Povara bunătății noastre 

este o dilogie scrisă de prozatorul moldovean Ion Druță și formată din

două cărți: Balade din cîmpie și Povara bunătății noastre. Cele două romane urmăresc destinul
comunității rurale din satul basarabean Ciutura din Câmpia Sorocii în anii de dinainte de Primul
Război Mondial și până în 1945 (prima carte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după
cel de-al Doilea Război Mondial (cea de-a doua carte).[1]
Romanul Balade din cîmpie a fost scris în 1961 și publicat în 1963 la Editura Cartea Moldovenească
din Chișinău în limba română cu caractere chirilice.[2] O continuare a acestui roman a fost scrisă în
1967, ambele romane formând o dilogie intitulată Povara bunătății noastre. Dilogia a fost publicată în
traducere rusă în 1968, în biblioteca revistei Drujba narodov a Casei Editoriale „Izvestia”
din Moscova, și în 1969, la Editura Molodaia Gvardia din Moscova. Prima ediție în limba română (cu
caractere chirilice) a dilogiei Povara bunătății noastre a fost publicată în 1970 la Editura Cartea
Moldovenească din Chișinău.[2]
Textul a fost revizuit de autor în 1984, 1990 și 2005, în unele ediții apărând ca un singur roman în
două volume, iar în alte ediții ca două romane. Ediția definitivă a dilogiei a fost publicată în 2012 de
editura Cartier din Chișinău, fiind coordonată de autor.[3] Romanul lui Ion Druță este considerat de
critici a fi unul reprezentativ pentru literatura română de pe malul stâng al Prutului.[4]

Cuprins

 1Rezumat
o 1.1Balade din cîmpie
o 1.2Povara bunătății noastre
 2Structură
 3Personaje
 4Scrierea și publicarea cărții
 5Reacțiile autorităților sovietice la adresa dilogiei
 6Ediții
 7Teme principale
o 7.1Pământul mitic al Basarabiei
o 7.2Drama neamului moldovenesc din Basarabia
o 7.3Criticarea sistemului sovietic
o 7.4Filorusismul
 8Aprecieri critice
 9Traduceri
 10Note
 11Bibliografie

Rezumat[modificare | modificare sursă]
 Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Acțiunea dilogiei se petrece în satul ficțional Ciutura din Câmpia Sorocii, urmărind evoluția
comunității rurale de la începutul secolului al XX-lea și până în anii '50 ai aceluiași secol. Aflat într-o
vâlcică dintre două dealuri: unul mare (înspre răsărit) și altul mic (înspre apus), satul era populat
de răzeși de viță veche, sărăciți de vremurile vitrege care se abătuseră asupra Basarabiei.

Balade din cîmpie[modificare | modificare sursă]

Într-una din zilele de primăvară, poposește în Ciutura „oarecum abătută, întristată de marile urâțenii
ale acestei lumi” o fiară mitică, considerată a fi Marele Apărător al câmpiei trimis de Dumnezeu
pentru a-i apăra pe oamenii acelor locuri de haitele sălbatice de lupi. Dulăul se stabilește în ograda
lui Onache Cărăbuș. Țăran hâtru și proaspăt căsătorit, Onache începuse să-și construiască o casă
pe dealul mare, după ce se certase cu fratele său de cruce Haralampie care își construise casa pe
dealul mic. Dar, spre deosebire de Haralampie care alesese un pământ fertil ca loc de casă, Onache
a nimerit un pământ sterp și bătut de vânturi. Poposirea dulăului (numit Molda după cățeaua
lui Dragoș Vodă din legenda descălecatului Moldovei) în curtea lui Onache determină tratarea cu
respect a stăpânului de către săteni și contribuie la creșterea bunăstării gospodăriei. După vreun an
de la acea întâmplare, Molda începe brusc să urle și fuge în pădure, fără a se mai întoarce. A doua
zi, ciuturenii află că începuse Primul Război Mondial.
După ce a luptat timp de patru ani în Armata Rusă,[2] Onache Cărăbuș ajunge într-o primăvară pe
malul stâng al Nistrului și află că râul devenise granița între Rusia și Regatul României. Dornic să
ajungă acasă, el se aruncă noaptea în apele umflate de sloiuri de gheață ale Nistrului și, sleit de
puteri pe la mijlocul râului, este salvat de Molda, care-l văzuse de pe stâncile aflate pe malul drept și
sărise în ajutorul său. Ajuns în Basarabia, Onache află că satul Ciutura arsese chiar în noaptea
sosirii sale. Într-o duminică frumoasă de la începutul lunii mai, Onache merge cu Tincuța la pădure,
urmat de câteva perechi de soți tineri, iar în ziua următoare ei se apucă serios de treabă și își refac
gospodăriile distruse de foc.[2] La vreo nouă luni s-au născut în sat unsprezece copii, printre care și
Nuța, fiica lui Onache.
Odată cu trecerea timpului, Haralampie devine tot mai bogat, cumpărând pământurile vecine. Fiul
său, Nică, elev la un liceu industrial din Soroca, se îndrăgostește de Nuța, iar cei doi tineri decid să
se căsătorească. Înainte de nuntă, Nuța suferă un accident și devine șchioapă, iar Nică se
căsătorește cu fata primarului din satul vecin Nuieluși; mireasa era urâtă, dar avea o zestre mare.
Doi ani mai târziu, pe când se întorcea de la cosit într-o noapte de vară, ciutureanul Mircea Moraru
se întâlnește cu Nuța care venea de la Iași și cei doi tineri petrec împreună o noapte de dragoste în
căruța cu fân, iar fata se mută apoi la casa bărbatului său.
Onache Cărăbuș este mobilizat în Armata Română în primăvara anului 1940, dar se întoarce acasă
după ce Basarabia fusese ocupată de către URSS. Ocupanții sovietici împărțiseră țăranilor moșia
unui arendaș din Nuieluși, iar familia Cărăbuș primise două hectare semănate cu maci, starea
materială a ciuturenilor îmbunătățindu-se mult. Eliberarea Basarabiei de către Armata Română a
dus la reinstalarea vechilor rânduieli, iar țăranii ce ocupaseră moșia arendașului au fost cercetați de
jandarmi și bătuți. Cei doi băieți ai lui Onache au plecat pe front și au murit în război.[2]
După reocuparea Basarabiei de către URSS în primăvara anului 1944 casele ciuturenilor i-au
găzduit timp de două săptămâni pe ostașii sovietici ce înaintau înspre vest. Chiaburul Haralampie (al
cărui fiu, Nică, se refugiase în România) a fost ridicat de autorități și deportat la o mină de minereuri
radioactive din Munții Ural, iar averea lui a fost împărțită țăranilor săraci. Mircea Moraru, soțul Nuței,
intrase ca voluntar în Armata Roșie în vara anului 1941, fusese avansat până la gradul de sergent și
primise trei decorații, printre care și ordinul „Slava”. În calitate de soție a unui ostaș decorat, Nuța
primește ajutoare importante din partea statului sovietic, devenind stăpâna unei frumoase
gospodării. Într-un final, după cinci ani de absență, Mircea revine în satul Ciutura, dar pare un om
total schimbat.

Povara bunătății noastre[modificare | modificare sursă]

În primii ani după război în pădurile Basarabiei s-au aciuat bande de luptători antisovietici (foști
prizonieri români, dezertori din Armata Roșie sau felurite haimanale) care atacau sovietele sătești. În
satul Ciutura sosesc ofițeri de miliție care formează echipe de tineri voluntari pentru a lupta cu
bandiții, iar nopți la rând liniștea satului este tulburată de focuri de arme automate. Într-una din zilele
de vară, în timp ce se aflau pe câmp la cules de floarea soarelui, Mircea și Nuța se întâlnesc cu
Nică, ce se îndrepta spre Prut, sperând să poată trece clandestin granița în România. Cei trei împart
împreună un prânz sărăcăcios, iar Nică îi ajută la treburile câmpului, după care se desparte definitiv
de ei. Denunțat de un localnic, Mircea este anchetat de un maior de la sovietul raional Pământeni,
dar este lăsat liber.
În anii 1946-1947 Basarabia traversează o perioadă cumplită de secetă, iar mulți localnici din
Ciutura mor din cauza foametei. Pământurile sătenilor fuseseră luate de stat și grupate într-
un colhoz în care oamenii trebuiau să presteze zile de muncă.[2] Puținele roade ale câmpului sunt
confiscate de autoritățile sovietice. Slăbită de necazurile ultimilor ani, Tincuța moare în anul 1950, iar
Onache începe să-și înnoiască vechea casă. Nuța avea acum trei copii, iar Mircea urmase cursurile
de tractoriști și începuse să lipsească cu săptămânile de-acasă. După o discuție cu socrul său,
Mircea își dă seama că munca grea îl îndepărtase de familie și îi răpise pofta de viață așa că
renunță la meseria de tractorist și se întoarce în sat, unde este numit brigadier la colhoz.
Rămasă însărcinată a patra oară, Nuța se simte neglijată de Mircea și se gândește să meargă la
Pământeni să facă avort, dar renunță după ce simte primele zbateri ale fătului. Ea naște în
ajunul Crăciunului, iar soțul ei organizează o mare cumătrie, la care bătrânul Onache nu mai este
poftit. El vine într-un final la rugămintea Nuței, dar înțelege că timpul său a trecut și că satul îi
devenise străin. Rămas tot mai singur, Onache acceptă să lucreze ca pazniс al unor mașini striсate,
abandonate în сâmp. Nopți la rândul, bătrânul își analizează viața și își amintește de rudele, prietenii
și dușmanii care muriseră, precum și de cățelușa Molda. Simțindu-și sfârșitul, bătrânul pornește într-
o seară spre casă și face focul în sobă, veghindu-l pentru ultima dată. Odată cu stingerea focului,
Onache moare și el.

Structură[modificare | modificare sursă]
Structura cărții a suferit unele modificări de la o ediție la alta, fiind modificate atât numărul, cât și
titlurile capitolelor; ediția definitivă cuprinde următoarele capitole:
 Balade din cîmpie  Povara b
o Cap. I Minunea cerească o C
o Cap. II Casa de pe dealul mare o C
o Cap. III Molda o C
o Cap. IV Glasul vetrelor străbune o C
o Cap. V Pădure, verde pădure o C
o Cap. VI Semănătorii și culegătorii o C
o Cap. VII Vremea șezătorilor, vremea nunților o C
o Cap. VIII Nopți de vară, nopți de cîmpie o C
o Cap. IX Maci roșii, maci fierbinți o C
o Cap. X Norocul o C
o Cap. XI Ostințe pentru copii o C
o Cap. XII Domnișoara în alb o C

Personaje[modificare | modificare sursă]
 Onache Cărăbuș - un țăran guraliv și hâtru, dar sărac
 Tincuța - soția lui Onache, o femeie harnică și plină de voie bună
 Nuța - fiica lui Onache și a Tincuței
 Mircea Moraru - fiul lui Nicolai Moraru, soțul Nuței, sergent în Armata Sovietică
 Haralampie (în alte ediții Haralambie) zis „Buliharul” - fost frate de cruce cu Onache, țăran
bogat
 Nică - fiul lui Haralampie, absolvent a șase clase la liceul industrial din Soroca
 Ileana - mătușa Tincuței
 Nicolai și Grigore Moraru - doi frați care-și aveau casele în aceeași ogradă
 Micu Miculescu - învățătorul din Ciutura
 Tudorache - fiul lui Grigore Moraru, vărul lui Mircea
 Nikolai - un ostaș sovietic ce a fost găzduit două săptămâni de Onache Cărăbuș

Scrierea și publicarea cărții[modificare | modificare sursă]

Romanul Balade din cîmpie a fost scris în 1961[5] și publicat în 1963[6] de Editura Cartea
Moldovenească din Chișinău,[2] în limba română cu caractere chirilice, fiind primit cu căldură de
intelectualitatea din RSS Moldovenească. Autorului i s-a decernat în anul 1967 Premiul de Stat al
RSS Moldovenești pentru Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă și alte câteva nuvele. Cu toate
acestea, conducerea comunistă a republicii a criticat lipsa de realism socialist a romanului.
După publicarea romanului Balade din cîmpie a urmat o pauză lungă în creația lui Ion Druță.
Scrierea părții a doua a romanului Povara bunătății noastre decurgea anevoie, cu multe chinuri și
frământări, iar scriitorul a trecut prin mai multe schimbări atât în viața profesională, cât și în cea
personală. Scrisul lui Druță a dobândit o altă tonalitate, abandonând definitiv aspectul blând, liric și
baladesc pe care-l avusese până atunci.[7]
Ion Druță a scris în 1967 un roman care prezenta în continuare destinul comunității rurale din satul
basarabean Ciutura din Câmpia Sorocii în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al
Doilea Război Mondial, ambele romane formând o dilogie intitulată Povara bunătății noastre.
[5]
 Temându-se de cenzura din RSS Moldovenească, scriitorul a trimis o traducere a dilogiei în limba
rusă către redacția revistei Drujba narodov de la Moscova. Romanul a fost publicat în 1968 într-un
supliment al revistei, editat de Casa Editorială „Izvestia” din Moscova, fiind ilustrat de renumitul
pictor Igor Ogurțov.[8] El a fost reeditat în 1969 de Editura Molodaia Gvardia din Moscova. Prima
ediție în limba română (cu caractere chirilice) a dilogiei a fost publicată în 1970 de Editura Cartea
Moldovenească din Chișinău.[2] Acest volum avea 436 de pagini.
În prefața Iarna amintirilor, scrisă în august 2005 la Moscova de către Ion Druță și publicată în ediția
definitivă a vol. Povara bunătății noastre din 2012, autorul considera că „din tot ce mi-a fost dat să
scriu, acest roman a fost cartea cea mai persecutată, cea mai prigonită, cea mai nedreptățită. De la
apariția primelor capitole, cum au luat-o din urmă, cei mari și tari n-au mai lăsat-o să răsufle ani și
ani de zile. Tocmai pentru asta, „Povara bunătății noastre” a fost scrisă aproape zece ani, înfiripîndu-
se fragmentar, bucată cu bucată. Tocmai pentru asta, după cum au observat criticii, romanul, pe
parcurs, și-a tot schimbat albia, simbolurile, structura. Tocmai pentru asta, locul de naștere al
romanului a fost și Moldova, și Rusia, și Munții Caucaz, și țărmul Balticei. Tocmai pentru asta,
Onache Cărăbuș, care-și începuse văleatul în limba maternă, mai apoi a vorbit în limba rusă, în
letonă, în multe alte limbi, pentru a se putea întoarce acasă”.[6][9]