qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa Coordonator de disciplină:

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
Conf. univ. dr. Lavinia Mihaela VLĂDILĂ

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa 1
UVT
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ I

Suport de curs – învăţământ la distanţă

Drept, Anul II, Semestrul III

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

= APLICAŢIE PRACTICĂ

3
 CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

1. Modulul I. Noţiuni generale despre dreptul penal.

- Unitatea de învăţare 1: Noțiuni generale despre dreptul penal.
- Unitatea de învățare 2: Principiile fundamentale ale dreptului penal.

2. Modulul II. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp.

- Unitatea de învăţare 3: Legea penală. Norma penală. Interpretarea legii
penale.
- Unitatea de învăţare 4: Aplicarea legii penale în timp.
- Unitatea de învăţare 5: Aplicarea legii penale în spațiu.

3. Modulul III. Infracţiunea.

- Unitatea de învăţare 6: Noţiunea şi trăsăturile infracţiunii.
- Unitatea de învăţare 7: Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
(cauzele justificative și cele de neimputabilitate).
- Unitatea de învățare 8: Conținutul constitutiv al infracțiunii.
- Unitatea de învăţare 9: Formele infracţiunii (actele preparatorii, tentativa,
infracţiunea fapt consumat, infracţiunea fapt epuizat).
- Unitatea de învăţare 10: Unitatea infracţională (naturală şi legală).
- Unitatea de învățare 11: Pluralitatea de infracțiuni

4
 MODULUL I
NOŢIUNI GENERALE
DESPRE DREPTUL PENAL

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 1: Definiţia, obiectul, caracterele, izvoarele dreptului penal,

raportul juridic penal.

= 1 ore

 U.I. 2: Principiile fundamentale ale dreptului penal.

= 1 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile

generale din dreptul penal.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

dreptul penal, obiectul dreptului penal, raportul juridic, principiile
fundamentale ale acestei ramuri de drept şi izvoarele sale caracteristice.

5
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
Noțiuni generale despre dreptul penal

1. Definiţia, obiectul şi caracterele dreptului penal.

1.1. Rolul și definiţia dreptului penal. În societate s-au format de-a lungul
timpul o multitudine de relații sociale, a căror complexitate și vastitate s-a amplificat
 pe parcursul erelor istorice până în prezent. O relație socială implică, în primul rând,
Relațiile sociale și o relație a omului, fie cu alte persoane, fie cu o comunitate de persoane, fie cu o
și rolul dreptului structură a statului, astfel cum aceasta este organizată la nivel local, regional sau
penal în societate
național. În ultimii ani, la aceste categorii de relații sociale s-au adăugat și acelea
realizate în cadru european și internațional, ceea ce a contribuit și mai mult la crearea
unor situații de viață și juridice din ce în ce mai ample.
Odată cu structurarea statului, dar mai ales cu ideea de stat de drept, fiecare
relație socială a fost încadrată într-o anumită realitate juridică; fiecărei relații sociale i
s-a atribuit o normă juridică, categorisind-o astfel din punct de vedere al dreptului. S-
a creat astfel legătura dintre drept și societate, ce devine din ce în ce mai puternică,
”legea” fiind astfel adesea invocată pentru marea majoritate a acțiunilor sau
inacțiunilor noastre.
În acest cadru relațional global a apărut și necesitatea dreptului penal.
Observăm cu toții cu ușurință, că nu toate relațiile din societate se desfășoară
în sensul lor cel mai armonios și nici în sensul împlinirii unor nevoi, drepturi sau
interese legitime și/sau morale.
De aceea, pentru restabilirea ordinii sociale, pentru repunerea în drepturi,
pentru realizarea cel puțin relativă a dreptății sociale și a adevărului unor situații de
viață și juridice este nevoie de intervenția unor ramuri de drept ce au un caracter
sancționatoriu și protectiv.
Aparținând ”dreptului public”, dreptul penal apără societatea în ansamblul ei
și fiecare individ în parte, ori de câte ori relațiile sociale ce se stabilesc în interiorul
societății au fost grav afectate. Această funcție implică două laturi: cea de prevenție,
ce rezultă din incriminara unor infracțiuni, și cea de sancționare, față de cei care au
încălcat legea penală.
Aceste două laturi ale dreptului penal au fost reliefate de denumirile sale în
sistemul de drept european:
- denumirea din dreptul anglo-saxon evocă ideea de infracțiune, și în subsidiar
pe cea de prevenție – ”criminal law”;
- denumirea din dreptul romano-germanic pune acceptul pe cea de-a doua
latură a sa, și anume pe cea de sancționare, termenul ”penal” provenind din latinesc-
ul ”poena” (pedeapsă).
Unificând toate aceste aspecte, definiția oferită de doctrina română majoritară
reușește să sistematisese atât obiectul dreptului penal, cât și cele două laturi de
prevenire și sancționare, evocând în mod direct două din cele trei mari instituții ale
sale: infracțiunea și sancțiunea; cea de-a treia mare instituție este răspunderea penală.

6
 Prin urmare, dreptul penal este reprezentat de “sistemul normelor juridice care
 reglementează relaţiile de apărare socială (obiectul dreptului penal), prin interzicerea
Definiţia ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase
dreptului penal pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori (funcția sa de apărare), fie
prin prevenirea infracţiunilor (rolul preventiv, care este totodată și un principiu
fundamental al dreptului penal), fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc
(rolul sancționator).”

1.2. Obiectul dreptului penal. Plecând în analiza noastră de la cele expuse

anterior, devine evident că obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare
 socială, relaţii ce se nasc între membrii societăţii pentru respectarea de către aceştia a
Obiectul dreptului
penal: unor valori cum sunt persoana, cu drepturile şi libertăţile sale, liniştea şi ordinea
Relaţiile sociale de publică, însăşi societatea în întregul ei.
conflict şi de
Fiind confundată adesea menirea sa doar cu ideea de sancțiune, i s-a atribuit
cooperare
dreptului penal simplistul rol de represiune socială. Deși existent, acesta este doar o
parte a obiectului dreptului penal, căci nu putem nega rolul său de prevenție, imediată
și pe termen lung pe care îl joacă în societate.
Este adevărat astfel, că în parte, dreptul penal implică activitatea de represiune
atunci când s-au încălcat normele penale; în acest caz, relaţiile sociale ce se stabilesc
după săvârşirea infracţiunii, între stat şi infractor, impun statului atât dreptul, dar şi
obligaţia de a-l trage la răspundere penală pe infractor, în timp ce infractorul are
obligaţia de a suporta pedeapsa.
Aşa cum arătam, opinia majoritară susţine că obiectul dreptului penal îl
constituie nu doar relaţiile de represiune penală, căci dreptul penal are nu doar rolul
de sancţiona pe cei care au încălcat legea, ci totodată are şi rolul de a preveni
încălcarea ei. De aceea, relaţiile sociale pe care dreptul penal le ocroteşte nu se nasc
doar în momentul săvârşirii faptei, ci chiar momentul intrării în vigoare a normelor
penale.
Un argument în sprijinul acestei opinii este şi faptul că destinatarii normelor
penale, în marea lor majoritate, înţeleg să se supună exigenţelor normelor penale,
conformându-şi conduita acestora. Abia atunci când norma penală a fost încălcată,
relaţia socială care până în acel moment fusese una de conformare se transformă într-
o relaţie de conflict, şi pentru restabilirea ordinii de drept, făptuitorul este obligat să
suporte sancţiunea prevăzută de norma penală nesocotită.
În concluzie, obiectul dreptului penal, îl reprezintă nu doar relaţiile sociale de
conflict, ci şi cele de cooperare, de conformare, stabilite prin normele penale.

În ce constă obiectul dreptului penal ?

7
 1.3. Caracterele dreptului penal. Caracterele dreptului penal sunt acele
trăsături esenţiale ce se desprind din specificul relaţiilor de apărare socială care îi
revin acestei ramuri a dreptului. Deşi nu există o unanimitate de păreri, cu privire la
caracterele dreptului penal, apreciem că acestea sunt: autonomia, unitatea şi
caracterul de drept public.

a.Caracterul autonom al dreptului penal. Autonomia unei ramuri de drept se

 justifică printr-un obiect propriu de reglementare.
Caracterul Autonomia dreptului penal a fost contestată prin susţinerea tezei caracterului
autonom
pur sancţionator al acestei ramuri de drept. Cu alte cuvinte, i se nega dreptului penal
un obiect propriu de reglementare, arătându-se că nu există relaţii specifice în
societate care să fie reglementate numai de dreptul penal; relaţiile sociale erau
reglementate de alte ramuri de drept, iar acolo unde aceste ramuri nu aveau sancţiuni
specifice pentru a sancţiona încălcarea normelor proprii ar fi intervenit dreptul penal
al cărui rol era acela de a trage la răspundere pe cei ce nu se conformau legii penale.
Astfel, dreptul penal avea, în această opinie doar un caracter subsidiar, auxiliar,
complementar altor ramuri de drept.
Cu toate acestea caracterul autonom al dreptului penal poate fi demonstrat
prin folosirea următoarelor argumente:
 dreptul penal are relaţii proprii de reglementare şi acestea sunt relaţiile de
apărare socială.
 chiar dacă există şi alte ramuri de drept care reglementează anumite relaţii
sociale pe care şi dreptul penal le reglementează, fiecare dintre aceste ramuri de
drept realizează o protecţie specifică, nesuprapunându-şi protecţia juridică.
 există relaţii sociale pe care doar dreptul penal le ocroteşte, cum ar fi:
sentimentul de compasiune prin incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei
persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care
este lipsită de putinţa de a se apăra (art. 315 din codul penal), ocrotirea
respectului cuvenit morţilor prin incriminarea faptei de profanare de morminte,
monumente sau urne funerare ori de cadavre (art. 319 din codul penal).
Caracterul autonom se justifică prin obiect propriu de reglementare, prin
faptul că relaţiile de apărare socială nu fac obiect de reglementare pentru alte ramuri
de drept şi prin existenţa unor relaţii sociale pe care doar dreptul penal le ocroteşte,
cum ar fi sentimentul de milă (apărat prin incriminarea infracţiunii de lăsare fără
ajutor a unei persoane aflate în dificultate – art. 203 C. pen.), sau respectul cuvenit
morţilor (incriminarea în acest sens a infracţiunii de profanare de cadavre sau
morminte – art. 383 C. pen.).

b. Caracterul unitar al dreptului penal. Unitatea dreptului penal este pusă în

 evidenţă de unitatea principiilor care străbat legislaţia penală cu privire la cei trei
Caracterul piloni al acestei ramuri de drept: infracţiunea, sancţiunile şi răspunderea penală.
unitar

8
 Unitatea dreptului penal nu este afectată chiar dacă unele norme penale au un
caracter aparte, cum sunt normele penale ce privesc aplicarea legii penale române
infracţiunilor săvârşit în străinătate ori care asigură asistenţa juridică internaţională în
materie penală.
Acest caracter îşi găseşte reflectarea juridică şi în norma penală, art. 236 din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal (în continuare Legea de aplicare) precizând, în acest sens, că: „Dispoziţiile din
partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate prin legi speciale afară
de cazul când legea dispune altfel”.

c. Caracterul de drept public. Împărţirea dihotomică a ramurilor de drept, în

ramuri de drept privat şi de drept public are la bază, în principal, natura interesului
 ocrotit. În funcție de acest criteriu, fiecare ramură de drept a fost calificată ca
Caracterul de aparținând fie ramurii de drept privat, fie celei de drept public.
drept public
Dreptul penal a fost inclus între ramurile de drept public. Argumentele
unei asemenea incluziuni rezidă în:
- în cazul dreptului penal însăşi statul este interesat de menţinerea ordinii
sociale, astfel încât acesta apare ca subiect dominant al raporturilor juridice penale;
- raporturile juridice de drept penal sunt raporturi juridice în care persoana
fizică sau juridică, cu excepția statului, are o poziţie subordonată față de stat, care
domină raporturile juridice penale;
- iar normele penale sunt norme imperative, nimeni neputând deroga de la ele.

Care sunt caracterele dreptului penal ?

2. Izvoarele dreptului penal. Prin noţiunea de izvor de drept se înţelege

forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni obligatorie.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, cum ar fi de exemplu, dreptul civil,
dreptul administrativ, în cadrul dreptului penal, datorită importanţei valorilor ocrotite,
numai legea poate fi izvor de drept. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 73
alin. 3 lit. h) şi i) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora, precum şi acordarea amnistiei sau a graţierii colective se pot face numai
prin lege organică.

9
 1. Plecând de la dihotomiile (1) național – internațional și (2) național -
 european, și observând că în prezent există și norme penale instituite prin anumite
Clasificarea convenții, tratate bilaterale sau acte normative europene, am realizat astfel o primă
izvoarelor
dreptului penal: categorie a izvoarelor penale în: izvoare la nivel național, izvoare la nivel
două criterii internațional, izvoare la nivel european și izvoare unionale. În aceste ultime două
cazuri, însă, vom analiza doar situația acelor izvoare penale internaționale și europene
care pot fi aplicate pe teritoriului statului român, adică au putere de lege în România.
Având în vedere acest criteriu:
- sunt izvoare naționale: Constituția, Codul penal, legile penale speciale,
legile nepenale, care cuprind dispoziții penale, decretele prezindențiale de acordare a
grațierii individuale, și în anumite cazuri jurisprudența; cutuma nu este izvor al
dreptului penal.
- sunt izvoare internaționale, dar aplicabile în România: convențiile
multilaterale ratificate de statul român, ca izvoare indirecte, și tratatele bilaterale de
cooperare în materie penale, prin care se reglementează modul de acordare a
extrădării, ca izvoare directe;
- sunt izvoare unionale, aplicabile în România ca stat membru UE: tratatele
constituitive ale UE, inclusiv Carta drepturilor fundamentale a UE, directiva și
jurisprudența CJUE, toate însă, doar ca izvoare indirecte.
- sunt izvoare europene, aplicabile în România ca stat membru al Consiliului
Europei, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și deciziile Curții Europene a
Drepturilor Omului adoptate în baza acesteia și a Protocoalelor sale adiționale
(C.E.D.O.).

2. Clasificând izvoarele după forţa lor juridică, ele se împart în izvoare

superioare, izvoare ordinare şi izvoare secundare sau derivate. Aplicând acest criteriu
izvoarelor dreptului penal, vom considera că sunt:
- izvoare superioare: Constituţia, precum şi tratatele şi convenţiile
internaţionale cu privire la drepturile omului la care România este parte sau pe care
le-a ratificat, ori convențiile bilaterale privind cooperarea judiciară în materie penală;
- izvoare ordinare: Codul penal și legile penale speciale;
- și izvoare secundare sau derivate: legile nepenale care cuprind dispoziții
penale, precum și decretele prezidențiale de acordare a grațierii individuale,
jurisprudența, după delimitările ce le vom arăta, precum și toate izvoarele europene,
arătate mai-sus.

2.1. Plecând de la prima clasificare, vom prezenta în continuare izvoarele

dreptului penal la nivel naţional.
 În ierarhia izvoarelor, primul rol îl are Constituţia. Legea fundamentală
Constituția oferă dreptului penal reglementări de principiu, cum ar fi cele prevăzute în
României
dispoziţiile:

10
 - art. 15 alin. (2) ce consacră neretroactivitatea legii penale, aplicarea legii
penale mai favorabile şi caracterul de legalitate al acesteia;
- art. 16 alin. (1) ce consacră principiul egalităţii în faţa legii, şi implicit al
aplicării legii penale;
- art. 19 alin. (1) şi (2) referitor la principiul potrivit căruia cetăţenii români nu
pot fi extrădaţi;
- art. 22 alin. (3) care interzic pedeapsa cu moartea;
- dar și art. 73, care, după cum am arătat deja, prevede că normele penale, au,
în general, caracter organic.
Însă acestor dispoziții cu aplicabilitate directă în special în sfera părții
generale a dreptului penal li se adaugă toate acele norme constituționale care
proclamă drepturile și libertățile fundamentale ce sunt apoi apărate și prin norme
penale speciale. Aici putem adăuga, de exemplu:
- garantarea dreptului la viață, după cum rezultă din art. 22 alin. 1 și 3 din
Constituție, garanție ce este asigurată prin incriminarea ca infracțiuni a faptelor ce au
ca rezultat direct moartea unei persoane (cum ar fi, de exemplu, incriminarea faptei
de omor în două variante, prevăzute de art. 188 și 189 CP);
- garantarea integrității fizice și psihice prin dispozițiile art. 22 alin. 1 și 2 din
Constituție, garanție ce este asigurată, în primul rând prin incriminarea faptelor de
lovire și vătămare (art. 193-194 CP, dar nu numai);
- garantarea libertății individuale potrivit art. 23 alin. 1 din Constituție,
libertate ce este asigurată prin incriminarea faptei de lipsire de libertate (art. 205 CP);
- ocrotirea vieții de familie și private, după cum rezultă din art. 26 din
Constituție, realizată prin incriminarea faptelor de violență în familie (art. 199 și 200
CP) și de violare a vieții private (art. 226 CP);
- garantarea inviolabilității domiciliului prin dispozițiile constituționale ale art.
27, garanție asigurată prin incriminarea faptei de violare a domiciliului (art. 224 CP);
- sau garantarea secretului corespondenței potrivit art. 28 din Constituție,
garanție asigurată prin incriminarea faptei de violare a secretului corespondenței (art.
art. 302 CP);
- interzicerea muncii forțate prin dispozițiile art. 42 din Constituție, garanție
asigurată și prin diferite norme penale, cum ar fi cele care interzic sclavia (art. 209
CP), traficul de persoane și minori (art. 210 și 211 CP), supunerea la muncă forțată și
obligatorie (art. 212 CP);
- garantarea dreptului de proprietate prin dispoziițiile art. 44 din Constituție,
garanție asigurată și prin incriminara faptelor contra patrimoniului (căruia Codul
penal i-a dedicat un întreg titlu, și anume Titlul al II-lea denumit sugestiv Infracțiuni
contra patrimoniului – art. 224 – 2561 CP);
- sau, pentru a finaliza aceste exemple, totuți fără a epuiza tema, asigurarea
protecției copiilor și a tinerilor, potrivit art. 49 din Constituție, drept fundamental
apărat și prin mijloacele dreptului penal după cum rezultă din incriminarea mai
multor fapte ce au ca victime minorii (cum ar fi cele de rele tratamente aplicate

11
 minorilor – art. 197 CP, traficul de minori – art. 211 CP sau infracțiunea de abandon
de familie – art.378 CP, dar și altele).

Cel mai important izvor al dreptului penal este şi rămâne Codul Penal.
 Începând cu epoca modernă, în Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei și
Codurile noastre apoi în România au fost aplicabile dispozițiile a patru coduri penale.
penale de la 1865
până în 2014 Primul dintre acestea a fost elaborat în timpul domnitorului Alexandru Ioan
Cuza la 1865, fiind preluat după Codul penal elaborat în timpul lui Napoleon
Bonaparte, dar având și evidente influenţe prusace (germanice); cel de-al doilea cod a
intrat în vigoare la 1938, fiind elaborat în timpul domniei Regelui Carol al II-lea,
motiv pentru care a și fost cunoscut sub denumirea de Codul Carol al II-lea; cel de-al
treilea cod a fost elaborat în perioada comunistă și a intrat în vigoare în 1969, durata
sa de viață prelungindu-se până la 01 februarie 2014.
Codul penal din 1969 a suferit o serie de modificări legislative, mai ales în
anii de după revoluţie, tranziţia punându-şi amprenta şi în cadrul reglementărilor
penale, care nu au scăpat instabilității legislative specifice acestei perioade.
Un nou cod penal a fost elaborat în anul 2004, şi urma să intre în vigoare în
vara anului 2005. Datorită lipsei corelării legislative între acest nou cod şi codul de
procedură penală, precum şi cu legea de executare a pedepselor din acel moment,
intrarea în vigoare a acestui cod s-a amânat de două ori până la data de 01 septembrie
2008, acest nou cod penal nemaiintrând în vigoare niciodată.
 În anul 2008, s-a creat o nouă comisie penală, care a a elaborat un Nou Cod
penal, destul de diferit de varianta sa din 2004. Acesta a fost adoptat prin Legea nr.
Codul penal din
februarie 2014 286/2009, și a intrat în vigoare la 01 februarie 2014, fiind completat prin Legea de
- NCP sau codul punere în aplicare și anume Legea nr. 187/2012.
penal actual
Din punct de vedere structural, Codul penal este împărţit în două părţi:
- partea generală, ce cuprinde reglementarea unora dintre principiile
fundamentale ale dreptului penal, aplicarea legii penale în timp și spațiu, definirea
noțiunii de infracțiune și a instituțiilor conexe acesteia, cum ar fi formele infracțiunii,
unitatea și pluralitatea de infracțiuni, pluralitatea de infractori, cauzele justificative și
cele de neimputabilitate, sancțiunile penale cu modalitățile lor de individualizare, și
răspunderea penală, diferențiată pentru persoana fizică și juridică, pentru minori și
majori;
- şi partea specială, ce cuprinde reglementarea detaliată pe titluri şi capitole a
celor mai importante infracţiuni, cum ar fi infrațiunile contra vieții, contra libertății,
infracțiunile de serviciu, de corupție, contra înfăptuirii justiției, contra patrimoniului,
etc.

Pe lângă codul penal, ce are caracterul unui legi generale, izvoarele dreptului
penal la nivel național sunt completate cu dispoziţii din legi penale speciale şi legi
nepenale ce cuprind dispoziţii penale.

12
 Mai ales după anul 2000, în țara noastră au fost adoptate mai multe legi
 penale speciale ce au avut rolul de a completa dispozițiile Codului penal, în
Legile penale ce situațiile în care reglementările din cod nu mai corespundeau realităților sociale și
completează
tipurilor de infracțiuni din ce în ce mai ample cu care România s-a confruntat după un
dispoziții din
partea generală a decediu de la Revoluție. Astfel, complexitatea infracțiunilor transfrontaliere de trafic
Codului penal de persoane, de terorism, de trafic de droguri, de evaziune fiscală, de corupție și
altele, au impus reglementări muot mai elaborate și chiar structuri speciale de umărire
penală (cum este cazul DIICOT sau DNA). Toate acestea au condus în special în anii
2000-2005 la elaborarea mai multor legi penale speciale care să suplinească
dispozițiile din Codul penal pe anumite tronsoane infracționale.
În opinia noastră, această categorie de izvoare poate fi împărțită la rândul ei,
în legi penale speciale ce completează dizpoziții ale părții generale a Codului penal și
legi penale speciale ce completează dispoziții ale părții speciale a Codului penal.
În acest sens, oferim mai-jos câteva exemple de legi penale speciale ce
completează dispoziții din partea generală a Codului penal:
- Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării acesteia;
- Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală – ce reglementează, printre altele, regimul extrădării;
- Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal (aceasta fiind o lege şi cu caracter procesual penal și izvor pentru dreptul
execuțional penal);
- Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (aceasta fiind o lege
 şi cu caracter procesual penal și izvor pentru dreptul execuțional penal).
Legile penale ce precum și legi penale speciale, ce completează dispoziții din partea
completează
dispoziții din specială a Codului penal:
partea specială a - Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
Codului penal
corupţie;
- Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri;
- Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane;
- Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor
de terorism;
- Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;
- Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
- Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului;
- Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, și
altele.

13
 De asemenea, putem considera ca și legi penale speciale, care completează
 și aplică dispoziții din partea generală a Codului penal și legile prin care se acordă
Legile de amnistia sau grațierea colectivă, ambele tipuri de legi fiind legi organice elaborate
acordare a
amnistiei și de Parlament.
grațierii colective
O altă categorie de izvoare ale dreptului penal este reprezentată de legile
 nepenale, care cuprind dispoziții penale. Aceste legi sunt izvoare specifice altor
Legi nepenale ce ramuri de drept, însă, pentru a asigura o protecție completă normelor lor, dreptul
cuprind penal se adaugă reglementării oferite de respectiva ramură de drept, prin incriminarea
dispoziţii penale
unor infracțiuni specifice. Pentru a clarifica această explicație, oferim câteva exemple
de legi nepenale, dar care cuprind dispoziții penale:
 Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
 Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar,
 Legea nr. 26/1996 – Codul Silvic,
 Legea nr. 90/1996 prevede infracţiunile contra protecţiei muncii, etc.

 Mai sunt izvoare ale dreptului penal toate decretele prezidenţiale relative
la acordarea graţierii individuale de către Preşedintele României.
Decretele de
acordare a
grațierii
individuale
În ceea ce priveşte situaţia jurisprudenţei, aceasta nu constituie izvor al
dreptului penal român, cu toate că, apreciem că în prezent, răspunsul trebuie nuanţat,
 unele elemente noi făcându-ne să ne gândim la o reconsiderare a acestei opinii atât de
Jurisprudența rigide. Fără a susţine că judecătorul trebuie să-şi asume rolul Parlamentului, este de
observat o tendinţă, manifestată chiar şi la nivelul dreptului românesc, de a reconsidera
rolul jurisprudenţei, cel puţin la nivel informal, adică în faţa instanţelor de judecată, sub
aspectul modului de interpretare a legilor penale.
Astfel, decizia pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (I.C.C.J.)
 în Secţii Unite în cadrul unui recurs în interesul legii, ce vizează interpretarea unor
Jurisprudența norme penale (dar nu numai în această materie), este obligatorie. Această cale de atac
relevantă
- HP și RIL ale exista și în codurile noastre procesual penale anterioare. În prezent, ea este
ICCJ reglementată potrivit dispozițiilor art. 471-4741 CPP, având drept scop interpretarea și
- Deciziile CC aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. În acest caz, procurorul
general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, colegiul de conducere al ICCJ, colegiile de
conducere ale Curților de Apel și Avocatul Poporului au îndatorirea de a cere ICCJ să
se pronunțe asupra chestiunilor de drept ce au fost soluționate diferit de către intanțele
judecătorești. În acest caz, soluțiile deja pronunțate nu mai pot fi modificate, însă
decizia este obligatorie pentru toate cazurile ce sunt sau urmează să fie judecate și care
au legătură cu dezlegarea dată de către instanța supremă acelei chestiuni de drept,
punând astfel capăt controversei jurisprudențiale.

14
 De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală, a
fost creată o nouă cale extraordinară, de inspirație unională, și anume recursul în
interpretare, sau, păstrând denumirea din dreptul european, procedura întrebării
preliminare, reglementată în prezent de ambele coduri procesuale române (atât în
Codul de procedură civilă cît și în Codul de procedură penală).
Potrivit dispozițiilor art. 475-4771 din Noul Cod de procedură penală, I.C.C.J.,
în complet special, format din 9 judecători, va hotărâ prin decizie în dezlegarea unor
chestiuni de drept sau hotărâre preliminară (HP), de care depinde soluționarea pe
fond a unei cauze penale aflate pe rolul unei instanțe inferioare, dezlegarea dată fiind
obligatorie pentru toate instanțele care ar aplica acel text de lege, și nu doar pentru
instanța de la care a pornit întrebarea, până când textul respectiv ar fi abrogat, declarat
neconstituțional sau modificat, cu excepția cazului când norma s-ar regăsi în noua
reglementare.
În acest caz, putem spune că astfel de decizii judecătorești sunt izvoare ale
dreptului penal, sub raportul modului de interpretare al acelor norme penale.
O situaţie similară o regăsim și în cazul deciziilor Curţii Constituţionale,
pronunțate în cadrul excepțiilor de neconstituționalitate ale unor norme penale, care
potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie sunt general obligatorii, putând determina chiar
o modificare a unei legi penale, şi în mod cert determinând o nouă interpretare a
respectivei dispoziţii, precum și neaplicarea sa atât cazului concret de unde a pornit, cât
și tuturor celorlalte cazuri care s-ar fundamenta pe dispozițiile declarate
neconstituționale.
Relativ la situația cutumei, ea nu mai reprezintă un izvor al dreptului penal.
 Este adevărat că în Evul Mediu, când regulile penale nu erau scrise, judecata se făcea
conform legii locului sau obiceiului. Odată cu amplificarea procesului de „legalizare” a
Cutuma
obiceiurilor, treptat se renunţă şi în domeniul dreptului penal ca acesta să mai fie un
izvor de drept, dreptul statului de a pedepsi izvorând numai din lege, conform
principiului legalităţii (potrivit art. 1 și 2 CP).

Enumeraţi principalele izvoare ale dreptului penal la nivel naţional ?

15
 Reflectați asupra rolului actual al jurisprudenței în dreptul penal.

2.2. Izvoarele dreptului penal la nivel internaţional. O ultimă categorie de

acte juridice ce o tratăm la izvoarele dreptului penal o reprezintă tratatele sau
convenţiile internaţionale. În literatura juridică1 se face deosebirea între:
- tratate şi convenţii prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi să
sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori şi
interese comune ale societăţii, de unde şi denumirea de infracţiuni internaţionale, şi
- tratate sau convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în
materie penală.
Tratatele şi convenţiile din prima categorie sunt izvoare indirecte de drept
 penal, deoarece prin ele nu sunt reglementate propriu-zis infracţiuni, ci prin acestea
statul român îşi asumă obligaţia de a incrimina în legislaţia română acele fapte despre
Izvoarele
indirecte care este vorba în respectivele tratate. Un exemplu în acest sens, îl reprezintă ratificarea
de către România, în 1990, a Convenţiei împotriva torturii şi a tratamentelor inumane
sau degradante, adoptată la New York în 1984.
Totuşi, nu trebuie să pierdem din vedere că există şi o excepţie în acest caz,
prevăzută în dispoziţiile art. 20 alin. (2), potrivit cărora, când există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. În această
ipoteză, de excepţie, pactul sau tratatul internaţional devine izvor direct de drept2.
Cel de al doilea tip de tratate sunt norme internaţionale care cuprind
reglementări privind extrădarea şi devin obligatorii după ratificarea lor, fiind socotite
 izvoare directe ale dreptului penal. Ele sunt considerate izvoare directe întrucât pot fi
Izvoarele directe aplicate în mod direct de către judecătorul național, fără a mai fi nevoie de o altă lege
care să le transpună în ordinea juridică internă, după cum rezultă aceasta din dispozițiile
art. 19 din Constituție precum și din dispozițiile art. 14 alin. 1 C.pen.

2.3. Situația izvoarelor unionale. Odată cu apariţia „Constituţiei” Europene,

 iar acum a Tratatului de la Lisabona, s-a pus problema stabilirii normelor penale prin
Izvoarele intermediul unor legi cadru. Însă această chestiune aduce cu sine problema impunerii
unionale

1
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 82.
2
Vasile Dobrinoiu ş.a., Drept penal – partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 29.

16
 legiuitorului naţional a unei legi penale realizată de către „legiuitorul” european,
punându-l (pe legiuitorul naţional, n.n.) în postura unui simplu executor al unor decizii
obligatorii.
Însă, pentru a fi în faţa unui legiuitor european, aceasta presupune îndeplinirea
principiului reprezentativităţii şi al unei democraţii participative. În cazul Uniunii
Europene, acesta nu respectă normele clasice stabilite acum mai bine de trei secole de

 către Monstequieu în lucrarea Despre Spiritul Legilor, căci potrivit celor două acte
menţionate anterior, elaborarea normelor ordinare şi a celor cadru revine împreună
Legalitatea
formală la nivelul Parlamentului European şi Consiliului, însă este posibil ca în cazul legilor cadru acestea
UE. să fie elaborate doar de către Consiliu, după o consultare anterioară a Parlamentului,
Problema
reprezentativității ceea ce reprezintă un deficit democratic în UE. În plus, alegerea Parlamentului
democratice European nu se face într-un cadru unitar, fiind aplicabile legile naţionale ale fiecărui
stat membru, astfel că în aceste condiţii este posibilă adoptarea de legi europene care să
nu reprezinte majoritatea populaţiei din Uniunea Europeană.
 Pe lângă problema democratică în elaborarea legilor penale europene, se mai
pune şi problema modului cum trebuie redactate aceste legi: să fie ele norme ce
Ce formă ar
trebui să stabilesc infracţiuni, cum este în cadrul dreptului naţional, sau doar să indice ce tip de
îmbrace normele incriminări să mai adopte statele UE, urmând ca acestea să decidă forma pe care să o
penale europene
? îmbrace legea naţională, precum şi sancţiunile ce se impun respectivelor conduite
delictive ?
Trecând de la aceste întrebări fundamentale, vom realiza o analiză pe categorii
de izvoare unionale observând caracterul lor, corelat cu posibilitatea instituirii de norme
penale.
După cum a fost abordată chestiunea izvoarelor de drept și ce a dreptului
unional în cadrul disciplinelor Teoria generală a dreptului și Dreptul material al UE,
izvoarele UE sunt modalitățile prin care se materializează ordinea juridică din cadrul
UE. Majoritatea autorilor de drept unional, împart aceste izvoare în: izvoare primare și
derivate.
Din cadrul izvoarelor primare fac parte cele două Tratate care au fundamentat
reorganizarea comunităților europene în Uniunea Europeană, și anume: Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),
cărora li se alătură 37 de protocoale și două anexe, care au aceeași valoare juridică ca și
tratatele3. Între acestea, un loc aparte îl are Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, despre care art. 6, alin. 1 din TUE face precizarea că are aceeași valoare
juridică cu cea a tratatelor.
Tratatele, protocoalele, anexele și Carta drepturilor fundamentale au fost create
direct de statele membre, de aceea, regulile stabilite în cuprinsul lor primează în fața
oricăror alte reglementări ale UE, și chiar a normelor naționale. Ele au rolul și funcția
unei constituții din dreptul intern.

3
Constanța Mătușescu, Drept instituțional al Uniunii Europene¸curs universitar, Ed. ProUniversitaria,
București, 2013, pp. 283-303.

17
 Din punct de vedere al relației dintre aceste izvoare și dreptul penal național,
putem afirma că, asemenea Constituției în dreptul intern, și acestea instituie anumite
principii ce trebuie respectate, însă nu instituie norme penale generale sau speciale,
având doar rol de îndrumare și ghidare generică pentru instanțele penale.
În cadrul izvoarelor derivate, amintim: regulamentul, recomandarea, avizul,
decizia și directiva.

 Regulamentul este principalul izvor al dreptului derivat, fiind similar unei

 legi în dreptul intern. El are aplicabilitate generală, directă și obligatorie în toate
Regulamentul elementele sale pentru toate statele membre.
Deoarece regulamentul are o aplicare directă aceasta implică, pe de o parte, că
el conferă drepturi și obligații celor cărora li se adresează și, pe de altă parte, că statele
nu este necesar să realizeze vreo acțiune legislativă suplimentară pentru a-l pune în
practică.
Întrucât, prin Constituție se prevede că incriminarea unor infracțiuni se poate
face doar printr-o lege organică, chiar dacă putem asimila regulamentul unei legi,
totuși, apreciez că printr-un regulament nu se pot stabili norme penale; însă, un
regulament poate influența indirect conținutul constitutiv al unei infracțiuni, atunci
când acesta stabilește anumite condiții sau situații premisă pentru norma incriminatorie.
De exemplu, ne putem întreba dacă nu cumva abrogarea substanțială a Codului vamal
al României și înlocuirea sa cu Regulamentul nr. 952/2013 prin care s-a instituit Codul
vamal al UE, nu a determinat inclusiv dezincriminarea unor modalități a unor
infracțiuni prevăzute în Codul vamal, cu privire la bunuri ce pot circula liber în cadrul
Uniunii ?
Asupra acestei situații și-au plecat atenția și doi autori spanioli, care au
denumit-o ”efectul reflexiv” al dreptului unional. În concret, prin efect reflexiv al
 dreptului unional asupra dreptului penal, Manuel Cobo del Rosal şi Tomas Vives
Efectul reflexiv Anton înțeleg faptul că normele dreptului unional pot fi izvoare indirecte ale
al dreptului
penal european dreptului naţional în situaţia în care o normă penală naţională în alb face referire la o
normă europeană. Autorii precitați, au precizat că un astfel de efect îl pot avea nu doar
tratatele constitutive, care formează dreptul primar, ci chiar şi unele dintre izvoarele
dreptului european secundar, cum ar fi regulamentele sau chiar directivele.

 Cu aceste comentarii vom aborda în continuare situația directivei, izvor care

 instituie norme obligatorii numai în ceea ce priveşte anumite obiective de atins,
legislația unională lăsând la latitudinea statelor forma juridică cea mai adecvată, potrivit
Rolul de izvor al
Directivei și în dreptului propriu, prin care obiectivele impuse de directivă să fie adoptate în dreptul
drepul penal intern.
Directiva prevede un termen limită de transpunere în dreptul intern, în forma
aleasă de statul membru, şi vizează armonizarea legislaţiilor naţionale; nerespectarea
termenului indicat în cuprinsul Directivei, dă naștere dreptului cetățenilor de a invoca
prevederile directivei, în mod direct, în fața instanțelor naționale.

18
 Analizând caracterul ei de izvor de drept penal la nivel naţional, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene a statuat, respectând caracterul de act unional derivat pe
care directiva îl prezintă, în mai multe speţe, că aceasta nu va avea ca efect, prin ea
însăşi şi independent de o lege internă, care trebuia să fie luată de un stat membru
pentru aplicarea sa, determinarea sau agravarea responsabilităţii penale a unei persoane
ce a încălcat dispoziţiile acelei directive.
Curtea de Justiţie a UE a apreciat că invocarea dispoziţiilor unei directive, ce nu
a fost însă transpusă în dreptul naţional, nu poate fi făcută decât în favoarea
particularilor, eventual fie pentru a se constata că fapta comisă nu este infracţiune, fie
pentru a determina aplicarea unei circumstanţe atenuante, nu şi pentru a crea în sarcina
acestora obligaţii, pentru a se evita astfel ca statele membre să obţină avantaje prin
propria ignorare a dreptului unional. O asemenea situaţie ţine seama şi de principiul
legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, care impune tragerea la răspundere penală a
unei persoane doar pentru fapte expres prevăzute de legea naţională şi în raport de care
persoana a ştiut că trebuie să îşi conformeze comportamentul.
Totuși, în anumite speţe Curtea de Justiţie a UE a arătat că jurisdicţia naţională
este obligată să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a finalităţii
directivei pentru a atinge rezultatul vizat prin art. 249 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europe, versiunea consolidată (în continuare TCE). Este evident că într o
asemenea situaţie, Curtea de Justiţie a UE dă prioritate dreptului unional, în fața celui
național, chiar și când ar fi vorba despre dreptul penal.
În prezent Directiva este izvorul cu cele mai multe implicații, inclusiv la nivel
penal. De exemplu, putem aminti în acest cadru Directiva 2012/29/UE a Parlamentului
European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime
privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a
Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului sau Directiva 2011/99/UE a Parlamentului
European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de
protecție, care desi în România este un proces de natură civilă, implică totuși sprijinul
organelor de urmărire penală și poate influența luarea unei hotărâri într-un dosar
penal în care actul de sesizare vizează o infracțiune de violenţă în familie (art. 199).

 Un alt izvor pe care îl vom prezenta în acest cadru este decizia. Decizia este

 obligatorie (art. 288, par. 4 din TFUE) în toate elementele sale, ca și regulamentul, însă
privește un subiect individual, o speță concretă. Ca și regulamentul, decizia are
Decizia
aplicabiliatte imediată și directă, fără a fi necesar ca statele să adopte anumite măsuri
pentru a o transpune în practică. Decizia poate avea caracter legislativ ordinar, atunci
când este adoptată de Parlamentul European și de Consiliu sau doar de Consiliu, dar și
caracter nelegislativ, putând fi adoptată și de alte instituții din cadrul UE. Tocmai de
aceea, ne exprimăm opinia potrivită căreia nici decizia nu poate fi un izvor direct al
dreptului penal, mai ales că ea are un rol determinat, personalizat la un anumit caz sau
situație, și nu un caracter general.

19
  Astfel, recomandarea şi avizul nu au un caracter obligatoriu pentru ordinea

 juridică internă. Recomandarea are rolul de a orienta destinarii ei spre a adopta o

anumită conduită, de preferat în fața alteia, în timp ce avizul reprezintă un punct de
Recomandarea și
avizul vedere, o opinie a unei instituții a Uniunii vis-a-vis de o situație concretă.
Având în vedere aceste elemente, apreciem că acestea nu pot fi izvoare ale
dreptului penal.

2.4. Izvoarele europene. În această categorie am inclus doar Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO (Curtea Europeană a
Drepturilor Omului), ambele tot mai prezente și mai evocate în dreptul românesc.
Astfel, foarte adesea, instanțele române de orice nivel invocă prevederile
Convenției Europene pentru a motiva anumite soluții intermediare sau chiar finale.
Aceeași este situația și în cazul jurispridenței CEDO, ale cărei soluții sunt obligatorii,
mai ales în condițiile în care pot răsturna o hotărâre penală definitivă ca urmare a
încălcării Convenției. Mijlocul juridic pentru a face aceasta este revizuirea (art. 465
CPP).

3. Raportul juridic de drept penal. Raportul juridic penal este o relaţie de

apărare socială reglementată printr-o normă de drept penal. În cadrul dreptului penal
există două tipuri de raporturi juridice penale.
Aceste două tipuri sunt:
 raportul juridic de conformare – este acela în care destinatarii legii
penale o respectă fie din conştiinţă, fie de frica sancţiunii şi
 raportul juridic de conflict – este acel raport care se naște atunci când o
persoană încalcă norma penală, intrând în “conflict” cu legea.
Vom analiza mai departe structura şi durata raportului juridic penal în funcţie
de aceste două tipuri de raporturi.

3.1. Structura raportului juridic penal. Mai înainte vom defini noţiunile de
subiecte, conţinut şi obiect al raportului juridic.
 Subiectele raportului juridic sunt participanţii în cadrul raportului penal fie în
Raportul juridic: calitate de titulari ai ocrotirii sociale fie în calitate de destinatari ai normelor penale.
Subiectul, conţinutul
şi obiectul raportului Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile participanţilor la
juridic penal raporturile juridice ce se nasc prin edictarea sau încălcarea legii penale. Obiectul
raportului juridic îl formează anumite acţiuni pe care titularul dreptului le efectuează
sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine
de a le săvârşi.

20
 Felul raportului Raportul juridic penal de conformare Raportul juridic penal de conflict
- Statul ca subiect dominant, ca titular al
- Statul ca subiect dominant, ca titular
funcţiei de apărare socială.
al funcţiei de apărare socială.
- Persoana fizică sau juridică titulara a dreptului
- Persoana fizică sau juridică strict
de ocrotire socială – ca subiect adiacent – aceste
determinată care a suferit infracţiunea,
persoane sunt determinabile nu încă
Subiectele şi care devine subiect adiacent.
determinate.
raportului
Statul impune celui ce încalcă legea
juridic penal Statul poate impune norma penală, prin
penală să suporte consecinţele faptei
incriminarea, modificarea sau abrogarea
sale adică să suporte răspunderea
acesteia.
penală - pedeapsa
Persoana fizică sau juridică care se Persoana fizică sau juridică care
conformează legii penale încalcă norma penală
Dreptul statului de a pretinde o anumită Dreptul statului şi în acelaşi timp
conduită din partea destinatarilor legii penale obligaţia acestuia de a trage la
Conţinutul
pentru apărarea acestora. răspundere penală.
raportului
Obligaţia infractorului de a suporta
juridic penal Obligaţia corelativă a persoanelor fizice sau
consecinţele săvârşirii faptei sale –
juridice de a se conforma normelor penale.
pedeapsa.
Obiectul Executarea pedepsei şi a celorlalte
Respectarea de către destinatarii normelor
raportului sancţiunii aplicate pentru săvârşirea
penale a obligaţiilor impuse prin acestea.
juridic penal infracţiunii.

 3.2. Durata raporturilor juridice penale. În tabelul de mai-jos vom prezenta

Începutul,
desfăşurarea şi comparativ începutul, desfăşurarea şi încetarea fiecăruia dintre cele două tipuri de
stingerea raporturi juridice penale.
raportului
juridic penal
Raportul juridic penal de conformare Raportul juridic penal de conflict
- Are loc odată cu intrarea în vigoare a
normei penale, căci de la această dată se
instituie obligaţia destinatarilor ei de a-şi
Începutul
conforma conduita preceptelor penale.
raporturilor Are loc odată cu săvârşirea infracţiunii.
- Se naşte începând cu vârsta de 14 ani.
juridice penale
- În anumite cazuri când persoana
dobândeşte calitatea cerută de legea
penală.
Început la momentul săvârşirii faptei, acest
- Îşi are durata pe perioada cuprinsă între tip de raport juridic se desfăşoară pe
Desfăşurarea momentul intrării în vigoare al normei şi întreaga perioadă a procesului penal, până
raportului juridic abrogarea acesteia. când se stabileşte, printr-o hotărâre
penal - În cazul legilor temporare – durata este definitivă vinovăţia infractorului.
predeterminată de însăşi norma penală. - Până atunci acest raport este afectat de o
condiţie suspensivă, rezolutorie.
- Se stinge în principal prin executarea
Se stinge prin:
sancţiunilor aplicate infractorului.
- abrogarea normei penale,
- Se mai poate stinge prin moartea
Stingerea - prin pierderea calităţii cerute de lege
făptuitorului.
raporturilor pentru anumiţi destinatari ai ei,
- O altă modalitate de încetare a raportului
juridice penale - şi în momentul săvârşirii infracţiunii,
juridic de conflict îl reprezintă intervenirea
când se naşte raportul juridic penal de
unor cauze care înlătură răspunderea sau
conflict.
executarea penală.

21
 Când începe raportul juridic de conformare ? Dar cel de conflict ?
Când se stinge raportul juridic de conformare ? Dar cel de conflict ?
Raportul de conformare Raportul de conflict

22
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2
Principiile fundamentale ale dreptului penal

Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă idei diriguitoare,

orientări de bază care călăuzesc atât elaborarea cât şi realizarea normelor penale,
care se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea, răspunderea
penală şi sancţiunile penale.

1. Principiul legalităţii. Acest principiu se exprimă prin regula că întreaga

 activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu
Principiul legalităţii: aceasta. În funcţie de cele trei mari instituţii ale dreptului penal – infracţiunea,
Nullum crimen sine lege, sancţiunile şi răspunderea penală -, principiul legalităţii se exprimă prin adagiile:
Nulla poena sine lege
Nullum judicium sine lege “nullum crimen sine lege”, “nulla poena sine lege”, “nullum judicium sine lege”.

a. Aceste trei adagii se traduc astfel:

1. orice faptă, indiferent de gradul de periculozitate, nu constituie infracţiune
dacă nu este prevăzută de o lege, ce a intrat în vigoare anterior momentului comiterii
ei - nullum crimen sine lege (praevia);
2. în cazul în care fapta este calificată ca infracţiune, sancţiunea aplicată nu
poate fi una arbitrară, ci trebuie să fie dintre acelea prevăzute de legea penală, care în
plus, trebuie să respecte principiile generale ale dreptului penal, limitele legale
speciale și generale și să țină seama de toate dispozițiile penale care ar putea influența
alegerea tipului de pedeapsă și a cuantumul ei, potrivit cazului concret dedus judecății
- nulla poena sine lege;
3. tragerea la răspundere penală, care se face în cursul procesului penal, prin
punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva infractorului (devenit în procesul penal
inculpat), trebuie să se desfăşoare în conformitate cu normele penale substanțiale care
guvernează materia răspunderii penale (de exemplu, trebuie avute în vedere
dispozițiile speciale privind persoana juridică sau cele privind minoritatea), dar mai
ales, cele prevăzute de legea procesual penală română, respectând, de exemplu,
prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, modul de propunere și administrare al
probelor, modul de redactare al unei hotărâri judecătorești, de investire al instanței,
exercitarea căilor de atac, etc - nullum judicium sine lege.

b. Din punct de vedere al reglementării sale, principiul legalităţii şi-a găsit

ocrotirea juridică atât în cadrul unor normative internaţionale şi europene
 fundamentale, cât şi în cadrul legislaţiei române.
Principiul legalităţii b.1. Consacrarea europeană şi internaţională a principiului legalităţii. Astfel,
în reglementările
europene și acest principiu este înscris în Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de
internaționale Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, în cadrul art. 11 alin. (2), în
următoarea formă: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu

23
 constituiau, în momentul în care ele au fost comise, un act cu caracter penal potrivit
dreptului internaţional sau naţional”.
Prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
s-a realizat o nouă consfinţire a principiului legalităţii, în sensul că: „Nimeni nu poate
fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită,
nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea,
nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul
săvârşirii infracţiunii”.
O formulare asemănătoare găsim şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 15 din cadrul
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966 şi ratificată de România în 1974: „Nimeni
nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos,
potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite”.

b.2. Consacrarea principiului legalităţii în dreptul românesc. În cadrul

 dreptului intern, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea atât în Constituţia
Principiul României, precum şi în Codul penal.
legalităţii:
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie se menționează că: „Legea dispune
În reglementarea numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, în
dreptului național timp ce art. 23 alin. (9) din Constituţie întregeşte ideea legalităţii formulată în
articolul anterior, prin acea că prevede expres faptul că: „Nicio pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”.
Codul penal, principalul act normativ al acestei ramuri de drept, rezervă
principiului legalităţii două articole (art. 1 și 2), ce se completează reciproc.
Articolul 1 C. pen., consacră aspectul referitor la legalitatea infracțiunilor -
 ”nullum crimen sine lege” -, incluzând și neaplicarea retroactivă a legii penale pentru
fapte care la momentul comiterii lor nu erau incriminate ca infracțiuni: „(1)Legea
Art. 1 NCP
Nullum crimen sine penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi
lege praevia
sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a
fost săvârșită”. Dispozițiile alin. 2 ale art. 1 vin astfel să completeze lacunele
existente în Codul penal din 1969, ce rezultau din formularea incompletă a
principiului legalității, fără includerea expresă și a mențiunilor privind
neretroactivitatea legii penale. Prin aceste dispoziții, aceste lacune au fost acoperite .
Dispozițiile art. 2 C.pen., ce sunt formulate cu o mai mare claritate față de cele
 anterioare, dezvăluie principiul legalității sub aspectul de ”nulla poena sine lege”.
Art. 2 NCP Codul explicitează care sunt acele sancțiuni care se pot aplica unei persoane ce a
Nulla poena sine comis o infracțiune, și anume: toate tipurile de pedepsele, adică atât cele pricipale, cât
lege
și cele accesorii și complementare, aplicabile majorilor ce au comis infracțiuni,
măsurile educative, ce sunt aplicate doar minorilor infractori și măsurile de siguranță,
aplicabile celor care au comis fapte penale.
Și în acest caz, Codul penal adaugă, în mod salutar, am spune noi, principiul
neretroactivității în aplicarea sancțiunior penale, arătând că nu se poate stabili o

24
 sancțiune penală, fie ea pedeapsă, măsură educativă sau măsură de siguranță, dacă la
data când fapta a fost săvârșită acea sancțiune penală nu era prevăzută de lege.
Întrucât Noul Cod penal a adus inovări și în domeniul sancțiunilor penale, în
sensul că au fost reglementate noi pedepse care înainte nu existau, de la această
regulă există și anumite excepții.
Astfel, aplicând regula mai-sus menționată, vom constata că nu se vor dispune
noile tipuri de pedepse pentru infracțiunile comise anterior intrării în vigoare a NCP,

 în situația:
- aplicării noii pedepse complementare a publicării hotărârii de condamnare
Excepții de la
aplicarea pentru persoana fizică ;
principiului - aplicării pedepsei amenzii alături de pedeapsa închisorii în cazul în care prin
legalității formale,
ca urmare a etapei
infracțiune s-a urmărit obținerea unui folos material ;
tranzitorii privind - înlocuirii amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul
intrarea în vigoare comunității ;
a NCP
- și a înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în cazul neexecutării
acesteia cu rea-credință, dacă ea a fost definitiv aplicată anterior intrării în vigoare a
NCP (în acest caz, se va face aplicarea dispozițiilor art. 631 Cod penal anterior).
Excepțiile de la regulă sunt două și se referă, pe de o parte, la aplicarea noilor
pedepse accesorii și complementare pentru infracțiuni comise anterior intrării în
vigoare a NCP, iar, pe de altă parte, la înlocuirea unor pedepse sau măsuri educative
aplicate minorilor infractori în baza Codului penal din 1969 cu noile măsuri
educative, prevăzute de NCP, dar inexistente în cel anterior.
În primul caz, adică al aplicării unor noi pedepse complementare și accesorii
pentru infracțiuni comise anterior intrării în vigoare a NCP, Legea de aplicare se
referă doar la situația succesiunii de legi până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, situație, ce se rezolvă prin aplicarea principiului legii penale mai
favorabile, după cum vom vedea la capitolul corespondent acestei teme. Din
interpretarea sa, rezultă că dacă infracțiunea a fost deja sancționată printr-o hotărâre
definitivă, înainte de intrarea în vigoare a NCP, evident se vor aplica dispozițiile
Codului penal din 1969, în vigoare la momentul definitivării hotărârii de condamnare,
cele două tipuri de pedepse executându-se potrivit vechiului cod penal, iar dacă nu,
adică, dacă NCP a intrat în vigoare înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, atunci se va stabili legea penală mai favorabilă sub raportul incriminării
faptei și al pedepsei principale, și dacă aceasta va fi noua lege se vor aplica pedepsele
accesorii și complementare din NCP, chiar dacă e posibil, ca în unele cazuri acestea
să nu fi existat la momentul comiterii faptei.
Cea de-a doua excepție, este incidentă în cazul înlocuirii unora dintre
pedepsele sau măsurile educative aplicate în baza Codului penal din 1969, cu
măsurile educative din NCP pentru minorii infractori. Iată care sunt acele situații
potrivit Legii de aplicare:
- dacă minorului i s-a aplicat definitiv pedeapsa amenzii potrivit Codului
penal din 1969, și aceasta nu a fost executată sau a fost executată doar parțial, ea va fi

25
înlocuită cu măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, ținându-se
seama și de partea din amendă deja executată, dacă e cazul;
- dacă amenda aplicată potrivit Codului penal din 1969 a fost suspendată, iar
apoi urmează ca suspendarea să fie anulată, potrivit cauzelor prevăzute tot de Codul
penal anterior, ea se va înlocui cu noua măsură educativă a consemnării la sfârșit de
săptămână pe o durată fixă de 6 săptămâni ;
- dacă minorului i se anulează suspendarea condiționată a executării pedepsei
închisorii (situație care poate exista doar dacă la momentul aplicării acestei modalități
de individualizare nu erau îndeplinite condițiile legale pentru a fi dispusă, dar instanța
nu a cunoscut aceasta – potrivit art. 85 din Codul penal de la 1969) , ea se va înlocui
cu noua măsură educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu
durata pedepsei suspendate, dar nu mai mult de 3 ani;
- dacă minorului i se revocă suspendarea condiționată a executării pedepsei
închisorii (aspect care se poate dispune dacă acesta a comis o nouă infracțiune pe
durata termenului de încercare – după cum rezultă aceasta din dispozițiile art. 84 din
Codul penal din 1969), aceasta se va înlocui cu noua măsură educativă a internării
într-un centru educativ, iar dacă se revocă suspendarea condiționată a executării
pedepsei amenzii ea se va înlocui cu noua măsură educativă a consemnării la sfârșit
de săptămână, potrivit regulilor expuse anterior în cazul anulării suspendării
condiționate;
- dacă minorului i s-a aplicat potrivit vechiului Cod penal măsura educativă a
libertății supravegheate și aceasta se revocă din alte cauze decât comiterea unei
infracțiuni (aceste cauze ar putea fi sustragerea de la măsurile de supraveghere
dispuse de instanță în sarcina lui sau are purtări rele, conform art. 103 alin. 6 teza i-a
din Codul penal de la 1969), ea se va înlocui cu noua măsură educativă a internării
într-un centru educativ, iar dacă motivul revocării este comiterea unei noi infracțiuni,
atunci i se va aplica minorului o măsură educativă privată de libertate, din cele
prevăzute de NCP;
- dacă minorul a fost condamnat la măsura educativă a internării într-un centru
de reeducare, dispusă potrivit Codului penal din 1969, ea se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru educativ, potrivit dispozițiilor din NCP;
- în fine, o ultimă excepție, ne arată că dacă minorul a fost condamnat la
pedeapsa închisorii, potrivit Codului penal anterior, aceasta se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă egală cu durata
pedepsei, iar dacă pedeapsa aplicată minorului a fost închisoarea de 20 de ani, ea se
înlocuiește cu măsura internării într-un centru de detenție pe o durată de 15 ani; dacă
minorul a fost condamnat pentru o pluralitate de infracțiuni, înlocuirea se va face cu
privire la pedeapsa rezultantă. În toate cazurile pedeapsa deja executată sau arestul
preventiv se deduc din noua măsură educativă aplicată.
Alte probleme apar când unele dintre sancțiunile prevăzute de Codul penal din
1969 nu mai există în noul cod. Este cazul aplicării pedepsei închisorii cu
suspendarea condiționată a executării sale, atât minorului, cât și majorului, măsură de

26
 individualizare a executării pedepsei închisorii sau amenzii care nu mai există în
NCP, și care potrivit dispozițiilor art. 15 alin. 1 și art. 22 alin. 1 din Legea de aplicare
se va menține și după intrarea în vigoare a noii reglementări, aplicându-se toate
regulile asociate acestei măsuri și prevăzute de Codul penal anterior, cu precizările
făcute anterior în cazul revocării și anulării măsurii pentru minori. De asemenea, o
altă situație similară este aceea a menținerii măsurii educative a libertății
supravegheate aplicate minorului potrivit Codului penal din 1969 și după intrarea în
vigoare a NCP, revocarea sa conducând însă la aplicarea unor noi măsuri educative,
potrivit celor expuse anterior. În aceste cazuri, putem spune că legea penală
ultraactivează.
O ultimă chestiune foarte importantă și de noutate absolută este aceea că Noul
Cod penal prevede pentru prima dată în legislația noastră penală faptul că aplicarea
pedepselor nu se poate face decât în cadrul limitelor generale prevăzute în
partea generală a Codului penal (art. 2 alin. 3 NCP), aspect doar parțial reglementat
prin dispozițiile art. 80 din Codul penal din 1969. Potrivit art. 7 din Legea de aplicare
a NCP orice trimitere la vreuna din infracțiunile reglementate de Codul penal din
1969 sau de alte legi, se consideră făcută la infracțiunea prevăzută de NCP, având
aceleași elemente constitutive.

Astfel, pentru sancțiunile existente în cod, aceste limite generale sunt:

Nr.
Sancțiunea penală aplicabilă Limite generale
crt.
1. Detențiunea pe viață (art. 56 CP) Nu are limite stabilite
2. Închisoarea (art. 60 CP) 15 zile – 30 ani
3. Amenda pentru persoana fizică major (art. 61 CP) 300 – 200.000 lei
4. Amenda pentru persoana juridică (art. 137 CP) 3.000 – 3.000.000 lei
Pe durata executării pedepsei
5. Pedeapsa accesorie (art. 65 CP) principale.
Nu are limite stabilite de CP
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
6. 1 an - 5 ani
(art. 66 CP)
Pedeapsa complementară a degradării militare Este o sancțiune definitivă.
7.
(art. 69 CP) Nu are limite stabilite de CP
Pedeapsa complementară a publicării hotărârii Se publică o singură dată.
8.
definitive de condamnare (art. 70 CP) Nu are alte limite stabilite.

Existenţa principiului legalităţii în Codul penal are o importanţă deosebită:

 - reprezentând o garanţie a drepturilor şi libertăţilor omului în sensul în care
Importanța
existenței
împiedică extinderea legii penale prin analogie;
principiului - constituie pentru legiuitor o obligaţie ca acesta să fie clar şi coerent în
legalității activitatea de incriminare;
- iar pentru organele care aplică legea penală reprezintă o obligaţie de
interpretare strictă a legii, la cazul concret.

27
 Definiţi principiul legalităţii. Precizați unde este acesta reglementat în Codul penal.

2. Principiul umanismului. Principiul presupune că întreaga reglementare

 penală trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale omului.
Umanismul Acest principiu poate fi privit dintr-o dublă perspectivă:
dreptului penal  pe de o parte, prin incriminarea faptelor socialmente periculoase, statul
ocroteşte persoana împotriva săvârşirii de astfel de fapte, iar în cazul în care acestea
sunt săvârşite statul îşi pune în mişcare aparatul de represiune pentru sancţionarea
celor vinovaţi. În acest sens, principiul umanismului se realizează prin latura sa de
ocrotire faţă de persoanele care respectă legea împotriva celor care o încalcă.
 pe de altă parte, principiul umanismul îi vizează şi pe cei care au încălcat
legea penală, constrângerea penală având un caracter uman. Caracterul umanitar al
constrângerii penale rezidă din prezenţa unei serii de drepturi pe care infractorul le
are în cadrul procesului penal, cum este, de exemplu, dreptul la asistenţă juridică, care
în anumite situaţii devine obligatorie, statul asigurând apărarea din oficiu a
infractorului în cazul în care acesta nu-şi poate permite să-şi angajeze un apărător,
posibilitatea de amânare sau întrerupere a pedepsei pe motive medicale, sau
profesionale justificate. De asemenea, principiul umanismului îşi găseşte exprimarea
şi în aplicarea unor sancţiuni umane, de exemplu, abolirea pedepsei cu moartea,
incriminarea torturii, aplicarea pentru minori a măsurilor educative, pedeapsa fiind
văzută ca având şi un caracter de resocializare, nu doar represiv.

3. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală. Ideea prevenirii

 răului îşi găseşte aplicarea nu doar în cadrul medicinii, unde adagiul primo non
Prevenirea faptelor nocere ar trebui să stea la baza practicării acestei nobile meserii, ci totodată şi în
prevăzute de legea
penală cadrul dreptului, şi a dreptului penal în mod special, căci întreaga reglementare
juridico-penală trebuie să asigure prevenirea săvârşirii faptelor periculoase atât prin
conformare, cât şi prin constrângere faţă de cei care săvârşesc astfel de fapte.
Prevenirea se realizează în cadrul dreptului penal prin conformarea
persoanelor la exigenţele legii penale ca rezultat al cunoaşterii legii şi al creşterii
conştiinţei individuale. Aceasta este o prevenție generală.
Însă, odată cu aplicarea unei sancțiuni penale persoanei care a comis o
infracțiune se realizează, totodată, și o prevenție specială, relativ la acea persoană,
descuranjând-o pe aceasta, cel puțin temporar, la a mai comite fapte penale.
De asemenea, sesizând că o persoană care a comis o infracțiune a fost
sanționat penală, și alte persoane care ar fi fost tentate să încalce legea penală și-ar

28
 putea îndrepta comportamentul; astfel se realizează și în acest caz o formă de
prevenție generală.

4. Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale. Alături de principiul

 legalităţii, cu care are o strânsă legătură, infracţiunea ca unic temei al răspunderii
Infracţiunea penale este unul dintre cele mai importante principii. El îşi găseşte reglementarea în
– unic temei al
codul penal în dispoziţiile art. 15 alin. 2: “Infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale
răspunderii penale”.
Principiul trebuie analizat sub două perspective:
 pe de o parte, din perspectiva, înrudită cu principiul legalităţii, putem
afirma că dacă o faptă nu este prevăzută de legea penală, atunci persoana nu poate fi
trasă la răspundere penală pentru realizarea ei;
 pe de altă parte, chiar dacă o faptă concretă este prevăzută de legea penală,
pentru ca aceasta să fie infracțiune este necesar ca ea să fie și tipică, adică să se
”plieze” pe norma de incriminare, cu toate elementele prevăzute de aceasta, dar și să
fie realizate și celelalte trăsături ale infracţiunii, prevăzute de art. 15 alin.1 din codul
penal.
Principiul funcţionează şi ca o garanţie a libertăţii persoanei.
În același timp, acesta este şi un principiu instituţional al răspunderii penale.

5. Principiul răspunderii penale personale. Spre deosebire de răspunderea

 civilă care poate fi angrenată şi pentru fapta altuia, în condiţiile stabilite de lege, în
Răspunderea penală cazul dreptului penal răspunderea este întotdeauna şi indiferent de situaţie
este personală personală. Părinţii nu pot răspunde pentru faptele copiilor lor minori, după cum
angajatorul nu va răspunde penal pentru faptele angajatului său săvârşite în cadrul
serviciului. Totodată, un grup de persoane nu poate răspunde penal pentru fapta unei
persoane, care face parte din acel grup.
Caracterul personal al răspunderii penale implică aplicarea unei sancțiuni
penale numai celui ce a săvârşit o infracţiune, astfel cum este definită aceasta potrivit
art. 15, alin. 1 CP.
De la acest principiu, există o singură excepție, și anume se poate aplica o
măsură de siguranţă în situația în care s-a comis o faptă penală, care totuși nu este
infracțiune, întrucât îi lipsesc elementele constitutive sau trăsăturile specifice. Această
excepție este justificată de scopul măsurilor de siguranță, care este acela de a înlătura
o stare de pericol determinată de făptuitor pentru societate și ceilalți membrii ai
acesteia.
Principiul funcţionează şi ca o garanţie a libertăţii persoanei.
Regăsim acest principiu și ca un principiu instituţional al răspunderii penale.

6. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Este un principiu

 consacrat de Codul penal prin dispoziţiile art. 74, şi constă în aplicarea unei sancţiuni
Individualizarea penale proporţional cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, în raport de
sancţiunilor penale

29
 periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare ale acestuia, de atitudinea
acestuia în cadrul procesului penal, de urmările produse, precum şi de alte împrejurări
care atenuează sau agravează fapta.
Noul Cod penal detaliază cu mai multă rigoare criteriile generale de
individualizare ale pedepselor, precizând că acestea sunt:
- împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii;
- mijloacele folosite;
- starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită;
- natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
- motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
- natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
- conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului
penal;
- nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
De asemenea, dispozițiile arătate fac mențiunea expresă că aceste criterii se
vor folosi în cadrul individualizării judiciare și atunci când judecătorul trebuie să
aleagă între două pedepse alternative.
Aplicarea acestui principiu se poate face având în vedere că legea penală nu
instituie pedepse ce prezintă durate unice; toate pedepsele au limite speciale şi
generale stabilite de legiuitor, limite între care judecătorul la momentul aplicării
efective a pedepsei va stabili pedeapsa; depășirea acestor limite se poate face în
condițiile prezenței anumitor circumstanţe sau stări care agravează sau atenuează
pedeapsa, dar întotdeauna potrivit dispozițiilor legale, și nu în mod arbitrar.

Formele individualizării. Aplicarea acestui principiu de către instanțele de

 judecată este posibilă întrucât legea penală nu instituie pedepse ce prezintă durate
Formele unice. Toate pedepsele cu închisoarea sau cu amenda prevăzute de normele penale
individualizării speciale sunt pedepse relativ determinate, ele prezentându-se în cadrul unor limite (de
ex., pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, sau pedeapsa amenzii de la 60 la 180 zile-
amendă, etc).
Această etapă de stabilire a limitelor speciale ale fiecărei pedepse în parte este
specifică activităţii de legiferare, şi reprezintă o primă manifestare a principiului
individualizării sancţiunilor de drept penal, şi anume individualizarea legală.
Individualizarea legală are un caracter general şi abstract, legiuitorul ţinând cont de
pericolul social abstract al infracţiunii.
Cea de a doua etapă a individualizării este realizată de către judecător în
momentul pronunţării hotărârii de condamnare, atunci când prin raportare la modul
concret de săvârşire a faptei, şi ţinând cont de toate criteriile generale de
individualizare a pedepsei, precizate anterior şi menţionate în cuprinsul art. 74 C.
pen., instanţa de judecată determină în concret pedeapsa, care, în general, este
cuprinsă între limite speciale. Această etapă se numeşte individualizarea judiciară.

30
 O a treia fază a individualizării pedepsei este realizată la momentul executării,
când, în penitenciar, Comisia pentru individualizarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate stabileşte regimul pe care cel condamnat trebuie să-l
execute. Această fază este cunoscută ca individualizarea administrativă.
Îndeplinirea scopurilor şi funcţiilor sancţiunilor penale are loc numai dacă
acestea au fost adaptate cazului concret, individual.
Totodată, acesta este şi un principiu instituţional al răspunderii penale.

Care sunt principiile fundamentale ale dreptului penal ? Enumerați-le.

31
 MODULUL II
APLICAREA LEGII PENALE
ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 3: Legea penală. Norma penală. Interpretarea legii penale. = 1 oră

 U.I. 4: Aplicarea legii penale în timp: principiul activităţii legii penale,

principiul neretroactivității, principiul retroactivităţii legii penale, aplicarea mai

favorabilă a legii penale. = 4 ore

 U.I. 5: Aplicarea legii penale în spaţiu: principiul teritorialităţii,

principiul personalităţii legii penale, principiul realităţii, principiul

universalităţii și extrădarea. = 4 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aplicarea

în spaţiu şi timp a legii penale.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

principiul teritorialităţii, şi celelalte principii de aplicare în spaţiu a legii
penale, inclusiv extrădarea, precum şi cunoaşterea aplicării legii penale în
timp, în cazul succesiunii mai multor legi penale.

32
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
Aspecte generale privind legea penală
(noțiune, categorii, norme, interpretare)

1. Legea penală.
Ceea ce interesează în cadrul acestui capitol este însuşirea noţiunilor privind
categoriile de legi penale, structura şi categoriile de norme penale, modul de inter-
pretare a acesteia şi aplicarea legii penale în timp și spațiu.
Definiție: Ce înțelegem prin noțiunea de lege penală ? Potrivit definiției legale
oferite de art. 173 CP, legea penală este definită ca fiind „ ... orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative
care la data adoptării lor aveau putere de lege”.

a. Categorii de legi penale. Legile penale pot fi clasificate în mai multe

 categorii potrivit unor criterii diferite.
Categorii de a.1. O primă clasificare a legilor penale ţine seama de criteriul întinderii dome-
legi penale niului de reglementare. Potrivit acestui criteriu, legile penale se pot clasifica în legi
penale speciale şi legi penale generale. Interesul acestei distincţii este în a aplica
principiul general cunoscut în drept ca principiul „specialia generalibus derogant”.
Astfel, în baza acestei clasificări, dacă o faptă este incriminată atât în Codul penal şi
într-o lege penală specială sau o lege nepenală cu dispoziţii penale, se va aplica legea
specială, cu prioritate față de Codul penal, care dobândește caracterul de lege generală,
cu care legea specială îşi completează, eventual, dispoziţiile.
a.2. Un alt criteriu îl reprezintă caracterul legilor penale. Acest criteriu divide
legile penale în legi ordinare şi legi extraordinare. De obicei, legile extraordinare
sunt, de cele mai multe ori, şi legi temporare.
Interesul distincţiei constă în aceea că legile extraordinare derogă, se aplică cu
prioritate, de la/față de cele ordinare.
a.3. Legile penale mai sunt clasificate în raport de durata lor de aplicare în legi
cu durată nedeterminată, marea lor majoritate, şi legi cu durată determinată, sau
legi temporare, care prevăd, în însuşi conţinutul lor, durata de existenţă a legii sau
eventual criteriile de determinare a acestei durate (de exemplu, pe durata stării de
asediu sau în timp de război etc.).
Interesul distincţiei rezidă în aceea că legile temporare se aplică cu prioritate în
fața celor având durată nedeterminată; de asemenea, legile temporare se aplică şi după
ieşirea lor din vigoare, dar doar pentru faptele săvârşite cât timp legea era în vigoare4 (a
se vedea principiul ultraactivității legii penale în timp – art. 7 CP).

b. Normele penale. Structura şi categorii de norme penale. Pentru a face

legătura cu acest nou paragraf, este important să plecăm de la precizarea că o lege
penală este alcătuită din mai multe norme penale. O normă penală, este, folosind o
comparație, ”cărămida” unei legi penale, este constituentul de bază al acesteia.

4
Vasile Dobrinoiu şi ceilalţi, op. cit., pp. 33-36.

33
 Din punct de vedere juridic, astfel cum preciza la disciplina Teoria generală a
dreptului profesorul Nicolae Popa, norma juridică este regula de conduită care
stabileşte drepturi şi obligaţii corelative, stabileşte linii de comportament şi sancţiuni
în cazul nerespectării lor.
În cazul normei penale, această definiție dată la teoria generală, are un
caracter relativ, întrucât ea este aplicabilă doar unei anumite categorii de norme
penale.

b.1. Structura normei penale. Potrivit opiniei dominante în doctrină, norma de

drept, în general, are o structură tripartită, fiind compusă din ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune.
Relativ la normele dreptului penal, structura acestora este diferită în funcție de
categoria de norme pe care o analizăm. Astfel, după cum vom prezența mai-jos, din
punct de vedere al conținutului și sferei lor de aplicare, normele penale se împart în
norme generale și norme speciale. Raportat la acest criteriu, vom analiza în
continuare, structura celor două categorii de norme.
Astfel, norma penală generală nu prezintă o structură clasică, fiind în
general alcătuită doar din ipoteză. Dispoziția acestor norme este implicită, în sensul
că ele trebuie să fie aplicate ca atare de către instanța de judecată, sancțiunea în cazul
nerespectării lor fiind nulitatea parțială a hotărârii judecătorești.
În schimb, norma penală specială se conformează împărţirii trihotomice a
normei juridice în general.
Ipoteza normei penale o reprezintă descrierea faptei incriminate. De exemplu,
în cazul infracţiunii de furt (art. 228 C. pen.), ipoteza normei este alcătuită din
sintagma „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi l însuşi pe nedrept”.
Dispozitivul normei penale constă în interzicerea unei acţiuni sau inacţiuni. În
cazul normelor penale, aceasta se regăseşte în expresia general folosită de legiuitor
„se pedepseşte”, sintagma având rolul de a arăta că tot ceea ce cuprinde ipoteza
normei penale este interzis destinatarilor ei .
Sancţiunea normei penale constă în pedeapsa aplicabilă celui ce încalcă
norma penală. În cazul normelor penale speciale, sancţiunea niciodată nu lipseşte. În
exemplul de mai sus, sancţiunea în cazul infracţiunii de furt simplu, (art. 228 C. pen..)
este „închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda”.

b.2. Categorii de norme penale. Necesitatea cunoaşterii diferitelor categorii de

norme penale rezidă, la fel ca şi în cazul legilor penale, din specificul pe care fiecare
categorie o prezintă. În acest sens, datorită importanței lor, noi am ales să vă
prezentăm clasificarea normelor penale potrivit a două criterii:
- al conţinutului şi sferei de aplicare, şi
- al compoziţiei normei penale.

34
 b.2.1. Conform primului criteriu, al conţinutului şi sferei de incidenţă,
normele penale se împart în norme generale şi norme speciale.
Normele penale generale sunt cele prevăzute în Partea generală a Codului
penal, prezentând cele trei instituții fundamentale ale dreptului penal (infracțiunea,
răspunderea și sancțiunile penale).
De aceea, din punct de vedere al conținutului lor, normele penale generale nu
prescriu dispoziții prin care să se interzică o anumită conduită, ci conțin prescripții
prin care sunt prezentate, descrise, caracterizate anumite instituții de drept penal,
corelate cu cele trei mari instituții fundamentale, menționate anterior (de exemplu,
este definită noțiunea de infracțiune – art. 15, alin. 1 CP, este definită recidiva – art.
41 CP, este prezentată noțiunea de reabilitare de drept – art. 165 CP, etc).
De asemenea, unele norme penale generale includ condiții de aplicare a
acestor instituții (după cum rezultă din dispozițiile art. 91 CP, care prezintă condițiile
de aplicare a suspendării executării sub supraveghere a pedepsei).
Întrucât și aceste norme au caracter imperativ, sancțiunea în cazul
nerespectării lor, este una de procedură penală, și anume nulitatea parțială sau totală a
hotărârii pronunțate cu nerespectarea lor.
Normele penale generale se pot regăsi și în legi penale speciale sau nepenale
care cuprind dispoziții penale, atunci când legiuitorul a considerat necesar să
completeze dispozițiile din partea generală a Codului penal. În acest ultim caz, aceste
normele generale prezente în legile penale speciale se vor aplica cu prioritate față de
cele din Partea generală a Codului penal.
Normele penale speciale se regăsesc în Partea specială a Codului penal și,
totodată, reprezintă cea mai mare parte din normele ce sunt cuprinse în legile penale
speciale care completează dispoziții din partea specială a Codului penal (după cum le-
am clasificat noi la izvoarele dreptului penal) sau din legi nepenale, care cuprind
dispoziții penale.
Această categorie de norme penale au drept funcție să prescrie o anumită
conduită pe care subiecţii raportului juridic penal ar trebui să o aibă, în caz
contrar nerespectarea ei dând naştere dreptului statului de a pedepsi şi obligaţiei,
pentru cei care au încălcat-o, de a suferi rigorile legii penale.
Cu alte cuvinte, sunt acele norme prin care se incriminează diferite categorii
de infracțiuni (de exemplu, descrierea faptei de omor – art. 188 CP, descrierea faptei
de viol – art. 218 CP, descrierea faptei de furt – art. 228 CP, etc). Nerespectarea lor
va conduce la comiterea unei infracțiuni, ce va implica atragerea răspunderii penale a
celui vinovat și aplicarea unei sancțiuni penale, de către organele abilitate ale statului.
ATENȚIE: criteriul de clasificare pentru aceste norme este conținutul lor; de
aceea, raportat la acest fapt, normele prin care sunt incriminate infracțiuni sunt norme
speciale, și nu generale, chiar dacă fiecare dintre acestea se pot aplica potențial
oricărei persoane. În concret, fiecare normă generală și specială devine activă în
funcție de cazul dedus judecății.

35
 b.2.2. Potrivit celui de al doilea criteriu, al compoziţiei normei penale, se face
distincţia între norme penale unitare şi norme penale divizate.
Normele penale unitare sunt norme care au o structură trihotomică (astfel
cum ați învățat deja la Teoria generală a dreptului), cuprinzând toate cele trei
componente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Sunt astfel de norme, normele penale speciale. Normele penale generale, fiind
norme descriptive, nu se pot încadra la această clasificare; ele cuprind doar ”ipoteza
de lucru”, dispoziția și sancțiunea neaplicării lor, fiind implicită, și decurgând, pe de o
parte, din caracterul lor imperativ, iar, pe de altă parte, din interpretarea per a
contrario a dispozițiilor din Codul de procedură penală privind apelul (art. 421, pct. 2,
lit. a) CPP) sau contestația (art. 4251, alin. 7, pct. 2, lit. a) CPP).
Normele penale divizate sunt norme incomplete, în sensul în care fie
sancţiunea, fie ipoteza se regăseşte în cadrul unei/unor alte norme penale.
Acest ultim tip de norme penale se împart la rândul lor în norme de
incriminare cadru sau norme în alb și în norme de trimitere.
Normele cadru sau normele penale în alb sunt norme care cuprind
incriminarea unei anumite fapte, precum şi sancţiunea specifică, dar în care se arată
că descrierea amănunţită a faptelor se va face prin alte acte normative speciale. De
exemplu, o normă cadru în cuprinsul Codului penal este cea cuprinsă în dispoziţiile
art. 348, care incriminează exercitarea fără drept a unei profesii. Ulterior, prin legi
speciale, fiecare profesie anume poate prevedea o ipoteză anume şi sancţiuni
specifice. Avantajul unei asemenea reglementări rezidă în aceea că va acoperi situa-
ţiile de vid legislativ, dar dezavantajele multiple, printre care neclaritatea ipotezei
normei cadru, impun renunţarea la astfel de norme cadru.
Normele de trimitere sunt acele norme penale care împrumută dispoziţia sau
sancţiunea ce îi lipseşte de la o altă normă penală, modificându-se ori de câte prin
norma la care face trimitere se modifică. În schimb, dacă norma la care face trimitere
se abrogă, norma de trimitere rămâne în forma pe care o avea norma înainte de
momentul abrogării sale. Un exemplu, în acest sens, sunt dispoziţiile art. 218 alin. (3)
lit. e), violul care a avut ca urmare o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii
victimei, şi care face trimitere la vătămarea corporală incriminată separat prin
dispozițiile art. 194 C. pen.

APLICAŢIE PRACTICĂ: Clasificarea normelor penale:

Subcategorii
Nr. Criteriul de
Tipul normei de norme Exemple
crt. clasificare
penale
1. Normele din partea generală a
1. Norme
Codului penal
generale
Conţinutul şi sfera 2. Normele din Legea nr. 546/2002
1. -
de incidenţă privind graţierea şi procedura acordării
2. Norme
acesteia faţă de dispoziţiile art. 160 C.
speciale
pen.

36
 1. Norme
- Art. 228 C. pen.
penale unitare
Compoziţia normei
2. a. Art. 348 C. pen.
penale a. Norme cadru
b. - Art. 218 alin. (3) lit. e) care face
2. Norme
trimitere indirect la dispoziţiile art. 194.
penale divizate b. Norme de
- Art. 216 prin raportare la art. 182 C.
trimitere
pen.

3. Interpretarea legii penale. Interpretarea legii penale este o operaţie logico-

raţională ce se efectuează cu ocazia aplicării normei de drept şi are drept scop aflarea
voinţei legiuitorului exprimată în aceste norme cu privire la cazul concret.

a. Rezultatul şi limitele interpretării. Rezultatul interpretării normelor juridice,

în general, este diferit. Astfel, în anumite cazuri, putem extinde aplicarea acelei
norme, şi în acest caz vorbim de interpretare extensivă, în anumite cazuri putem
interpreta norma juridică conform cu voinţa legiuitorului, fără a adăuga şi fără a o
restrânge, şi atunci vorbim de o interpretare declarativă, dar putem avea şi situaţi în
care o normă să fie restrânsă prin interpretare şi atunci avem o interpretare restrictivă.
În cazul normei penale, legea nu poate fi interpretată decât restrictiv,
 acestea fiind şi limitele ei de interpretare. Cu alte cuvinte, niciodată o normă penală
Norma penală este
întotdeauna de nu poate fi extinsă prin interpretare, potrivit adagiului poenalia sunt strictissimae
strictă interpretare interpretationis.

Care este principiul după care se interpretează legea penală ?

37
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
Aplicarea legii penale în timp

1. Principiul activităţii legii penale – art. 3 din codul penal. Acest principiu
decurge din principiul legalităţii şi este reglementat prin dispoziţiile art. 3 din codul
 penal care arată că: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea
Temporalitatea se află în vigoare”.
legii penale:
Activitatea legii Prin urmare, ceea ce ne interesează în dezvoltarea acestui principiu este a
penale cunoaşte când o lege penală intră şi iese din vigoare.
Potrivit art. 78 din Constituţie astfel cum a fost revizuită, legea publicată în
Monitorul Oficial al României intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la
o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Însă, ceea ce este specific legilor penale, este intrarea lor în vigoare, de cele
 mai multe ori, la o dată ulterioară precizată în actul normativ a cărui aprobare se
Intrarea în cere. Această tehnică legislativă a fost şi este aleasă de legiuitor pentru a da
vigoare după posibilitatea destinatarilor legii penale să o cunoască şi să îşi poată conforma
momentul
atitudinea noilor exigenţe legale. Totodată, această amânare a intrării în vigoare a
publicării
legilor penale dă posibilitatea şi practicienilor dreptului să aprofundeze noile realităţi
juridice, ceea ce este de dorit, pentru a nu crea dificultăţi în aplicarea legii penale.
De exemplu, codul penal a fost publicat în vara lui 1968, dar a intrat în
vigoare abia la 01.01.1969, primul nou cod penal a fost publicat în 2004, dar intrarea
sa în vigoare a fost amânată de mai multe ori, etc.
Ieşirea din vigoare a unei norme penale are loc prin abrogare. Abrogarea
 poate fi parţială şi totală, implicită şi explicită. În cazul dreptului penal, normele
Doar abrogarea penale nu pot ieşi din vigoare prin căderea în desuetudine. Pentru normele penale este
de preferat ca abrogarea să fie întotdeauna explicită pentru a nu da naştere unor
confuzii în aplicarea ei.
În legătură cu aplicarea principiului activităţii legii penale se pun următoarele
probleme de drept:
a. În cazul infracţiunilor care încep să fie săvârşite sub incidenţa unei legi şi se
epuizează sub incidenţa altei legi, cum ar fi infracţiunile continue, continuate și de
 obicei, se aplică legea din momentul epuizării lor, adică legea din momentul
Situaţii speciale
de aplicare a legii producerii ultimului rezultat.
penale În cazul infracțiunii progresive, acesteia i se aplică legea penală din
momentul consumării sale (adică momentul comietrii faptei) și nu al producerii
ultimului rezultat sau urmări (adică momentul în care se produc sau se constată
ultimele urmări – agravarea situației victimei).

b. Actele de participaţie penală care sunt săvârşite într-un moment diferit de

cel al realizării faptei de către infractor, vor fi judecate conform legii care guvernează
fapta. Cu alte cuvinte, în situația în care complicele sau instigatorul comit actele lor
de participație anterior comiterii faptei de către autor (activitatea instigatorului nu

38
 poate fi desfășurată decât anterior celei a autorului), vor fi sancționați conform legii
în vigoare la momentul comiterii faptei de către autor.

c. Concursul de legi penale5, ce reprezintă situaţia în care în acelaşi timp sunt

active două sau mai multe legi care reglementează aceeași situație juridică, dintre care
una este o lege generală, în timp ce alta este o lege specială. În situaţia în care legea
specială apare după legea generală, aplicarea principiului specialia generalibus
derogant este simplă şi fără probleme.
Situaţii delicate6, mai ales pentru cei care aplică legea, pot apare atunci când
legea generală intră în vigoare după legea specială. Apreciem că şi în aceste situaţii,
principiul menţionat mai sus se va aplica, doar dacă în legea generală se prevede expres
abrogarea sau modificarea legii speciale.

2. Principiul retroactivităţii legii penale sau al dezincriminării – art. 4 din

 codul penal. Este consacrat prin dispoziţiile art. 4 C. pen., care conţin regula potrivit
căreia legea care dezincriminează o infracțiune (abolitio criminis) se aplică şi
Retroactivitatea
legii penale faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Ca şi activitatea legii penale, şi
retroactivitatea prezintă o consacrare constituţională, conform art. 15 alin. (2).
Prin dezincriminare se înțelege scoaterea din sfera ilicitului penal a unei
infracțiuni; fapta care până atunci era prevăzută de legea penală, după ce aceasta a
fost dezincriminată, nu mai este deloc prevăzută în nicio normă penală.
Prin antiteză, incriminarea reprezintă activitatea legislativului de a elabora
norme penale prin care sunt descrise anumite infracțiuni, norme ce devin obligatorii
după intrarea lor în vigoare.
Simpla abrogare a unei norme penale, nu semnifică dezincriminarea unei
infracțiuni. În aceste cazuri, trebuie observat dacă nu cumva, dispozițiile prevăzute în
articolul/articolele abrogate, se pot regăsi în alte dispoziții legale, indiferent de legea
unde acestea ar putea fi prevăzute. Un astfel de exemplu, îl constituie fapta de
înșelăciune, ce era prevăzută de art. 2151 VCP, care prevedea mai multe variante
agravante (cum ar fi înșelăciunea în convenții sau înșelăciunea prin emiterea de CEC-
uri fără acoperire), care nu s-au mai regăsit în noua reglementare a art. 244 NCP. În
realitate, în acest caz, atât forma simplă, cât și forma calificată prevăzută de art. 244,
alin. 2 NCP cuprind, prin generalizarea lor, și ipotezele la care făcea referire articolul
anterior din Codul penal de la 1969. Prin urmare, în acest caz, nu există o
dezincriminare a acestor variante agravante ale infracțiunii de înșelăciune, care
existau anterior expres incriminate.
Fundamentul acestui principiu este în legătură cu scopul dreptului penal de
apărare socială şi care nu se mai justifică, dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.

5
Vasile Dobrinoiu, şi ceilalţi, op. cit., p. 73, Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 126-127.
6
Gheorghe V. Ivan, Extrădarea pasivă. Reflecţii, în RDP nr. 2/2007, p. 81.

39
 Prin urmare, regula retroactivităţii legii penale se aplică doar în ipoteza în care
este vorba despre o lege care dezincriminează o faptă, astfel încât acea faptă nu mai
există deloc în sfera ilicitului penal; în acest caz, fapta nu mai este infracțiune.
Legea de punere în aplicare, prin art. 3 și 8, adaugă faptul că dispozițiile
art. 4 din NCP sunt aplicabile și dacă fapta deși existentă în noua lege, nu mai
prevede aceleași elemente constitutive, inclusiv sub raportul formei de vinovăție;
totuși, dacă singura modificare este doar a denumirii infracțiunii, sau a unor
condiții de incriminare, fără ca aceasta să presupună o schimbare radicală a
definiției infracțiunii, legea penală se va aplica, eventual luându-se în
considerație și aplicarea legii penale mai favorabile.

Efectele acestui principiu. Potrivit acestei reguli odată cu intrarea în vigoare

a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor,
a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, precum şi toate consecinţele penale
ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate (fapta este
scoasă/ștearsă din cazierul judiciar). De aceea, persoana respectivă care a fost
condamnată pentru o infracţiune ce este dezincriminată, este considerată ca neavând
antecedente penale.

Alte cazuri de retroactivitate a legii penale.

(1) Un caz aparte de retroactivitate îl constituie legea penală interpretativă,
deoarece face corp comun cu legea pe care o interpretează, şi de aceea acţionează şi
pentru trecut, asupra tuturor cazurilor care au fost soluţionate sub imperiul acesteia
din urmă, de la data intrării ei în vigoare.
(2) Legea penală mai retroactivează și atunci când se pune problema aplicării
legii penale mai favorabile. După cum arată dispozițiile art. 15, alin. 2 din Constituție,
”legea penală nu se aplică retroactiv, cu excepția legii penale mai favorabile”. O
astfel de ipoteză apare atunci când noua lege care intervine pe durata procesului penal
este mai favorabilă infractorului decât legea activă la momentul comiterii infracțiunii,
întrucât legea nouă se va aplica pentru trecut, la o faptă comisă anterior intrării ei în
vigoare (art. 5). De asemenea, tot retroactiv se va aplica și legea penală nouă în
ipoteza redată de art. 6 NCP, adică atunci când după condamnarea definitivă intervine
o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară ca natură, durată sau cuantum decât
pedeapsa aplicată celui condamnat, potrivit celor dispuse în articolul arătat (art. 6
CP).
Când o lege penală devine retroactivă ?

40
 3. Principiul ultraactivităţii legii penale temporare. Acest principiu este
reglementat prin dispoziţiile art. 7 C. pen., și consacră regula potrivit căreia legea
penală adoptată în situații excepționale, cum ar fi starea de urgență, de asediu sau de
război, ori altele asemenea, se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare,
chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acest interval de timp, ci ulterior7.
A ultraactiva înseamnă că o lege care nu mai este în vigoare se aplică în
continuare, pentru fapte care au fost comise totuși, când ea era activă.
Situația redată de art. 7 CP, prezintă însă un caz de excepție, și anume cazul
legii excepționale sau al legii temporare, care având o existență limitată în timp, se va
aplica tuturor infracțiunilor comise când ea era în vigoare, dar care din diverse motive
nu au putut fi judecate definitiv până la ieșireea ei din vigoare.
Trebuie precizat, totuși, că ideea aplicării ultraactive a legi penale nu este
întâlnită numai în aczul acestui principiu, ci și în cazul legii penale mai favorabile,
atunci legea mai favorabilă este vechea lege (în ipoteza aplicării art. 5 CP).

4. Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor

nedefinitiv judecate – art. 5 din codul penal. Acest principiu primeşte şi el o
 reglementare legală prin dispoziţiile art. 5 din codul penal care arată că: “În cazul în
Aplicarea legii care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit
penale mai
favorabile una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.
Condiții de aplicare:
- să fie săvârșită o infracțiune;
- între momentul săvârșirii infracțiunii și momentul judecării definitive a cauzei
să fie adoptate mai multe legi penale;
- toate aceste legi penale să prevadă infracțiunea care a fost săvârșită, dar în
 condiții diferite;
Criterii de
- niciuna dintre aceste legi să nu prevadă dezincriminarea faptei, întrucât în
descoperire a
legii penale mai acest caz se va aplica art. 4.
favorabile Dificultatea aplicării acestui principiu constă în a descoperi legea penală mai
favorabilă.
Criterii de determinare a legii penale mai favorabile. Pentru a descoperi care
dintre legile adoptate în perioada dintre momentul săvârșirii infracțiunii și momentul
judecării sale definitive este legea cea mai favorabilă, este necesar să avem în vedere
toate dispozițiile legale aplicabile în cauza respectivă din fiecare lege în parte. Astfel, în
urma unei ”dispute” între Curtea Constituțională și Î.C.C.J., tranșată în favoarea Curții
Constituționale, aceasta a hotărât că în aplicarea art. 5 CP prin Decizia nr. 265/2014
că:”Dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii
penale mai favorabile”.

7
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., p. 132.

41
 Cu alte cuvinte, este de reţinut faptul că instanţa nu poate combina dispoziţiile
mai favorabile dintr-o lege cu cele mai favorabile dintr-o altă lege, formând o lex
tertia. Instanţa va trebui să analizeze şi să decidă care dintre cele două, trei sau mai
multe legi este mai favorabilă, realizând o analiză a condiţiilor de incriminare, de
tragere la răspundere penală precum şi a pedepselor, în ansamblul ei.
Exemplu: să presupunem că ”X” a comis infracțiunea de furt simplu în formă
continuată și că este recidivist. Fapta a fost comisă la data de 10 octombrie 2013,
când era în vigoare Codul penal de la 1969, însă pe durata judecării infracțiunii în
primă instanță, adică la Judecătoria Târgoviște, intră în vigoare Noul Cod penal.
Pentru a stabili legea mai favorabilă, instanța va trebui să compare ce pedeapsă va
rezulta în urma aplicării dispozițiilor de la infracțiunea continuată și recidivă raportate
la pedeapsa pentru furt simplu potrivit Codului penal anterior și potrivit Noul Cod
penal, și astfel să aleagă, în funcție de pedeapsa rezultată, legea aplicabilă ca fiind
legea mai favorabilă. Instanța nu va putea în acest caz să aleagă dispozițiile din Codul
penal anterior care sunt mai favorabile aplicării recidivei și să le combine cu cele de
la infracțiunea continuată din Noul Cod penal care ar fi fost mai favorabile
infractorului, ci va trebui să aleagă în ansamblul legea care va rezulta cea mai
favorabilă infractorului, după ce aplică dispozițiile legale pentru toate instituțiile
aplicabile speței respective.
În analiza legii penale mai favorabile, instanța se va ghida și va realiza o
analiză a:
- condiţilor de incriminare a faptei – cu cât sunt mai multe, cu atât legea este
mai favorabilă, întrucât restrânge sfera ei de aplicare;
- condiţiilor privind răspunderea penală;
- sancţiunilor aplicabile.
Atunci când compară sancțiunea dintr-o lege cu cea dintr-o altă lege, este
posibil să existe una din următoarele situații:
1. să fie modificat doar minimul special - și atunci instanța va alege legea care
prevede un minim mai mic; de exemplu: în VCP, pedeapsa pentru infracțiunea ”x”
era de la 1 la 5 ani, în timp ce NCP prevede pedeapsa pentru aceeași infracțiune
de la 6 luni la 5 ani.
2. să fie modificat doar maximul special - și atunci instanța va alege legea care
prevede un maxim mai mic; de exemplu: în VCP, pedeapsa pentru infracțiunea ”x”
era de la 1 la 5 ani, în timp ce NCP prevede drept pedeapsa pentru aceeași
infracțiune de la 1 la 3 ani.
3. să fie modificată natura pedepsei, astfel:VCP prevedea și pedeapsa
detențiunii pe viață, în timp ce NCP prevede doar pedeapsa închisorii; sau VCP
prevedea doar pedeapsa închisorii, în timp ce NCP prevede pedeapsa închisorii
alternativ cu amenda. De exemplu: în VCP, pedeapsa pentru furt simplu era
închisoarea de la 1 la 12 ani, în timp ce NCP prevede acum pedeapsa închisorii de la
6 luni la 3 ani, alternativ cu amenda.

42
 În toate aceste cazuri (de la 1 la 3), instanța va alege a doua lege ca fiind mai
favorabilă infractorului.
4. dacă au fost modificate însă atât limita inferioară, în sensul creşterii, cât şi
cea superioară în sensul scăderii ei, problema se rezolvă atunci astfel: dacă în cazul
concret există circumstanţe atenuante astfel încât instanţa tinde spre minim, va fi mai
favorabilă legea care prevede un minim mai mic, în timp ce, dacă există circumstanţe
agravante, iar instanţa va dispune aplicarea unei pedepse către maximul ei superior,
atunci va fi mai favorabilă legea care prevede un maxim mai mic.
ALTE EXEMPLE:
Exemplul I:
1. Legea 1 prevede pentru infracţiunea “I” o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani.
2. Legea 2 prevede pentru aceeaşi infracţiune ”I” o pedeapsă cuprinsă între 1
şi 3 ani.
Răspuns: Va fi mai favorabilă legea 2, întrucât prevede un maxim special mai
mic.
Exemplul II:
1. Legea 1 prevede pentru infracţiunea “I” o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani.
2. Legea 2 prevede pentru aceeaşi infracţiune ”I” o pedeapsă cuprinsă între 2
şi 7 ani.
Răspuns: Va fi mai favorabilă legea 1, întrucât prevede ambele limite de
pedeapsă mai mici.
Exemplul III:
1. Legea 1 prevede pentru infracţiunea “I” o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani.
2. Legea 2 prevede pentru aceeaşi infracţiune ”I” o pedeapsă cuprinsă între 2
luni şi 4 ani.
Răspuns: Dacă în acest caz există circumstanţe atenuante, atunci va fi mai
favorabilă legea 1, dar dacă există circumstanţe agravante atunci va fi mai favorabilă
legea 2.
Practică judiciară obligatorie (de studiat): În aplicarea art. 5 din NCP,
ÎCCJ a pronunțat mai multe recursuri în interpretare (hotărâri preliminare), după cum
urmează: HP nr. 5/2014, HP nr. 10/2014, HP nr. 21/2014, HP nr. 13/2015, HP nr.
29/2015, HP nr. 7/2016 sau HP nr. 11/2016 (a se vedea site-ul oficial al ICCJ –
www.scj.ro).

Folosind criteriile deja prezentate, precizaţi care dintre cele două legi este mai favorabilă:
Prima lege prevede pentru infracţiunea comisă o sancţiune cu închisoarea de la 10 la 20 de
ani. Cea de-a doua lege prevede pentru infracţiunea comisă o sancţiune cu închisoarea de la
7 la 25 de ani. Motivaţi răspunsul.

43
 5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor
definitiv judecate – art. 6 din Noul Cod penal. O altă regulă de aplicare a legii
penale mai favorabile se referă la cazurile deja judecate, în care fie legea nouă prevede
pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură (de exemplu, schimbarea
pedepsei din detenţiunea pe viaţă în închisoare sau din închisoare în amendă) fie
pedeapsa aplicată de instanță depășește maximul special prevăzut de noua lege.
În reglementarea acestui principiu, Noul Cod penal a ținut cont de observațiile
doctrinale făcute anterior cu privire la dispozițiile art. 15 din Codul penal de la 1969.
Aceste dispoziții permiteau intervenția instanței chiar și în situația în care pedeapsa
aplicată potrivit legii vechi se încadra în limitele și natura pedepsei prevăzute de noua
reglementare, situație apreciată, nu de puțini oameni de drept, ca dând naștere
arbitrariului și încălcând principiul autorității de lucru judecat, fără a exista un motiv
justificat pentru aceasta.
În consecință, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea de aplicare și art. 6 C.pen.,
se va aplica obligatoriu legea penală mai favorabilă atunci când pedeapsa aplicată de
instanță depășește limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă sau când se prevede o
pedeapsă cu o natură diferită mai ușoară.
În situația în care, după ce s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare
pedeapsa astfel dispusă de instanță se încadrează în noile limitele prevăzute de legea
nouă, atunci, aceasta nu se va mai modifica, ci se va executa integral, astfel cum a fost
stabilită de instanța de judecată.
Pentru aplicarea acestui principiu este necesar a fi îndeplinite trei condiții:
să se pronunțe o hotărâre definitivă de condamnare;
hotărârea să rămână definitivă înainte de momentul intrării în vigoare a
noii legii;
pedeapsa pronunțată de instanță să aibă fie o natură mai grea decât cea
prevăzută de noua lege, fie ca, deși având aceeași natură, ea este mai mare decât
maximul prevăzut de noua lege.
Această condiție, este detaliată în cuprinsul art. 6 C.pen. și art. 13 din Legea de
aplicare. Cu alte cuvinte, cazurile în care se aplică art. 6, coroborat cu art. 13 din
Legea de aplicare sunt următoarele:
 dacă pedeapsa dispusă de instanță este închisoarea mai mare decât
maximul prevăzut de noua lege, atunci, pedeapsa prevăzută prin hotărârea de
condamnare se reduce la acel maxim. Exemplu: prin hotărârea de condamnare
s-a aplicat pedeapsa închisorii de 10 ani (în condițiile în care pedeapsa era de la
3 la 18 ani); după intrarea în vigoare a noii legi penale, aceasta prevede pentru
infracţiunea pentru care persoana a fost condamnată pedeapsa închisorii, dar ale
cărei limite speciale sunt de la 2 la 7 ani. În acest caz, pedeapsa se va reduce de
la 10 ani la maximul prevăzut în legea nouă– adică la 7 ani). ATENȚIE: în
acest caz, instanța care va face această înlocuire, nu va rejudeca cauza și nu va
face o nouă individualizare a pedepsei. Reducerea pedepsei nu se va face

44
propoțional cu limitele ce existau anterior, ci doar se va coborâ pedeapsa la
noul maxim.
 dacă pedeapsa stabilită de instanță prin hotărârea de condamnare este
amenda și aceasta depășește maximul prevăzut de noua lege atunci, amenda se
va reduce la acest nou maxim. Și în acest caz, instanța nu va face o
reindividualizare a pedepsei amenzii, ci doar o operație simplă de înlocuire a
vechii amenzii, fix cu maximul amenzii prevăzut în legea nouă.
Situație specială: Pentru a determina care pedeapsă cu amenda este mai
favorabilă, după intrarea în vigoare a NCP se va compara amenda aplicată în
baza Codului penal din 1969 cu suma ce rezultă din aplicarea NCP, apreciindu-
se pentru persoana fizică că o zi-amendă valorează 150 lei, iar pentru persoana
juridică 2000 lei;
 dacă o persoană a fost condamnată în baza Codului penal din 1969 pentru
o infracțiune din care a rezultat și un folos patrimonial, nu se vor aplica
dispozițiile art. 62 C.pen., care permit adăugarea la pedeapsa închisorii și pe cea
a amenzii. De altfel, și fără această precizare, comparând cele două legi, întrucât
NCP prevede un plus de sancțiune, este evident că vechea lege este mai
favorabilă;
 dacă s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar noua lege prevede doar
pedeapsa închisorii, detențiunea pe viață (DV) se înlocuiește cu maximul
închisorii prevăzut pentru aceea infracțiune. Exemplu: Dacă „X” a fost
condamnat la pedepasa DV pentru omor calificat, și presupunând că în prezent
fapta sa ar fi calificată drept omor simplu, unde pedeapsa este doar închisoarea
de la 10 la 20 de ani, fără a mai prevedea alternativ și pedeapsa DV, atunci DV
se va înlocui cu pedeapsa închisorii de 20 de ani (adică maximul prevăzut de
noua lege).
 dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa
amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi
maximul special prevăzut de legea nouă. Ținându-se seama de partea executată
din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea
amenzii.
Se observă că, în acest caz, instanța care va aplica art. 6, și va trebui să
înlocuiască închisoarea cu amenda, va realiza o proporționalizare a aplicării
amenzii, în funcție și de fapta comisă și de împrejurările în care a fost comisă,
dar și de cât anume s-a executat din pedeapsa închisorii. Însă, pentru acest caz,
legea nu prevede criterii clare, obiective la care instanța să se raporteze pentru a
stabili noua pedeapsă a amenzii; de aceea, propunem să se realizeze aceasta
atât în funcție de criteriile generale de individualizare, cât și proporțional cu
pedeapsa închisorii stabilită de instanță față de limitele speciale din legea veche,
proporție pe care să o aplice și în cazul amenzii aplicate potrivit noii legi.

45
 Dispozițiile art. 6 se aplică și în situația în care pedeapsa a fost integral
executată. Interesul reținerii unei pedepse mai mici rezidă din calcularea termenului de
reabilitare. În acest caz, persoana nu poate solicita despăgubiri statului român pentru
executarea unei pedepse mai mari, întrucât pedeapsa aplicată inițial a fost legal aplicată.
Exemplu: Astfel, dacă ”X” a fost condamnat la 6 ani de închisoarea pe care i-a
executat deja, însă noua lege care a intrat în vigoare după ce ”X” a executat pedeapsa,
prevede pentru fapta comisă de ”X” o pedeapsă cu închisoarea de la 1 la 5 ani, atunci se
va considera că ”X” a executat 5 ani. În acest caz, termenul de reabilitare este de 4 ani
(dacă pedeapsa rămânea de 6 ani, termenul de reabilitare era de 5 ani), și se calculează
de la data când s-ar fi împlinit cei 5 ani, și nu 6 ani. Deci ”X” va beneficia de două ori,
în sensul că se va dispune reabilitarea sa mai repede, decât dacă nu ar fi existat și
această posibilitate.
Acest principiu se aplică şi în cazul pedepselor complementare, al măsurilor
de siguranţă, precum şi al măsurilor educative. Astfel, dacă acestea nu mai sunt
prevăzute de noua lege, ele nu se mai execută, iar dacă pentru acestea, în noua lege, se
prevede un nou conţinut, atunci ele se vor executa în conţinutul şi limitele prevăzute de
această lege.
Totuși, spre deosebire de Codul penal anterior, noua lege prevede posibilitatea
de a se aplica pedepsele complementare și măsurile de siguranță în baza noii legi, dacă
aceasta este mai favorabilă sub acest aspect, chiar dacă pedeapsa principală a fost
aplicată și rămâne aplicată în baza legii vechi, aceasta din urmă fiind mai favorabilă.

46
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5
Aplicarea legii penale în spaţiu

1. Principiul teritorialităţii.
a. Definiţie şi prezentare. Este reglementat în cadrul dispoziţiilor art. 8 din
 codul penal în următoarea formă: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe
Spaţialitatea legii
penale:
teritoriul României”.
Definiţie Este principiul de bază în aplicarea legii penale în spaţiu, celelalte principii
fiind aplicabile în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării noastre, în
anumite circumstanţe şi condiţii specifice reglementate de norma penală.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării noastre
presupune că atât calificarea faptei ca infracţiune, cât şi condiţiile răspunderii penale,
aplicarea sancţiunilor şi executarea acestora se realizează în baza legii penale române,
indiferent de calitatea făptuitorului.
Acest principiu este expresia suveranităţii şi independenţei ţării.
Pentru definirea acestui principiu este nevoie mai întâi să definim noţiunea de
teritoriu şi noţiunea de faptă săvârşită pe teritoriul ţării.
 În funcţie de definirea acestor două noţiuni ne vom da seama de limitele şi
Spaţialitatea legii
penale: modul de aplicare a acestui principiu.
Definiţie Noţiunea de teritoriu este definită potrivit dispoziţiilor art. 8 din codul penal,
astfel: “Prin termenul de teritoriu din expresiile “teritoriul României” şi “teritoriul
ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi
spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale
acesteia.”
Elementele cuprinse în această definiţie legală este necesar să fie coroborate
cu alte texte de lege pentru a avea imaginea completă a noţiunii de teritoriu.
Astfel, întinderea de pământ este suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele
de stat astfel cum sunt ele recunoscute prin tratatele de bună-vecinătate cu statele
limitrofe nouă.
Apele interioare cuprind toate apele curgătoare (izvoare, pârâuri, râuri) sau
 stătătoare (lacuri, bălţi, golfuri maritime) cuprinse între frontiere de stat, precum şi
Ape interioare
apele maritime interioare. Potrivit art. 4 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic
al apelor maritime, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României, apele
maritime interioare sunt apele maritime cuprinse între ţărm şi liniile de bază. Liniile
de bază sunt acele linii imaginare ce unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului în
mare, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, a locurilor de acostare, a
amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente, sau liniile celui
mai mare reflux de-a lungul ţărmului.
Marea teritorială este definită potrivit Legii nr. 17/1990 ca fiind întinderea
 de ape ce porneşte de la liniile de bază înspre larg pe o distanţă de 12 mile marine sau
Marea teritorială
22.224 m.

47
 Subsolul include atât subsolul terestru cât şi cel maritim.
 Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra teritoriului tării şi asupra
căreia România îşi extinde suveranitatea, până la limita spaţiului cosmic. Limita
Subsolul
Spaţiul aerian spaţiului cosmic este dată de limita celui mai de jos perigeu, adică orbita ce permite
menţinerea unui satelit în aer (aproximativ 90-110 km).
Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării este definită potrivit
 dispoziţiilor art. 8 alin. 3 din codul penal astfel:
“Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune
Infracţiune
săvârşită pe comisă pe teritoriul arătat mai-sus sau pe o navă ori aeronavă română.
teritoriul ţării Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare
ori s-a produs rezultatul infracţiunii”.
Dispoziţiile art. 8 alin. 3 din codul penal instituie ceea ce se cunoaşte sub
numele de principiul ubicuităţii sau al desfăşurării integrale, potrivit căruia, dacă
numai un act de executare s-a săvârşit pe teritoriul ţării noastre atunci se consideră că
întreaga faptă a fost săvârşită pe teritoriul ţării.
 Potrivit art. 12 CP, aplicarea acestui principiu are un caracter subsidiar,
Excepţii realizându se doar dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională.
Imunitatea de
jurisdicţie b. Excepţii de la principiul teritorialităţii. Acestea sunt următoarele:
 imunitatea de jurisdicţie. Legea penală română nu se aplică reprezentanţilor
diplomatici ai statelor străine, sau persoanelor care potrivit convenţiilor internaţionale
nu sunt supuse jurisdicţiei statutului Român. Exemple: şefi de state, de guvern,
,miniştrii de externe, membrii personalului diplomatic şi consular, reprezentanţii unor
organisme internaţionale (cum ar fi O.N.U.).
  legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite în localurile şi pe terenurile
Localurile misiunilor diplomatice străine din România. Pe bază de reciprocitate, se consideră
misiunilor
că teritoriul acestor misiuni diplomatice aparţine statului al cărui drapel îl arborează,
diplomatice
în aceste situaţii legea aplicabilă fiind legea statului respectiv.
  infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori
staţionate pe teritoriul ţării noastre în baza unui acord cu statul Român. Şi în acest
Militarii unei
armate străine caz se aplică legea statului ale cărei armate tranzitează teritoriul României.
aflate în trecere  infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor folosite în scopuri
militare ori folosite în scopuri guvernamentale (de exemplu, Air Force One) care
 se află pe teritoriul ţării cu acordul statutului român, precum şi infracţiunile săvârşite
Navele şi de personalul acestora nave şi aeronave cât timp acestea se află în porturile sau
aeronavele
străine militare aeroporturile româneşti, sau în apele maritime interioare sau în marea teritorială
sau română. Şi în acest caz se aplică legea statului al cărei drapel îl arborează nava sau
guvernamentale
aeronava respectivă. O excepţie de la această excepţie o reprezintă navele şi
aeronavele folosite în scopuri comerciale. Infracţiunile săvârşite la bordul unor
 astfel de nave sau aeronave atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti
Situţia specială a
navelor
comerciale

48
 se judecă după legea penală română. Acelaşi regim se aplică şi persoanelor aflate la
bordul unor astfel de nave sau aeronave.
Dacă navele sau aeronavele comerciale sunt doar în trecere prin marea
teritorială sau spaţiul aerian românesc atunci nu se aplică legea penală română. Şi de
la această regulă există următoarele cinci excepţii, în sensul în care chiar dacă nava
sau aeronava se află în trecere prin spaţiul aerian sau prin marea teritorială, se aplică
legea penală română:
 dacă infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană
 fără cetăţenie care domiciliază în România.
Cele cinci  dacă infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau
excepții de la
împotriva unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României.
excepție în cazul
aplicării  dacă infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară
principiului sau în marea teritorială.
teritorialității
pentru navele  dacă exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea
comerciale traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope.
 dacă asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei
sau aeronavei ori de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion
îl arborează nava sau aeronava.

1. În noţiunea de teritoriu intră (enumerare).

2. Enumeraţi excepţiile de la principiul teritorialităţii.
1.

2.

2. Principiul personalităţii legii penale române. Principiul personalităţii

legii penale române este un principiu complementar celui al teritorialităţii, ce se
 sprijină în primul rând pe raţiuni de politică penală, pentru a evita imunitatea
conaţionalilor infractori care săvârşesc infracţiuni în străinătate şi pentru a asigura un
Personalitatea
legii penale respect mai mare faţă de legea proprie. Noua reglementare a ținut cont de criticile
aduse acestui principiu, ceea ce i se reproșa în legea penală anterioară fiind faptul că
punea cetățenii români într-o situație de inferioritate juridică și socială față de
cetățenii statului unde s-ar fi aflat. Noile condiții de aplicare sunt mult mai rezonabile
și dau, totodată curs, și relațiilor de colaborare ce există între state, mai ales la nivel
european.

49
 Principiul este definit, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 C. pen, fiind
cunoscut și sub denumirea de principiul naţionalităţii active, și presupune că legea
penală română se aplică și infracțiunilor săvârșite în străinătate de către un cetățean
român sau persoană juridică română, în anumite condiții.
Aceste condiții sunt următoarele (este necesar ca ele să fie îndeplinite
cumulativ):
- infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării, astfel cum a fost
definită noţiunea în art. 8 C. pen.;
- fapta să fie sancționată potrivit legii penale române cu pedeapsa detențiunii
pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 de ani;
- dacă pentru infracțiunea comisă se prevede doar pedeapsa amenzii, singură
sau alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani, atunci infractorului i se va
aplica legea penală română dacă fapta este infracțiune și potrivit legii penale a locului
unde fapta a fost comisă – se impune în acest caz dubla incriminare;
- infractorul, la momentul săvârşirii faptei, să fie cetăţean român sau apatrid
cu domiciliul în România sau o persoană juridică română, adică o persoană juridică
care a fost înmatriculată în țara noastră.
- aplicarea legii penale române se va face doar dacă nu se dispune altfel printr-
un tratat internațional la care România este parte (potrivit art. 12 CP);
- în toate cazurile însă, acțiunea penală se va pune în mișcare doar cu
autorizarea prealabilă a procurorului general de pe lângă Curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află parchetul mai întâi sesizat, sau, potrivit competenței materiale,
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Această autorizație trebuie să fie emisă în termen de 30 de zile de la data primirii
solicitării, termen care, în opinia noastră este unul de decădere, el putând fi prelungit
până la 180 de zile.

3. Principiul realităţii legii penale române. Regula este definită potrivit

dispoziţiilor art.10 C. pen., şi mai este cunoscută ca principiul naţionalităţii pasive
 sau principiul protecţiei reale.
Realitatea legii Acest principiu consacră aplicarea legii penale române în afara teritoriului
penale ţării, dacă victima este cetăţean român sau este însuşi statul român, în anumite
condiţii. Noul Cod penal simplifică mult reglementarea din Codul penal de la 1969.
Textul art. 10 din NCP face aplicabilă legea penală română indiferent de natura
infracțiunii comise împotriva cetățeanului român sau a persoanei juridice române. În
plus, dispozițiile sale sunt mai clare, precizând expres că autorizarea pentru a pune în
mișcare acțiunea penală o dă doar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, cu condiția ca infrațiunea să nu fi fost deja dedusă
judecății în statul unde a fost comisă.
Să vedem, în detaliu, care sunt condițiile de aplicare ale acestui principiu
(este necesar ca ele să fie îndeplinite cumulativ):

50
 - infracţiunea să fie săvârşită în străinătate, sau, altfel spus, în afara
tertitoriului țării astfel cum a fost definit potrivit art. 8 C.pen.;
- infractorul să fie un cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în
România;
- victima să fie un cetățean român, o persoană juridică română sau însuși statul
român;
- legea penală română se va aplica pentru a-și proteja proprii cetățeni
indiferent de infracțiunea care a fost comisă, spre deosebire de reglementarea
anterioară care condiționa aplicarea legii penale române de comiterea anumitor
infracțiuni de o anumită gravitate (de exemplu, infracțiunile contra statului sau
infracțiuni care au avut ca urmare moartea victimei, indiferent de calificarea lor, sau o
vătămare corporală gravă);
- acţiunea penală se pune în acest caz în mişcare doar cu autorizarea
prealabilă a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie ;
- fapta să nu facă obiectul unei proceduri judiciare în statul unde a fost
comisă. Termenul de procedură judiciară este mai larg decât cel de ”a deduce
judecății” o faptă și implică orice procedură judiciară, chiar dacă ea este reglementată
de legea penală română, sau chiar dacă ea nu este reglementată în aceeași manieră
cum o face legea penală română (de exemplu, se consideră procedură judiciară și
înțelegea intervenită între procuror și inculpat, sau între inculpat și victimă, chiar dacă
acestea nu sunt posibile potrivit legii penale române);
- legea penală română se aplică numai dacă nu se dispune altfel printr-un tratat
internațional la care România este parte (potrivit art. 12 CP).

4. Principiul universalităţii. Acest principiu este consacrat legal prin

 dispoziţiile art. 11 C. pen., prin aceasta urmărindu-se ca nicio persoană străină, care s-ar
refugia pe teritoriul României să nu rămână nepedepsită. Aplicarea legii penale române
Universalitatea
legii penale în baza acestui principiu, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării noastre;
- să fie vorba despre o infracţiune pe care statul român și-a asumat obligația de a
o reprima, indiferent dacă este sau nu prevăzută de legea statului unde a fost comisă,
sau să se fi cerut extrădarea sa, iar aceasta să fi fost refuzată, indiferent din ce
considerent;
- infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România;
- infractorul să se afle de bunăvoie în România. Potrivit art. 237 din Legea de
aplicare, aceasta presupune ca infractorul să se afle benevol pe teritoriul țării noastre, în
raport cu infracțiunea care atrage aplicarea principiului universalității.
Potrivit art. 12 CP, aplicarea acestui principiu are un caracter subsidiar,
realizându-se doar dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională.
Totodată, trebuie precizat că aplicarea acestui principiu este condiţionată şi de
alte elemente de natură procedurală. Astfel, legea penală română nu se aplică dacă

51
 potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea există vreo cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori a
executării pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori considerată ca executată. În
situația în care pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată în parte se va recurge
la procedura recunoașterii hotărârilor străine pronunțate în străinătate.

5. Extrădarea.
a. Noţiune. Extrădarea este un act bilateral între două state, în baza căruia un
stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat, îl predă pe acesta, la
cerere, celuilalt stat, pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese
condamnat8.
 La extrădare participă întotdeauna două state:
Extrădarea: - statul solicitant, care poate fi statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit
- noțiune,
- feluri infracţiunea, statul al cărui cetăţean este infractorul sau statul unde s-au produs urmările
- reglementare faptei, şi
- statul solicitat – este statul pe teritoriul căruia se află infractorul sau con-
damnatul.
b. Felurile extrădării. Privind din prisma statului care solicită sau acordă
extrădarea, aceasta poate fi de două feluri:
- activă, pentru statul care solicită extrădarea, şi
- pasivă, pentru statul căruia i se solicită extrădarea.
c. Reglementarea extrădării. Extrădarea este reglementată de dispoziţiile art. 19
din Constituţie, astfel cum a fost revizuită, art. 9 C. pen., precum şi de dispoziţiile
cuprinse în Titlul II din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie
penală9, astfel cum a fost modificată. În conformitate cu dispoziţiile art. 9 C. pen.,
extrădarea poate fi acordată în principal în baza convenţiilor internaţionale încheiate de
România, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în baza legii.
În legătură cu dispoziţiile finale ale art. 9, care vizează acordarea extrădării „în
temeiul legii”, se impun unele precizări10.
După modificarea Constituţiei, prin Legea de revizuire nr. 429 din 23 octombrie
2003, au fost modificate inclusiv prevederile art. 19, care în noua reglementare arată că
extrădarea se acordă în baza convenţiilor internaţionale şi pe bază de reciprocitate,
nemaiinvocând legea ca temei al acesteia. În aceste condiţii, ne punem fireasca între-
bare dacă legea mai poate fi invocată ca temei al extrădării (în cazul de faţă, este vorba
despre Legea nr. 302/2004)? Răspunsul este pozitiv, rezultând din coroborarea mai

8
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală, ediţie revăzută şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, ediţiile 2007 şi 2009, p. 81.
9
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost publicată în M.
Of. nr. 594 din 1 iulie 2004, şi a fost modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 302/2004, publicată în M. Of. nr. 534 din 21 iunie 2006, precum şi prin Legea nr.
222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004, publicată în M. Of. nr. 758 din 10
noiembrie 2008.
10
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 82.

52
 multor texte de lege. Potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 302/200411, acestea se aplică în
completarea situaţiilor nereglementate şi constituie dreptul comun în materie pentru
autorităţile române. Chiar în lipsa unei dispoziţii legale, putem considera că dispoziţiile
din convenţiile internaţionale sau din declaraţiile de reciprocitate se completează cu
cele ale legii speciale.
În concluzie, apreciem că legea specială vine în completarea convenţiilor
internaţionale şi a declaraţiilor de reciprocitate, fiind un „ghid” pentru organele
judiciare în analiza extrădării.
d. Condiţiile extrădării.
d.1. Condiţii cu privire la infracţiune. Condiţiile cu privire la infracţiune derivă
din legea specială, şi le putem enunţa astfel:
 - infracţiunea să fie săvârşită pe teritoriul statului solicitant, împotriva
Condiții intereselor acestuia, sau de către un cetăţean al acelui stat;
privitoare la
infracțiune
- să nu fie aplicabilă legea penală română potrivit principiilor dezvoltate mai
sus;
- fapta să fie incriminată de legea ambelor state care participă la extrădare12;
- dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală
de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată13;
- pedeapsa prevăzută de legea ambelor state este închisoarea de cel puţin un an,
dacă se solicită extrădarea unui inculpat, iar în cazul în care se solicită extrădarea unui
condamnat, pedeapsa trebuie să fie închisoarea de cel puţin 4 luni. În cazul în care s-a
aplicat suspendarea condiţionată parţială a executării pedepsei, atunci restul rămas de
executat prin privare de libertate trebuie să îndeplinească condiţiile menţionate mai
sus14;
- dacă infracţiunea s-a comis pe teritoriul unui stat terţ, altul decât cel care
solicită extrădarea, ea poate fi acordată acestuia dacă legea română nu conferă
competenţe de urmărire şi judecată autorităţilor române, potrivit principiilor dezvoltate
mai sus, sau atunci când statul solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia
s-a săvârşit infracţiunea nu va cere el însuşi extrădarea pentru aceea faptă;
- în fine, extrădarea nu poate fi acordată, dacă infracţiunea săvârşită este de
natură politică sau este o infracţiune conexă cu una de natură politică, sau este o
infracţiune militară care nu constituie o infracţiune de drept comun. Nu se consideră
infracţiuni politice atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale,
crimele împotriva umanităţii etc.15

11
Conform art. 4, care reglementează preeminenţa dreptului internaţional, şi art. 5, care reglementează
curtoazia internaţională şi reciprocitatea, din Legea nr. 302/2004.
12
Conform art. 26 din Legea nr. 302/2004.
13
Conform art. 29 din Legea nr. 302/2004.
14
Conform art. 30 din Legea nr. 302/2004. Dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 302/2004 au fost modificate
prin Legea nr. 224/2006, fiind puse în acord cu prevederile art. II din Convenţia europeană privind
extrădarea, la care România formulase rezerve, deoarece, potrivit legii extrădării (anterior modificării),
durata sancţiunii prevăzute de legea celor două state trebuia să fie mai mare de 2 ani, iar în cazul unei
pedepse ce urma a fi executată, trebuia să fie mai mare de 1 an.
15
Conform art. 241 din Legea nr. 302/2004.

53
 d.2. Condiţii cu privire la persoana supusă extrădării. Condiţiile cu privire la
 persoana supusă extrădării derivă din legea specială, şi le putem enunţa astfel:
Condiții - infractorul sau condamnatul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu
privitoare la domiciliază în România;
persoana supusă
extrădării - potrivit Constituţiei, astfel cum a fost revizuită, pot fi extrădaţi şi cetăţenii
români, în următoarele situaţii: dacă există o convenţie internaţională multilaterală la
care România este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă
domiciliază pe teritoriul statului solicitant, dacă este şi cetăţean al acelui stat şi dacă
fapta a fost comisă pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al
Uniunii Europene (UE), dacă statul solicitant este şi el membru al UE. Totodată,
cetăţenii români pot fi extrădaţi şi în baza unor convenţii sau tratate bilaterale sau pe
bază de reciprocitate16;
- nu poate fi extrădată persoana care a obţinut drept de azil în România17;
- nu pot fi extrădate persoanele străine care se bucură în România de imunitate
de jurisdicţie18;
- nu pot fi extrădate persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii
ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în
limitele imunităţilor conferite printr-o convenţie internaţională19.
Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic se apreciază la momentul
rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării.
Alte situaţii obligatorii în care nu se acordă extrădarea. Extrădarea nu se
mai acordă în următoarele situaţii:
- nu este respectat în statul solicitant dreptul la un proces echitabil20;
- există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicită în scopul
urmăririi sau pedepsirii unei persoane pentru motive de rasă, religie, sex, naţionalitate,
limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social21;
- situaţia persoanei riscă să se agraveze ca urmare a unuia dintre motivele
arătate la punctul anterior22;
- cererea este formulată de un tribunal extraordinar, neconstituit ca urmare a
unor instrumente internaţionale pertinente23;
- tribunalul care ar judeca persoana nu oferă garanţiile fundamentale de
procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare24.
Motive facultative de respingere a extrădării. Constituie motive facultative
de respingere a extrădării:

16
Conform art. 24 coroborat cu art. 40 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 302/2004.
17
Conform art. 23 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
18
Conform art. 23 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
19
Conform art. 23 lit. d) din Legea nr. 302/2004.
20
Conform art. 23 lit. a) din Legea nr. 302/2004.
21
Conform art. 241 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
22
Conform art. 241 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
23
Conform art. 241 lit. d) din Legea nr. 302/2004.
24
Conform art. 33 din Legea nr. 302/2004.

54
 - fapta care motivează extrădarea face obiectul unui proces penal în curs sau ar
putea face obiectul unui proces penal în România 25;
- dacă extrădarea ar putea avea consecinţe de o gravitate deosebită pentru
persoana supusă acestei proceduri, din cauza vârstei sau a stării de sănătate26.
d.3. Condiţii cu privire la urmărirea penală sau executarea pedepsei. Condiţiile
 cu privire la urmărirea penală sau la executarea pedepsei derivă din legea specială, şi le
Condiții putem enunţa astfel:
privitoare la
pedeapsa ce - extrădarea nu se acordă pentru infracţiunile care se urmăresc la plângerea
urmează a se prealabilă a persoanei vătămate, potrivit legii ambelor state27, şi
stabili sau - extrădarea nu poate fi acordată dacă pentru infracţiunea săvârşită s-a adoptat
executa
în statul solicitant un act de graţiere, sau dacă a intervenit amnistia în România pentru
acest tip de infracţiune (în acest caz, doar dacă statul român avea competenţa de a
judeca acea infracţiune), sau dacă s-au împlinit termenele de prescripţie a răspunderii
penale sau a executării pedepsei, fie potrivit legii statului român, fie potrivit legii
statului solicitant. În acest caz, depunerea cererii întrerupe cursul prescripţiei28.
Legea nr. 302/2004 aduce cu sine concepte noi în ceea ce priveşte extrădarea.
Unul dintre acestea este posibilitatea amânării predării, evitându-se astfel refuzul,
care reprezintă un răspuns categoric, ferm, dar negativ, în baza principiul curtoaziei
internaţionale, urmărindu-se atât păstrarea unor relaţii de prietenie cu statele solicitante,
ocrotirea persoanei supuse extrădării, precum şi realizarea interesului justiţiei române.
Amânarea predării se poate dispune atunci când persoana supusă extrădării este învinuit
sau inculpat în faţa organelor de cercetare penală sau a unei instanţe române, ori are de
executat o pedeapsă privativă de libertate aplicată de către instanţele române29. Un alt
concept nou îl reprezintă predarea temporară, situaţie ce permite statutului român să
acorde extrădarea pentru a evita prescripţia răspunderii penale, cu condiţia remiterii
condamnatului sau inculpatului autorităţilor române ulterior rezolvării afacerilor
judiciare în statul solicitant30.
e. Procedura extrădării pasive. În cazul în care România este statul solicitat,
 procedura extrădării se va realiza potrivit regulilor descrise mai jos.
Procedura Astfel, cererea se adresează Ministerului de Justiţie şi este însoţită de mandatul
extrădării pasive de arestare sau de hotărârea de condamnare, precum şi de o expunere a faptelor, o copie
a dispoziţiilor legale aplicabile faptei comise, date privind pedeapsa rămasă neexe-
cutată, dacă este cazul31.
Cererea de extrădare cu anexele sale este supusă examenului de regularitate
internaţională, examen ce este realizat de către Ministerul de Justiţie şi care are drept

25
Conform art. 242 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.
26
Conform art. 242 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
27
Conform art. 32 din Legea nr. 302/2004.
28
Conform art. 35-37 din Legea nr. 302/2004.
29
Conform art. 60 din Legea nr. 302/2004.
30
Conform art. 61 din Legea nr. 302/2004.
31
Conform art. 38 din Legea nr. 302/2004.

55
scop verificarea conformităţii cererii cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile,
inclusiv cu a declaraţiilor de reciprocitate semnate de România32.
În cazul admisibilităţii cererii de extrădare, după realizarea examenului de
regularitate internaţională, Ministerul de Justiţie trimite cererea şi actele ce o însoţesc
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială a
fost localizată persoana extrădabilă 33, iar în cazul în care nu se cunoaşte locul unde se
află persoana, cererea şi documentele anexe se înmânează Procurorului General al
Curţii de Apel Bucureşti34. Procurorul general competent, după primirea cererii, proce-
dează la identificarea persoanei supuse extrădării, căreia îi aduce la cunoştinţă conţi-
nutul actelor transmise de autorităţile statului solicitant35. Asupra cererii de arestare
preventivă şi a prelungirii măsurii se pronunţă aceeaşi instanţă care se pronunţă şi
asupra fondului, măsura fiind reanalizată periodic, fără a depăşi însă 30 de zile. Legea
prevede şi un maxim pe care măsura arestării preventive nu-l poate depăşi, şi anume
180 de zile36. Dacă cererea de extrădare este respinsă, arestarea provizorie încetează de
drept37.
Extrădarea se hotărăşte de justiţie. Competenţa aparţine curţi de apel în raza
căreia s-a desfăşurat şi urmărirea penală. Procedura se realizează într-un regim de cele-
ritate. Ascultarea persoanei supuse extrădării este obligatorie. În cazul în care persoana
supusă extrădării îşi manifestă opoziţia sa la extrădare, opoziţie care poate avea ca temei
doar faptul că nu este ea persoana căutată şi că nu sunt îndeplinite condiţiile extrădării,
atunci, în cadrul procesului, se pot administra probe38, maximum 15 zile.
La soluţionarea cererii de extrădare poate participa şi autoritatea competentă a
statului solicitant, la cererea expresă a acestui stat şi cu încuviinţarea instanţei, dis-
poziţia fiind valabilă şi în cazul extrădării active39.
O altă prezenţă, dar de data aceasta obligatorie, în cadrul procesului, este cea a
procurorului.
Completul de judecată la curtea de apel este format dintr-un singur judecător40,
iar la recurs, din trei judecători.
Curtea de apel poate pronunţa trei soluţii în cazul unei astfel de cereri41:

32
Conform art. 40 din Legea nr. 302/2004.
33
Termenul de „localizată” a fost introdus prin Legea nr. 222/2008, şi înlocuieşte termenele folosite
anterior, care făceau referire la domiciliu sau la locul unde a fost semnalată prezenţa persoanei
extrădabile.
34
Conform art. 42 din Legea nr. 302/2004.
35
Textul art. 45 alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 222/2008. Ca urmare a acestei modificări, se
observă diferenţa faţă de textul anterior, unde se prevedea obligativitatea de a înmâna mandatul de
arestare şi actele care îl însoţeau; în prezent, procurorul are doar obligaţia de a aduce la cunoştinţă
conţinutul actelor transmise de către autorităţile statului solicitant.
36
Conform art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 222/2008.
37
Conform art. 45 alin. (7) teza a II-a din Legea nr. 302/2004.
38
Conform art. 51 coroborat cu art. 52 din Legea nr. 302/2004.
39
Conform art. 43 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
40
Conform art. 44 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 222/2008. Anterior modificării,
legea prevedea judecarea cauzei în complet special, format din doi judecători. În acest sens, v.
comentariile dlui dr. Gheorghe V. Ivan, formulate în cuprinsul articolului Extrădarea pasivă. Reflecţii, în
RDP nr. 2/2007, pp. 79-82, relative la compunerea completului de judecată.

56
 - poate admite sau respinge cererea de extrădare, atunci când analizează pe fond
condiţiile sale;
- poate dispune conexarea dosarelor, dacă există mai multe cereri concurente de
extrădare, chiar dacă au fost învestite mai multe instanţe, având prioritate instanţa mai
întâi sesizată;
- poate dispune amânarea soluţionării cererii, dacă necesită informaţii supli-
mentare de la statutul solicitant, pentru o perioadă de 2 luni, cu posibilitatea reiterării
sale pentru încă o perioadă de 2 luni.
În cazul respingerii sau admiterii cererii de extrădare, recursul este suspensiv de
executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la arestul preventiv.
Hotărârea instanţei este supusă doar recursului în termen de 5 zile şi curge de la
pronunţarea hotărârii. Recursul este judecat de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Ca şi în cazul instanţei de fond, şi în recurs procedura se realizează cu celeritate.
Hotărârea definitivă a instanţei se comunică procurorului general al parchetului
de pe lângă curtea de apel şi direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti42.
f. Efectele admiterii cererii de extrădare pasivă. După rămânerea definitivă a
 hotărârii de extrădare prin care s-a decis acordarea acesteia, se iau măsuri pentru ca
Efectele
admiterii cererii
persoana supusă extrădării să fie predată statului solicitant. Ministerul de Justiţie cola-
de extrădare borează cu Ministerul Administraţiei şi Internelor care va stabili locul şi data predării şi
pasivă care va asigura acest fapt, inclusiv escorta persoanei în cauză, predare care ar trebui să
se facă în termen de 15 zile. Predarea poate fi amânată doar dacă persoana este parte
într-un proces penal în faţa autorităţilor române sau se află în executarea unei pedepse
privative de libertate. Totodată, dacă cerinţele situaţiei o cer, persoana în cauză poate fi
predată temporar statului solicitant, cu condiţia de a nu impieta desfăşurarea justiţiei la
noi şi ca, odată terminate procedurile judiciare în statul solicitant, acesta să dea asi-
gurări că va remite extrădatul.
g. Procedura extrădării active. Extrădarea activă intervine când România este
 statul solicitant. În acest caz, autoritatea care întocmeşte şi transmite cererea statului
Procedura
extrădării active unde se află infractorul sau condamnatul este Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor
Cetăţeneşti. Cu toate acestea, procedura este tot una judiciară.
Cererea are la bază toate actele care se solicită şi în cazul extrădării pasive, şi, în
plus, se impune condiţia ca faţă de persoana supusă extrădării să fi început urmărirea
penală.
Deoarece unul dintre actele necesare, anexate cererii de extrădare, este
mandatul de arestare, un astfel de act procesual este realizat tot de către instanţa de
judecată. Cererea privind analiza extrădării se judecă cu celeritate şi cu precădere, în
camera de consiliu. Completul este format dintr-un singur judecător. Participarea
procurorului este obligatorie. Instanţa pronunţă o încheiere, care va fi trecută într-o

41
Conform art. 54 din Legea nr. 302/2004.
42
Conform art. 55 alin. (6) din Legea nr. 302/2004.

57
 condică separată, destinată şedinţelor de judecată a sesizărilor privind extrădarea. În
acest registru se trec dosarele din fiecare şedinţă, separat pe complete, încheierea
pronunţată şi numărul acesteia, precum şi iniţialele judecătorului care o va redacta.
Totodată, se întocmeşte şi se păstrează registrul de evidenţă a sesizărilor privind
extrădarea, în care se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi
prenumele inculpatului sau condamnatului; numărul şi data mandatului de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei; numărul şi data adresei Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor sau a
Ministerului Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti; numărul dosarului instanţei; numărul
şi data pronunţării încheierii; data comunicării încheierii Ministerul Justiţiei şi al
Libertăţilor Cetăţeneşti. Instanţa de recurs va ţine un registru distinct pentru aceste
speţe. Registrul de evidenţă a sesizărilor privind extrădarea nu este destinat
publicităţii43.
Încheierea pronunţată de instanţă poate fi atacată cu recurs în termen de 24 de
ore doar de către procuror. Recursul se judecă în termen de 3 zile44.
Încheierea rămasă definitivă se comunică Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor
Cetăţeneşti 45.
h. Efectele extrădării active. În condiţiile admiterii cererii, persoana supusă
 extrădării urmează a fi predată statului român de către statutul solicitat, după care
Efectele
admiterii cererii aceasta va fi predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente.
de extrădare Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea
activă
dispoziţiilor legale46.
i. Principiul specialităţii extrădării. În conformitate cu acest principiu, persoana
extrădată nu poate fi judecată decât pentru infracţiunea ori infracţiunile pentru care a
fost extrădată, şi, de asemenea, nu poate fi pusă să execute decât pedeapsa pentru care a
 fost extrădată. Persoana extrădată este astfel sub protecţia statului care a acordat
extrădarea pentru faptele sale anterioare predării47.
Specializarea
extrădării De la principiul specialităţii extrădării întâlnim următoarele excepţii, excepţii ce
presupun ca persoana extrădată să poată fi judecată sau încarcerată pentru alte fapte
decât cele din cererea de extrădare, dacă48:
- există acordul prealabil al statului care a predat persoana extrădată;
- după executarea pedepsei, nu părăseşte teritoriul în termen de 45 de zile de la
liberarea sa definitivă, sau dacă după ce a părăsit teritoriul revine pe acesta, şi
- persoana în cauză renunţă la acest beneficiu, în acest sens dând o declaraţie în
faţa judecătorului şi a apărătorului ales sau din oficiu, în deplină cunoştinţă de cauză şi
în mod voluntar.

43
Conform art. 67 alin. (31), introdus prin Legea nr. 222/2008.
44
Conform art. 67 alin. (4) din Legea nr. 302/2004.
45
Conform art. 67 alin. (5) din Legea nr. 302/2004.
46
Conform art. 71 şi 72 din Legea nr. 302/2004.
47
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 89.
48
Conform art. 731 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 302/2004.

58
 j. Concepte şi principii noi privind extrădarea introduse prin Legea nr.
302/2004. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, regulile privind extră-
darea între statele Uniunii au fost simplificate. În această situaţie, sunt aplicabile
dispoziţiile Capitolului III1 din Legea nr. 302/2004, dispoziţii considerate de drept
comun şi care vin în completarea Convenţiei privind simplificarea procedurii de
extrădare între statele membre ale UE, adoptată la 10 martie 1995, ale Convenţiei
privind extrădarea între statele membre ale UE, adoptată la 27 septembrie 1996,
 precum şi ale Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen
din 14 iunie 1985.
Procedura
extrădării Legea specială introduce noţiunea de extrădare simplificată, noţiune ce este
simplificate definită ca fiind aceea procedură a extrădării care se aplică în relaţia cu statele Uniunii
sau a predării în
cadrul UE Europene, fără verificarea condiţiilor prevăzute la art. 50 coroborat cu art. 38, dar cu
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 302/200449. Totodată,
extrădarea simplificată o mai întâlnim şi în situaţia în care avem de a face cu o
extrădare voluntară, fără a se impune condiţia ca statul solicitant să fie membru al
UE50. Noţiunea de extrădare voluntară este explicată în cadrul dispoziţiilor art. 49 din
 legea specială şi se aplică extrădării pasive, când persoana supusă extrădării este de
Procedura acord cu aceasta, acord care este luat în faţa instanţei de judecată.
extrădării
voluntare O situaţie aparte o reprezintă Acordul privind extrădarea şi asistenţa judiciară
reciprocă în materie penală, încheiat între Uniunea Europeană şi SUA, la Washington,
în data de 25 iunie 2003, deoarece el se încheia între un stat federal (SUA) şi o
organizaţie internaţională, ce nu avea la aceea dată şi nici în prezent (aceasta până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona) personalitate juridică.
Convenţia a urmărit crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pe
teritoriul statelor participante la acorduri, protejarea societăţii, a valorilor comune şi
facilitarea şi eficientizarea cooperării dintre statele membre ale UE şi SUA51. După
negocieri ce au durat mai bine de un an52, partea europeană având rezerve faţă de
aplicarea pedepsei cu moartea în SUA, acordul încheiat a reuşit în cele din urmă să
armonizeze interesele ambelor părţi şi să asigure atât respectarea drepturilor omului
pentru persoana supusă procedurii, cât şi garanţiile necesare pentru desfăşurarea unui
proces echitabil de către o instanţă imparţială. Deşi România nu era stat membru al
Uniunii Europene la momentul semnării acordului, totuşi, ea şi-a armonizat legislaţia
cu aceasta, astfel că în acest moment nu există nicio incompatibilitate între legea
noastră internă şi Acordul de la Washington. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 18 din
această convenţie, statele membre ale Uniunii Europene pot încheia şi acorduri
bilaterale cu SUA, care trebuie să fie conforme acordului general.

49
Conform art. 766 din Legea nr. 302/2004.
50
Conform art. 50 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 302/2004.
51
Pentru detalii, v. Ilie Măgureanu, Extrădarea între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, în
RDP nr. 1/2009, pp. 81-87.
52
Negocierile au început după data de 26 aprilie 2002 şi s-au finalizat cu semnarea Acordului.

59