Eseu: Rolul organizațiilor internaționale în lume

Organizatiile internationale permit statelor sa abordeze împreuna problemele comune, în

cadrul unui proces decizional colectiv. Cooperarea internationala multilaterala constituie
fundamentul unui sistem mondial stabil.
În prezent, în lume există peste 300 de organizaţii internaţionale interguvemamentale,
dintre care cca 80 sînt mondiale sau intercontinentale şi cca 230 au un caracter regional, precum
şi peste 25 000 de organizaţii nonguvemamentale.
Cea mai principala organizatie probabil este ONU, care este fondată în 1945, după al Doilea
Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către
membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are
misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea
internațională” și „respectarea dreptului internațional”.
ONU şi organele sale au jucat, după 1945, un rol important pe plan mondial: în cooperarea
politică, economică şi culturală internaţională şi în afirmarea noilor state apărute în procesul
decolonizării etc.
ONU, după aprobarea Consiliului de Securitate, trimite forțe pentru menținerea păcii în
regiunile unde un conflict armat a încetat de curând, sau a fost suspendat, pentru a încerca
impunerea unor acorduri de pace și pentru a descuraja combatanții de la a relua ostilitățile.
Deoarece ONU nu are propria forță militară, aceasta este asigurată prin voluntariat de către
statele membre. Soldații sunt uneori porecliți „Căștile albastre” din cauza echipamentului
specific. Forța de menținere a păcii a primit Premiul Nobel pentru Paceîn anul 1988. În
septembrie 2013, ONU avea în desfășurare 15 misiuni de menținere a păcii. Cea mai mare era
Misiunea de Stabilizare a Națiunilor Unite din Republica Democrată Congo, care a mobilizat
20.688 oameni. Cea mai mică, Grupul Militar de Observație a Națiunilor Unite din India și
Pakistan, include 42 de oameni responsabili de monitorizarea situației din Jammu și Kashmir.
Forțele de menținere a păcii ONU și Organizația Națiunilor Unite pentru Controlul Păcii au
staționat în Orientul Mijlociu încă din 1948, cea mai lungă misiune de menținere a păcii încă în
desfășurare.
Consiliul Europei a luat naştere la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a statutului
organizaţiei. A fost creat în contextul eforturilor postbelice pentru realizarea, pe multiple
planuri, a unităţii europene. Statutul prevede constituirea a trei organe: Comitetul Miniştrilor,
Adunarea Consultativă şi Secretariatul permanent.
Consiliul Europei a elaborat „Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale” (semnată în 1950, la Roma, intrată în vigoare în 1953), domeniu în care acest
organism joacă un rol important. Drepturile stipulate în Convenţie sînt garantate de Comisia
Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale cărei decizii
trebuie să fie respectate de statele semnatare ale Convenţiei.
NATO - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - a fost generată de deteriorarea
situaţiei internaţionale în primii ani postbelici şi de temerile ţărilor vest-europene faţă de
intenţiile sovietice, în condiţiile în care URSS îşi stabilise dominaţia în Europa Centrală şi de
Sud-Est şi promova o politică ameninţătoare pentru suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei şi a
altor ţări.
Alianţa Nord-Atlantică s-a constituit pe baza unui tratat, la care ţările au aderat în mod liber.
Tratatul prevedea respectarea obligaţiilor care decurgeau din Carta ONU şi era destinat să
asigure, prin mijloace politice şi militare colective, protecţia ţărilor membre în faţa unei
agresiuni.
Sfîrşitul războiului rece a provocat modificări radicale în situaţia internaţională. Ca urmare,
NATO a trebuit să-şi reconfirme sau să-şi adapteze obiectivele şi mijloacele la noul context
politic şi militar. Aceasta s-a produs în cursul reuniunilor la vîrf ale alianţei la Londra (iulie
1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Washington (aprilie 1999). La
reuniunea de la Roma a fost stabilit noul concept strategic al alianţei şi au fost adoptate, între
altele, măsuri privind relaţiile cu ţările Europei Centrale şi de Est şi rolul NATO în gestionarea
crizelor şi în menţinerea păcii. Ultimul deceniu al secolului XX a scos în evidenţă şi mai mult
ponderea politică şi militară a SUA în cadrul alianţei, dar şi reînnoitul efort, cel puţin al unora
dintre membri, de a constitui o politică militară şi o forţă armată care să reflecte şi să protejeze
interesele specifice ale Uniunii Europene.
La cumpăna dintre milenii, NATO deţine un rol deosebit de important în viaţa internaţio-
nală şi în crearea unei noi balanţe de forţe pe plan mondial.
Uniunea Europeană. În 1950, ministrul de externe francez, Robert Schuman, a înaintat ideea
constituirii Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului cu scopul de a controla economia
Germaniei, fapt realizat în anul următor prin crearea „Micii Europe”, compusă din Franţa,
Belgia, Germania Federală, Italia, Luxemburg şi Olanda.
La 25 martie 1957 se semnează Tratatul de la Roma, care instituie Comunitatea Economică
Europeană, uzual numită Piaţa Comună. în 1971-1972, la Comunitatea Economică Europeană
aderă Marea Britanie, Danemarca, Irlanda şi Norvegia. La 1 ianuarie 1973, „Europa celor şase”
se va transforma în „Europa celor nouă”, lărgită prin admiterea Greciei (1981), Portugaliei şi
Spaniei (1986).
La 1 iulie 1987 a intrat în vigoare Actul Unic European care definea Europa ca spaţiu Ură
frontiere interne şi asigura „libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor”. în baza
Actului Unic European a fost conceput Tratatul Uniunii Europene (Maastricht, 7 februarie 1992),
care prevedea constituirea Uniunii economice şi monetare.
OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Destinderea conturată în
relaţiile internaţionale spre mijlocul anilor ’70 a permis ca, după circa doi ani de negocieri, să fie
parafat, la Helsinki (1 august 1975), Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (CSCE). Documentul, semnat de 33 de state europene, ca şi de SUA şi Canada, a vizat,
în esenţă, reducerea tensiunilor dintre cele două blocuri militare - NATO şi OTV, precum şi
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cadrul ţărilor comuniste europene.
De la 1 ianuarie 1995, CSCE a adoptat denumirea de Organizaţie pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE). Are ca membri 55 de state din Europa, la care se adaugă Canada,
SUA şi 8 state din Asia Centrală. OSCE joacă în ultimii ani un rol tot mai crescînd, important,
dar nu şi decisiv, alături de alte organizaţii internaţionale, în eforturile de gestionare a
conflictelor şi litigiilor din Europa, de promovare a securităţii şi cooperării internaţionale.
OPEC - Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol - a fost creată în baza deciziei unei
conferinţe internaţionale (Bagdad, septembrie 1960), ca fiind o expresie a efortului ţărilor
deţinătoare a unor zăcăminte importante de ţiţei (petrol) de a-şi promova interesele faţă de
companiile petroliere şi marile puteri industriale. Avînd iniţial doar 5 membri, OPEC s-a extins
ulterior, însă fără a-i cuprinde nici în prezent pe toţi principalii producători şi exportatori de
petrol. OPEC a adoptat o strategie a stabilirii preţurilor prin intermediul controlului mărimii
producţiei, în vederea deciziilor protejării intereselor economico-financiare ale ţărilor membre.
În urma descompunerii Uniunii Sovietice s-a născut Comunitatea Statelor Independente
(1991), în tentativa de a reface printr-o nouă formulă, dar sub acelaşi control, cît mai mult din
fostul spaţiu economic şi politico-militar al Rusiei ţariste sau al Uniunii Sovietice.