Cap. 1.

BANCA – ELEMENT ACTIV AL STRUCTURILOR PIEŢEI

Sistemul bancar din România – pilon al stabilității financiare în cadrul noii arhitecturi de
reglementare bancară internațională (Basel III, Uniunea Bancară etc).
Cap. 2. MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII BĂNCILOR COMERCIALE
Procesul managerial financiar în societățile bancare
Trăsăturile şi componentele managementului bancar
Evoluții actuale și perspective asupra bilanțului instituțiilor de credit din România
Cap. 3. MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE
Managementul riscului ratei dobânzii în societățile bancare Managementul riscului de piață și a
riscului operațional în societățile bancare
Analiza legăturii dintre managementul societăților bancare și profilul de risc al acestora
Cap. 4. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR DE TREZORERIE ALE BĂNCILOR
Managementul trezoreriei și a riscului de lichiditate în societățile bancare
Cap. 5. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR CU CLIENTELA
Metode și tehnici de creștere a calității activelor bancare
Adecvarea capitalului societăților bancare
Cap. 6. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR CU VALUTĂ ŞI A
TRANSFERURILOR BĂNEŞTI INTERNAŢIONALE
Utilizarea sistemelor publice de raportare și gestionare a informației de credit și de plăți
(Centrala Riscului de Credit și Centrala Incidentelor de Plăți)
Cap. 7. MANAGEMENTUL CREDITĂRII BANCARE
Managementul riscului de creditare în societățile bancare
Rezoluția creditelor neperformante în băncile comerciale
Cap. 8. MANAGEMENTUL PERFORMANŢELOR BANCARE
Mecanisme eficiente de control intern și conformitate în băncile comerciale
Managementul performanței bancare. Gestiunea internă a costurilor bancare

1
Cap. 1. BANCA – ELEMENT ACTIV AL STRUCTURILOR PIEŢEI
1.1.Conţinutul şi funcţiile sistemului bancar
1.2.Sistemul bancar din România – pilon al stabilității financiare în cadrul noii arhitecturi de
reglementare bancară internațională (Basel III, Uniunea Bancară etc)
1.3.Sistemele bancare şi stabilitatea financiară

1.1. Conţinutul şi funcţiile sistemului bancar

Sistemul bancar al economiei de piaţă reprezintă totalitatea băncilor care funcţionează în

economie într-o anumită perioadă.

Aceste bănci sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în circulaţia capitalului de împrumut şi
care au drept mobil al activităţii obţinerea unui profit.

Este alcătuit din două subsisteme: sistemul băncii centrale şi sistemul băncilor comerciale.
Calitatea de sistem decurge din legaturile ce se nasc între cele două subsisteme. Aceste relatii
îmbraca forma relaţiilor de cont corespondent, înţelese în dublu sens:

a) în condiţiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosesc nevoilor lor de
credite, surplusul respectiv este luat de banca centrală;

b) în condiţiile în care nevoile de credite ale băncilor de credit sunt superioare resurselor
pe care acestea le au, banca centrală completează aceste resurse, acordând împrumuturi
băncilor de credit.

Băncile dintr-o ţară îndeplinesc o serie de funcţii, în măsura în care funcţionează după regulile
unui sistem bancar, în caz contrar se transferă în aparat bancar, îndeplinind doar atribuţii.

Funcţiile sistemului bancar se împart în două mari grupe:

I. funcţii comune tuturor băncilor sau mai multor categorii de bănci şi

II. funcţii specifice anumitor bănci.

2
I. Funcţii comune tuturor băncilor:

- Funcţia de mijlocitoare ale creditului în economie, în care sens băncile organizează şi

realizează, pe de o parte, procesul de formare a resurselor, iar pe de altă parte, procesul de
îndrumare a acestor resurse pentru acoperirea anumitor nevoi de capital ale economiei. De
asemenea, în această funcţie, băncile elaborează planul lor de credite, strategia propriu-zisă
şi metodologia de creditare.

- Funcţia de mijlocitoare ale plăţilor în economie, în care sens, băncile organizează şi

realizează mişcarea banilor, elaborează metodologia de efectuare a plăţilor.

- Funcţia privind colaborarea cu alte organisme bancare internaţionale. În această

funcţie, băncile dintr-o ţară pot acorda garanţii pentru creditele primite în străinătate de
către clienţii din ţară sau pot primi garanţii din străinătate pentru creditele acordate
anumitor clienţi. De asemenea, participă la diferite reuniuni bancare internaţionale.

II. Funcţii specifice anumitor bănci:

1) Funcţia de emitere a unor titluri de credit. Este cazul băncii centrale din fiecare ţară, care
emite bancnote. În toate ţările emisiunea de bancnote este garantată, în principal, de către stat, este
parte a politicii monetare şi necesită rezolvarea unor probleme complexe ce ţin de cuantumul său,
fabricarea de bancnote şi scoaterea lor pe piaţă. De asemenea, această funcţie mai este îndeplinită
şi de băncile ipotecare, acestea emiţând înscrisuri funciare.

2) Funcţia cambiară o îndeplineşte banca centrală dintr-o ţară, în care sens realizează trei
subfuncţii:

a) Asigură, singură sau în concurenţă cu băncile comerciale, schimbul valutar;

b) Gestionarea rezervelor de aur şi de devize ale ţării respective;

c) Vigilenţa asupra taxei de schimb a monedei naţionale în raport cu monedele altor
ţări, în care sens banca centrală menţine această taxă la un anumit nivel sau,
dimpotrivă, o lasă liberă.
3) Funcţia de bancă a statului şi administraţiei publice o îndeplineşte tot banca centrală, în care
sens ţine conturile statului, iar în ţările unde funcţionează serviciile de trezorerie (care asigură

3
plăţile şi încasările statului), băncile centrale finanţează statul printr-un cont de creanţe asupra
trezoreriei, fiind în acelaşi timp un sfătuitor şi realizator al emisiunilor de bonuri de tezaur.

4) Funcţia de bancă a băncilor o realizează tot banca centrală, în care sens aceasta deschide
conturi pentru depunerile băncilor comerciale, furnizează resurse de finanţare pentru aceste bănci
şi intervine pe piaţa monetară (interbancară), realizând politica monetară a statului.

5) Funcţia disciplinară o realizează banca centrală (în anumite ţări), prin exercitarea unui control
asupra băncilor comerciale şi a altor instituţii de credit, control care vizează siguranţa depozitelor
şi evitarea unor situaţii de faliment al băncilor.

În câmpul (sfera) acestei funcţii intră:

a) Controlul privind existenţa, activitatea şi transformările care survin în bănci (acordul cu

privire la forma juridică şi capitalul social; activitatea băncilor de creare de reţele bancare;
fuziuni; cote de participare a băncilor în societăţi comerciale şi în alte bănci);

b) Concentrarea riscurilor bancare (de insolvabilitate, de neplată);

c) Controlul lichidităţii (capacităţii băncii comerciale de a face faţă datoriilor pe care le

are);

d) Controlul solvabilităţii (a fondurilor proprii ale băncilor);

e) Sistemul de protecţie a depozitelor (existenţa unei protecţii obligatorii sau facultative);

6) Funcţia economică şi problemele indepedenţei băncii centrale, înţeleasă în sensul legăturii

băncii centrale cu economia, iar independenţa băncii centrale, înţeleasă în sensul eliminării
influenţelor oamenilor politici asupra ofertei de monedă.

4
1.2. Sistemul bancar din România – pilon al stabilității financiare în cadrul noii
arhitecturi de reglementare bancară internațională (Basel III, Uniunea Bancară etc)
Structura activelor și pasivelor bancare:

Evoluția bilanțieră în perioada parcursă de la finele anului 2008 s-a caracterizat, în principal, prin:
(i) reorientarea creditării către segmentul retail și susținerea datoriei emise de administrația
publică,
(ii) reducerea importantă a ponderii expunerilor față de banca centrală (pe fondul diminuării
rezervelor minime obligatorii),
(iii) diminuarea vulnerabilităților asociate dependenței de finanțarea externă (furnizată în special
de băncile-mamă) și creșterea surselor de finanțare de tipul depozitelor retail atrase de pe piața
locală, eforturi dublate de reducerea creditării în valută, care astfel au contribuit la întărirea
mecanismului de transmisie a politicii monetare, pe fondul creșterii împrumuturilor purtătoare de
dobândă variabilă,
(iv) rezoluția creditelor neperformante (prin activități de scoatere în afara bilanțului sau vânzare)
și
(v) creșterea economisirii interne.

Pe fondul acestor factori, în structura bilanțieră s-au produs schimbări majore în ceea ce
privește distribuția ponderilor principalelor componente:

5
Grafic nr. 1: Credit acordat sectorului privat:

Se remarcă dinamica mai pronunțată în cazul creditelor acordate populației (creștere anuală
de 7,8 la sută în decembrie 2017,Grafic 1), redresarea creditului acordat companiilor nefinanciare
fiind modestă (+2,5 la sută). În cazul împrumuturilor acordate companiilor nefinanciare, evoluția
pozitivă a fost dictată de creditul în lei pe termen lung (ponderea acestei componente în stoc
majorându-se de la 24 la sută în decembrie 2016 la 27 la sută în decembrie 2017), fapt ce ar putea

6
sugera o creștere a creditului pentru investiții. În cazul împrumuturilor acordate populației,
volumul creditelor noi destinate cumpărării de locuințe s-a situat la un nivel superior celui
consemnat în perioada anterioară crizei.

Grafic 2.: Depozite atrase din sectorul privat:

Contribuția depozitelor atrase din sectorul privat la creșterea bilanțieră s-a majorat
substanțial în ultimii zece ani, volumul acestora dublându-se (până la 302,5 miliarde lei), în timp
ce ponderea în pasivele totale a crescut cu 21 de puncte procentuale, reprezentând două treimi la
finele anului 2017. Dinamica acestora a fost influențată în special de sursele atrase de la populație
(Grafic 2), care au consemnat creșteri constante în comparație cu depozitele societăților
nefinanciare.
Calitatea activelor s-a îmbunătățit în anul 2017, pe fondul continuării operațiunilor băncilor
de curățare a bilanțurilor. Rata creditelor neperformante a avut o tendință descrescătoare, până la

7
6,4 la sută în decembrie 2017, dar se plasează în banda intermediară de semnal conform Autorității
Bancare Europene. Rata restructurărilor creditelor este încă semnificativă (4,8 la sută), dar
evidențiază eforturile băncilor de soluționare a problemelor debitorilor. Restructurările
internalizează o componentă consistentă a creditelor neperformante. Gradul de acoperire cu
provizioane a creditelor neperformante s-a majorat, menținându-se la un nivel adecvat și superior
mediei europene (57,8 la sută, decembrie 2017). Implementarea noului standard contabil IFRS 9
va asigura o proactivitate mai ridicată în recunoașterea pierderilor așteptate pentru credite.
Sectorul bancar românesc a înregistrat la finele anului 2017 un profit net de 5,3 miliarde
lei, pe fondul continuării reducerii cheltuielilor nete cu ajustările pentru depreciere și într-un
context macroeconomic intern favorabil, reflectat într-un nivel scăzut al costurilor de finanțare și
în intensificarea creditării în monedă națională. Principalii indicatori de profitabilitate,
rentabilitatea activelor (1,3 la sută) și rentabilitatea financiară (12,5 la sută), s-au situat la niveluri
confortabile.
Grafic 3: Gradul de intermediere financiară, comparații internaționale:

Comparativ cu restul statelor membre, sectorul bancar românesc este de dimensiune redusă,
nivelul activelor bancare (53,6 %) și al creditelor (27,1 %) raportat la PIB aflându-se la cea mai
scăzută valoare din UE (Grafic 3).
În România, gradul de concentrare a pieței bancare este relativ redus, cu o creștere mai
pronunțată pe partea depozitelor. Calculate la nivelul activelor, valorile indicelui Herfindahl-
Hirschman (HHI) și cele ale cotei de piață aferente primelor cinci instituții de credit (Tabel 1) sunt
inferioare medianei înregistrate la nivelul UE. La nivelul țărilor UE, HHI este de circa 1 000, iar
cota de piață a primelor cinci bănci este de 63 la sută.

8
Tabel 1: Indicatori structurali ai sectorului bancar românesc:

9
 iun. 2019 sep. 2019 dec. 2019 mar. 2020 iun. 2020

Număr instituţii de credit 34 34 34 34 33

din care sucursale bănci străine 7 7 7 7 7

Total active nete (mld.lei) 458,8 472,9 495,2 518,4 518,5

Active instituţii cu capital privat 1 (% în total active) 91,9 92,0 91,8 89,9 89,9

Active instituţii cu capital străin 2 (% în total active) 74,5 74,1 73,7 71,7 71,4

Indicatorul de solvabilitate (≥8%) (%)* 19,60 19,73 22,00 20,37 22,76

Efectul de pârghie 3 (%)* 9,19 9,40 10,20 9,56 9,85

Creanţe depreciate 4 (% în total credite) 1,89 1,89 1,63 1,64 1,53

Creanţe depreciate 5 (% în total active) 1,07 1,06 0,88 0,86 0,80

Creanţe depreciate 6 (% în total datorii) 1,19 1,19 0,99 0,97 0,89

ROA 7 (%) 1,21 1,45 1,34 1,27 1,08

ROE 8 (%) 11,28 13,18 12,21 11,70 9,81

Dimensiunea rețelei teritoriale a continuat să se restrângă și în 2017, un număr de 205

sucursale și agenții bancare fiind închise, iar numărul salariaților din sistem s-a redus cu 352 de
persoane.
În contextul achizițiilor și fuziunilor de pe piața bancară, sistemul bancar s-a restrâns de la
37 la 35 de instituții de credit ca urmare a fuziunii prin absorbție dintre Banca Comercială
Carpatica și Patria Bank, finalizată la începutul lunii mai 2017, precum și a închiderii sucursalei
Bank of Cyprus Public Company Limited Nicosia în luna noiembrie 2017. De asemenea,
menționăm că în cursul lunii mai 2018 a fost finalizat procesul de achiziționare a unei participații
calificate directe, reprezentând 99,15 la sută din capitalul social al Bancpost S.A. de către Banca
Transilvania S.A.
De asemenea, instituțiile de credit au fost nevoite să-și reducă atât rețeaua teritorială (cu 2
mii de unități în ultimii zece ani, până la 5,3 mii de unități la finele anului 2017), cât și numărul de
salariați (de la 71,6 mii în anul 2008 la 55,0 mii în 2017, Tabel 1), corespunzător noii dimensiuni
a activității bancare, precum și din considerente de reducere a costurilor și de extindere a canalului
de distribuție prin digitalizare. Ritmul de ajustare a fost mai moderat în ultimii doi ani. Această
tendință de restrângere a celor două elemente structurale (unități teritoriale și număr de salariați)
este în linie cu evoluțiile înregistrate pe plan extern.
În ceea ce privește activitatea de fuziuni și achiziții, evenimentele înregistrate după anul
2008 au dus la scăderea numărului instituțiilor de credit (de la 43 în anul 2008 la 35 în 2017) și la
repoziționări în clasamentul după cota de piață și țara de origine a capitalului majoritar. Există
premise de accentuare a acestui proces, dacă avem în vedere intensificarea competiției, costurile
mari pentru menținerea pe piață, dar și deciziile la nivel de grup de renunțare la anumite piețe.
Sectorul bancar românesc prezintă, în esență, câteva caracteristici structurale, și anume:
➢ Diversitate ridicată în ceea ce privește țara de origine a capitalului majoritar. Alături de
capitalul autohton, pe piața bancară mai sunt prezente 12 țări (decembrie 2017), din care

10
 opt aparțin zonei euro, trei sunt state europene din afara zonei euro și o țară terță. Instituțiile
de credit cu capital străin dețin aproape 78 la sută din totalul activelor considerate la valoare
brută. Capitalul austriac se află pe primul loc (cu un sfert din activele agregate), urmat de
Franța și Olanda (cu o cotă de 13 la sută fiecare), respectiv Italia (10 la sută). Capitalul
grecesc se menține important (9 la sută, decembrie 2017), perspectivele fiind de reducere
în condițiile în care trei dintre cele patru instituții din această grupă se află în prezent în
diferite stadii de preluare. Cele cinci țări din zona euro concentrează aproape 60 la sută din
numărul total de instituții de credit, ceea ce conferă sectorului bancar autohton o
senzitivitate ridicată la evoluțiile din aceste țări. Aferent lunii decembrie 2017, grupa
băncilor cu capital integral sau majoritar românesc avea o cotă de piață de 22 la sută
(calculată pe baza activelor considerate la valoare brută).
➢ Grad ridicat de fragmentare, aproape jumătate din numărul instituțiilor de credit fiind de
dimensiuni mici, cu o cotă de piață cumulată de 5 la sută din activele agregate. Slăbiciunile
existente în bilanțurile acestor bănci și costul ridicat implicat de acomodarea modificărilor
legislative și de menținerea pe piață, pe de o parte, și existența unei corelații ridicate între
cota de piață a instituțiilor de credit și indicatorii de performanță bancară, pe de altă parte,
sugerează existența unui spațiu semnificativ de consolidare a sectorului bancar. Grupa
băncilor mari și-a menținut ponderea la peste 66 la sută din active în ultimii doi ani, iar
tendința este de creștere.
➢ Instituțiile de credit sunt de tip universal, exceptând un număr restrâns de bănci
specializate, bănci care dețin sub 2 la sută din activele agregate și activează în domeniul
locativ, finanțarea IMM, susținerea exportului, acordarea de credite pentru autoturisme.
➢ Finanțarea este asigurată într-o proporție ridicată prin atragerea de depozite de tip retail.
Ulterior crizei financiare, dependența instituțiilor de credit de finanțarea externă (și în
special de finanțarea atrasă pe termen mediu și lung de la băncile-mamă) a scăzut, inclusiv
ca urmare a modificării strategiei de creditare și reorientare către o creditare denominată în
lei.
➢ Reorientarea către clase de expuneri ce generează cerințe prudențiale mai scăzute.
Modificările la nivelul bilanțului bancar înregistrate începând cu anul 2008 s-au transpus
inclusiv în structura cerințelor de capital, favorizând o solvabilitate ridicată și implicit
eliberarea de resurse pentru creditare. Riscul de credit și-a menținut contribuția dominantă
în cerințele de capital (81,5 la sută, decembrie 2017), pe fondul unor modele de afaceri
tradiționale ale băncilor bazate pe atragerea de depozite și acordarea de credite. În ultimii
zece ani, au fost consemnate creșteri ale volumului expunerilor în special față de clasa
administrațiilor centrale și a băncilor centrale (+68 la sută, în perioada martie 2008 –
decembrie 2017). Creșterea expunerilor față de administrația publică a compensat
reducerea rezervelor minime obligatorii (expuneri față de banca centrală), conferind
instituțiilor de credit posibilitatea creșterii activelor fără necesitatea alocării de capital,
asigurând concomitent un nivel adecvat al indicatorilor de lichiditate. Deși aceste expuneri
joacă un rol important în menținerea unor indicatori de prudență bancară adecvați,
dependența excesivă de aceste elemente reprezintă un risc de concentrare semnificativ, în
condițiile în care o creștere potențială a riscului suveran reflectată și în costurile de
finanțare ale instituțiilor de credit nu ar putea fi transferată asupra activelor

11
Basel III

Acordul de capital Basel III introduce cerinţe de capital cantitative şi calitative extinse, noi cerinţe
de lichiditate, o revizuire a riscului de credit al contrapărţii şi un indicator de îndatorare pentru
băncile din ţările membre ale Comitetului de la Basel.

Uniunea Bancară

Conturarea Uniunii Bancare Europene este unul dintre cele mai importante proiecte după
înfiinţarea Uniunii Europene, date fiind resposabilităţile pe care le implică în implementare, dar și
din perspectiva efectelor și provocărilor asupra noilor planuri de distribuire a capitalului la nivel
european.

Uniunea Bancară Europeană se bazează pe trei piloni:

➢ Mecanismul unic de supraveghere,
➢ Mecanismul unic de rezoluţie și
➢ Fondurile de garantare a depozitelor naţionale.

La nivel european, au fost adoptate în anul 2014 trei reglementări privind Uniunea Bancară
Europeană, respectiv:
✓ Directiva privind redresarea și rezoluţia bancară,
✓ Regulamentul privind Mecanismul Unic de Rezoluţie și
✓ Directiva privind schemele de garantare a depozitelor.
În cadrul Mecanismului unic de supraveghere, primul pilon al Uniunii Bancare Europene,
Banca Centrală Europeană (BCE) are calitatea de supraveghetor al băncilor din zona euro.
Riscurile implicate în procesul de conturare, transpunere și respectare a reglementărilor
constau în posibilitatea restrângerii expunerii și retragerea capitalului instituţiilor de credit cu
capital străin. 90% din activele sistemului bancar sunt deţinute de instituţii cu capital străin. În
România, băncile asigură peste 90% din necesarul de finanţare a economiei, iar dacă includem și
finanţarea prin IFN-urile care aparţin grupurilor bancare, înseamnă că doar 5% din finanţarea
economiei României este asigurată de alte pieţe financiare. La nivel european, băncile asigură 85%
din necesarul de finanţare a economiei, restul fiind realizat prin intermediul pieţei de capital. În
SUA, companiile se finanţează prin credit bancar în proporţie de doar 20%.

Rezoluţia bancară

Rezoluţia bancară înseamnă restructurarea asistată de stat a unei instituţii de credit în vederea
asigurării continuităţii funcţiilor sale esenţiale pentru economie. “Rezoluţia” presupune
restructurarea unei bănci/instituţii financiare de către o autoritate de rezoluţie, prin utilizarea
instrumentelor specifice de rezoluţie.

12
•funcţiile esenţiale/critice sunt acele activităţi, servicii şi operaţiuni a căror întrerupere ar putea
conduce la perturbări ale economiei sau pieţelor financiare din unul sau mai multe state membre.

•restructurarea administrativă a activităţii se poate finaliza prin:

lichidarea ordonată a instituţiei, după transferul componentelor critice, sau

continuarea activităţii, ulterior recapitalizării interne.

Obiectiv urmărit prin rezoluţia bancară:

- asigurarea unui cadru legal comunitar unitar, integrat și coerent, privind instrumente adecvate şi
măsuri credibile de gestionare a crizelor financiare în scopul:
• asigurării continuităţii funcţiilor critice ale instituţiilor financiare
• minimizării riscurilor de contaminare
• reducerii hazardului moral
• protecţiei finanţelor publice
• protecţiei deponenţilor
• ieşirii ordonate de pe piaţă a instituţiilor în dificultate, fără afectarea stabilităţii financiare

13
 Ce instrumente sunt folosite în rezoluţie?

Necesitatea Uniunii Bancare

1. Stoparea actualei tendinţe de fragmentare a pieţelor financiare în Uniunea Europeana (UE),

care e incompatibilă cu existenţa unei Uniuni Economice şi Monetare (UEM)

2. Ruperea cercului vicios dintre băncile în dificultate şi datoria publică a statelor

3. Prevenirea retragerilor masive de depozite (“bank run”), întărirea stabilităţii financiare şi

restaurarea încrederii pieţelor în euro

4. Supravegherea unică este o precondiţie pentru aplicarea capitalizării directe a băncilor din
zona euro de către Mecanismul European de Stabilitate (MES)

14
 Rolul Uniunii Bancare:

Structura Uniunii Bancare

15
1.3. Sistemele bancare şi stabilitatea financiară

Conceptul de stabilitate financiară nu beneficiază de o definiție consacrată și nici de un

model sau cadru analitic de evaluare. O definiție generală a stabilității financiare este absența
dezechilibrelor pe piețele financiare. Stabilitatea financiară este observabilă în situațiile în care
nu se manifestă nicio criză sistemică.
Pe de altă parte, ținând cont de funcțiile pe care le are sistemul financiar, se poate aprecia
că acesta este stabil atunci când este capabil:
➢ să aloce eficient resursele economice (atât spațial, cât mai ales intertemporal),
➢ să administreze riscurile financiare printr-o măsurare adecvată și
➢ să se auto-corecteze atunci când este afectat de șocuri externe.
BNR definește stabilitatea financiară, în sens larg, ca acea caracteristică a sistemului
financiar de a face față șocurilor sistemice pe o bază durabilă și fără perturbări majore, de a
aloca eficient resursele financiare în economie și de a identifica și gestiona eficient riscurile.

În măsura în care băncile reprezintă elementul central al sistemului financiar, starea

economiei și structura sistemului bancar sunt strâns legate de asigurarea stabilității financiare și de
evoluțiile macroeconomice. Stabilitatea financiară prezintă, deci, o importanță deosebită pentru
orice economie.

Accentuarea fenomenului de globalizare a făcut ca în ultimii ani, chiar înainte de

declanșarea recentei crizei financiare globale, temerile privind contaminarea unor sisteme
financiare ca urmare a declanșării unor crize în alte sisteme să devină tot mai acute.

Prin intermediul instituțiilor bancare se realizează activități vitale pentru alte sectoare
economice: plăți, schimburi valutare, achiziții de companii, finanțări etc. Ca urmare, o criză a
sistemului bancar poate duce la adevărate blocaje economice, măsurate atât în pierderi directe, cât
și în reduceri ale ritmului de creștere economică sau chiar, în cazuri mai grave, la recesiune.

În anii '80 ai secolului trecut, reglementarea directă a piețelor de credit și a fluxurilor

de capital a fost eliminată în multe țări, ceea ce a facilitat expansiunea sistemului financiar
într-un ritm mai alert decât alte sectoare ale economiei. Instrumentele financiare au devenit
mai complexe, activitățile mai diversificate, iar riscurile mai variabile. De asemenea, ca rezultat
al gradului ridicat de integrare transindustrială și transfrontalieră, interrelaționarea
sistemelor financiare s-a accentuat atât pe plan național, cât si pe plan internațional.

În majoritatea țărilor, sarcina asigurării stabilității financiare este împărțită între:

➢ ministerul de finanțe,
➢ banca centrală și
➢ autoritatea de supraveghere financiară.

16
 Pentru promovarea unei cooperări eficiente, schimbul de informații dintre aceste autorități,
precum și implementarea unui cadru formal în vederea cooperării sunt esențiale.
Responsabilitatea specială a băncii centrale constă în analizarea și monitorizarea sistemului
financiar.

Încă din anul 2006, Consiliul ECOFIN a recomandat statelor membre ale Uniunii
Europene întărirea capacității autorităților naționale de a gestiona potențialele situații de criză
financiară, prin crearea unui comitet național permanent pentru stabilitate financiară, în care să fie
reprezentate cel puțin băncile centrale, autoritățile de supraveghere și ministerele de finanțe.
Obiectivul central al acestui comitet este schimbul de informații între autorități, precum și
în prevenirea, evaluarea și gestionarea potențialelor probleme cu impact sistemic.

În urma acestor recomandări a fost înființat în iulie 2007 Comitetul Național pentru
Stabilitate Financiară ale cărui principale atribuții vizează promovarea unui schimb permanent
și eficient de informații între autoritățile responsabile cu reglementarea și supravegherea diferitelor
sectoare ale sistemului financiar și ministerul de finanțe, precum și evaluarea, prevenirea și, după
caz, gestionarea situațiilor de criză financiară la niveiul instituțiilor financiare individuale, a
grupurilor financiare sau a pieței financiare în ansamblu.

Sectorul bancar are o importanță deosebită pentru stabilitatea sistemelor financiare. În

economiile importante, precum cele ale Statelor Unite și zonei euro, sectorul bancar a fost supus
unor schimbări structurale semnificative. De exemplu, consolidarea sistemului bancar din Statele
Unite și Europa s-a produs încă din anii '90 ai secolului trecut, tot în aceeași perioadă fiind înființate
instituțiile complexe de mari dimensiuni. Instituirea condițiilor pentru piața unică a serviciilor
financiare din Uniunea Europeană, concomitent cu Uniunea Monetară Europeană, a marcat
progresul către integrarea bancară. Aceste schimbări structurale au avut ca efect accentuarea
complexității în ceea ce privește monitorizarea sistemului bancar.

Relevante pentru asigurarea stabilității financiare sunt si implicațiile pe care concentrarea

și competiția din sectorul bancar le pot avea asupra stabilității sistemului bancar. Chiar dacă nu
există o corelație evidentă din punct de vedere teoretic, studiile practice indică faptul că o
concentrare mai mare și un nivel mai redus de competiție au o influență stabilizatoare. Cu
toate acestea, în măsura în care competiția pare să se fi intensificat — în ciuda procesului de
consolidare bancară, o astfel de corelație nu poate fi neapărat aplicată sistemelor bancare
europene. Cercetările efectuate la nivel internațional întâmpină dificultăți deoarece, pe de o parte,
gradul de stabilitate nu poate fi prezentat clar de către indicatorii individuali, iar, pe de altă parte,
determinarea gradului de intensitate a competiției ridică probleme semnificative.

17