ION

GLASUL PĂMÂNTULUI
 Capitolul 1

Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o scrântitură de
coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce
strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede
agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei învăţătorului
Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu
două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.”.
Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de
perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele
fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele
brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire.”.
Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe
Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o livadă,
Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la
sentimentele flăcăului, naratorul arată că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea
seama bine dacă i- e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori
o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele
ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar
Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”.
La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care
„pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s- a măritat cu un învăţător, se
simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică,
Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare
condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.
Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion,
părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor
doi tineri, reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin
ţăranii şi îi despart.
Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub
pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră
reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare
după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George
peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea drumului.

Capitolul II -Zvârcolirea.
Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de
vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese
până- n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde
punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.
Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu- l. Simţea o plăcere
atât de mare, văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să- l îmbrăţişeze.”.
Privind în perspectiva deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs,
cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai
aspru, înţelegându- se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai
biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului,
copleşindu- l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu toate
că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce urmase,
cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala cea mare din
Armadia”.
Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion
o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale,
sărutând-o pe Florica, ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită.
Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată bogată şi
urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată
averea care-l ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, din cauza unei naşteri
dificile, prilej cu care şi-a pierdut şi băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi
respingă fiica pe care o asimila cu copilul ce provocase moartea soţiei.
Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”. Acestea, cu prilejul relatării unui drum la
casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi trei de ani
intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica
profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va
mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion şi
George Bulbuc.
În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei
luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui
George.

Capitolul III - Iubirea

Preotului Belciug faptul că familia Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl condamna
pentru disputa cu George, îi provoacă iritare, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul socotit
vinovat, în biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu-l capul tuturor relelor din sat.”.
Ruşinat, Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel
urmare cuvintelor preotului, şi promite Floricai să o ia de soţie.
Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte, căci
îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de
muncă al învăţătorului, dar fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo.
Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George
Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz. La început atrasă, Laura se
va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei
pentru teolog, care afirmase, într-o scrisoare de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată
învăţătorului, că nu doreşte zestre. Drept urmare se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei
căsătorii, până când Ungureanu o va sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl
interesează o legătură formală cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.
Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi,
existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se
întâlnească în fiecare duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia
şi aplombul fetelor, „care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin
şi- i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita platonică, pe
Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată însă, pentru a se
întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang.
În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune
că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al
cărui pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu
care se bătuse din această pricină – îl reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl
preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în care tatăl ei se împotrivea,
solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea el să ţi-o dea de
bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”.

Capitolul IV- Noaptea
„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a
început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai
dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat- o şi
i-a ridicat preţul.”, pe când Ana, care „A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească
mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de
toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată tot ce- i dorea inima.”.
Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o aşteaptă într-o seară lângă
poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu ea.
Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă
„crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La
proces însă Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu
promisiunea de a i se restitui cele trei brazde furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa
locului de la un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu-se afectat în orgoliul său prin
retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului;
drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a
sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie, iar
învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.
După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în căsătorie
soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în
noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi voia
să se împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul unei discuţii purtate între patru ochi,
învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un „trusou modest”, însă
„Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din
lume”.
Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din
cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi
dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci
şi se lipi de Titu care, simţindu- i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi- l strânse
sălbatec parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În
îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.
Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere
urmărea să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să- l cheme ea
tot mai înlăuntru. Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă…
Acum mai trebuia să pătrundă în casă.”. Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile
Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi
pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu-l pe George autor al faptei alăturate patului
său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul
din faţa casei.

Capitolul V - Ruşinea
Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu
Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n- a rămas până acuma mai are vreme să
rămână! Adăugă apoi cu un râs larg care- i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea pe faţă atâta
răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.
Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al
învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. După plecare, tatăl spune
fiului „că s-a pripit, că nu- i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai
umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în fapte”, pe când în casa
logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De- abia acum îşi dădeau seama de
norocul Laurei.”
Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de
George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în
mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia
îi cucerise toate gândurile şi toate simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce
îl determină pe tatăl său, temător de izbucnirea vreunui scandal, să-i găsească un post de
ajutor de notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.
Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea
amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să-i
care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată
suferinţa ei fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în
pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema
căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o întrevedere cu tatăl ei,
pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui Ion, Vasile Baciu
continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai
ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel care, într-un schimb
de replici pe această temă cu Laura, socotise „că bine- i face! Lasă s- o bată zdravăn, că i se
cade!”.

Capitolul VI - Nunta
Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege bine
pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu
Herdelea constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti,
exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor.
Dar Titu este totuşi patriot şi entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic,
ca „O cetate încercuită de o oştire desculţă!”.
Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat
fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu
dezvălui autorul, făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept
unealtă a Herdelenilor împotriva sa şi decide să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre
familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de fapt, doar cu un început de
negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile Baciu, pe când acesta nu acceptă
să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu vreau să rămân pe
drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni de tocmeală însă Vasile
Baciu „Primi să- i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie
scrise, după cununie, pe numele amândurora.”.
În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea
existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români şi se decide să devină
luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite să pună
sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar numai în cazul maghiarilor, nu şi
al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu-l supără prea mult, îi va provoca însă un
mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui Roza Lang a fost „în stare să se ţină
până şi cu practicantul notarului…”.
Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la
insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul
reprezentant al firmei îi propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a
mobilei, să o cumpere el, urmând ca să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă,
ceea ce învăţătorul acceptă.
Are loc nunta Laurei apoi nunta lui Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită,
Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se
risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită.”.

GLASUL IUBIRII
Capitolul VII -Vasile
La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi preotul
Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce
provocase o criză de furie, mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici,
hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule!…”).
Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă
umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic
numai de pământ şi de avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a
pământului, sub argumentul unei nedreptăţi comise astfel.
Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă
propagandă electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său,
„bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o
scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a sprijinului în direcţia opusă, a
candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea ce-l determină să meargă
pe această cale.
Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la
socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde se va bucura de
acelaşi tratament: „Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul
drept, şi apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii
un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste
ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de
bunătate…”.
Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună
cu sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două
familii, din moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici
un loc în lume.”.

Capitolul VIII - Copilul

Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la votare în
Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului
român, respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul
electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!… Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela
Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având
convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o
căpăta, căci n-are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne
deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru
nerespectarea contractului verbal de dotare matrimonială, concluzionat cu martori, moment în
care „începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial, întăbulând cinci loturi şi
o casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se întoarce
la soţ.
Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu
catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua,
bruftuluind- o şi afurisind-o.”, inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp
cu mâncare, după o momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului
(„-Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că- i soseşte ceasul şi vine
să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea
oamenilor”.
Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare:
tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu
păşuni grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei
Virginia Gherman, alături de care îşi petrece serile convorbind asupra românismului.
Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta
Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră
repede ca aburii în vânt. Acum trebui să- şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se
miră cum n-a înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite
de sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul Stoessel;
văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă
aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.
Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea
trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându-le „să
pună o vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion
Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar
Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane
amendă.”.

Capitolul IX - Sărutarea
Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie
socială („N- aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici,
fără a cunoaşte pe George atâta vreme.”).
În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia
însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce
procese şi avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea
ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la
cârciuma unde intrase cu Ion ca să-şi stâmpere amarul: „- Tâlharule, tâlharule, m- ai lăsat pe
drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi- şi înfipse mâinile în gâtul
ginerelui.”.
Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, din cauza
condamnării primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar
avocatul Grofşoru îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de
compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri.
Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia
Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea
râvnea iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se
stabili în România. Deoarece nu avea banii necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în
biroul notarial al fostului său coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către
Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte, surprinzându-l astfel, a-i fi
îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m-ai fi învăţat
dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).
Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet,
cucernic, fără să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul
ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”.

Capitolul X - Ştreangul
Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise,
pierduse copilăria şi- şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai
puternic şi parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire
viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe care îl observă,
probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi înteţeşte vizitele …
pentru a împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.
La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând
privirile soţului îndreptate către mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar
fi prăpădit de durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd
batjocorită.”. Drept urmare se simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că
acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea
privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea ospăţului, cei ce- au pătruns ca nişte
săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o informaţie căpătată de la Savista
Oloaga (femeia găzduită din milă de către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii
căsătoriţi o determină să se spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul.
Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu
o sălbăticie ucigătoare…”.

Capitolul XI - Blestemul
În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie, alcătuită
din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu- se puţin
cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat
cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s-a omorât”.
Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea,
soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca
învăţător în Pripas, spre marea dezamăgire a suplinitorului său.
În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea
judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav
bolnav. Cu toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul
va muri, probabil din pricina hrănirii necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma
decesului. Imediat după înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe
Ion, cum că îşi doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul,
cuvine- se ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”),
ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.
Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat,
devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte
limba maghiară, că nu ştiu copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului
Belciug, cel care predă religia, manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a
limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile de stat – de către copii este redus
şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de vreme.
La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din
România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi
Herdeleni, prilej cu care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de
către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta
partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul României.
Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de
pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce- l strângea tot mai tare ca să- şi întoarcă toate
gândurile la moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să- şi
piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în
creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu- i al
tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea,
aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după
câteva momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi- i muşcă buzele. Apoi
Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…”

Capitolul XII - George

Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să- i ceară
un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească
venirea...”, dar supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns- o de pe
drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu,
să-i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică
estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe
George, îl urî însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica” şi, drept urmare,
avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo-prietenului său.
În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de
grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită
de mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul
postului să se resemneze „ca femeia când trebuie să- şi dea seama că a îmbătrânit.”.
Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel:
legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să
nu- şi mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata,
nădăjduia să-l sperie, cum s- a speriat şi dânsul odinioară.”.
Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului făcută
celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre
a se găsi o soluţie de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi
proprietar, trei loturi şi casa în care stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un
act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea – aceasta la cererea
părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii neprevăzute şi pe
nemerit.
În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin
alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca
trimis al ziarului Tribuna Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura
Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu
Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei austro-ungare, îl va uimi
printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român,
sunt ofiţer şi servitor al majestăţii- sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele
celor de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către
Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci
trădare de ţară…”. În schimb Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa
atitudinii participanţilor la serbări, orientată mai ales către micile probleme individuale decât
către interesul naţional, afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de
cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi
trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă,
am izbutit.”.