CONCURSUL RRGIONAL DE CREAȚIE ,,LASĂ-NE SĂ CITIM”

PENTRU SECȚIUNEA POEZIE

Cristea Ana-Maria, clasa a XI-a,

Șos. Constanței, nr. 104A, 0726868347
Liceul Tehnologic ,,Gheorghe Miron Costin”,
loc. Constanța, județ Constanța,
Prof. Coord. Mirela Moldoveanu
 Călătorie în societate

Societatea pe care o avem în această țară,

E atât de întunecată încât îți dă senzația că-i seară,

Fiecare trage pentru propria perspectivă,

Avem bani, averi, cu toate că viața-i primitivă.

Carduri, mașini, orgoliu ce te lasă ascuns în mască,

Vicii, care aparent te lasă în lumea ta prinsă în ceață,

Când alții văd jumătatea paharului, eu îl văd plin,

Văd orașul macabru, când alții văd doar peisajul divin.

Trecem unii pe lângă alții fără sentimente,

Iar când unul cade, nu-l ajutăm, ci găsim argumente.

Copiii încep a fi dominați de incultură,

Atragandu-le atenția tutunul, tehnologia și băutura.

Această societate monotonă pe care o avem în prezent,

E pe cale să devină pe zi ce trece mai închisă consistent,

Nu vreau să înrăutățesc situația, este doar o strigare,

Trebuie să ne trezim din somnul pus de propia stare!

La capăt de drum

Stau și privesc la mare,

Mă străpunge o rază de soare.

Melancolic privesc tot în zare,

Nostalgic sufletul mă doare,

Firul vieții aproape e tăiat...

Mă întreb ce am realizat,

Ca un fraier am iubit,

Dar de săgeti am fost țintit.

Zi de zi m-am izbit de un zid,

Să îl sparg cu mâinile goale

Nu am izbutit.

Trebuia să port zale.

S-a surpat viața, nu-i ușor,

Rănile făcute încă mă dor.

Nu mai am nici umor,

Stau în vid, strig după ajutor.

Printre ganduri pierdut sunt.

Lacrimile râuri curg,

Ambiția pe drum e pierdută

sau poate e mută.

Melancolic privesc frunzele căzând,

Șirul anilor pierzând,

Capătul firului încet, încet apărând.

Ce am realizat nu știu nici acum

Când sunt la sfârșit de drum.

Illo tempore

N-aș putea să uit vreodată

Universul ideal,
Unde se-mpletește îndată
Ceva real cu ficțional.
Orice vis este posibil
Într-o lume de povești:
Zână, zmeu sau prinț agil,
Toți te-ajută să trăiești.
Peste marginea speranței,
Echilibrul poți să-l pierzi,
Te-ntâlnești cu ,,negativii",
Trebuie să nu cedezi,
Să treci probele cu bine
Și vrăjmașul să-l învingi.
Laude și fericire
În final poți să câștigi.
Mituri și legende vii
Te ajută să pășești 
În îndepărtatul timp
Al fantasticelor basme.

Cât mai lăuntric

Călătoria, cale către sine,

Totul începe prin a avea încredere în tine.
Ești o creație a lui Dumnezeu,
Îți simți dualitatea la greu,
Ego-ul te chinuie,
Un purgatoriu ți-e viața,
Vrei să ajungi în Rai, nu în Infern.

Viața este o călătorie lungă,

Primul pas ar fi să încerci să te cunoşti
Şi să faci cumva să te recunoşti.
Să te recunoşti pe tine din lumea-ntreagă.

O dată ce ai încredere în tine,

Călătoria poate începe!
Acum poţi să fugi, să fugi departe,
Aleargă pe calea către tine!

Te-ai regăsit, te cunoşti prea bine,

De ce, când nu te înţelege nimeni?
Pentru că ai găsit calea spre tine.

Cetatea poetului

Mă refugiez de-al meu ego ca zmeul,

Vine să mă ia troleul.
Ajung la staţia promisă.
Fără uşă, fară portiţă.

Pe câmpii îndestulate, 
În abisul din cetate
Găsesc ruina vieţii trecătoare
Ce-mi răscoleşte amintiri amăgitoare. 

Mi-am clădit uşor, uşor,

Când mă apuca un dor,
Cetatea obsesiei mele
În câmpiile Elizee.

Pe veranda de afară
Se loveşte câte-o cioară,
Soarele se oglindeşte
În luciul apei din poveste.

Scările de zahăr dulce,

Uşa parcă tot se duce
Holuri lungi ca infinitul.
Sunt în Rai? În Purgatoriu?
Mi-am găsit în Infern sfârşitul.

Geamuri triste, părăsite,

Pânza deasă la fereastră,
Zidul rece nu-l pot trece,
Amintiri aș culege...

Pe tronul regelui cel trist,

Singur el s-a ostenit
Să aducă în noi frăţia.
Dar acolo a rămas doar amintirea.

Lumea din afara cetăţii

Şi-a arătat colţii.
Chipuri pătate de urgie,
Nu mai găseşti fericire!

Merg prin cetatea sufletului meu,

Vorbesc numai cu Orfeu,
Ce mă-ncântă cu poveşti
De dragoste şi-mpărăteşti.

Credinţa e fecioara cu haină albastră,

Ea misterul ne învaţă,
Îi dă poetului putere,
Cea mai de preţ avere.

Aici, poetul îşi gaseşte alinarea

Aşa cum i-a fost în creație chemarea.
Pe poteca din grădină 
Îl înţeapă o albină.

El se uită, zâmbet larg,

El o lasă, cu mult drag.
Crăiasa albinelor e mult mai frumoasă 
Acum că a devenit a lui mireasă.

Închis între patru pereți

Închis între patru pereţi,

este în interior, nu poţi să-l vezi!

De ziduri de piatră e înconjurat,

parcă de timp uitat...

După porţile înalte

un poet pierdut în versuri și-n noapte,

lacrimile îl apasă

n-are nume, prieten, casă,

trecutul s-a pierdut cu el în noapte...

Peste timp a rămas un poet cu ale sale păcate,

Iubire a avut,

dar de timp s-a pierdut...

Durerea prin versuri e purtată:

un prinţ ce coroana nu-şi poartă,

strigă iubirea şi-o caută,

lacrimi nu are, nici durere;

singur, ochii îi caută, dar nu-i vede,

poetul din cetate în noapte se pierde,

ochii îşi închide, iubirea şi-o vede.

Trăgăndu-l spre ea, balada vieţii și-o cântă,

mandolina din tinereţe cu el o ia să-i dea speranţă,

îi cântă balade frumoae.

Nu e un vis! Ca să vezi, poetul a murit, tot trist!

Suflet de poet

Cu suflet de aur, cu inima dură,

Cu glas de privighetoare și imaginație pură,

Un poet trăiește și moare

În cetatea lui de lângă mare.

Nimic pe lume nu mai contează,

În lumea lui stă și visează

La pace și la prosperitate,

La o țară în libertate.

Trăiri și emoții pe hârtie le pune

În chip minunat în versuri ți le spune,

Poezia-l înalță,

Poezia-l învață.

Bogăția cea mai mare

Doar poetul o are,

Bucuria simțită în timp îndelungat

Este cel mai înfloritor regat.

O lume de basm îl înconjoară,

Gândurile mii în aer îi zboară,

Pe cerul albastru e pură magie

Și mărește mai tare bogata gândire.

Când apa mării în valuri se sparge,

Când soarele strălucitor îndată te-atrage,

Poetul pe gânduri cade,

Fața-i pe veci arsă de soare.

Un aer călduț predomină,

În cetatea poetului e lumină.

În veșminte albe și curate

Poetul se plimbă cu mâinile la spate.

Cheia tăcerii îi e străină,

Se-aseamănă cu o albină,

Așa mică și zglobie,

Ce nu se află în robie.

Libertatea sa este frumoasă

Ca o fecioară blândă și mărinimoasă.

Părul de aur ce-i încadrează fața,

Un chip de înger ce-i înfrumusețează viața.

Drumul în propriul destin

Păşesc în taină pe frunze ruginii, 
Presărate pe pământul cu bolte castanii. 
Al meu ego pătrunde cu înfocare pe calea de speranţă 
Şi traversez încurcată, labirintul plin de viaţă.

Oare soarta unde m-o duce?

În Rai? Unde se împreunează şi norii...
Unde zânele ies din bobocul florii, 
Iar destine regăsite îşi fac zile fericite?

Ce rost are să merg atâta drum? 

De ce dintr-o dată miroase ca-n Iad a fum? 
Oare inima arde să-şi afle destinul? 
Oare vipera din piept şi-a scos veninul?

Un şirag de întrebări îmi pulsează prin vene, 

Colier de cuvinte să-mi fac cu ele..
Merg pierdută prin destin,
Ude-s picioarele de apa din bazin...

Mă uit cuprinsă de mirare...

 Să mai am un semn de întrebare? 
Am găsit apa purificării, ce-mi oglindeşte sufletul.
Am evadat din Purgatoriu și văd creația-n gol.
 Călătoria asta mi-a descoperit zâmbetul!

Acum stau întinsă pe malul vindecării, 

Râd ca un soare ce răsună de-a lungul cărării. 
Am renăscut din propria căutare, 
Stau şi ascult înceata suflare...

Cu spume zvârcolite, învolburate ape 

Pădurea în care am păşit agale.. 
Două elemente mi-au dat ajutorul 
Cautând trecutul am aflat viitorul