In toata poezia erotica a tineretii, figura iubitei are o lumina si o caldura dobandite

din concretetea imaginii ei pentru poet. In poezia ’’ Floare Albastra ’’ ea e ’’ rosie ca marul
’’ ; in ’’ Craiasa din povesti ’’ ‚’’Paru-i galben, / Fata ei lucesc in luna, / Iar in ochii ei albastrii
/ Toate basmele s-aduna ’’. Tot asa si in ’’Dorinta’’.

2.Dragostea lui Eminescu nu e amestecata cu visul. Visul lui incepe cand dragostea
s-a ispravit. Dragostea poetului n-a durat niciodata, ramane instantanee, dragoste de
senzatii iuti. Ceea ce-i ramane din dragostea trecuta devine vis abia in singuratate, ca o
mahnire ca a fost numai senzuala, cand a trecut. Femeia lui Eminescu nu e niciodata sotie,
ramanand exclusiv amanta. Barbatul e un trecator, un calator E o dragoste de pasari albe,
care strabat eternitatea si se intalnesc din zbor in dreptul unei stele Casatoria stinghereste :
ea nu poate fi facuta decat cu o singura femeie. Dragostea asta si-ar pierde farmecul in
formele gospodaresti ale vietii. Statornicia, dupa care tanjeste totusi, ii face poetului oroare.

Tema o constituie aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, sentiment ce nu se
poate împlini, iar ideea poetică exprimă dezamăgirea şi nefericirea eului liric pentru neputinţa împlinirii
cuplului şi pieirea dragostei. (pe langa plopii fara sot)

În lirica eminesciană, sentimentul de iubire ideală spre care aspiră omul superior se manifestă
totdeauna în relaţie armonioasă cu natura. Plopii sunt martori prietenoşi ai eului liric, care asistă la
exprimarea ardentă a sentimentului, dar faptul că ei sunt „fără soţ” sugerează imposibilitatea împlinirii
cuplului erotic, dezamăgirea îndrăgostitului că iubita nu vibrează la aceleaşi cote înălţătoare, care ar fi
putut-o face să devină o femeie unică.

3. Strofele următoare aduc un elogiu sentimentului, care culminează cu sacrificiul suprem pe care
geniul este capabil să-l facă pentru împlinirea iubirii absolute este o idee fundamentală a eroticii
eminesciene, exprimată atât în proză cât şi în poezie. O zi sau o oră de iubire ideală ar fi de ajuns pentru
o viaţă întreagă, pentru împlinirea spirituală a omului superior: „O zi din viaţă să-mi fi dat, / O zi mi-era de-
ajuns; // O oară să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul gurii mici / O oară şi să mor”.
Forma „oară” este cea originală, scrisă de Eminescu şi susţinută şi de Garabet Ibrăileanu, care consideră
că „o oră e ştiinţific şi pedant pentru că o oră  e un hiat displăcut”
 Pe de altă parte, afirmația nu neagă visul ca fiind un adevăr, dar durabilitatea sa este
neînsemnată față de realitate, fiind întotdeauna copleșit de aceasta. În poezia "Luceafărul" de Mihai
Eminescu, împlinirea unui vis de dragoste nu a avut loc, astfel, dragostea dintre fata de împărat și
Luceafăr a fost de-o clipă, doar fiori ai unei iluzii. Pentru oameni, iluziile reprezintă doar motive de
dezamăgire, pe care aceștia ar trebui să le evite. 

În "Scrisoarea a III-a" sunt prezente amândouă Eminescu evocând visul sultanului în care luna
se coboară pe pământ în chip de fecioară:

"Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară

Şi se-apropie de dânsul preschimbată în fecioară."

In mijlocul naturii alaturi de celelalte elemente ce constituie motive literare, poetul se lasa
cuprins de somn: "Ne-om razima capetele-un de altul/ Si surazand vom adormi sub inaltul"
(Sara pe deal). Dupa somn vine in mod firesc visul: "Vom visa un vis ferice,/ Ingana-ne-vom c-
un cant/ Singurate izvoare…"(Dorinta). Altadata viata este vazuta ca vis, visul capatand alt
sens: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric".(Scrisoarea I)