceste
forme ajunge la 60-70%.
Boala Caroli este dilatarea congenitală sacciformă a canalelor biliare în lobul
hepatic stâng.

TRATAMENTUL
Tratamentul colelitiazei este chirurgical. Numai în caz de prezenţă a
contraindicaţiilor serioase (insuficienţa cardio-vasculară, respiratorie, renală,
hepatică etc.) se admite un tratament conservator: repaus la pat, regim alimentar,
antibiotice, antispastice, analgezice ş.a.
După vârsta de 50 de ani intervenţia chirurgicală este şi mai indicată ca măsură de
profilaxie a unei degenerări maligne. Operaţia se numeşte colecistectomie şi
constă în extirparea veziculei biliare, care poate fi executată anterograd, retrograd
şi bipolar. Colecistectomia anterogradă începe de la fundul veziculei biliare către
zona infundibulo-cistică. Degajarea veziculei din patul ei este urmată de ligaturarea
şi secţionarea arterei cistice, iar apoi ligaturarea şi secţionarea canalului cistic.
Colecistectomia retrogradă începe cu ligaturarea şi secţionarea canalului cistic,
apoi a arterei cistice şi vezicula se degajează din patul ei. Patul veziculei se
suturează cu catgut în ac atraumatic şi spaţiul subhepatic se drenează cu un tub din
polietilenă sau cauciuc.
În cazuri dificile din punct de vedere tehnic (plastron vezicular) se utilizează
colecistectomia bipolară.
În unele cazuri se cere drenarea coledocului (icter mecanic, calculi a coledocului,
strictura papilei Vater etc.).
Poziţia bolnavului pe masa de operaţii e în decubit dorsal, cu regiunea dorso-
lombară în hiperextenzie.
Inciziile preferabile sunt: xifo-ombilicală (Lebker), subcostală (Koher),
transversală (Sprengel), pararectală (Czerni). Anestezia va fi generală: prin
intubaţie orotraheală cu miorelaxanţi.
Metodele conservatoare, bazate pe descompunerea şi dizolvarea calculilor sub
influenţa acizilor biliari, a acidului henodezoxicolic (Henofalc, Ursofalc - firma
DrFalc, Germania) la ora actuală nu sunt încă convingătoare sub aspectul eficienţei
şi a securităţii.
În a. 1989 Dubois în Lion (Franţa) a efectuat prima colecistectomie laparoscopică,
utilizând tehnica video contemporană. În clinica noastră prima colecistectomie
laparoscopică a avut loc pe 6.12.1992. La ora actuală statistica noastră înglobează
circa 2000 intervenţii laparoscopice.
«Statistica ca şi minifustele - relevă mult, dar ascund esenţialul» acad. Moisil.

COLECISTITA ACUTĂ
Colecistita acută este una din cele mai frecvente complicaţii ale litiazei veziculare
(12-16%, S. Duca, 1997) şi poate fi calculoasă şi necalculoasă, însă în majoritatea
absolută (95%) ea este secundară litiazei biliare . Pentru apariţia ei este necesară
prezenţa infecţiei şi stazei biliare în rezultatul obstrucţiei căilor biliare. De cele
mai dese ori cauza obstrucţiei este calculul care a migrat din regiunea cisticului,
bilă densă cu mucus, helminţi etc. La bolnavii în vârstă de peste 60 de ani adesea
se dezvoltă un proces distructiv-necrotic în urma leziunilor aterosclerotice a
vaselor din bazinul hepato-pancreatic, inclusiv a arterei cistice.
Agenţii patogeni (Escherichia coli, B. perfringhers, stafilococul auriu, streptococul,
bacilul tific etc.) pot pătrunde în veziculă pe cale hematogenă, limfogenă şi mai
rar pe calea canaliculară ascendentă (papilă, coledoc, cistic).

CLASIFICARE:
După semnele anatomo-patologice şi clinice deosebim următoarele forme ale
colecistitei acute: catarală, flegmonoasă, gangrenoasă şi colecistita flegmonoasă
ocluzivă când se dezvoltă empiemul colecistului.

TABLOUL CLINIC:
Colecistita calculoasă debutează prin colica hepatică, semnele căreia au fost
descrise mai sus. Ca şi în litiaza biliară în aceste cazuri se pot observa antecedente
cu dureri timp de câteva zile, însoţite de greţuri şi disconfort.
Spre deosebire de colica biliară «pură» în colecistita acută durerile sunt însoţite de
febră (38-390), cu frisoane (mai ales în empiemul colecistului), semne de
peritonită locală în rebordul costal drept, vomă repetată fără ameliorare,
hiperleucocitoză (20.000), creşterea VSH şi alte semne de intoxicaţie.
La inspecţia generală a bolnavului vom observa următoarele: tegumentele sunt de
culoare normală sau galbenă (dacă colecistita este asociată cu un icter mecanic sau
hepatită). Limba este uscată şi saburată. Respiraţia este mai frecventă ca de obicei;
pulsul este accelerat în corespundere cu temperatura corpului. Abdomenul este
uşor balonat, partea dreaptă superioară nu participă în actul de respiraţie. La
palpare sub rebordul costal drept constatăm durere pronunţată şi contractarea
muşchilor abdominali. Depistăm simptoamele Ortner-Grecov (acutizarea durerilor
la percuţia coastelor rebordului costal drept), Murphy, simptomul - frenicus
(Mussi-Gheorghievici) (durere la palpare locului inserţiei muşchiului sterno-
cleido-mastoidian), Blumberg, Mandel-Razdolsky etc.
În cazurile când se dezvoltă o colecistită ocluzivă (obturarea d.cystic) cu empiem
(5%) putem palpa vezicula biliară mărită, care poate fi observată la o inspecţie a
abdomenului manifestând o asimetrie. În aceste cazuri starea bolnavului este
gravă, durerile poartă un caracter pulsatil, insuportabil, febra este hectică cu
frisoane. Acest semn nu trebuie confundat cu semnul Courvoisier-Terrier, care
este compus din triadă: asimetria abdomenului prin bombarea colecistului în
rebordul costal drept pe fondul unei caşexii şi a icterului şi care-i prezent în
cancerul de cap al pancreasului sau al papilei Vater.

DIAGNOSTICUL este înlesnit prin examenul de laborator şi cel instrumental.

Printre datele paraclinice care contribuie la precizarea patologiei colecistului se
numără: leucocitoza cu deviere spre stânga, accelerarea VSH, bilirubinemia şi
pigmenţii biliari în urină (în cazurile de colecistită acută asociată de icter mecanic
sau hepatită). Printre investigaţiile instrumentale de mare folos sunt:
ultrasonografia şi tomografia computerizată, care evidenţiază edemul, deformarea
şi calculii veziculei biliare şi a căilor biliare extrahepatice, precum şi starea
pancreasului şi a ficatului. Colecistografia este contraindicată.
În cazuri necesare informaţie vastă prezintă laparoscopia, care depistează forma
colecistitei (catarală, flegmonoasă, gangrenoasă) prezintă şi limitele răspândirii
peritonitei, starea altor organe. În multe cazuri când plastronul nu s-a constituit
încă, iar pediculul veziculei este mobil, laparoscopia poate deveni şi curativă, se
efectuează colecistectomia laparoscopică, inclusiv cu drenarea coledocului la
necesitate. În clinica noastră, din tot lotul de colecistectomii laparoscopice, 16-20%
revin colecistectomiei în colecistita acută.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL trebuie efectuat mai întâi de toate cu:

apendicita acută, ulcerul perforat gastric şi duodenal, pleuropneumonia din
dreapta , infarctul cordului.
În toate cazurile dificile ultrasonografia şi laparoscopia scot ultimele dubii
diagnostice, confirmând o patologie şi excluzând alta.

COMPLICAŢIILE COLECISTITEI ACUTE.

Colecistita acută, fiind ea singură o complicaţie a colecistitei cronice, în lipsa unui
tratament adecvat şi la timp efectuat, precum şi în virtutea altor circumstanţe
(vârsta înaintată, patologie gravă asociată din partea altor organe şi sisteme) poate
avea consecinţe grave. Se cer menţionate mai întâi de toate: perforaţia veziculei cu
declanşarea peritonitei biliare, icterul mecanic, colangita, pancreatita acută etc.

TRATAMENTUL.
În majoritatea cazurilor este chirurgical - colecistectomie cu drenarea spaţiului
subhepatic, iar uneori şi a coledocului în primele 24-48 ore de la debutul bolii.
Numai în cazurile când sunt prezente contraindicaţii pentru intervenţia chirurgicală
se aplică un tratament medicamentos (infuzii, substanţe spasmolitice, analgezice,
antibiotice, pungă cu gheaţă, regim alimentar) şi operaţia se efectuează «la rece».
Cea mai nefavorabilă este operaţia efectuată la a 5-10 zi de la debut, impusă de
progresarea procesului inflamator în colecist, având ca substrat plastronul
vezicular, când se comit cele mai grave erori în primul rând de ordin tehnic:
lezarea vaselor mari, a căilor biliare, a organelor vecine.