Filioque

Mareste imaginea.

Filioque

Filioque (= si de la Fiul), cuvinte adaugate la afirmatia "care purcede din Tatal" in articolul
Crezului de la Constantinopol (381), articol care se refera la purcederea Duhului Sfant.
"Filioque", adaugat la versiunea occidentala a Crezului a provocat una dintre cele mai
inversunate dispute teologice dintre Orient si Occident. Ea ramane si astazi una din
particularitatile doctrinare majore care separa traditia ortodoxa de cea romano-catolica. Pentru
catolici, Filioque ar fi o explicare si o clarificare a doctrinei despre Duhul Sfant, formulata de
Sinodul ecumenic din 381. Pentru ortodocsi, Filioque este :

(a) o "dogma noua", deoarece incalca decizia Sinodului din Efes (431) de a nu altera sau
substitui crezul de la Niceea, nefiind apoi aprobata de un sinod ecumenic ;

(b) "o alta credinta", care implica teza celor doua principii in unitatea lui Dumnezeu, eroare
inadmisibila din punctul de vedere al dogmaticii ortodoxe.

Filioque a fost introdus de latini in Crezul niceoconstantinopolitan si folosit in liturghia latina,

incepand cu al treilea sinod local din Toledo, in 589, ca un protest impotriva arianismului ;
apoi, confirmat de sinodul englez din Hatfield in 680, cu ocazia convertirii la catolicism a
regelui arian al vizigotilor (Recarede), sub pretextul ca ar pune in evidenta deplina
dumnezeire a lui Hristos si egalitatea Sa cu Tatal. Desi regele Carol cel Mare insista ca
Bisericile din Spania, Italia, Franta si Germania, sa rosteasca Crezul cu adaosul, totusi papa
Leon al III-lea refuza introducerea Simbolului modificat, in Biserica Romei. Cu toata aceasta
opozitie, la propunerea lui Henric al II-lea, papa Benedict al VIII-lea accepta in 1014 Crezul
interpolat, in Biserica din Roma, fara consimtamantul Bisericilor Rasaritene. Dupa Reforma
(sec. XVI) a fost generalizat in Bisericile Protestante.

Cel dintii care arata implicatiile dogmatice neortodoxe ale adaosului Filioque este patriarhul
Fotie (820-895), iar cel care a formulat, la conciliul de la Florenta (1439), argumentele
respingerii acestui adaos, este Marcu de Efes.
Ortodocsii insista asupra argumentului istoric, Filioque fiind o alterare a Simbolului din 381,
iar catolicii invoca motivele locale, deoarece, in secolul al VI-lea, Bisericile din Spania si alte
tari europene erau amenintate de arianism. Filioque ar respinge ideea ariana despre
inferioritatea Fiului fata de Tatal.

In general, teologia catolica pretinde ca Filioque ar explica relatia vesnica dintre Tatal si Fiul
si ar clarifica egalitatea Fiului cu Tatal in esenta dumnezeiasca, nu numai consubstantialitatea,
ci modul de provenienta a Persoanelor. Filioque ar fi deci o completare a doctrinei despre
originea divina a Duhului Sfant, care n-a fost precizata in amanunt, asa cum s-a intamplat cu
invatatura despre Fiul lui Dumnezeu, despre care Sinodul de la Niceea (325) afirma : "nascut,
iar nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal". Astazi, unii teologi catolici nu-l mai considera
un obstacol dogmatic intre cele doua parti ale Bisericii ecumenice.

Din partea teologiei ortodoxe s-au formulat mai multe argumente impotriva doctrinei
"Filioque", dintre care principalele sunt:

1) Filioque este o interpolare necanonica a Simbolului ecumenic de la 381;

2) Filioque implica doctrina lui Augustin despre cele doua principii in unitatea dumnezeirii si
deci despre "dubla purcedere";

3) Filioque are repercusiuni asupra altor dogme de credinta, de pilda ecleziologia, teologia
Tainelor si a energiilor divine.

Dar si continutul teologic al formulei "Filioque" este pus in discutie. Acesta nu are o baza
biblica si nici patristica. Apoi, potrivit doctrinei trinitare comune Bisericii ecumenice, Duhul
purcede din ipostasul Tatalui, incat relatia de purcedere este o relatie de origine ipostatica.
Purcederea, ca si paternitatea nu este ceva comun fiintei divine, dumnezeirii, ci este proprie
ipostasului Tatalui. «Filioque» deplaseaza acest principiu de la ipostasa Tatalui catre natura
comuna.

Chiar daca unii Sfinti Parinti au acceptat si alte formule prin care sa se explice relatia vesnica
dintre Fiul si Duhul Sfant (de pilda, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca Duhul este "propriu
Fiului", iar Sfantul Ioan Damaschin, ca si Sfantul Maxim Marturisitorul, afirma ca Duhul
purcede "din Tatal prin Fiul" etc), totusi ei au facut o clara distinctie intre "monarhia' Tatalui
si relatiile de origine care diferentiaza ipostasele, paternitatea, filiatia, purcederea, distinctie
care mentine echilibrul si egalitatea in Sfanta Treime. Dimpotriva, formula "Filioque"
introduce in teologia trinitara nu numai o confuzie intre natura si ipostasa, ci si o confuzie in-
tre Tatal si Fiul, atat pe planul vietii vesnice intratreimice, cat si pe cel al manifestarii
temporale.

Teologia catolica, urmand Fericitului Augustin, care afirma ca orice insusire atribuita uneia
dintre Persoanele divine poate fi atribuita si Celorlalte, a exagerat simplitatea si unitatea de
esenta a lui Dumnezeu, in defavoarea diversitatii Persoanelor.

Scrierile pnevmatologice patristice sau liturgice vorbesc despre "Duhul care purcede din Tatal
si prin Fiul Se arata" sau de "Duhul care intru Fiul pururea Se odihneste". Teologii bizantini
au facut o distinctie intre purcederea vesnica si misiunea temporala. Pentru ei, Filioque
presupune doctrina lui Augustin, despre doua principii in Treime si deci despre "dubla
purcedere". A socoti pe Tatal si pe Fiul drept o singura sursa, inseamna a avea o intelegere
unilaterala, chiar falsa, a Trinitatii, inclinand spre un subordinationism cu privire fie la Duhul,
fie la Fiul. Expresia Sfantului Ioan Damaschin "Care purcede de la Tatal prin Fiul" nu poate fi
luata in nici un sens echivalenta cu "dubla procesiune" ; cu toate acestea nimeni n-a sugerat
adaugarea la Crez a formulei "prin Fiul".

Patriarhul Fotie al Constantinopolului: Despre Filioque

O critica severa a formulei despre purcederea Duhului Sfant "din Tatal si din Fiul" o face
Patriarhul Fotie al Constantinopolului (810-895) in Enciclica pe care o trimite patriarhilor
orientali in 867 (Enciclica lui Fotie catre Patriarhii orientali (867).

Anuntand in partea introductiva a Enciclicii despre unele inovatii cultice si canonice apusene
(nerespectarea zilelor de post in timpul Postului Mare, respingerea validitatii Tainei
Mirungerii savarsite de preot - acesta ar fi un drept exclusiv al arhiereilor, celibatul
obligatoriu pentru preoti), patriarhul Fotie subliniaza apoi ca "erorile latinilor" au atins culmea
in aceea ca au ajuns "sa falsifice si sfantul Simbol (al credintei), a carui autoritate e
inatacabila, dupa toate hotararile sinodale si ecumenice". Intentia patriarhului Fotie a fost sa
atraga atentia conducatorilor Bisericilor Ortodoxe din Rasarit asupra netemeiniciei doctrinei
despre Filioque, prezentand si un rezumat al problemei, pe care urma sa o discute pe larg un
sinod ecumenic. Enciclica constituie de altfel si convocarea sinodului ortodox, care, de fapt, s-
a tinut in acelasi an, la Constantinopol, in urma caruia papa a fost condamnat.

Fotie inscrie in Enciclica sa din 867 doua argumente principale contra doctrinei "Filioque", pe
care, desi nu le dezvolta, totusi le considera decisive : primul numai amintit, este ca formula
"Duhul purcede de la Fiul" nu are temeiul unei dogme : ea este contra invataturii
Evangheliilor, se opune hotararilor Sinoadelor Ecumenice, falsifica doctrina Sfintilor Parinti.
Astfel "Filioque" contine o doctrina necunoscuta in Revelatia biblica si in Traditia dogmatica
a Bisericii Ortodoxe.

Al doilea argument demonstreaza ca o eroare in doctrina despre Duhul Sfant constituie o

eroare antitrinitara, o deviatie in insasi dogma despre Dumnezeu-Sfanta Treime. Fotie sustine
ca prin Filioque se introduc "doua cauze" in Sfanta Treime. Astfel prin Filioque se neaga
unitatea de principiu in Sfanta Treime si se strica raportul intre ceea ce e comun in Dumnezeu
si intre ceea ce e propriu ipostaselor treimice. Fotie subliniaza in mod repetat ca, prin
Filioque, se amesteca insusirile persoanelor. Dupa invatatura ortodoxa, unele insusiri sunt
comune Treimii, altele numai unei ipostase. Purcederea Duhului nu e ceva comun celor trei
persoane, ci e proprie uneia din ele, Tatalui.

Tot ce se desfăşoară în lumea exterioară, ce este în fond altceva decât un curent care,
răbufnind karmic parcă în această viaţă exterioară, a cuprins sufletele popoarelor din estul şi
sud-estul european cu multe sute de ani înainte. S-ar putea spune: lucruri karmice au loc acum
fără a fi perceptibile pe plan exterior, lucruri care sunt în legătură cu ceea ce se manifestă doar
simptomatic; de fapt, ele se exprimă în plan fizic în patru silabe. Ceea ce ajunge acum să se
exprime karmic s-a pregătit prin celebra dispută purtată asupra termenului „filioque“ - dispută
care a dezbinat şi a creat o prăpastie între sufletele popoarelor europene din Est şi din Vest.
Ce legătură are sufletul nostru actual şi felul său de a înţelege cu acea dispută, care a dezbinat
odinioară estul şi vestul Europei, referitoare la faptul dacă ceea ce numim Spiritul Sfânt
provine doar de la Tatăl, cum afirmă Estul, sau şi de la Fiul, cum spune Vestul? Faptul că în
acea vreme Vestul a adăugat la emananţia Spiritului Sfânt de la Tatăl acel „filioque“ îşi are
bunele sale temeiuri, căci toate forţele care s-au dezvoltat în Europa Occidentală, care au dat
impulsurile în cultura europeană, sunt legate de acest fapt. Aici nu ne privesc toate aceste
certuri teologice interminabile care se referă la Crezul diferitelor confesiuni. Ceea ce ne
interesează este de a şti că viaţa sufletească s-a exprimat prin sciziunea Crezului unitar, o dată
unul care spune că Spiritul ar emana de la Tatăl şi de la Fiul, în timp ce celălalt crede că
Spiritul provine doar de la Tatăl. Această controversă este la obârşia zguduirilor şi mişcărilor
subiacente care s-au repercutat până în zilele noastre, şi care pot fi înţelese doar dacă ne
aplecăm puţin asupra acţiunii tainice a substraturilor oculte care stăpânesc în sufletele
popoarelor. Când spada carolingiană, venind din Vest împotriva Estului, a impus acestuia
credinţa că Spiritul ar emana de la Tatăl şi de la Fiul – nu Biserica papală a făcut-o, ci sabia
carolingiană – în cultura europeană s-au creat premisele pentru ceea ce vedem azi în
zguduirile puternice şi terifiante care apar acum. O adâncire în Păzitoarea sufletelor ar fi
putut aduce o rază de lumină în evenimentele prezentului.

Lucrurile conţin întotdeauna în interiorul lor interconexiuni mult mai adânci decât poate fi
sesizat când sunt examinate numai la suprafaţă. Căci faptul că Marx şi Engels sunt în realitate
„părinţii“ unei „biserici“ este un adevăr pe care prea puţini oameni de azi vor voi să-l admită;
însă acest adevăr încă nu este deosebit de profund. Vom fi însă călăuziţi spre un adevăr mai
profund dacă vom avea în vedere că la tribunalul la care a fost condamnat Christos Iisus
activau cu precădere saduchei, cei numiţi pe atunci saduchei. Cine erau aceştia în epoca în
care a avut loc Misteriul de pe Golgota? Cine erau cei care pe timpul acela, pe drept cuvânt,
erau desemnaii cu numele de saduchei? Erau persoanele care voiau să îndepărteze, să elimine,
să desfiinţeze tot ceea ce provenea din Misterii. Aceşti saduchei simţeau o groază, o spaimă, o
înfricoşare faţă de orice cult de Misterii. Însă ei erau cei ce aveau în mâinile lor tribunalul. Şi
tot ei erau cei care aveau pe atunci în mâinile lor şi administraţia în Palestina. Dar ei se aflau
cu totul sub influenţa statului roman. În fond, saducheii erau slugile statului roman, ceea ce se
exprima în exterior prin aceea că îşi cumpărau posturile administrative cu sume uriaşe, pe care
apoi le storceau de la populaţia ebraică a Paleatinei. Ei erau cei a căror privire – s-ar putea
spune ascuţită, în acest sens, prin materialismul lor ahrimanic – se îndrepta mai ales apre
sesizarea imensei primejdii care ameninţa romanitatea dacă ceea ce urma să se întâmple cu
Christos, în sensul esenţei Misteriului, va dobândi într-un fel însemnătate. Saducheii intuiau
instinctiv faptul că din creştinism va iradia ceva care va distruge treptat întreaga romanitate.
De aceasta se leagă, în fond, faptul că în decursul primului secol de după Christos, şi chiar
mai târziu, romanitatea a purtat acele înspăimântătoare războaie de exterminare împotriva
iudeilor palestinieni. Iar aceste înfricoşătoare războaie de exterminare au fost purtate mai cu
seamă cu scopul nimicirii, o dată cu iudeii măcelăriţi, a tuturor celor care ştiau ceva despre
tradiţie şi realitatea Misteriilor. Trebuia să fie smuls din rădăcini tot ceea ce avea vreo
legătură cu esenţa Misteriilor existente în Palestina.

Şi de această nimicire este legat în mai multe privinţe faptul că şi concepţia despre omul
pneumatic, calea de acces la omul pneumatic a fost – as zice – distrusă, izolată ca printr-un
zid. Pentru aceia care mai târziu voiau să înlăture spiritul din Roma, din creştinismul
romanizat, ar fi reprezentat o primejdie dacă ar mai fi existat mulţi dintre cei care, proveniţi
din străvechile şcoli palestiniene, ar mai fi ştiut ceva despre căile călăuzitoare către spirit, care
ar mai fi putut depune mărturie că omul este alcătuit din trup, suflet si spirit. Cu ceea ce
emana din romanitate trebuia să fie întemeiat, referitor la ordinea umană exterioară, ceva în
care spiritul nu avea ce să caute. Trebuia introdus un curent de evoluţie cu excluderea oricăror
impulsuri spirituale. Ceea ce nu s-ar fi putut face dacă prea mulţi oameni ar fi ştiut ceva
despre modul cum se interpreta de către iniţiaii Misteriul de pe Golgota. Pentru că se intuia
instinctiv că ceea ce urma să se dezvolte din statul roman nu avea voie să cuprindă în sine nici
urmă de spirit. Biserica şi statul roman au încheiat în acest scop o alianţă, organizând întreaga
jurisprudenţă dinăuntrul acestei alianţe. Şi era foarte important ca în toate acestea spiritul să
nu aibă vreun cuvânt de spus.

Însă tot atât de important este să se înţeleagă şi faptul că trăim în prezent într-o epocă în care
trebuie să se facă din nou apel la spirit, acesta trebuie din nou solicitat, pentru a avea un
cuvânt de spus în rezolvarea problemelor oamenilor. Vă puteţi însă închipui cât de greu se va
realiza această mobilizare a spiritului, după ce înlăturarea lui s-a înrădăcinat atât de puternic.
Cred că va fi necesar să se parcurgă un drum apreciabil, până când se va recunoaşte în cercuri
tot mai largi că cercetarea istorică materialistă este de fapt o adevărată urmare a celui de-al
VIII-lea conciliu ecumenic. Cred, de asemenea, că va mai trece multă vreme până când se va
înţelege de fapt ce este cuprins în cele câteva litere filioque prin care se deosebeste
creştinismul european răsăritean de cel apusean. Oamenii de astăzi se mulţumesc să vorbească
despre aceste lucruri superficial, să le judece numai la suprafaţă. Însă câte ceva va trebui să
pornească şi din sentiment, iar sentimentul poate fi condus în mod just dacă luăm în
considerare un lucru. Sentimentul la care mă refer şi cu care închei conferinţa de astăzi este
următorul: Cine studiază adevărata istorie a Europei de la naşterea creştinismului încoace, fără
a se mulţumi cu acea fable convenue care este predată într-un mod atât de oribil drept istorie
şi care este în taină vinovată de atât de multe dezastre, cine are simţ pentru adevăratul studiu
al istoriei, cine are destul curaj pentru a respinge îngrozitoarea fable convenue care este
denumită astăzi istorie acela poate ajunge – cu privire la dezvoltarea creştinismului – la un
sentiment care poate fi un motiv dătător de direcţie în cercetarea prezentului. Şi anume, el va
descoperi că nimic nu a cunoscut atât de multe piedici, camuflări şi denaturări ca dezvoltarea
creştinismului. Nimic nu a fost mai dificil decât propagarea creştinismului. Iar din acest
sentiment se naşte un alt sentiment, şi anume că, dacă vrem să vorbim despre minuni, ei bine,
nu există nici o altă minune mai mare decât faptul că creştinismul s-a putut menţine, că el
există. Însă creştinismul nu există, pur si simplu, ci noi trăim azi într-un timp în care va trebui
să-şi impună voinţa nu numai împotriva înlăturării spiritului, ci şi împotriva înlăturării
sufletului – un timp în care el se va impune într-adevăr! Căci crestinismul îşi va dezvolta
maxima sa forţă tocmai în timpul celei mai mari rezistenţe cu care este confruntat! lar în
rezistenţa care trebuie dezvoltată împotriva suprimării sufletului va fi aflată şi puterea de a
cunoaşte din nou spiritul. Când din spiritul – vă rog să treceţi cu vederea folosirea
necorespunzătoare a cuvântului – care domină prezentul se vor ivi acele legi pe baza cărora
vor fi declaraţi nesănătoşi la cap acei oameni care vor considera sufletul drept ceva real –
desigur, legile nu vor suna chiar în sensul declarării drept alienaţi mintal a celor ce recunosc
existenţa reală a sufletului, însă ele vor fi redactate în asa fel încât sub acţiunea concepţiei
brutale a ştiinţei naturale asupra lumii aşa ceva să poată avea loc –, când va exista această
hotărare a unui conciliu ecumenic modern, metamorfozat, atunci va fi sosit timpul de a-i face
şi spiritului dreptate.

Rudolf Steiner