Consiliul European Și Consiliul UE De-A Lungul Timpului

CONSILIUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UE
DE-A LUNGUL TIMPULUI
Adoptarea deciziilor și legiferarea în cadrul integrării europene
Aviz
Această publicație este realizată de Secretariatul General al Consiliului și are exclusiv

scop informativ. Ea nu atrage răspunderea instituțiilor UE sau a statelor membre.
Pentru informații suplimentare cu privire la Consiliul European și la Consiliu, vă rugăm

să consultați site-ul:
www.consilium.europa.eu
sau puteți contacta Serviciul de informații pentru public din cadrul Secretariatului
General al Consiliului:
Rue de la Loi/Wetstraat 175
1048 Bruxelles/Brussel
BELGIQUE/BELGIË
Tel. +32 (0)2 281 56 50
Fax +32 (0)2 281 49 77
public.info@consilium.europa.eu
www.consilium.europa.eu/infopublic
Vizitați site-ul nostru:

Informații suplimentare referitoare la Uniunea Europeană sunt disponibile pe site-ul

www.europa.eu.
Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2016

Print ISBN 978-92-824-5289-9 doi:10.2860/289977 QC-04-15-219-RO-C
PDF ISBN 978-92-824-5317-9 doi:10.2860/642433 QC-04-15-219-RO-N
© Uniunea Europeană, 2016

Reutilizarea este autorizată cu condiția menționării sursei.
© Archives nationales (France); © Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Batty

Fischer; © Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Théo Mey
Pentru orice reutilizare a acestui material, permisiunea trebuie solicitată în mod direct
deținătorului drepturilor de autor.
Fotografia de pe copertă: Mănăstirea Jerónimos din Lisabona, Portugalia, la 13 decem-

brie 2007, ziua în care s-a semnat acolo Tratatul de la Lisabona
Printed in Luxembourg
© Uniunea Europeană
CONSILIUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UE

DE-A LUNGUL TIMPULUI
Adoptarea deciziilor și legiferarea în cadrul integrării europene
„Consiliul de Miniștri are un rol care presupune coordonare și medie-
re. El se află la interfața dintre două suveranități: una supranațională,
cealaltă națională. El trebuie să susțină în aceeași măsură interesele
Comunității și interesele individuale ale statelor și să ajungă la un
echilibru care să avantajeze ambele părți.”
Discursul cancelarului Konrad Adenauer la prima reuniune a Consiliului

Special al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Luxemburg,
8 septembrie 1952)
© Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Théo Mey

< Cele două pagini anterioare:
Cancelarul Konrad Adenauer (primul rând, la mijloc) și câțiva miniștri urcând treptele clădirii Hôtel de Ville din Luxemburg
pentru a participa la reuniunea inaugurală a Consiliului Special (8 septembrie 1952)
CUPRINS
Introducere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1. Consiliul European
1.1. Consiliul European în cadrul tratatelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.1.1. Primii pași în istoria summiturilor UE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.1.2. Actul Unic European. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.1.3. Tratatul de la Maastricht. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.1.4. Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
1.1.5. Tratatul de la Lisabona. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
1.2. Președintele Consiliului European. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
1.2.1. Reuniunile Consiliului European ulterioare Tratatului de la Lisabona . . . . . . . . . . . 20
1.2.2. Summiturile euro. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
1.2.3. Reuniuni bilaterale și multilaterale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
2. Consiliul Uniunii Europene

2.1. Consiliul Uniunii Europene în cadrul tratatelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
2.1.1. Primele tratate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
2.1.2. Criza „scaunului gol” și compromisul de la Luxemburg. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
2.1.3. Tratatul de fuziune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
2.1.4. Tratatul de la Maastricht. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
2.1.5. Tratatul de la Lisabona. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
2.2. Pregătirea lucrărilor Consiliului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
2.2.1. Coreper. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
2.2.2. Comitete și grupuri de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
2.2.3. Secretariatul General. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
3. Anexe
I Tratatele UE – principalele reforme. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
II Procesul de extindere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
III Cronologia summiturilor, a Consiliilor Europene și a summiturilor euro . . . . . . . . 45
IV Evoluția sistemului de votare în cadrul Consiliului UE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
V Secretarii generali ai Consiliului UE și evoluția Secretariatului General. . . . . . . . . . 61
Ianuarie 2016 | RO | Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 5

„Toate țările ar trebui să iasă învingătoare din negocieri. […] În calitate
de președinte al Consiliului European, îi voi asculta cu atenție pe toți și
mă voi asigura că deliberările noastre se transformă în rezultate pentru
toți. S-a discutat foarte mult despre profilul viitorului președinte, dar nu
e posibil decât un singur profil, și anume un profil al dialogului, al unității
și al acțiunii.”
Discursul de acceptare al lui Herman Van Rompuy (stânga) ca urmare a

desemnării sale drept primul președinte permanent al Consiliului European

(19 noiembrie 2009)
< Cele două pagini anterioare:
UE primește Premiul Nobel pentru Pace 2012 pentru „contribuția sa de peste șase decenii la promovarea păcii și a reconcilierii,
a democrației și a drepturilor omului în Europa”, Oslo, Norvegia (10 decembrie 2012). De la stânga la dreapta, președinții
Consiliului European, Comisiei și Parlamentului, Herman Van Rompuy, José Manuel Barroso și Martin Schulz, au acceptat premiul
în numele tuturor cetățenilor UE.
INTRODUCERE
Această broșură urmărește originile și istoria atât a Consiliului European, cât și a

Consiliului UE prin intermediul tratatelor UE, de la începuturi, la Paris, și până la Tratatul
de la Lisabona. Ea este scrisă atât din perspectivă juridică, cât și politică. Broșura se
adresează tuturor celor interesați de istoria integrării europene și în special mediului
academic, cercetătorilor și profesioniștilor din media.
Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene, cunoscut și drept Consiliul (de

Miniștri) sau – informal – drept Consiliul UE, sunt doi actori-cheie în procesul deci-
zional al UE. Cele două instituții nu trebuie confundate cu organizația din domeniul
drepturilor omului și al culturii de la Strasbourg, intitulată Consiliul Europei. Lucrările și
deciziile Consiliului European și ale Consiliului UE influențează viețile tuturor cetățeni-
lor europeni și au impact mult dincolo de frontierele Europei.
Consiliul European, alcătuit din șefi de stat sau de guvern și prezidat de un președinte
permanent, stabilește orientarea politică și prioritățile activității UE. El își are originile
în reuniunile la nivel înalt ale șefilor de stat sau de guvern, prima astfel de reuniune
având loc în februarie 1961 la Paris. Consiliul European a fost creat în decembrie 1974
și a fost oficializat în calitate de instituție a UE prin Tratatul de la Lisabona. Pe tot par-
cursul acestei istorii îndelungate, Consiliul European a jucat un rol decisiv în integrarea
europeană. Istoria sa o reflectă pe cea a UE în ansamblul său: politicile, ambițiile, crizele
și progresele acesteia.
Consiliul UE, alcătuit din reprezentanți ai statelor membre și prezidat în cele mai multe
cazuri de un reprezentant al statului membru care deține președinția prin rotație de
șase luni, examinează, negociază și adoptă legislația UE și coordonează politicile aces-
teia. În majoritatea cazurilor, Consiliul UE codecide împreună cu Parlamentul European.
Cu toate că sunt uneori complexe într-o Uniune cu 28 de state membre, procesele
decizionale au devenit tot mai transparente și deschise față de public.
Din punct de vedere politic și administrativ, între Consiliu și Consiliul European există o
relație organică strânsă. Cu toate acestea, Consiliul European nu este doar o extensie a
Consiliului și nici un nivel mai înalt al Consiliului. Fiecare își are rolul distinct în arhitec-
tura instituțională a UE.
Dacă după lectura acestei broșuri doriți să studiați mai în profunzime istoria Consiliului
European și a Consiliului UE sau dacă doriți să consultați documente aferente, puteți
face acest lucru pe site-ul nostru și prin intermediul arhivelor noastre 1.
1 www.consilium.europa.eu/ro/documents-publications – Cititorii sunt invitați în special să consulte o

serie de trei broșuri și postere istorice care se pot descărca de pe site-ul Consiliului: „Istoria Consiliului
European: 50 de ani de conferințe la nivel înalt” (decembrie 2011); „Consiliul Uniunii Europene –
1952-2012: legiuitor și factor de decizie de 60 de ani” (iulie 2013); și „O Uniune de drept: de la Paris la
Lisabona – Istoricul tratatelor Uniunii Europene” (martie 2012).

1. CONSILIUL EUROPEAN
1.1. CONSILIUL EUROPEAN ÎN CADRUL TRATATELOR
1.1.1. Primii pași în istoria summiturilor UE

Chiar dacă forumul în care se reunesc nu a devenit formal instituție a UE decât în 2009,
șefii de stat sau de guvern au avut un rol esențial în nașterea și evoluția ulterioară a
integrării europene.
Conducătorii celor șase state membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului (CECO) s‑au reunit la 19-20 februarie 1957 la Paris, la invitația președintelui
Consiliului de miniștri francez Guy Mollet, în vederea soluționării problemelor rămase
în legătură cu proiectele Tratatelor de la Roma.
După intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958), ideea de a se reuni la cel mai
înalt nivel a fost relansată de președintele Charles de Gaulle. Acesta a organizat prima
reuniune la nivel înalt a șefilor de stat sau de guvern ai celor șase state membre ale
Comunităților Europene în februarie 1961, la Paris.
© Archives nationales (France)
Conferința la nivel înalt din 10-11 februarie 1961 de la Paris, Franța
Obiectivul acestui prim summit a fost „identificarea mijloacelor proprii organizării unei
cooperări politice mai strânse” 2. În cadrul unui summit era posibil să se iasă din cadrul
comunitar și să se treacă la un nivel superior acestuia, precum și să se abordeze teme
importante care nu făceau obiectul Tratatelor de la Paris și de la Roma, cum ar fi anu-
mite aspecte ale relațiilor cu statele terțe.
2 Comunicatul de presă al summitului.

La summitul de la Bonn din iulie 1961, cei șase au examinat ideea unei cooperări po-
litice aprofundate și au declarat că: „șefii de stat sau de guvern […] au decis […] să se
reunească periodic pentru a își confrunta punctele de vedere, pentru a își concerta
politicile și pentru a ajunge la poziții comune, în vederea favorizării uniunii politice a
Europei” 3.
În pofida acestei ambiții, evoluția către o uniune politică a suferit mai multe regrese, în
special eșecul „Planurilor Fouchet” 4 din 1961 și 1962, dezacordurile din 1963 și 1967 cu
privire la prima extindere și criza „scaunului gol” din 1965 și 1966, atunci când Franța a
decis să nu participe la reuniunile Consiliului și ale grupurilor acestuia.
În acest climat politic dificil, șefii de stat sau de guvern nu s-au mai reunit până în mai
1967, atunci când summitul de la Roma a oferit ocazia de a celebra în mod formal
10 ani de la semnarea Tratatelor CEE și Euratom.
Summitul de la Haga, din decembrie 1969, la care pentru prima dată a participat și
Comisia, a impulsionat și a relansat Comunitatea. Deciziile adoptate la acest summit
au deschis, în special, calea către adoptarea unei decizii care i-a acordat Comunității
resurse financiare proprii, către lansarea cooperării în domeniul politicii externe
(cooperarea politică europeană lansată prin primul „raport Davignon”) și către aderarea
Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit. Împreună, acești pași au constituit o „com-
pletare, aprofundare și extindere” a Comunității. Cei trei noi membri au fost invitați
să participe la summitul organizat la Paris în octombrie 1972, înainte de aderarea lor
oficială din ianuarie 1973.
Summitul de la Copenhaga, din decembrie 1973, a prevăzut desfășurarea de summi-

turi ori de câte ori este necesar. Un an mai târziu, la summitul de la Paris din decembrie
1974, organizat de președintele Valéry Giscard d’Estaing, s-a instituit Consiliul European
și s-a definit rolul acestuia.
Consiliul European a fost însărcinat să satisfacă „necesitatea unei abordări cuprinzătoa-

re a problemelor interne prezentate de construcția europeană și a problemelor exter-
ne cu care se confruntă Europa” 5. Acest rol politic explicit a reprezentat o distanțare
de natura în mare măsură tehnică și economică a construcției europene așa cum se
realizase ea din 1957, precum și o adăugire la aceasta. Însoțiți de miniștrii afacerilor
externe, șefii de stat sau de guvern se vor reuni ulterior „de trei ori pe an și ori de câte
ori se dovedește necesar” 6.
În martie 1975, Consiliul European s-a reunit pentru prima dată la Dublin. De atunci, el
avea să rămână nucleul politic al dezvoltării proiectului european, chiar dacă nu avea
să dețină un temei juridic în tratate decât cu peste 10 ani mai târziu.
3 Comunicatul de presă al summitului.

4 Christian Fouchet a fost președintele comisiei instituite de summitul de la Paris din februarie 1961
pentru a examina problemele privind cooperarea europeană și însărcinate de șefii de stat sau de
guvern cu ocazia summitului de la Bonn din iulie 1961 să „le prezinte propuneri cu privire la mijloacele
care ar permite, cât mai curând cu putință, să se imprime un caracter statutar uniunii popoarelor lor”
(comunicatul oficial, Bonn, 18 iulie 1961).
5 Comunicatul de presă al summitului de la Paris.
6 Comunicatul de presă al summitului de la Paris.
12 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului | RO | Ianuarie 2016

În scurt timp, Consiliul European a devenit un punct de convergență pentru rezolvarea
unor crize aparent de netrecut, un creuzet pentru soluții greu obținute și motorul po-
litic esențial pentru înregistrarea de noi progrese către integrare.
Consiliul European din 10-11 martie 1975 de la Dublin, Irlanda
Consiliul European a fost cel care, în anii ’80, a permis Europei să treacă de blocajele
legate de bugetul său și de agricultură. Consiliul European de la Fontainebleau din iu-
nie 1984 a reprezentat un moment decisiv. Nu numai că acesta a reușit să soluționeze
aceste probleme prin adoptarea unui pachet de măsuri, dar a stabilit și o cale către
consolidarea integrării, însărcinând un comitet ad‑hoc 7 să „prezinte propuneri în vede-
rea îmbunătățirii funcționării cooperării europene în domeniul comunitar, precum și în
cel al cooperării [...] politice” 8.
Un an mai târziu, în iunie 1985, raportul comitetului a fost dezbătut în cadrul Consiliului
European de la Milano. Reuniunea respectivă a decis cu majoritate de voturi să con-
voace o conferință interguvernamentală (CIG) în vederea revizuirii tratatelor, cu accent
pe crearea unei piețe unice, funcționarea instituțiilor comunitare, libera circulație și
politica externă și de securitate comună.
Deși distinctă de Consiliul European, CIG, prin compoziția și natura sa, era suficient de
asemănătoare pentru ca lucrările sale să fie considerate drept o continuare a dorinței
șefilor de stat sau de guvern de a se constitui în forumul esențial în care urma să se
decidă natura integrării europene și calea către aceasta.
7 „Comitetul Dooge”, denumit uneori „comitetul Spaak II”, ca trimitere la comitetul instituit prin rezoluția
conferinței de la Messina din 1955.
8 Consiliul European de la Fontainebleau, iunie 1984, concluziile Președinției.

< Semnarea Tratatului de la Maastricht la Maastricht, Țările de Jos (7 februarie 1992)
1.1.2. Actul Unic European

Rezultatele lucrărilor CIG s-au aflat în centrul discuțiilor la Consiliul European de la
Luxemburg din decembrie 1985. Acordul politic de la Luxemburg a deschis calea
adoptării Actului Unic European. Actul, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, reunește
într-un singur document modificările aduse tratatelor comunitare și un text referitor la
cooperarea în domeniul politicii externe.
Intrând în acord cu realitatea politică, Actul Unic European i-a oferit pentru prima dată
Consiliului European un temei juridic în cadrul tratatului, consacrând existența aces-
tuia și definindu-i alcătuirea: „Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern
ai statelor membre și pe președintele Comisiei Comunităților Europene. Aceștia sunt
asistați de către miniștrii afacerilor externe și de către un membru al Comisiei. Consiliul
European se reunește cel puțin de două ori pe an.”
Actul Unic European nu a definit competențele Consiliului European și nici nu i-a con-
firmat formal statutul instituțional. Cu toate acestea, niciunul dintre acești factori nu a
încetinit contribuția sa ulterioară la cele mai importante evoluții în construirea Europei.
Astfel, pașii decisivi către crearea uniunii economice și monetare (UEM) s-au făcut în
cadrul mai multor Consilii Europene, precum cel de la Hanovra din iunie 1988.
1.1.3. Tratatul de la Maastricht

Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989 a stabilit data lansării unei
CIG privind UEM pentru luna decembrie 1990. Reuniunea extraordinară a Consiliului
European de la Dublin din aprilie 1990 a lansat lucrările pregătitoare pentru o CIG pri-
vind uniunea politică. Ambele conferințe interguvernamentale și-au început lucrările
în marja Consiliului European de la Roma din decembrie 1990. Consiliul European de
la Maastricht din decembrie 1991 a ajuns la un acord cu privire la noul tratat, denu-
mit Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) sau Tratatul de la Maastricht, care
urma să abordeze aceste două domenii într-un singur text.
Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta a creat Uniunea

Europeană pe baza unui pilon comunitar extins, cuprinzând printre altele crearea UEM,
și a doi noi piloni: politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în ma-
terie de justiție și afaceri interne (JAI).
În plus, tratatul a abordat rolul Consiliului European. Acesta a oficializat practica prin
care Consiliul European este prezidat de șeful de stat sau de guvern din țara care exer-
cită președinția Consiliului. În plus, în acord cu evoluția rolului Parlamentului European,
tratatul a prevăzut prezentarea de către Consiliul European a unui raport adresat
Parlamentului în urma fiecăreia dintre reuniunile sale și a unui raport anual scris cu
privire la progresele înregistrate de UE.
În sfârșit, Tratatul de la Maastricht a început să clarifice competențele Consiliului

European: „Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii și definește orientări-
le politice generale ale acesteia”. Această clarificare a fost în același timp largă și succin-
tă, încorporând rolul jucat începând din 1975: stabilirea unei căi de dezvoltare pentru
Uniunea însăși și stabilirea cadrului politic strategic în care ar trebui să funcționeze

instituțiile Uniunii. Definirea ulterioară de către Consiliul European a orientărilor gene-
rale ale politicilor economice urma să reprezinte încă o materializare a acestui rol.
1.1.4. Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa

Consiliul European de la Torino din martie 1996 a mandatat CIG să revizuiască Tratatul
de la Maastricht. Reuniunea extraordinară a Consiliului European de la Dublin din oc-
tombrie același an a conferit negocierilor un nou dinamism. Chestiunile rămase neso-
luționate au fost abordate în cadrul Consiliului European de la Amsterdam din iunie
1997, permițând semnarea Tratatului de la Amsterdam la 2 octombrie 1997 și intrarea
acestuia în vigoare la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam a definit competențele Consiliului European în legătură cu

PESC: „Consiliul European definește principiile și orientările generale ale politicii exter-
ne și de securitate comune, inclusiv în ceea ce privește chestiunile având implicații în
materie de apărare. Consiliul European stabilește strategiile comune care vor fi puse
în aplicare de către Uniune, în domeniile în care statele membre au interese comu-
ne importante”. Rolul important al Consiliului European în acest domeniu de politici a
fost impus de evenimentele din fosta Iugoslavie și s-a reflectat în reuniunile sale de la
Pörtschach (reuniunea informală a șefilor de stat sau de guvern, octombrie 1998), Köln
(iunie 1999) și Helsinki (decembrie 1999). Tratatul de la Amsterdam a introdus poziția
de Înalt Reprezentant pentru PESC pentru a reprezenta UE pe scena mondială și s-a
decis că secretarul general al Consiliului UE va fi și Înalt Reprezentant. Astfel, secretarul
general al Consiliului în funcție la momentul respectiv, Jürgen Trumpf, a devenit primul
Înalt Reprezentant pentru PESC, dar avea să dețină portofoliul doar pentru câteva luni.
Consiliul European de la Köln din iunie 1999 l-a numit pe Javier Solana în calitate de
Secretar General al Consiliului și de Înalt Reprezentant. Acesta a preluat ambele funcții
în luna octombrie a anului respectiv, după ce s-a retras din funcția de Secretar General
al NATO.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul European de la Tampere

din octombrie 1999 a fost dedicat creării unui „spațiu de libertate, securitate și justiție în
UE”. Acesta a decis punerea în aplicare a unei „politici europene comune în materie de
azil și de migrație” și a deschis calea către progrese importante în domeniul cooperării
polițienești și judiciare, o ambiție a cărei urgență a fost amplificată de atacurile teroriste
de la 11 septembrie din Statele Unite.
În martie 2000, reuniunea extraordinară a Consiliului European de la Lisabona a insti-

tuit o strategie în vederea îmbunătățirii competitivității economiei europene. În acest
scop, s-a prevăzut, în special, introducerea unei noi metode deschise de coordonare la
toate nivelurile, în cadrul căreia Consiliul European trebuie să joace „un rol de orientare
și coordonare mult mai important, pentru a asigura o direcție strategică mai coerentă
și o monitorizare eficientă a rezultatelor obținute”. S-a decis ca în fiecare primăvară să se
organizeze o reuniune a Consiliului European pentru a asigura urmărirea progreselor
înregistrate în această privință.
Din 1999, Consiliul European a început un proces de reformă, în special în vederea ex-
tinderii UE. Astfel, după dezbateri pe aceste teme cu ocazia Consiliului European de la
Helsinki (decembrie 1999), Göteborg (iunie 2001) și Barcelona (martie 2002), Consiliul
European de la Sevilla din iunie 2002 și-a dat „acordul privind o serie de măsuri concre-
te aplicabile, fără modificarea tratatelor, organizării și funcționării Consiliului European

[…] și Consiliului” 9. Aceste măsuri au vizat pregătirea, desfășurarea și acțiunile ulterioa-
re lucrărilor Consiliului European, precum și concluziile acestuia.
Declarația nr. 22 anexată la Actul final al Tratatului de la Nisa din 26 februarie 2001 pre-
vede că: „Începând cu 2002, la Bruxelles va avea loc o reuniune a Consiliului European
pe parcursul fiecărei președinții. De la data la care Uniunea Europeană va avea
18 membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles 10.” Tratatul
a fost încheiat după patru zile de negociere, cu ocazia Consiliului European de la Nisa
din decembrie 2000 11. Dificultățile întâmpinate în negocierea Tratatului de la Nisa au
dus la o revizuire a metodelor de lucru și la căutarea unui proces mai extins decât un
conclav diplomatic al șefilor de stat sau de guvern.
Declarația de la Laeken, adoptată de Consiliul European din decembrie 2001, prevede

convocarea unei Convenții privind viitorul Europei. Proiectul de tratat constituțional
prezentat de convenție Consiliului European în iulie 2003 a constituit în acel moment
punctul de plecare pentru lucrările CIG convocate în octombrie 2003, iar proiectul de
tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa a fost semnat la 29 octombrie 2004.
Cu toate acestea, rezultatele negative ale referendumurilor din Franța și din Țările de Jos
au împiedicat ratificarea tratatului în 2005. Drept răspuns la acest eșec, șefii de stat sau
de guvern au adoptat, cu ocazia Consiliului European din iunie 2005 din timpul preșe-
dinției luxemburgheze, o declarație care a inaugurat o perioadă de reflecție de un an.
Răspunzând Consiliului European din iunie 2006, sub președinția Austriei, Declarația
de la Berlin, adoptată de șefii de stat sau de guvern cu ocazia celei de a 50-a aniversări
a Tratatelor de la Roma, a exprimat „scopul de a așeza Uniunea Europeană pe noi baze
comune înainte de alegerile parlamentare europene din 2009”. Consiliul European din
iunie 2007, sub președinția Germaniei, a ajuns la un acord asupra mandatului unei CIG
care urma să fie convocată în vederea modificării tratatelor existente. Tratatul rezultat
în urma acestui proces a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007.
1.1.5. Tratatul de la Lisabona

Acest nou tratat de reformă a înlocuit proiectul de tratat de instituire a unei Constituții
pentru Europa. Acesta a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, aducând modificări atât
Tratatului de instituire a Comunității Europene (Tratatul de la Roma), cât și Tratatului pri-
vind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Tratatul de instituire a Comunității
Europene a fost redenumit, cu această ocazie, Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE).
Obiectivul Tratatului de la Lisabona a fost să îmbunătățească eficiența instituțiilor UE

și să le facă mai democratice. Printre modificările cele mai importante se numără con-
solidarea personalității juridice a UE și crearea unei președinții stabile pentru Consiliul
European, incluzând un președinte ales de membrii acestuia pentru doi ani și jumă-
tate, al cărui mandat poate fi reînnoit o singură dată. În plus, tratatul a creat un Înalt
Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate (numit pentru un
mandat de cinci ani și care prezidează, din această poziție, reuniunile Consiliului Afaceri
9 Consiliul European de la Sevilla, iunie 2002, concluziile Președinției.

10 Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 este ultimul care s-a desfășurat în afara Bruxelles-ului.
Toate reuniunile ulterioare vor fi identificate prin dată și președinție, și nu prin locul de desfășurare –
până la Tratatul de la Lisabona, care prevede un președinte permanent.
11 Reuniunea Consiliului European de la Nisa rămâne cea mai lungă de până acum.

Externe, fiind, în același timp, vicepreședinte al Comisiei Europene), precum și Serviciul
European de Acțiune Externă (SEAE). Competențele Parlamentului European au fost
extinse în continuare. Pentru Consiliu s-a introdus o nouă normă a dublei majorități,
care se aplică de la 1 noiembrie 2014 (a se vedea anexa IV), iar utilizarea acesteia a fost
extinsă la un număr mai mare de domenii față de norma anterioară. Carta drepturilor
fundamentale a UE a devenit obligatorie din punct de vedere juridic, iar statelor mem-
bre li s-a oferit pentru prima dată un cadru juridic pentru retragerea din UE (artico-
lul 50 din Tratatul UE). În plus, Consiliul European este autorizat să acționeze – printr-un
vot cu majoritate simplă – în privința deciziei de a se crea o CIG pentru modificarea
tratatelor.
Tratatul de la Lisabona nu a fost niciodată destinat să fie citit ca un text de sine stătător,
așa că în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene s-au publicat în 2010 și 2012 versiuni con-
solidate ale tratatelor, așa cum au fost revizuite prin Tratatul de la Lisabona.
Tratatul de la Lisabona a conferit oficial Consiliului European statutul de instituție a

UE. Aceasta a confirmat separarea sa deja existentă de Consiliul UE și înseamnă că
face obiectul tuturor dispozițiilor aplicabile instituțiilor UE. De exemplu, în rarele ca-
zuri când adoptă acte juridice cu caracter obligatoriu, Consiliul European trebuie să
respecte temeiul juridic prevăzut de tratat, iar actele sale pot face obiectul unor acți-
uni în fața Curții de Justiție. Ca punct culminant al procesului de abandonare a carac-
terului informal al summiturilor, Consiliul European, în calitate de instituție nouă, și-a
adoptat propriul regulament de procedură în ziua intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona 12.
În cadrul arhitecturii instituționale a UE, Consiliul European ocupă o poziție specială ca

instituție strategică și politică. Acesta definește viitoarea direcție a Uniunii, prioritățile
acesteia și strategiile sale politice și economice. Cu toate acestea, Consiliul European
„nu exercită funcții legislative” 13, lăsând Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia
Europeană să își exercite rolurile respective în procesul legislativ.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a fost implicat în

toate deciziile majore adoptate de UE pentru a face față provocărilor interne și interna-
ționale în domeniul economic, financiar și monetar, al azilului și imigrației, al extinderii,
al cooperării pentru dezvoltare și al relațiilor internaționale. Încă de la început, deciziile
sale politice și rolul său conducător au contribuit la progresul integrării europene, ceea
ce s-a dovedit esențial în momentele de criză.
1.2. PREȘEDINTELE CONSILIULUI EUROPEAN
Rolul strategic atribuit Consiliului European de către Tratatul de la Maastricht și confir-

mat de Tratatul de la Lisabona presupune ca lucrările acestuia să fie pregătite și orien-
tate de o președinție permanentă, care oferă mai multă stabilitate decât președinția
prin rotație a Consiliului. Prin urmare, printr-una dintre cele mai importante inovații
ale sale, Tratatul de la Lisabona a creat postul de președinte al Consiliului European cu
mandat fix și dedicat exclusiv funcției.
Sarcinile 14 președintelui sunt de a prezida și de a impulsiona lucrările Consiliului Euro

pean, de a asigura pregătirea și continuitatea lucrărilor acestuia și de a facilita coezi-
unea și consensul. Președintele trebuie să prezinte Parlamentului European un raport
după fiecare reuniune a Consiliului European. De asemenea, el reprezintă UE pe plan
extern, împreună cu Înaltul Reprezentant și/sau cu președintele Comisiei Europene,
în funcție de ocazie 15. Consiliul European și președintele acestuia beneficiază de asis-
tența Secretariatului General al Consiliului, dar președintele are și propriul său cabinet.
În cadrul unei reuniuni informale, la 19 noiembrie 2009, cei 27 de șefi de stat sau de

guvern l-au numit pe prim-ministrul Belgiei de atunci, Herman Van Rompuy, în calitate
de prim deținător al acestui post 16.
Reuniunea Consiliului European din 10 și 11 decembrie 2009 a fost ultima condu-
să de președintele sau de prim-ministrul statului membru care deține președinția
12 A se vedea JO L 315, 2.12.2009, p. 51.

13 Versiunea consolidată a Tratatului UE, articolul 15 alineatul (1) (JO C 326, 26.10.2012, p. 23).
14 Articolul 15 alineatul (6) din Tratatul UE.
15 A se vedea, de asemenea, capitolul 1.2.3 privind reuniunile bilaterale și multilaterale.
16 În cadrul aceleiași reuniuni, Catherine Ashton (UK) a fost numită în calitate de Înalt Reprezentant al UE
pentru afaceri externe și politica de securitate și de vicepreședinte al Comisiei Europene. (A fost mai
întâi Înalt Reprezentant și apoi vicepreședinte.)

prin rotație a Consiliului UE, respectiv prim-ministrul de
atunci al Suediei, Fredrik Reinfeldt, conform unor dispoziții
tranzitorii 17.
Prima reuniune prezidată de Herman Van Rompuy a fost

o reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern în
Biblioteca Solvay de la Bruxelles, la 11 februarie 2010, în ca-
drul căreia s-a discutat direcția viitoare a politicilor econo-
mice ale UE, iar primul său Consiliu European formal a avut
© Uniunea Europeană loc o lună mai târziu, la 25 și 26 martie. El a fost reales pentru
un al doilea mandat în fruntea Consiliului European la 1 și
Herman Van Rompuy
2 martie 2012. La 1 decembrie 2014, Donald Tusk – prim-mi-
nistrul de atunci al Poloniei – a preluat de la Herman Van
Rompuy funcția de președinte al Consiliului European 18.
1.2.1. Reuniunile Consiliului European ulterioare

Tratatului de la Lisabona
Regulamentul de procedură al Consiliului European, adop-
tat la 1 decembrie 2009, prevede că Consiliul se întrunește
de două ori pe semestru, în principiu la Bruxelles. Cu excep-
ția unor prevederi contrare în tratate, deciziile sale se adoptă
© Uniunea Europeană prin consens. Unele decizii operaționale, precum alegerea
președintelui Consiliului European, desemnarea Comisiei
Sala de reuniune a Consiliului European Europene și numirea Înaltului Reprezentant pot fi adoptate,
de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, prin vot
cu majoritate calificată (VMC).
Consiliul European stabilește agenda politică a UE prin

adoptarea de concluzii 19 la fiecare reuniune a Consiliului
European. Aceste concluzii abordează chestiuni specifice
de interes pentru UE și conturează acțiuni specifice care
trebuie întreprinse sau obiective de îndeplinit. Concluziile
Consiliului European pot stabili, de asemenea, termene
pentru ajungerea la un acord asupra unor chestiuni politi-
ce speciale sau pentru prezentarea de propuneri legislati-
Donald Tusk ve. Astfel, Consiliul European poate să influențeze și să ori-
enteze agenda politică a UE. Cu ocazia reuniunii sale de la
Bruxelles din 27 iunie 2014, Consiliul European a adoptat o
„agendă strategică” a domeniilor prioritare de acțiune și de
atenție a UE pe termen lung. Agenda strategică, care va ori-
enta activitatea UE pe o perioadă de cinci ani, va fi utilizată
17 Dintre statele care au aderat la Uniune în 2004 și 2007, doar șefii

de stat sau de guvern din Slovenia și Republica Cehă au deținut
președinția Consiliului European în calitate de reprezentanți ai
statelor membre respective.
© Uniunea Europeană 18 În același timp, fostul ministru de externe al Italiei, Federica
Mogherini, a fost numit Înalt Reprezentant și vicepreședinte al
Ceremonia care a marcat transferul funcției Comisiei Europene.
de președinte al Consiliului European de
19 Concluziile Consiliului European: www.consilium.europa.eu/ro/
la Herman Van Rompuy la Donald Tusk european-council/conclusions/
(1 decembrie 2014)
Prima reuniune formală a Consiliului European prezidată de Herman Van Rompuy la 25-26 martie 2010
pentru planificarea lucrărilor Consiliului European și reprezintă, de asemenea, o bază

pentru programele de lucru ale altor instituții ale UE.
Pe lângă stabilirea priorităților politice ale UE prin intermediul agendei strategice și

al concluziilor sale, Consiliul European are de jucat un rol formal în procesul UE anual
al semestrului european, care reprezintă ciclul anual al UE de coordonare a politicilor
economice și fiscale.
În temeiul articolului 68 din TFUE, Consiliul European este responsabil și pentru de-
finirea orientărilor strategice pentru spațiul de libertate, securitate și justiție. Această
responsabilitate a fost pusă în practică pentru prima dată cu ocazia adoptării orientă-
rilor din iunie 2014. Acestea au fost elaborate în concordanță cu prioritățile agendei
strategice și vizează aspecte precum controlul la frontiere, politica privind migrația și
azilul, precum și cooperarea polițienească și judiciară.
1.2.2. Summiturile euro

Liderii din zona euro au participat la summitul euro pentru prima dată la 12 octom-
brie 2008 la Paris, ocazie cu care au convenit cu privire la măsuri concertate ca răspuns
la criza economică. Alte summituri în acest format au avut loc la Bruxelles în martie și
mai 2010, precum și în martie, iulie, octombrie și decembrie 2011. În 2012, aspectele
referitoare la zona euro au fost abordate în principal la nivelul Consiliului European.

În marja reuniunii Consiliului European din 1-2 martie 2012, 25 de lideri europeni au
semnat Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii econo-
mice și monetare (TSCG). Printre altele, TSCG, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013, a
oficializat summitul euro, precum și poziția de președinte al acestuia. Organizarea sum-
mitului euro și rolul președintelui acestuia sunt prevăzute la articolul 12 din TSCG 20.
Primul summit euro de la intrarea în vigoare a TSCG a avut loc la 14 martie 2013, când
s-au adoptat și norme specifice pentru organizarea procedurală a acestor reuniuni.
Summitul euro îi reunește – cel puțin de două ori pe an – pe șefii de stat sau de guvern
ai statelor membre din zona euro, pe președintele summitului euro și pe președintele
Comisiei Europene. Actualul președinte al summitului euro este domnul Donald Tusk,
care este și președintele Consiliului European. Deși coordonarea politicilor economice
și fiscale ale statelor membre din zona euro are loc în principal în cadrul Eurogrupului 21,
cei 19 șefi de stat sau de guvern din zona euro, reuniți în formatul summitului euro,
pot oferi, datorită mandatului lor larg, orientări politice suplimentare în domenii care
depășesc competența miniștrilor de finanțe. Aceasta ajută la coordonarea tuturor do-
meniilor de politici relevante necesare pentru buna funcționare a UEM. După caz și
cel puțin o dată pe an, liderii statelor membre din afara zonei euro care au ratificat
TSCG participă și ei la summiturile euro, care sunt pregătite de Eurogrup. Deoarece au
importanță politică și economică pentru toate statele membre, aspectele care țin de
zona euro se discută cu regularitate și în reuniunile Consiliului European.
1.2.3. Reuniuni bilaterale și multilaterale

De la adoptarea Tratatului de la Lisabona, președintele Consiliului European este și
reprezentantul UE pe plan extern atunci când această reprezentare este necesară la
nivel de șefi de stat sau de guvern 22. În chestiuni legate de PESC a UE, i se alătură
Înaltul Reprezentant, iar la summituri internaționale, de obicei, președintele Comisiei
Europene.
Printre reuniunile internaționale la care președintele reprezintă UE se numără summi-

turile bilaterale și multilaterale organizate de UE și summiturile internaționale.
Summiturile bilaterale se organizează între UE și partenerii săi strategici. Acestea se

organizează periodic, de obicei o dată pe an, cu țări precum Brazilia, China, Japonia,
Rusia, Africa de Sud și Statele Unite. Summiturile au loc alternativ la Bruxelles și în țara
în cauză.
Printre summiturile multilaterale la nivelul UE se numără Parteneriatul estic, UE-Africa,

UE-ASEM (reuniunea Asia-Europa) și UE-CELAC (Comunitatea Statelor Latinoamericane
și Caraibiene). În mod tradițional, atunci când găzduirea unor astfel de summituri re-
venea UE, locul de desfășurare era statul membru care deținea președinția prin rotație
a Consiliului UE. Cu toate acestea, începând din 2014, de regulă ele sunt găzduite și
prezidate de președintele Consiliului European la Bruxelles. Participă șefii de stat sau
de guvern din toate statele membre ale UE, împreună cu președintele Consiliului
20 TSCG este disponibil la adresa: www.consilium.europa.eu/ro/european-council/euro-summit

21 Eurogrupul este un organism informal în cadrul căruia miniștrii de finanțe ai statelor membre care
aparțin zonei euro discută chestiuni legate de responsabilitățile lor comune în ceea ce privește
moneda euro.
22 Articolul 15 din Tratatul UE.

Președintele Ecuadorului, Rafael Correa, președinte pro tempore al CELAC, și președintele Consiliului European, Donald
Tusk, la ceremonia de încheiere a reuniunii la nivel înalt UE-CELAC (10-11 iunie 2015)
European și președintele Comisiei Europene, precum și șefii de stat sau de guvern re-
levanți din țările participante.
La alte summituri internaționale, UE fie este membru, fie este invitată să ia parte în
calitate de actor internațional esențial, de exemplu în cadrul G7, G8, G20 și al Adunării
Generale a ONU (UNGA). Rezoluția ONU A/65/276 adoptată în mai 2011 a invitat UE
să participe la dezbaterea generală din cadrul Adunării Generale și a stabilit dreptul
reprezentanților UE de a prezenta pozițiile UE și ale statelor membre ale acesteia în
cadrul ONU. Președintele de atunci al Consiliului European, Herman Van Rompuy, s-a
adresat acestei adunări a liderilor mondiali în New York, la 22 septembrie 2011. Înainte
de adoptarea acestei rezoluții, pozițiile UE erau exprimate în cadrul UNGA de reprezen-
tanți ai președinției rotative a Consiliului UE.

Herman Van Rompuy adresându-se Adunării Gene rale a ONU (25 septembrie 2014)

2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE
2.1. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE ÎN CADRUL TRATATELOR
2.1.1. Primele tratate

Prima reuniune a Consiliului s-a desfășurat la 8 septembrie 1952 la Hôtel de Ville din
Luxemburg. A fost cea de a doua instituție care a început să lucreze în temeiul Tratatului
de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Semnat în 1951,
la Paris, acest tratat a creat un cadru instituțional care cuprindea o Înaltă Autoritate, un
Consiliu Special, o Adunare și o Curte. Principalul rol al Consiliului consta în exercitarea
controlului asupra activităților Înaltei Autorități prin intermediul emiterii de avize.
Au fost prezenți miniștrii de externe și miniștrii afacerilor economice din cele șase state
membre fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și
Țările de Jos), iar reuniunea a fost prezidată de cancelarul Konrad Adenauer, pe baza
unui sistem inovator, care prevedea prezidarea Consiliului de către fiecare stat membru
în temeiul unei rotații ce avea loc o dată la trei luni. Germania a fost prima țară care a
deținut președinția.
Cu ocazia reuniunii inaugurale, Consiliul a adoptat un regulament de procedură și a

instituit un secretariat, numindu-l secretar general al Consiliului pe Christian Calmes,
diplomat din Luxemburg. Miniștrii au convenit de asemenea asupra statutului mem-
brilor Înaltei Autorități și ai Curții. Jean Monnet, președintele Înaltei Autorități, a sublini-
at realizările înregistrate până în acel moment de instituția pe care o conducea și a pre-
zentat programul de lucru al acesteia pentru următoarele luni. De asemenea, Consiliul
a discutat viitoarele relații ale recent înființatei Comunități cu țările terțe, în special cu
Regatul Unit și cu Statele Unite, precum și cu alte organizații internaționale.
Pe parcursul reuniunii inaugurale a Consiliului, s-a pus accentul pe ideea că Comunitatea

Cărbunelui și Oțelului reprezenta numai un pas pe o cale mai largă în direcția unei in-
tegrări europene sporite, acest lucru constituind un punct de referință în discursurile
ambilor președinți. Într-adevăr, la 10 septembrie 1952, miniștrii afacerilor externe au
organizat, în marja Consiliului, o conferință în cadrul căreia au adoptat o rezoluție care
solicita Adunării să pregătească un proiect de tratat privind crearea unei comunități
politice europene care urma să aibă un număr mai mare de membri și un caracter
supranațional mai pronunțat.
Comunitatea politică europeană planificată nu s-a materializat niciodată. De îndată ce

a fost finalizat, proiectul de tratat al Adunării a dat naștere unor dezbateri publice ani-
mate și unor discuții diplomatice îndelungate. În momentul în care, la 30 august 1954,
Adunarea Națională a Franței nu a ratificat Tratatul de instituire a Comunității Europene
de Apărare, care urma să fie supravegheată de Comunitatea Politică Europeană, ambe-
le planuri au fost treptat abandonate. Cele șase părți au ales în schimb să continue pe
calea integrării economice progresive.
La 26 iunie 1956, la Bruxelles, o CIG privind piața comună și Euratom a instituit un
comitet de lansare a negocierilor pentru documentele care au devenit cunoscute sub
denumirea de „Tratatele de la Roma” – tratatele fondatoare de instituire a Comunității

Ceremonia de semnare a Tratatelor CEE și CEEA în Sala degli Orazi e Curiazi a Capitoliului din Roma, Italia (25 martie 1957)
Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA), care

au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Comitetul a fost prezidat de Paul-Henri Spaak,
ministrul belgian al afacerilor externe, și a reunit delegații din partea celor șase state
membre ale CECO.
Cu structuri instituționale similare celor ale CECO, noile comunități au inclus, de aseme-
nea, patru instituții: o Comisie, un Consiliu și, deținute în comun cu CECO, o Adunare
și o Curte. Cu toate acestea, raportul de forțe dintre cele două organisme executive
(Consiliul și Comisia) se schimbase semnificativ, Consiliul dobândind un rol asemănă-
tor celui pe care îl joacă încă în prezent: un organism decizional-cheie.
Cele două noi Consilii au organizat o reuniune inaugurală comună la Palais des
Académies din Bruxelles, la 25 ianuarie 1958. Reuniunea a fost prezidată de Victor
Larock, ministrul belgian al afacerilor externe. Președinții celor trei organisme executi-
ve, Walter Hallstein (primul președinte al Comisiei Europene), Paul Finet (președintele
Înaltei Autorități a CECO) și Enrico Medi (vicepreședinte al Comisiei Euratom) au fost de
asemenea prezenți.
Au trebuit soluționate numeroase chestiuni procedurale, întrucât fiecare Consiliu a de-

cis în privința regulamentului său de procedură, a cheltuielilor inițiale ale Comunității
și a statutului membrilor celor două Comisii. De asemenea, miniștrii au convenit asu-
pra instituirii unui Comitet al Reprezentanților Permanenți (Coreper), a unui Comitet
Economic și Social și a Adunării. În contrast cu triplul cadru instituțional al comunită-
ților, Consiliile au aprobat o recomandare potrivit căreia „același grup de funcționari

va alcătui secretariatul celor trei Consilii” 23. Aceasta însemna că secretariatul din acel
moment al Consiliului Special al CECO urma să asiste și cele două noi instituții.
Așa cum se întâmplase cu ocazia reuniunii inaugurale a Consiliului Special, ideea că

aceste două noi comunități nu reprezentau decât unul dintre numeroșii pași în direcția
creării unei Europe politice și sociale mai integrate a ocupat un loc central în discursu-
rile principalilor oratori. După cum s-a exprimat președintele Consiliilor, Victor Larock:
„Obiectivele sociale se eclipsează, mai degrabă, în ansamblul Tratatului privind

Comunitatea Economică, […] dar, dacă dorim ca populația din țările noastre și din
întreaga Europă să se ralieze ideilor care ne conduc, acestea sunt obiectivele pe care
trebuie să nu le pierdem din vedere. Ce rost ar avea să ne concentrăm pe promovarea
producției, a comerțului și a liberei circulații a capitalurilor dacă progresele economi-
ce nu sunt folosite în avantajul omului?” [Discursul de deschidere al lui Victor Larock,
ministrul belgian al afacerilor externe și președinte în exercițiu al Consiliilor, la reuni-
unea inaugurală a Consiliilor CEE și CEEA, desfășurată la Bruxelles la 25 ianuarie 1958
(anexa I, CEE EUR/CM/20 f/58) 24.]
© Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Batty Fischer
Clădirea Cercle Municipal din Luxemburg a fost locul de desfășurare a reuniunilor Consiliului Special al Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului între 1952 și 1967
23 Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliilor CEE și CEEA, desfășurată la Bruxelles la

25 ianuarie 1958 (CM2 20/1958).
25 ianuarie 1958, anexa I (CM2 20/1958, p. 4).

Poster italian care prezintă semnarea Tratatelor de la Roma

2.1.2. Criza „scaunului gol” și compromisul de la Luxemburg
Necesitatea coordonării activităților celor trei comunități a devenit evidentă de îndată
ce acestea au fost create în 1958; până în 1960, toate instituțiile dezbăteau deja fuziu-
nea organismelor executive. Coreper și-a desfășurat prima discuție de fond cu privire
la această chestiune în noiembrie 1960 25. Cu toate acestea, negocierile au întâmpinat
dificultăți. Contextul politic al anilor ’60 nu era favorabil compromisurilor, prima cri-
ză a procesului de integrare evidențiind, în special, absența Franței de la reuniunile
Consiliului în cadrul a ceea ce avea să se numească criza „scaunului gol”.
Preocupările aflate în centrul crizei „scaunului gol” au fost banii și puterea. În temeiul
tratatelor, trebuia să se convină, în 1965, asupra a două chestiuni esențiale referitoare la
Comunitate: finanțarea politicii agricole comune (PAC) și utilizarea sporită a votului cu
majoritate calificată (VMC) în cadrul Consiliului.
Regulamentele privind finanțarea PAC urmau să expire în iulie 1965. Cu un an înainte,

Consiliul CEE ceruse Comisiei să înainteze o propunere privind finanțarea PAC pen-
tru perioada 1965-1970. Președintele din acel moment al Comisiei Europene, Walter
Hallstein, a profitat de ocazie pentru a propune o revizuire globală a structurilor fi-
nanciare ale CEE, precum și a responsabilităților Adunării Parlamentare și ale Comisiei
înseși. Propunerea Comisiei prevedea instituirea unui sistem de resurse proprii pen-
tru Comunitate, care urma să nu se mai bazeze pe contribuțiile naționale ale statelor
membre. Hallstein a susținut de asemenea extinderea competențelor bugetare ale
Adunării și atribuirea unor responsabilități mai mari Comisiei.
În paralel cu discuțiile respective, instituțiile CEE se pregăteau, de asemenea, pentru

cea de a treia etapă a perioadei de tranziție pentru instituirea pieței comune. Urmând
să demareze la 1 ianuarie 1965, cea de a treia etapă în crearea pieței interne prevedea
o creștere a utilizării VMC în Consiliu.
Criza „scaunului gol”: între 1 iulie 1965 și 29 ianuarie 1966, Franța a refuzat să participe la reuniunile organismelor
comunitare de la Bruxelles
25 Procesul-verbal sumar al reuniunii restrânse a Comitetului Reprezentanților Permanenți, desfășurată la

Bruxelles la 10 noiembrie 1960 (CM2 1960 RP/CRS/2, p. 4).

O Comunitate dotată cu resurse proprii, o Comisie mai puternică, precum și utiliza-
rea generalizată a majorității calificate erau contrare opiniilor președintelui Charles de
Gaulle privind viitorul integrării europene. La 30 iunie 1965, Consiliul CEE s-a întrunit
pentru a discuta propunerile Comisiei privind finanțarea PAC, iar criza a atins punctul
culminant. Franța, reprezentată de ministrul agriculturii, Edgar Pisani, și de ministrul
de finanțe, Valéry Giscard d’Estaing, și-a exprimat răspicat dezacordul față de Comisie
și față de celelalte cinci state membre. A doua zi, la 1 iulie 1965, guvernul francez și-a
rechemat la Paris reprezentantul permanent la Bruxelles și șia anunțat intenția de a nu
participa la viitoarele reuniuni ale Consiliului și de a nu lua parte la lucrările Coreper și
ale altor comitete și grupuri de lucru ale Consiliului.
Politica „scaunului gol” a durat aproximativ șase luni, fiind încheiată în cele din urmă
printr-o reuniune extraordinară a Consiliului, care s-a desfășurat la Luxemburg și a durat
patru zile (17-18 și 28-29 ianuarie 1966). La 29 ianuarie 1966, Consiliul a emis o declara-
ție potrivit căreia cele șase state membre ajunseseră la un acord privind viitoarele relații
dintre Comisie și Consiliu și privind aplicarea VMC. Acest acord a devenit cunoscut sub
numele de compromisul de la Luxemburg sau reconcilierea de la Luxemburg 26.
În temeiul compromisului, denumit mai târziu „un acord pentru dezacord”, atunci
când deciziile care trebuiau adoptate prin majoritate calificată erau percepute de un
stat membru ca afectând interese naționale vitale, Consiliul urma să „depună eforturi,
într-un termen rezonabil, în vederea identificării unor soluții care pot fi adoptate de
toți membrii Consiliului, respectând totodată propriile interese reciproce și pe cele ale
Comunității”. În conformitate cu procesul-verbal al reuniunii, deși Franța a considerat
că „atunci când sunt în joc interese foarte importante, discuția trebuie să continue
până se ajunge la un acord unanim”, a existat „o divergență de opinii cu privire la ceea
ce ar trebui să se facă în cazul în care nu se reușește să se ajungă la un acord complet”.
Impactul pe care l-a avut compromisul de la Luxemburg asupra procesului de inte-

grare europeană este adesea perceput ca negativ, deoarece le-a dat statelor membre,
la nivel individual, ocazia de a suspenda anumite propuneri și a limitat astfel influența
Comisiei. Totuși, această reputație ignoră contribuția crucială a compromisului: deși
este posibil ca acesta să fi încetinit procesul de integrare în raport cu așteptările din
momentul respectiv, a permis procesului să continue – ceea ce s-a și întâmplat. De
atunci, tratatele fondatoare au fost modificate de cinci ori. Fiecare modificare a extins
domeniile de competență ale comunităților și a sporit deschiderea și transparența pro-
cedurilor. În paralel, s-a modificat și numărul membrilor, celor șase membri fondatori
alăturându-li-se 22 de alte state europene pe parcursul a șapte extinderi.
2.1.3. Tratatul de fuziune

Compromisul de la Luxemburg a pregătit calea pentru rezolvarea chestiunii privind
coordonarea activităților comunităților și a instituțiilor acestora. La 10 ani de la înfi-
ințarea celor trei comunități, a avut loc ceea ce a devenit cunoscut drept fuziunea
organismelor executive. Tratatul de fuziune, denumit și Tratatul de la Bruxelles, după
numele orașului în care a fost semnat, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Acesta a insti-
tuit un Consiliu unic – Consiliul Comunităților Europene – care să înlocuiască Consiliul
CECO și Consiliile CEE și CEEA. În mod similar, tratatul a creat o Comisie unică – Comisia
26 Procesul-verbal al reuniunii extraordinare a Consiliului CEE, desfășurată la Luxemburg la 17-18 și

28‑29 ianuarie 1966 (CM2 C/12/66).

Comunităților Europene – care să înlocuiască Înalta Autoritate a CECO și Comisiile CEE
și CEEA. Cele trei comunități dețineau deja în comun Adunarea și Curtea.
În ciuda fuziunii organismelor executive, nu a existat o fuziune a tratatelor. Fiecare co-

munitate și-a menținut independența juridică, iar Consiliul a continuat să acționeze în
mod diferit, în funcție de competențele atribuite instituțiilor de tratatele fondatoare
respective.
2.1.4. Tratatul de la Maastricht

Denumirea actuală a Consiliului – Consiliul Uniunii Europene – a fost atribuită acestuia
în noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Tratatul
de la Maastricht a avut o importanță crucială pentru procesul de integrare europea-
nă, adăugând cooperării economice deja instaurate o dimensiune cu un caracter po-
litic mai pronunțat. Realizarea cea mai cunoscută a tratatului este instituirea Uniunii
Europene și a structurii pe trei piloni a acesteia: Comunitatea Europeană (primul pilon),
politica externă și de securitate comună (PESC, cel de al doilea pilon) și justiția și aface-
rile interne (JAI, cel de al treilea pilon). Maastricht a pregătit de asemenea calea pentru
crearea uniunii economice și monetare europene (UEM) și a monedei unice, euro.
Compromisul realizat de Consiliul European la Maastricht a îmbinat cu măiestrie struc-

turile politice preexistente în cadrul unic al Uniunii. Primul pilon a reunit cele trei co-
munități existente și a conferit procesului de integrare economică o sferă de aplicare
politică mai extinsă; cel de al doilea pilon a dezvoltat și mai mult cooperarea politică
europeană, menționată pentru prima dată în tratate de către Actul Unic European, iar
cel de al treilea pilon a valorificat experiența dobândită în cadrul Acordului Schengen
și a convenției de punere în aplicare a acestuia.
Structura pe piloni instituită prin Tratatul de la Maastricht a limitat puterea Comisiei

Europene, a Parlamentului European și a Curții de Justiție Europene de a influența noile
domenii de politică cuprinse în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea pilon,
al căror caracter interguvernamental îi conferea Consiliului o autoritate naturală. Cu
toate acestea, în cadrul primului pilon – Comunitatea Europeană – Consiliul a experi-
mentat pentru prima dată conceptul de „codecizie” cu Parlamentul European. Această
procedură de codecizie, redenumită de către Tratatul de la Lisabona din decembrie
2009 procedura legislativă ordinară, s-a dovedit atât de importantă pentru echilibrul
de puteri între instituțiile europene încât a devenit în prezent, în temeiul tratatelor,
procedura standard pentru actele legislative, fiind aplicabilă majorității domeniilor po-
litice ale Uniunii.
2.1.5. Tratatul de la Lisabona

Cele două schimbări majore introduse prin Tratatul de la Lisabona pentru Consiliu au
fost un nou sistem de votare pentru majoritatea calificată și principiul rotației președin-
ției pe baza unor grupuri formate din trei state (trio) care colaborează pentru perioade
de 18 luni pentru îndeplinirea unei agende comune.
Ideea de la baza grupurilor în format trio a fost aceea de a se consolida coerența în

timp, lăsând în același timp loc diferitelor interese naționale, stiluri de conducere și
priorități politice. Așa-numitul grup ESBEHU (Spania, Belgia și Ungaria) a fost primul
astfel de trio de președinții care a colaborat după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, între 1 ianuarie 2010 și 30 iunie 2011.

Belgia a făcut parte din primul trio de președinții – un sistem introdus de Tratatul de la Lisabona – și a prezidat
reuniunile Consiliului între 1 iulie și 31 decembrie 2010
Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa extinseseră deja semnificativ domeniul de apli-

care al VMC 27. În urma Tratatului de la Lisabona, VMC a devenit procedura standard
de vot în aproape toate domeniile de politici cu excepția fiscalității și a politicii exter-
ne, înlocuind unanimitatea. Tratatele anterioare de modificare stabiliseră un sistem de
ponderare a voturilor prin care numărul voturilor pentru fiecare stat membru se baza
pe dimensiunea relativă a acestuia. În temeiul sistemului respectiv, o decizie se adopta
doar dacă se atingea un anumit prag de voturi de către o majoritate a statelor membre.
Tratatul de la Lisabona a simplificat sistemul de votare, stabilind un sistem de majorita-
te duală prin care o majoritate calificată se obține dacă acoperă cel puțin 55 % dintre
statele membre (16 din 28) reprezentând cel puțin 65 % din populație, atunci când se
acționează în urma unei propuneri din partea Comisiei. Deși noul sistem se utilizează
de la 1 noiembrie 2014, până la 31 martie 2017 este în desfășurare o perioadă de tranzi-
ție pe parcursul căreia se pot aplica ponderile anterioare de votare atunci când un stat
membru solicită aceasta formal 28.
După adoptarea Tratatului de la Lisabona, deliberările din cadrul Consiliului cu privire

la legislație, inclusiv dezbaterile și votarea, au fost transmise video și audio, iar tratatul
27 Temeiul juridic inițial al VMC a fost articolul 148 din Tratatele de la Roma, iar primul sistem s-a aplicat
între 1958 și 1972 (anexa IV).
28 Pentru a convinge Polonia pe parcursul negocierilor, s-a inclus această măsură de tranziție după
invocarea așa-numitului compromis de la Ioannina, prin care s-a oferit unui grup de state care dețin
voturi combinate aproape de nivelul minoritar de blocare posibilitatea de a solicita reexaminarea unei
decizii adoptate prin VMC în Consiliu.

a oficializat, de asemenea, Eurogrupul, al cărui rol este stabilit în Protocolul nr. 14 29.
Prima dintre aceste reuniuni informale ale miniștrilor de finanțe din statele membre
ale zonei euro a avut loc la 4 iunie 1998, la castelul Senningen din Luxemburg. Tratatul
de la Lisabona prevede alegerea unui președinte al Eurogrupului 30, poziție deținută
prima oară de prim-ministrul de atunci al Luxemburgului, JeanClaude Juncker, iar de la
21 ianuarie 2013, de ministrul de finanțe al Țărilor de Jos, Jeroen Dijsselbloem. Acesta a
fost reales, la 13 iulie 2015, pentru un al doilea mandat de doi ani și jumătate.
Deși este o entitate juridică unică, Consiliul se reunește în formațiuni diferite, în func-
ție de subiectul dezbătut. În urma Tratatului de la Lisabona, numărul formațiunilor
Consiliului a crescut de la nouă la 10, deoarece formațiunea Afaceri Generale/Relații
Externe a fost împărțită în două. Președinția prin rotație organizează și conduce toate
reuniunile Consiliului, cu excepția celei a Consiliului Afaceri Externe, care este condusă
de Înaltul Reprezentant.
Se consideră în general că Tratatul de la Lisabona a redus vizibilitatea – dacă nu și im-

portanța – președinției prin rotație a Consiliului, mai ales deoarece Consiliul European
a devenit o instituție de sine stătătoare, cu propriul președinte, în consecință președin-
ția prin rotație a Consiliului nu mai conduce reuniunile Consiliului European 31. În timp
ce Consiliul European se concentrează asupra orientării strategice, precum și asupra
situațiilor acute sau chiar a gestionării crizelor, președinția Consiliului este responsabilă
pentru impulsionarea lucrărilor Consiliului în privința legislației UE, asigurând conti-
nuitatea agendei UE, procese legislative ordonate și cooperarea între statele membre.
2.2. PREGĂTIREA LUCRĂRILOR CONSILIULUI
2.2.1. Coreper
Tratatul fondator de instituire a CECO din 1952 nu cuprindea nicio dispoziție care să
stabilească structura pregătitoare a Consiliului Special. Cu toate acestea, complexitatea
procesului decizional al acestei noi instituții și necesitatea discutării și a coordonării
pozițiilor celor șase state membre înaintea reuniunilor formale au condus la institui-
rea unui Comitet de coordonare (Cocor), în februarie 1953, la șapte luni după crearea
Comunității. Cocor nu era un organism permanent și, pentru a participa la reuniunile
sale, reprezentanții statelor membre veneau din capitalele lor la Luxemburg, schim-
bându-se în funcție de punctele de pe ordinea de zi.
În pofida compoziției sale în continuă schimbare, comitetul s-a dovedit extrem de

eficace în coordonarea și pregătirea reuniunilor Consiliului – astfel încât, în 1958, tra-
tatele de instituire a CEE și a CEEA includeau posibilitatea ca regulamentele de pro-
cedură ale Consiliilor să „prevadă instituirea unui comitet format din reprezentanți ai
statelor membre” 32, ale cărui atribuții și competențe urmau să fie decise de Consiliile
respective. La mai puțin de o lună de la intrarea în vigoarea a tratatelor CEE și CEEA, la
29 JO C 306, 17.12.2007, p. 154.

30 Procedura de alegere a președintelui Eurogrupului este precizată în Protocolul nr. 14 la Tratatul de la
Lisabona.
31 Modelul președinției fixe se aplică deja în trei organisme: Consiliul European, Consiliul Afaceri Externe
și Eurogrupul.
32 Articolul 151 din Tratatul CEE și articolul 121 din Tratatul CEEA.

25 ianuarie 1958, cu ocazia reuniunii lor inaugurale, Consiliile au decis să instituie un
Comitet al Reprezentanților Permanenți ai guvernelor statelor membre (Coreper) 33.
Reprezentanții permanenți, care s-au stabilit permanent la Bruxelles, sunt, de fapt, am-
basadorii țărilor lor pe lângă UE și exprimă poziția guvernelor lor. Ei sunt asistați de o
echipă de experți naționali detașați din partea ministerelor naționale în cadrul a ceea
ce a devenit cunoscut din acel moment sub numele de reprezentanțe permanente.
Coreper a fost însărcinat cu pregătirea lucrărilor Consiliilor CEE și CEEA și cu îndeplini-
rea altor sarcini care i-au fost atribuite de către acestea.
La 1 iulie 1967, odată cu Tratatul de fuziune, existența Coreper a fost consacrată pen-

tru prima dată în legislația primară. Articolul 4 din Tratatul de fuziune face trimitere
la Coreper și la rolul acestuia de comitet al reprezentanților permanenți responsabil
de pregătirea lucrărilor Consiliului, devenit unic. Tratatul de la Maastricht, din 1993,
a încorporat fondul articolului 4 în Tratatul fondator privind Uniunea Europeană, iar
Tratatul de la Amsterdam, din 1999, i-a conferit Coreper capacitatea de a lua decizii
procedurale. Ambele roluri au fost menținute de Tratatul de la Lisabona.
Coreper a funcționat ca organism unic până când a fost divizat în două părți, în
1962, din cauza programului său de lucru intensiv: Coreper I, care este constituit din
reprezentanții permanenți adjuncți și abordează chestiuni de natură mai tehnică, și
Coreper II, care este constituit din înșiși reprezentanții permanenți și pregătește lucrări-
le legate de chestiunile politice și economice cu caracter orizontal.
COREPER I PREGĂTEȘTE LUCRĂRILE URMĂTOARELOR

FORMAȚIUNI ALE CONSILIULUI:
• Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori

• Competitivitate (Piață Internă, Industrie, Cercetare și Spațiu)
• Transporturi, Telecomunicații și Energie
• Agricultură și Pescuit
• Mediu
• Educație, Tineret, Cultură și Sport
COREPER II PREGĂTEȘTE LUCRĂRILE URMĂTOARELOR

FORMAȚIUNI ALE CONSILIULUI:
• Afaceri Generale
• Afaceri Externe
• Afaceri Economice și Financiare
• Justiție și Afaceri Interne
Definiția destul de generală a rolului Coreper din tratate nu reflectă corespunzător im-
portanța crucială dobândită de acesta de-a lungul anilor în ceea ce privește asigurarea
funcționării armonioase a Consiliului. Deși nu este un organism decizional al UE și orice

25 ianuarie 1958 (CM2 20/1958, p. 10). Abrevierea Coreper provine din denumirea în limba franceză,
„Comité des représentants permanents”.

© Uniunea Europeană © Uniunea Europeană
Pregătirea unei reuniuni Coreper la 28 septembrie 1978 Reuniunea Coreper II din 17 decembrie 2012
acord la care ajunge poate fi pus în discuție de Consiliu, singurul care are puterea de
decizie, Coreper a jucat un rol vital de la crearea sa în gestionarea de negocieri com-
plexe și dificile. În urma orelor îndelungate de colaborare intensă, membrii Coreper
au dobândit o experiență esențială în a ajuta statele membre ale Uniunii să obțină
compromisuri.
2.2.2. Comitete și grupuri de lucru

În vederea coordonării activităților Consiliului în diferite domenii, Consiliul sau Coreper
instituie comitete și grupuri de lucru. Formate din experți naționali care se specializea-
ză într-un anumit domeniu sau o anumită politică, aceste grupuri reprezintă punctul
de plecare al negocierilor privind orice subiect sau propunere. Acestea fac negocierile
să avanseze prin obținerea unui acord de câte ori este posibil și prin identificarea ches-
tiunilor controversate care urmează să fie abordate de către Coreper.
Primul comitet de acest fel înființat a fost Comitetul afacerilor comerciale. Instituit la
reuniunea inaugurală a Consiliului Special al CECO din 10 septembrie 1952 34, aces-
ta a primit sarcina de a aborda chestiuni referitoare la dispoziții comerciale tranzitorii.
Comitetul afacerilor comerciale și-a desfășurat reuniunea inaugurală la Luxemburg la
29 noiembrie 1952.
De-a lungul anilor au fost instituite și alte comitete la nivel înalt: Comitetul special pen-
tru agricultură, Comitetul economic și financiar, Comitetul articolului 113 (ulterior „arti-
colului 133”, în prezent Comitetul pentru politică comercială) și Comitetul politic și de
securitate se numără printre cele mai cunoscute exemple. Au fost de asemenea insti-
tuite anumite comitete orizontale strâns asociate lucrărilor Coreper, precum grupurile
Antici și Mertens (care pregătesc reuniunile Coreper II și, respectiv, I) și Grupul Prietenii
Președinției. Pe măsură ce gama competențelor comunităților a crescut, acest lucru s-a
34 Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliului Special al CECO, organizată la Luxemburg la

8-10 septembrie 1952 (CM 1 1/1952, p. 8).

reflectat în instituirea de grupuri tot mai specializate. Astăzi există peste 150 de grupuri
de lucru și comitete cu înaltă specializare 35.
2.2.3. Secretariatul General

Precum în cazul Coreper, Secretariatul General al Consiliului (SGC) nu a fost mențio
nat în tratatele fondatoare ale comunităților. După cum s-a menționat anterior, secre-
tariatul a fost instituit în cursul reuniunii inaugurale a Consiliului Special al CECO din
9-10 septembrie 1952. Reuniunea inaugurală a Consiliilor CEE și CEEA, din ianuarie
1958, nu a creat noi secretariate pentru aceste instituții; în schimb, a confirmat faptul că
cele trei Consilii existente urmau să fie asistate de același grup de funcționari. Christian
Calmes a fost numit secretar general în 1952, iar mandatul său a fost extins în 1958. De
atunci, SGC a avut încă șapte secretari generali. De la 1 iulie 2015, postul este ocupat
de Jeppe Tranholm-Mikkelsen (a se vedea anexa V).
În iulie 1967, prin Tratatul de fuziune, Secretariatul General al Consiliului a devenit

Secretariatul General al Consiliului Comunităților Europene. Cu toate acestea, SGC a
figurat în tratate doar începând cu Tratatul de la Maastricht, în noiembrie 1993: arti-
colul 151 din Tratatul UE a recunoscut existența acestuia și i-a acordat rolul de a oferi
asistență Consiliului.
La început, secretariatul era format din mai puțin de 12 funcționari. Într-o scrisoare din
data de 17 noiembrie 1952 adresată lui Konrad Adenauer, Christian Calmes descria în
detaliu componența secretariatului:
„Personalul acestuia, format din 10 persoane, se împarte în prezent după cum urmează:
secretarul (L), un administrator (B), un supraveghetor (are și rol de contabil), un arhivist
(are și rol de traducător), doi secretari, un dactilograf (are și rol de telefonist), un asistent
administrativ (se ocupă și de copieri), un șofer (se ocupă și de transmiterea mesajelor)
și un portar (oferă și sprijin administrativ)” 36.
Acest mic organism administrativ se ocupa în principal de cerințele logistice pe care le

presupunea organizarea reuniunilor Consiliului Special. De atunci, rolul Secretariatului
General s-a extins semnificativ. În prezent, pe lângă atribuțiile sale tradiționale de na-
tură secretarială, precum pregătirea zilnică a documentelor, traduceri și redactări de
procese-verbale, SGC și-a dezvoltat de asemenea, treptat, roluri suplimentare în pro-
cesul politic: oferă continuitate lucrărilor Consiliului în cadrul sistemului președințiilor
prin rotație, care, la fiecare șase luni, instaurează o nouă dinamică în procesul negocie
rilor și instituie priorități diferite pentru programul de lucru al Consiliului, și consiliază
Președinția în privința obținerii de compromisuri, pe baza cunoștințelor pe care le-a
dobândit în domeniul politicilor, al procedurilor și al chestiunilor instituționale.
Rolul tot mai central al SGC a fost aprobat de Consiliul European de la Helsinki din
decembrie 1999, când Uniunea se pregătea pentru extindere 37, și a fost recunoscut
35 A se vedea www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/preparatory-bodies pentru o trecere în revistă a

grupurilor de pregătire ale Consiliului.
36 La 17 noiembrie 1952, Christian Calmes, secretarul general al Consiliului Special de Miniștri al CECO, i-a
trimis lui Konrad Adenauer, cancelar și ministru de externe al Republicii Federale Germania, un raport
privind stadiul organizării resurselor și a personalului secretariatului (CM1 1952–36, p. 2).
37 Concluziile Președinției, Consiliul European de la Helsinki din 10 și 11 decembrie 1999. A se vedea
anexa III – Un Consiliu eficace pentru o Uniune extinsă: Orientări pentru reformă și recomandări
operaționale.

Personalul Secretariatului General asistă la transferul funcției de secretar general al Consiliului de la Uwe Corsepius la
Jeppe Tranholm-Mikkelsen (17 iunie 2015)
ulterior de articolul 23 din Regulamentul de procedură al Consiliului. Acest articol sti-

pulează că secretariatul este „implicat îndeaproape și continuu în organizarea, coordo-
narea și asigurarea coerenței lucrărilor Consiliului” și asistă Președinția în identificarea
soluțiilor 38.
Rolul secretarului general este de a oferi asistență Consiliului și de a conduce SGC. El

răspunde de executarea serviciilor oferite de SGC președințiilor Consiliului și grupurilor
de lucru ale acestuia, precum și președintelui Consiliului European, pentru care înde-
plinește, de asemenea, funcția de secretar general. Acesta este, de asemenea, respon-
sabil de gestionarea administrativă a SGC din punctul de vedere al resurselor umane
și financiare. Secretarul general este numit de Consiliu prin vot cu majoritate calificată.
38 Decizia Consiliului din 1 decembrie 2009 de adoptare a regulamentului său de procedură (JO L 325,

11.12.2009, p. 35), articolul 23 alineatul (3).

3. ANEXE
I TRATATELE UE – PRINCIPALELE REFORME
Tratatele constituie fundamentul UE. Ele sunt negociate de către reprezentanții guver-
nelor statelor membre și convenite de comun acord. Ele sunt semnate de toate statele
membre și sunt ratificate în conformitate cu cerințele constituționale ale fiecărui stat
membru. Tratatele nu intră în vigoare decât la sfârșitul acestui proces și după încheie-
rea tuturor etapelor.
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) –

Tratatul de la Paris 39,
semnat la 23 iulie 1952, la Paris, Franța,
a intrat în vigoare la 23 iulie 1952,
a expirat la 23 iulie 2002:
Primul tratat fondator

Piața comună pentru produsele strategice ale epocii: cărbune și oțel
Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare – Tratatul CEA 40,

semnat la 27 mai 1952, la Paris, Franța,
nu a intrat în vigoare 41.
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene – Tratatul CEE 42,

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice – Tratatul CEEA sau
Tratatul Euratom 43,
Convenția privind anumite instituții comune Comunităților Europene:
Adunarea, Curtea de Justiție, Comitetul Economic și Social,
semnate la 25 martie 1957, la Roma, Italia,
au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958:
Două tratate fondatoare – Tratatele de la Roma

Instituirea progresivă a unei piețe comune generalizate (CEE)
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)
Convenția privind Antilele Neerlandeze,

semnată la 13 noiembrie 1962, la Bruxelles, Belgia,
a intrat în vigoare la 1 octombrie 1964.
39 Versiunile originale ale tratatului și actele naționale de ratificare, precum și actele de aderare succesive
sunt depuse în arhivele Guvernului Republicii Franceze.
40 Idem.
41 Proiectul de tratat privind CEA era legat de proiectul de tratat privind statutul Comunității Politice
Europene (CPE), adoptat de Adunarea ad-hoc a CECO la 10 martie 1953 (înaintat miniștrilor afacerilor
externe ai CECO la 9 martie 1953). Proiectul de tratat privind CPE a devenit caduc în urma respingerii
CEA.
42 Spre deosebire de celelalte protocoale anexate încă de la început la Tratatul CEE, Protocolul privind
statutul Curții de Justiție a Comunității Economice Europene a fost semnat la Bruxelles la 17 aprilie 1957.
43 Protocolul privind statutul Curții de Justiție a Comunității Europene a Energiei Atomice, anexat la
Tratatul Euratom, a fost semnat la Bruxelles la 17 aprilie 1957.

Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților
Europene – Tratatul de fuziune 44,
semnat la 8 aprilie 1965, la Bruxelles, Belgia,
a intrat în vigoare la 1 iulie 1967.
Tratatul de modificare a anumitor dispoziții bugetare ale tratatelor („resurse

proprii”),
semnat la 22 aprilie 1970, la Luxemburg, Luxemburg,
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971.
Tratatul de modificare a anumitor dispoziții financiare ale Tratatului de instituire

a Comunității Economice Europene și ale Tratatului de instituire a unui Consiliu
unic și a unei Comisii unice ale Comunităților europene 45 („Tratatul de modificare a
anumitor dispoziții financiare”),
semnat la 22 iulie 1975, la Bruxelles, Belgia,
a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.
Tratatul de modificare a anumitor dispoziții ale Protocolului privind Statutul Băncii

Europene de Investiții 46: împuternicirea Consiliului guvernatorilor să modifice
definirea unității de cont și metoda de conversie în monedă națională,
semnat la 10 iulie 1975, la Bruxelles, Belgia,
a intrat în vigoare la 1 octombrie 1977.
Tratatul privind Groenlanda 47,

semnat la 13 martie 1984, la Bruxelles, Belgia,
44 Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre privind instalarea provizorie a anumitor instituții
și a anumitor servicii ale comunităților (JO 152, 13.7.1967) a fost semnată și a intrat în vigoare la aceleași
date ca cele de semnare și de intrare în vigoare a Tratatului de fuziune.
45 Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre din 5 aprilie 1977 privind instalarea provizorie
a Curții de Conturi (JO L 104, 28.4.1977, p. 40) a fost semnată la 5 aprilie 1977 și a intrat în vigoare la
1 iunie 1977.
46 Protocolul privind statutul Băncii Europene de Investiții este anexat la Tratatul CEE.
47 Groenlanda s-a retras oficial din CEE la 1 februarie 1985.

Actul Unic European 48,
semnat la 17 februarie 1986 (BE, DE, ES, FR, IE, LU, NL, PT, UK), la Luxemburg,
Luxemburg, și la 25 februarie 1986 (DK, EL, IT), la Haga, Țările de Jos,
a intrat în vigoare la 1 iulie 1987:
Votul cu majoritate calificată

Începutul cooperării legislative dintre Consiliu și Parlamentul European
Către o mare piață internă
Cooperarea în domeniul politicii externe
Prima menționare a Consiliului European
Tratatul privind Uniunea Europeană – Tratatul UE sau Tratatul de la Maastricht 49,

semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht, Țările de Jos,
a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993:
Nașterea Uniunii Europene

Uniunea economică și monetară
Trecerea la moneda euro
Politica externă și de securitate comună (PESC)
Justiție și afaceri interne (JAI)
Actul de modificare a Protocolului privind statutul Băncii Europene de Investiții sau

Actul care permite crearea unui Fond european de investiții,
a intrat în vigoare la 1 mai 1994.
Tratatul de la Amsterdam,
semnat la 2 octombrie 1997, la Amsterdam, Țările de Jos,
a intrat în vigoare la 1 mai 1999:
Spațiul de libertate, securitate și justiție

Integrarea acquis-ului Schengen
Egalitatea între bărbați și femei
Dezvoltarea durabilă
Înaltul Reprezentant pentru PESC
Capacitatea de gestionare a crizelor
Tratatul de la Nisa,
semnat la 26 februarie 2001, la Nisa, Franța,
a intrat în vigoare la 1 februarie 2003:
Reforma instituțiilor în vederea viitoarei Uniuni cu 27 de membri
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa,

semnat la 29 octombrie 2004, la Roma, Italia,
nu a intrat în vigoare.
48 Modifică Tratatul CECO, Tratatul CEE și Tratatul Euratom.

49 Instituie Tratatul privind Uniunea Europeană; modifică Tratatul CEE în vederea instituirii Comunității
Europene; modifică Tratatul CECO și Tratatul Euratom.

Tratatul de la Lisabona,
semnat la 13 decembrie 2007, la Lisabona, Portugalia,
a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009:
Consiliul European devine o instituție

Consiliul și Parlamentul European au statut egal în cadrul procesului legislativ
Implicarea parlamentelor naționale
Personalitatea juridică a UE
Carta drepturilor fundamentale
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice

și monetare – Tratatul TSCG 50,
Tratatul de la Lisabona, semnat de șefii de stat sau de guvern (13 decembrie 2007)
50 19 state membre ale zonei euro plus Bulgaria, Danemarca, Ungaria, Polonia, România și Suedia au
semnat deja tratatul, în timp ce Republica Cehă a început și ea procedurile de semnare.

II PROCESUL DE EXTINDERE
Tratatul CECO original nu a fost niciodată destinat să reprezinte un club exclusiv al celor
șase state membre fondatoare. Articolul 98 prevedea că „orice stat european poate
solicita aderarea la prezentul tratat”. În pofida semnării unor noi tratate și a numeroase
revizuiri, invitația adresată altor state europene de a se alătura procesului de integrare
a rămas mereu deschisă. Articolul 49 din Tratatul UE specifică acum că „orice stat euro-
pean care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze
poate solicita să devină membru al Uniunii”.
Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit 51,

semnat la 22 ianuarie 1972, la Bruxelles, Belgia,
Tratatul privind aderarea Greciei 52,

semnat la 28 mai 1979, la Atena, Grecia,
Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei 53,

semnat la 12 iunie 1985, la Madrid, Spania, și la Lisabona, Portugalia,
Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei,

semnat la 24 iunie 1994, la Corfu, Grecia 54,
Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei,

Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei,
semnat la 16 aprilie 2003, la Atena, Grecia,
a intrat în vigoare la 1 mai 2004.
Tratatul de aderare a Bulgariei și a României,

semnat la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, Luxemburg,
51 În ceea ce privește aderarea la CECO, a se vedea Decizia Consiliului Comunităților Europene din
22 ianuarie 1972 privind aderarea la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a Regatului
Danemarcei, a Irlandei, a Regatului Norvegiei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
(JO L 73, 27.3.1972) (Acte privind aderarea acestor patru țări la Comunitățile Europene). Având
în vedere rezultatul negativ al referendumului privind tratatul de aderare, organizat în Norvegia la
25 septembrie 1972, tratatul de aderare și alte acte privind aderarea la Comunitățile Europene au făcut
obiectul Deciziei Consiliului Comunităților Europene din 1 ianuarie 1973 de adaptare a actelor privind
aderarea unor noi state membre la Comunitățile Europene (JO L 2, 1.1.1973).
52 Pentru aderarea la CECO, a se vedea Decizia Consiliului Comunităților Europene din 24 mai 1979 privind
aderarea Republicii Elene la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (JO L 291, 19.11.1979).
53 În ceea ce privește aderarea la CECO, a se vedea Decizia Consiliului Comunităților Europene din
11 iunie 1985 privind aderarea Regatului Spaniei și a Republicii Portugheze la Comunitatea Economică
Europeană și la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO L 302, 15.11.1985).
54 Norvegia s-a retras din procesul de ratificare în urma unui rezultat negativ la referendumul din
28 noiembrie 1994. Din cauza acestei neratificări, tratatul de aderare și celelalte acte referitoare la
aderare au făcut obiectul Deciziei 95/1/CE, Euratom, CECO a Consiliului Uniunii Europene de adaptare
a actelor privind aderarea unor noi state membre la Uniunea Europeană (JO L 1, 1.1.1995).

Tratatul de aderare a Croației,
semnat la 9 decembrie 2011, la Bruxelles, Belgia,
a intrat în vigoare la 1 iulie 2013.
EXTINDERI
de la 6 la 28 de membri
1952
BE DE FR IT LU NL
1973
DK IE UK
1981
EL
1986
ES PT
1995
AT FI SE
CZ EE CY LV LT
2004
HU MT PL SI SK
2007
BG RO
2013
HR

III CRONOLOGIA SUMMITURILOR, A CONSILIILOR EUROPENE
ȘI A SUMMITURILOR EURO
Conferința interguvernamentală a șefilor de stat sau de guvern pentru finalizarea

Tratatelor de la Roma
18 și 19 februarie 1957, Paris (Matignon), prezidată de Guy Mollet
Reuniuni la nivel înalt ale șefilor de stat sau de guvern înainte de crearea
Consiliului European în decembrie 1974
10 și 11 februarie 1961, Paris (Quai d’Orsay), prezidată de Charles de Gaulle
18 iulie 1961, Bonn (Godesberger Redoute), prezidată de Konrad Adenauer
29 și 30 mai 1967, Roma (Capitoliu), prezidată de Aldo Moro
1 și 2 decembrie 1969, Haga (Ridderzaal), prezidată de Piet de Jong
19 și 20 octombrie 1972, Paris (Centrul de conferințe internaționale), prezidată de
Barend Biesheuvel
14 și 15 decembrie 1973, Copenhaga (Bella Center), prezidată de Anker Jørgensen
19 septembrie 1974, Paris (Palais de l’Elysée), prezidată de Valéry Giscard d’Estaing (cină
informală)
9 și 10 decembrie 1974, Paris (Quai d’Orsay), prezidată de Valéry Giscard d’Estaing
Ședință de lucru în cadrul conferinței la nivel înalt din 9-10 decembrie 1974 de la Paris, Franța

Reuniuni ale Consiliului European și reuniuni informale ale șefilor de stat sau de
guvern după crearea Consiliului European 55
10 și 11 martie 1975, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Liam Cosgrave
16 și 17 iulie 1975, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Aldo Moro
1 și 2 decembrie 1975, Roma (Palazzo Barberini), prezidată de Aldo Moro
1 și 2 aprilie 1976, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Gaston
Thorn
12 și 13 iulie 1976, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Joop den Uyl
29 și 30 noiembrie 1976, Haga (Ridderzaal), prezidată de Joop den Uyl
25 și 26 martie 1977, Roma (Palazzo Barberini), prezidată de James Callaghan
29 și 30 iunie 1977, Londra (Lancaster House), prezidată de James Callaghan
5 și 6 decembrie 1977, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Leo Tindemans
7 și 8 aprilie 1978, Copenhaga (Christiansborg), prezidată de Anker Jørgensen
6 și 7 iulie 1978, Bremen (Rathaus), prezidată de Helmut Schmidt
4 și 5 decembrie 1978, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Helmut Schmidt
12 și 13 martie 1979, Paris (Centrul de conferințe internaționale), prezidată de Valéry
Giscard d’Estaing
21 și 22 iunie 1979, Strasbourg (Hôtel de Ville), prezidată de Valéry Giscard d’Estaing
29 și 30 noiembrie 1979, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Jack Lynch
27 și 28 aprilie 1980, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Francesco
Cossiga
12 și 13 iunie 1980, Veneția (Fondazione Cini), prezidată de Francesco Cossiga
1 și 2 decembrie 1980, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Pierre
Werner
23 și 24 martie 1981, Maastricht (Stadhuis), prezidată de Dries van Agt
29 și 30 iunie 1981, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Dries van
Agt
26 și 27 noiembrie 1981, Londra (Lancaster House), prezidată de Margaret Thatcher
29 și 30 martie 1982, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Wilfried Martens
28 și 29 iunie 1982, Bruxelles (Palais d’Egmont), prezidată de Wilfried Martens
3 și 4 decembrie 1982, Copenhaga (Eigtveds Pakhus), prezidată de Poul Schlüter
21 și 22 martie 1983, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Helmut Kohl
17-19 iunie 1983, Stuttgart (Neues Schloss), prezidată de Helmut Kohl
4-6 decembrie 1983, Atena (Zappeion), prezidată de Andreas Papandreou
19 și 20 martie 1984, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de François Mitterrand
25 și 26 iunie 1984, Fontainebleau (Château de Fontainebleau), prezidată de François
Mitterrand
3 și 4 decembrie 1984, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Garret Fitzgerald
29 și 30 martie 1985, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Bettino Craxi
28 și 29 iunie 1985, Milano (Castello Sforzesco), prezidată de Bettino Craxi
2 și 3 decembrie 1985, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de
Jacques Santer
26 și 27 iunie 1986, Haga (Centrul de conferințe al Ministerului Afacerilor Externe), prezi-
dată de Ruud Lubbers
5 și 6 decembrie 1986, Londra (Centrul de conferințe Queen Elizabeth II), prezidată de
Margaret Thatcher
55 Datele indicate sunt cele înregistrate oficial pentru fiecare reuniune. În anumite cazuri, lucrările au
continuat ocazional după datele indicate, atunci când a fost necesar pentru ca șefii de stat sau de
guvern să ajungă la un acord. Reuniunile sunt înregistrate cu desemnarea utilizată la momentul
respectiv, astfel cum este menționată în concluzii sau în scrisoarea de convocare a reuniunii.

29 și 30 iunie 1987, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Wilfried Martens
4 și 5 decembrie 1987, Copenhaga (Eigtveds Pakhus), prezidată de Poul Schlüter
11 și 12 februarie 1988, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Helmut Kohl
27 și 28 iunie 1988, Hanovra (Hannover Messe), prezidată de Helmut Kohl
2 și 3 decembrie 1988, Rhodos (Palati tou Megalou Magistrou), prezidată de Andreas
Papandreou
26 și 27 iunie 1989, Madrid (Palacio de Congresos de Madrid), prezidată de Felipe González
18 noiembrie 1989, Paris (Palais de l’Élysée), prezidată de François Mitterrand (întâlnire
informală a membrilor Consiliului European)
8 și 9 decembrie 1989, Strasbourg (Palais de la Musique et des Congrès), prezidată de
François Mitterand
28 aprilie 1990, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Charles Haughey (reuniune extraor-
dinară a Consiliului European)
25 și 26 iunie 1990, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Charles Haughey
27 și 28 octombrie 1990, Roma (Palazzo Madama), prezidată de Giulio Andreotti
14 și 15 decembrie 1990, Roma (Palazzo Montecitorio), prezidată de Giulio Andreotti
8 aprilie 1991, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Jacques Santer
(reuniune informală a Consiliului European)
28 și 29 iunie 1991, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Jacques
Santer
9 și 10 decembrie 1991, Maastricht (Provinciehuis), prezidată de Ruud Lubbers
26 și 27 iunie 1992, Lisabona (Centro Cultural de Belém), prezidată de Aníbal Cavaco Silva
16 octombrie 1992, Birmingham (CCI Birmingham), prezidată de John Major (reuniune
extraordinară a șefilor de stat sau de guvern)
11 și 12 decembrie 1992, Edinburgh (Holyrood House), prezidată de John Major
21 și 22 iunie 1993, Copenhaga (Bella Center), prezidată de Poul Nyrup Rasmussen
29 octombrie 1993, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Jean-Luc Dehaene
(reuniune extraordinară a Consiliului European)
10 și 11 decembrie 1993, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Jean-Luc
Dehaene
24 și 25 iunie 1994, Corfu (Palaia Anaktora), prezidată de Andreas Papandreou
15 iulie 1994, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Helmut Kohl (reuniune ex-
traordinară a Consiliului European)
9 și 10 decembrie 1994, Essen (Messe Essen), prezidată de Helmut Kohl
26 și 27 iunie 1995, Cannes (Palais des festivals), prezidată de Jacques Chirac
22 și 23 septembrie 1995, Mallorca (Hotel Formentor), prezidată de Felipe González (reu-
niune informală a șefilor de stat sau de guvern)
15 și 16 decembrie 1995, Madrid (Palacio de Congresos de Madrid), prezidată de Felipe
González
29 martie 1996, Torino (Lingotto), prezidată de Lamberto Dini
21 și 22 iunie 1996, Florența (Fortezza da Basso/Centrul expozițional), prezidată de
Romano Prodi
5 octombrie 1996, Dublin (Dublin Castle), prezidată de John Bruton (reuniune extraordi-
nară a Consiliului European)
13 și 14 decembrie 1996, Dublin (Dublin Castle), prezidată de John Bruton
23 mai 1997, Noordwijk (Grand Hotel Huis ter Duin), prezidată de Wim Kok (reuniune
informală a Consiliului European)
16 și 17 iunie 1997, Amsterdam (Nederlandsche Bank), prezidată de Wim Kok
20 și 21 noiembrie 1997, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de
Jean-Claude Juncker (reuniune extraordinară a Consiliului European)

12 și 13 decembrie 1997, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de
Jean-Claude Juncker
2 și 3 mai 1998 56, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Tony Blair (reuniune a
Consiliului la nivel de șefi de stat sau de guvern)
15 și 16 iunie 1998, Cardiff (City Hall), prezidată de Tony Blair
24 și 25 octombrie 1998, Pörtschach (Parkhotel Pörtschach), prezidată de Viktor Klima
(reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern)
11 și 12 decembrie 1998, Viena (Hofburg), prezidată de Viktor Klima
26 februarie 1999, Bonn (Gästehaus der Bundesregierung auf dem Petersberg), prezidată
de Gerhard Schröder (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern)
24 și 25 martie 1999, Berlin (Hotel Intercontinental), prezidată de Gerhard Schröder
14 aprilie 1999, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Gerhard Schröder (reuniu-
ne informală a șefilor de stat sau de guvern)
3 și 4 iunie 1999, Köln (Der Gürzenich), prezidată de Gerhard Schröder
15 și 16 octombrie 1999, Tampere (Museokeskus Vapriikki), prezidată de Paavo Lipponen
10 și 11 decembrie 1999, Helsinki (Helsinki Fair Centre), prezidată de Paavo Lipponen
23 și 24 martie 2000, Lisabona (Feira Internacional de Lisboa), prezidată de António
Guterres (reuniune extraordinară a Consiliului European)
19 și 20 iunie 2000, Santa Maria da Feira (Europarque Centro de Congressos), prezidată
de António Guterres
13 și 14 octombrie 2000, Biarritz (Casino municipal de Biarritz), prezidată de Jacques
Chirac (reuniune informală a Consiliului European)
7-9 decembrie 2000, Nisa (Centre des Congrès Acropolis), prezidată de Jacques Chirac
23 și 24 martie 2001, Stockholm (Stockholm Mässan), prezidată de Göran Persson
15 și 16 iunie 2001, Göteborg (Svenska Mässan), prezidată de Göran Persson
21 septembrie 2001, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Guy Verhofstadt (re-
uniune extraordinară a Consiliului European)
19 octombrie 2001, Gent (Sint Pietersabdij), prezidată de Guy Verhofstadt (reuniune infor-
mală a șefilor de stat sau de guvern)
14 și 15 decembrie 2001, Bruxelles (Palatul regal Laeken), prezidată de Guy Verhofstadt
15 și 16 martie 2002, Barcelona (Palau de Congressos de Catalunya), prezidată de José
María Aznar
21 și 22 iunie 2002, Sevilla (Palacio de Exposiciones y Congresos), prezidată de José María
Aznar
24 și 25 octombrie 2002, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Anders Fogh
Rasmussen
12 și 13 decembrie 2002, Copenhaga (Bella Center), prezidată de Anders Fogh Rasmussen
17 februarie 2003, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Costas Simitis (reuniune
extraordinară a Consiliului European)
20 și 21 martie 2003, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Costas Simitis
16 aprilie 2003, Atena (Zappeion), prezidată de Costas Simitis (reuniune informală a
Consiliului European)
19 și 20 iunie 2003, Salonic (Porto Carras), prezidată de Costas Simitis
4 octombrie 2003, Roma (Palazzo dei Congressi), prezidată de Silvio Berlusconi (reuniune
informală a Consiliului European)
56 Aceasta a fost o reuniune a Consiliului la nivel de șefi de stat sau de guvern pentru a se adopta decizii
asupra statelor membre care urmau să intre în cea de a treia etapă a uniunii economice și monetare.
De asemenea, în cadrul acestei reuniuni s-a convenit asupra numirii lui Wim Duisenberg în calitate de
prim președinte al Băncii Centrale Europene.

16 și 17 octombrie 2003 57, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Silvio Berlusconi
12 și 13 decembrie 2003, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Silvio Berlusconi
25 și 26 martie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Bertie Ahern
17 și 18 iunie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Bertie Ahern
29 iunie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Bertie Ahern (reuniune a
Consiliului la nivel de șefi de stat sau de guvern) 58
4 și 5 noiembrie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jan Peter Balkenende
16 și 17 decembrie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jan Peter
Balkenende
22 și 23 martie 2005, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jean-Claude Juncker
16 și 17 iunie 2005, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jean-Claude Juncker
27 octombrie 2005, Hampton Court (Hampton Court Palace), prezidată de Tony Blair (re-
uniune informală a șefilor de stat sau de guvern)
15 și 16 decembrie 2005, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Tony Blair
23 și 24 martie 2006, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Wolfgang Schüssel
15 și 16 iunie 2006, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Wolfgang Schüssel
20 octombrie 2006, Lahti (Sibeliustalo), prezidată de Matti Vanhanen (reuniune informală
a șefilor de stat sau de guvern)
14 și 15 decembrie 2006, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Matti Vanhanen
8 și 9 martie 2007, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Angela Merkel
21 și 22 iunie 2007, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Angela Merkel
18 și 19 octombrie 2007, Lisabona (Feira Internacional de Lisboa), prezidată de José
Sócrates (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern)
14 decembrie 2007, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de José Sócrates
13 și 14 martie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Janez Janša
19 și 20 iunie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Janez Janša
1 septembrie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Nicolas Sarkozy (reu-
niune extraordinară a Consiliului European)
15 și 16 octombrie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Nicolas Sarkozy
7 noiembrie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Nicolas Sarkozy (reuni-
une informală a șefilor de stat sau de guvern)
11 și 12 decembrie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Nicolas Sarkozy
1 martie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Mirek Topolánek (reuniune
informală a șefilor de stat sau de guvern)
19 și 20 martie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Mirek Topolánek
18 și 19 iunie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jan Fischer
17 septembrie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Fredrik Reinfeldt (re-
uniune informală a șefilor de stat sau de guvern)
29 și 30 octombrie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Fredrik Reinfeldt
19 noiembrie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Fredrik Reinfeldt (reu-
57 Începând din octombrie 2003, toate reuniunile formale ale Consiliului European s-au desfășurat la
Bruxelles.
58 Această reuniune a Consiliului la nivel de șefi de stat sau de guvern a fost convocată pentru numirea
lui José Manuel Barroso în calitate de președinte desemnat al Comisiei și pentru a se reînnoi numirea
lui Javier Solana în calitate de secretar general al Consiliului/Înalt Reprezentant pentru PESC și numirea
lui Pierre de Boissieu în calitate de secretar general adjunct al Consiliului.

10 și 11 decembrie 2009 59, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Fredrik Reinfeldt
11 februarie 2010, Bruxelles (Bibliothèque Solvay), prezidată de Herman Van Rompuy
(reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern)
25 și 26 martie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
17 iunie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
16 septembrie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
28 și 29 octombrie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van
Rompuy
16 și 17 decembrie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van
Rompuy
4 februarie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
11 martie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
23 și 24 iunie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
23 octombrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
26 octombrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
(reuniune informală a membrilor Consiliului European)
9 decembrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
30 ianuarie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
(reuniune informală a membrilor Consiliului European)
23 mai 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reu
niune informală a membrilor Consiliului European)
Rompuy
22 și 23 noiembrie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van
Rompuy (reuniune extraordinară a Consiliului European)
Rompuy
7 și 8 februarie 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
22 mai 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
Rompuy
Rompuy
6 martie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reu-
27 mai 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reu
59 Aceasta a fost ultima reuniune a Consiliului European prezidată de președintele sau de primministrul
statului membru care asigură președinția prin rotație a Consiliului. Consiliul European a devenit formal
o instituție a UE la 1 decembrie 2009, la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care a creat și
poziția de președinte al Consiliului European dedicat exclusiv acestei funcții. Consiliul European din
decembrie 2009 a fost prezidat de primministrul Suediei, Fredrik Reinfeldt, în temeiul unor dispoziții
tranzitorii.

26 iunie 2014, Ypres (Lakenhalle); 27 iunie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezi-
dată de Herman Van Rompuy
16 iulie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reu
niune extraordinară a Consiliului European)
30 august 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy
Rompuy
18 decembrie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk
12 februarie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk (reuniune
informală a șefilor de stat sau de guvern)
19 și 20 martie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk
23 aprilie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk (reuniune
extraordinară a Consiliului European)
25 și 26 iunie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk
23 septembrie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk (reuniu-
ne informală a șefilor de stat sau de guvern)
15 octombrie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk
12 noiembrie 2015, Valletta (Centrul de Conferințe Mediteraneean), prezidată de Donald
Tusk (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern)
29 noiembrie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk (reuniune
a șefilor de stat sau de guvern ai UE și ai Turciei)
17 și 18 decembrie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk
Summiturile euro
12 octombrie 2008, Paris (Palais de l’Elysée), prezidat de Nicolas Sarkozy
25 martie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy
7 mai 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy
21 iulie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy
23 și 26 octombrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van
Rompuy 60
9 decembrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy
30 ianuarie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy
29 iunie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy
24 octombrie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy
22 iunie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Donald Tusk
7 iulie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Donald Tusk
12 iulie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Donald Tusk
60 Acesta a fost un singur summit euro care a avut loc în două faze la datele indicate.

IV EVOLUȚIA SISTEMULUI DE VOTARE ÎN CADRUL CONSILIULUI UE
Temei juridic: Tratatul de la Roma, articolul 148

Majoritatea calificată aplicabilă între 1958 și 1972
Stat membru Voturi

Germania 4
Franța 4
Majoritate calificată:
Italia 4 12 voturi în cazul unei propuneri
din partea Comisiei
Belgia 2 12 voturi exprimate de cel puțin
Țările de Jos 2 patru membri în alte cazuri
Luxemburg 1
Total 17
Temei juridic: Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit, articolul 14

Stat membru Voturi

Germania 10
Franța 10
Italia 10
Regatul Unit 10 Majoritate calificată:
41 de voturi în cazul unei propuneri
Belgia 5 din partea Comisiei
41 de voturi exprimate de cel puțin
Țările de Jos 5
șase membri în alte cazuri
Danemarca 3
Irlanda 3
Luxemburg 2
Total 58

Temei juridic: Tratatul de aderare a Greciei, articolul 14
Stat membru Voturi

Germania 10
Franța 10
Italia 10
Regatul Unit 10
Belgia 5 45 de voturi în cazul unei propuneri
din partea Comisiei
Grecia 5 45 de voturi exprimate de cel puțin
Țările de Jos 5 șase membri în alte cazuri
Danemarca 3
Irlanda 3
Luxemburg 2
Total 63
Temei juridic: Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei, articolul 14

Stat membru Voturi

Germania 10
Franța 10
Italia 10
Regatul Unit 10
Spania 8
Belgia 5 54 de voturi în cazul unei propuneri
din partea Comisiei
Grecia 5 54 de voturi exprimate de cel puțin
opt membri în alte cazuri
Țările de Jos 5
Portugalia 5
Danemarca 3
Irlanda 3
Luxemburg 2
Total 76

Temei juridic: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei, articolul 15
Majoritatea calificată aplicabilă între 1995 și aprilie 2004
Stat membru Voturi

Germania 10
Franța 10
Italia 10
Regatul Unit 10
Spania 8
Belgia 5
Grecia 5 Majoritate calificată:
64 de voturi în cazul unei propuneri
Țările de Jos 5 din partea Comisiei
Portugalia 5 64 de voturi exprimate de cel puțin
11 membri în alte cazuri
Austria 4
Suedia 4
Danemarca 3
Irlanda 3
Finlanda 3
Luxemburg 2
Total 87

Temei juridic: Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei,
Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei, articolul 26
Majoritatea calificată aplicabilă între mai 2004 și octombrie 2004
Stat membru Voturi Stat membru Voturi

Germania 10 Austria 4
Franța 10 Danemarca 3
Regatul Unit 10 Slovacia 3
Italia 10 Finlanda 3
Spania 8 Irlanda 3
Polonia 8 Lituania 3
Țările de Jos 5 Letonia 3
Grecia 5 Slovenia 3
Portugalia 5 Estonia 3
Belgia 5 Cipru 2
Republica Cehă 5 Luxemburg 2
Ungaria 5 Malta 2
Suedia 4
Total 124
88 de voturi în cazul unei propuneri din partea Comisiei
88 de voturi exprimate de cel puțin 11 membri în alte cazuri

Populație Populație
Stat membru Voturi % Stat membru Voturi %
(× 1 000)61 (× 1 000)
cazuri
Germania 29 82 500,8 17,88 Austria 10 8 206,5 1,77
Franța 29 62 370,8 13,51 Danemarca 7 5 411,4 1,17
Regatul Unit 29 60 063,2 13,01 Slovacia 7 5 384,8 1,16
din partea Comisiei
Italia 29 58 462,4 12,67 Finlanda 7 5 235,6 1,13
Spania 27 43 038,0 9,32 Irlanda 7 4 109,2 0,89
Polonia 27 38 171,8 8,27 Lituania 7 3 425,3 0,74
Țările de Jos 13 16 305,5 3,53 Letonia 4 2 306,4 0,71
Grecia 12 11 073,0 2,40 Slovenia 4 1 997,6 0,43
reprezintă cel puțin 62 % din populația totală

Portugalia 12 10 529,3 2,28 Estonia 4 1 347,0 0,29
Belgia 12 10 445,9 2,26 Cipru 4 749,2 0,16
Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei, articolul 12
Republica Cehă 12 10 220,6 2,21 Luxemburg 4 455,0 0,09

Majoritatea calificată aplicabilă între noiembrie 2004 și 2006
Ungaria 12 10 097,5 2,18 Malta 3 402,7 0,08

Suedia 10 9 011,4 1,95
Total 321 461 324,0 100 %
Prag 62 % 232 286 020,9 62 %
232 de voturi exprimate de majoritatea membrilor în cazul unei propuneri
232 de voturi exprimate de cel puțin două treimi dintre membri, în celelalte
la cererea unui membru: verificarea că statele membre care votează favorabil

Temei juridic: Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei,
61 Cifrele în vigoare pentru perioada 1 ianuarie31 decembrie 2006. Decizia 2006/34/CE a Consiliului din 23 ianuarie 2006 de modificare a
regulamentului de procedură al Consiliului (JO L 22, 26.1.2006, p. 32).

(× 1 000)62 (× 1 000)
cazuri
articolul 3
Franța 29 65 397,9 12,98 Bulgaria 10 7 327,2 1,45

Regatul Unit 29 62 989,6 12,51 Danemarca 7 5 580,5 1,11
din partea Comisiei

Italia 29 60 820,8 12,08 Slovacia 7 5 404,3 1,07
Spania 27 46 196,3 9,17 Finlanda 7 5 401,3 1,07
Polonia 27 38 538,4 7,65 Irlanda 7 4 582,8 0,91
România 14 21 355,8 4,24 Lituania 7 3 007,8 0,60
Țările de Jos 13 16 730,3 3,32 Letonia 4 2 055,5 0,41
reprezintă cel puțin 62 % din populația totală

Grecia 12 11 290,9 2,24 Slovenia 4 2 041,8 0,41

Belgia 12 10 541,8 2,09 Cipru 4 862,0 0,17
Majoritatea calificată aplicabilă între 2007 și noiembrie 2009
Republica Cehă 12 10 505,4 2,09 Luxemburg 4 524,9 0,10

Majoritatea calificată aplicabilă între decembrie 2009 și iunie 2013
Ungaria 12 9 957,7 1,98 Malta 3 416,1 0,08

Temei juridic: Tratatul de aderare a Bulgariei și a României, articolul 22
Suedia 10 9 482,9 1,88

Total 345 503 679,7 100 %

Prag 62 % 255 312 281,4 62 %
Temei juridic: Tratatul de la Lisabona, Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii,
62 Cifrele în vigoare pentru perioada 1 ianuarie31 decembrie 2013. Decizia 2013/37/UE a Consiliului din 14 ianuarie 2013 de modificare a
(× 1 000)63 (× 1 000)
cazuri
Franța 29 65 397,9 12,87 Bulgaria 10 7 327,2 1,44
Regatul Unit 29 62 989,6 12,39 Danemarca 7 5 580,5 1,09
din partea Comisiei

Italia 29 60 820,8 11,97 Slovacia 7 5 404,3 1,06
Spania 27 46 196,3 9,09 Finlanda 7 5 401,3 1,06
Polonia 27 38 538,4 7,58 Irlanda 7 4 582,8 0,90
România 14 21 355,8 4,20 Croația 7 4 398,2 0,86
Țările de Jos 13 16 730,3 3,29 Lituania 7 3 007,8 0,59
Grecia 12 11 290,9 2,22 Letonia 4 2 055,5 0,40
reprezintă cel puțin 62 % din populația Uniunii

Belgia 12 11 041,3 2,17 Slovenia 4 2 041,8 0,40
Temei juridic: Tratatul de aderare a Croației, articolul 20

Republica Cehă 12 10 505,4 2,06 Cipru 4 862,0 0,16
Majoritatea calificată aplicabilă între iulie 2013 și octombrie 2014
Ungaria 12 9 957,7 1,95 Luxemburg 4 524,9 0,10

Suedia 10 9 482,9 1,86 Malta 3 416,1 0,08
Total 352 508 077,9 100 %

Prag 62 % 260 315 008,3 62 %
63 Cifrele în vigoare pentru perioada 1 ianuarie31 decembrie 2013. Decizia 2013/37/UE a Consiliului din 14 ianuarie 2013 de modificare a

Temei juridic: Tratatul de la Lisabona, articolul 16
Majoritatea calificată aplicabilă de la 1 noiembrie 2014
Majoritate calificată sau „majoritate dublă”:

55 % din statele membre, cuprinzând cel puțin 16 membri din 28, în cazul în
care se acționează în urma unei propuneri din partea Comisiei și/sau a Înaltului
Reprezentant
72 % din statele membre, cuprinzând cel puțin 21 de membri din 28, în
celelalte cazuri
statele membre care votează favorabil reprezintă cel puțin 65 % din populația
Uniunii
Majoritatea calificată este metoda de votare cel mai des utilizată în Consiliu. Aceasta
este folosită atunci când Consiliul ia decizii prin procedura legislativă ordinară, cunos-
cută și sub denumirea de codecizie. Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin
patru membri ai Consiliului care să reprezinte peste 35 % din populația UE. Aproximativ
80 % din întreaga legislație a UE este adoptată prin această procedură. Celelalte me-
tode de votare sunt majoritatea simplă (15 state membre care votează pentru) și votul
unanim (toate voturile sunt pentru).
Până la 31 martie 2017, statele membre mai au posibilitatea de a cere ca, pentru votul
cu majoritate calificată, să se utilizeze regula anterioară, pentru care temeiul juridic
este articolul 20 din Tratatul de aderare a Croației. În conformitate cu regula respectivă,
fiecare reprezentant al unui stat membru deține un anumit număr de voturi, astfel cum
se prevede în tratatele UE. Ponderarea voturilor reflectă în mare dimensiunea popu
lației din fiecare stat membru.

V SECRETARII GENERALI AI CONSILIULUI UE
ȘI EVOLUȚIA SECRETARIATULUI GENERAL
Christian Calmes, LU 11 persoane

secretar general lucrau în
în perioada cadrul SGC în
9 septembrie 1952- noiembrie 1952
14 iunie 1973
Nicolas Hommel, LU 974 de

secretar general persoane lucrau
în perioada 1 iulie 1973- în cadrul SGC în
7 octombrie 1980 iulie 1973
Niels Ersbøll, DK 1 457 de

în perioada în cadrul SGC în
8 octombrie 1980- octombrie 1980
31 august 1994

Jürgen Trumpf, DE 2 197 de
1 septembrie 1994- septembrie 1994
17 octombrie 1999
Javier Solana, ES 2 522 de

secretar general și Înalt persoane lucrau
Reprezentant pentru în cadrul SGC în
politica externă și de noiembrie 1999
securitate comună
în perioada
18 octombrie 1999-
30 noiembrie 2009
Pierre de Boissieu 64, FR 3 237 de

1 decembrie 2009- decembrie 2009
25 iunie 2011
64 Înainte de a fi secretar general, Pierre de Boissieu a fost secretar general adjunct în perioada
18 octombrie 1999-30 noiembrie 2009.

Uwe Corsepius, DE 3 068 de
26 iunie 2011- iunie 2011
30 iunie 2015
Jeppe 3 020 de
Tranholm-Mikkelsen, DK persoane lucrau
secretar general în cadrul SGC în
începând cu 1 iulie 2015 iulie 2015

CUM VĂ PUTEȚI PROCURA PUBLICAȚIILE
UNIUNII EUROPENE?
Publicații gratuite:
• un singur exemplar:
pe site-ul EU Bookshop (http://bookshop.europa.eu);
• mai multe exemplare/postere/hărți:
de la reprezentanțele Uniunii Europene (http://ec.europa.eu/represent_ro.htm),
de la delegațiile din țările care nu sunt membre ale UE
(http://eeas.europa.eu/delegations/index_ro.htm)
sau contactând rețeaua Europe Direct (http://europa.eu/europedirect/index_ro.htm)
la numărul 00 800 6 7 8 9 10 11 (gratuit în toată UE) (*).
(*) Informațiile primite sunt gratuite, la fel ca și cea mai mare parte a apelurilor telefonice (unii operatori și unele cabine
telefonice și hoteluri taxează totuși aceste apeluri).
Publicații contra cost:

• pe site-ul EU Bookshop (http://bookshop.europa.eu).
Rue de la Loi/Wetstraat 175
1048 Bruxelles/Brussel
BELGIQUE/BELGIË
Tel. +32 (0)2 281 61 11
Consiliul European și Consiliul UE sunt doi actori-che-

ie în procesul decizional al UE. Fiecare își are rolul
distinct în arhitectura instituțională a UE, deși, din
punct de vedere politic și administrativ, există o rela-
ție organică strânsă între cele două instituții. Ambele
reunesc reprezentanți ai statelor membre. Această
broșură urmărește originile și evoluția celor două in-
stituții prin intermediul tratatelor UE. Ea explorează
modul în care Consiliul European și Consiliul UE au
jucat un rol decisiv în integrarea europeană și modul
în care istoria lor o reflectă pe cea a întregii UE: politi-
cile și ambițiile sale, crizele și progresele sale.
Print PDF
ISBN 978-92-824-5289-9 ISBN 978-92-824-5317-9
doi:10.2860/289977 doi:10.2860/642433
QC-04-15-219-RO-C QC-04-15-219-RO-N

Consiliul European Și Consiliul UE De-A Lungul Timpului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Consiliul European Și Consiliul UE De-A Lungul Timpului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONSILIUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UE

Această publicație este realizată de Secretariatul General al Consiliului și are exclusiv

Pentru informații suplimentare cu privire la Consiliul European și la Consiliu, vă rugăm

Vizitați site-ul nostru:

Informații suplimentare referitoare la Uniunea Europeană sunt disponibile pe site-ul

Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2016

© Uniunea Europeană, 2016

© Archives nationales (France); © Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Batty

Fotografia de pe copertă: Mănăstirea Jerónimos din Lisabona, Portugalia, la 13 decem-

CONSILIUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UE

Discursul cancelarului Konrad Adenauer la prima reuniune a Consiliului

© Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Théo Mey

2. Consiliul Uniunii Europene

Ianuarie 2016 | RO | Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 5

Discursul de acceptare al lui Herman Van Rompuy (stânga) ca urmare a

Această broșură urmărește originile și istoria atât a Consiliului European, cât și a

Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene, cunoscut și drept Consiliul (de

1 www.consilium.europa.eu/ro/documents-publications – Cititorii sunt invitați în special să consulte o

Ianuarie 2016 | RO | Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 9

1.1. CONSILIUL EUROPEAN ÎN CADRUL TRATATELOR

1.1.1. Primii pași în istoria summiturilor UE

Conducătorii celor șase state membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și

© Archives nationales (France)

Conferința la nivel înalt din 10-11 februarie 1961 de la Paris, Franța

2 Comunicatul de presă al summitului.

Ianuarie 2016 | RO | Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 11

Summitul de la Copenhaga, din decembrie 1973, a prevăzut desfășurarea de summi-

Consiliul European a fost însărcinat să satisfacă „necesitatea unei abordări cuprinzătoa-

3 Comunicatul de presă al summitului.

12 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului | RO | Ianuarie 2016

Consiliul European din 10-11 martie 1975 de la Dublin, Irlanda

Ianuarie 2016 | RO | Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 13

1.1.2. Actul Unic European

1.1.3. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta a creat Uniunea

În sfârșit, Tratatul de la Maastricht a început să clarifice competențele Consiliului

Ianuarie 2016 | RO | Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 15

1.1.4. Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa

Tratatul de la Amsterdam a definit competențele Consiliului European în legătură cu

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul European de la Tampere

În martie 2000, reuniunea extraordinară a Consiliului European de la Lisabona a insti-

16 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului | RO | Ianuarie 2016

Declarația de la Laeken, adoptată de Consiliul European din decembrie 2001, prevede

1.1.5. Tratatul de la Lisabona

Obiectivul Tratatului de la Lisabona a fost să îmbunătățească eficiența instituțiilor UE

9 Consiliul European de la Sevilla, iunie 2002, concluziile Președinției.

Ianuarie 2016 | RO | Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 17

Tratatul de la Lisabona a conferit oficial Consiliului European statutul de instituție a

În cadrul arhitecturii instituționale a UE, Consiliul European ocupă o poziție specială ca

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a fost implicat în

1.2. PREȘEDINTELE CONSILIULUI EUROPEAN

Rolul strategic atribuit Consiliului European de către Tratatul de la Maastricht și confir-

Sarcinile 14 președintelui sunt de a prezida și de a impulsiona lucrările Consiliului Euro­

În cadrul unei reuniuni informale, la 19 noiembrie 2009, cei 27 de șefi de stat sau de

12 A se vedea JO L 315, 2.12.2009, p. 51.

Ianuarie 2016 | RO | Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 19

Prima reuniune prezidată de Herman Van Rompuy a fost

1.2.1. Reuniunile Consiliului European ulterioare

Consiliul European stabilește agenda politică a UE prin

17 Dintre statele care au aderat la Uniune în 2004 și 2007, doar șefii

pentru planificarea lucrărilor Consiliului European și reprezintă, de asemenea, o bază

Pe lângă stabilirea priorităților politice ale UE prin intermediul agendei strategice și

1.2.2. Summiturile euro

Sarcinile 14 președintelui sunt de a prezida și de a impulsiona lucrările Consiliului Euro