Grigore Alexandrescu (1810 - 1885)

Grigore Alexandrescu, poet

român

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte - d.25 noiembrie

1885 Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român.

S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al

patrulea copil al lui Mihai Alexandrescu, care a fost vameș și vistiernic, și a
Mariei. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o memorie extraordinară.
Învaţă greaca şi franceza. Ajuns la București, este elev la pensionul Sfântul
Sava, uimindu-și colegii prin cunostintele in literaturile clasice, a fost coleg cu
Ion Ghica. Face cunoştinţă cu Heliade. Impresionează pe toţi prin talentul său
poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul
nopţii în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio la Târgovişte.

O vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri
(Anul 1840 şi Lebăda şi puii corbului) este întemniţat. A ocupat funcţii mărunte.
A debutat cu poezii publicate în ”Curierul Românesc” condus de Ion Heliade
Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit revoluţia din
1848. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran.

Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui
Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reuşită
este Umbra lui Mircea la Cozia. E ultimul fabulist autentic din literatura
română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza
cenzurii autorităţilor (Câinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului, Vulpea
liberală ș.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română

ca specii literare autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi
Byron.
 Spirit reflexiv și analitic, deprins să se interogheze, refractar certitudinilor
comune, Alexandrescu creează în două registre, în realitate exprimând același
conflict al poetului cu sine însuși și cu lumea: în meditații, tonul e elegiac,
lamartinean, iar confesiunea alternează cu dispozițiile contradictorii ale eului,
polarizat când de nădejde, când de îndoială; în fabule și epistole apare omul de
lume, spiritual, afabil, denunțând cu ironie și fină disimulație impostura care
triumfa în viața socială și falsele prezumții ale cugetului.

La 29 mai 1860, Grigore se căsătorește cu Raluca Stamatin, dar după

câțiva ani e lovit de o boala mintală neiertatoare, pricinuită, după unele versiuni,
de otravirea cu beladonă. Obligat să se retragă din viața publică și să abandoneze
activitatea literară, reluată intermitent și cu rezultate neconcludente în
momentele de remisiune, Alexandrescu va supraviețui încă 25 de ani.

Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale

lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet
al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului
credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa
funcţie a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani, acolo a fost
lovit de o boală crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după
aceasta, că a publicat articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici
una nu se mai regăseşte Alexandrescu de altădată.

În ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de alienare mintală. A murit

sărac la Bucureşti în anul 1885.

”Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru..."

( D. Popovici)

Modern prin simțul relativității valorilor și percepția alienării umanului,

inovator în traducerea viziunii romantice asupra lumii și-n expresia ei literară,
desfacută cu cazna din convențiile la modă și stadiul incult al limbii,
Alexandrescu e cel mai de seamă precursor muntean al lui Eminescu și unul
dintre cei mai interesanți poeți ai primei jumătăți al secolului al XlX-lea.