LEZIUNI INTRACELULARE SI EXTRACELULARE

 REVERSIBILE ACUTE: degenerescența hidropică

 REVERSIBILE CRONICE:

• Adaptări celulare ale creșterii și diferențierii: hipertrofie, hiperplazie, atrofie, involuția, metaplazie

• Acumulări intra- și extracelulare:

 Lipide: trigliceride, colesterol

 Proteine: hialin, amiloid

 Glicogen

 Pigmenți: biliari, hemosiderină, melanină, lipofuscină

 IREVERSIBILE: necroză și apoptoză

 CALCIFICĂRI PATOLOGICE

• “Metastatice”

Distrofice

DEGENERESCENȚA HIDROPICĂ HEPATICĂ

• Definiție: leziune celulară reversibilă acută caracterizată prin hiperhidratare celulară

• Etiologie: agenți patogeni de intensitate mică (virusuri, substanțe toxice, etc.)

• ! alterarea pompei de Na-K de la nivelul membranei

 MO:

 Hepatocitele sunt:

 mărite de volum (hiperhidratare)

 Citoplasma este vacuolizată:

• vacuolizare fină (degenerescenţă vacuolară)

• citoplasma complet necolorată (degenerescenţă clară)

 Nucleii hepatocitelor păstreaza poziția centrală

 Sinusoidele comprimate

HIPERTROFIA CONCENTRICĂ A VENTRICULULUI STÂNG

• Definiție: mărirea de volum a unui țesut sau organ pe seama creșterii în volum a celulelor.

• ! Reacție de adaptare

Fiziologică: musculatura scheletică și a miocardului VS

la sportivi

Patologică: HTA, Stenoză Ao, etc.

  MO:

 Diametrul celular este mult mărit

 Nucleii - hipercromatici, măriți de volum, contur neregulat.

• ME:

 Reticulul endoplasmic este proieminent

 Miofibrilele sunt mai numeroase

 Mitocondriile sunt gigante

 ! Cauza- HTA

 Macroscopic:

 Cord

 Grosimea peretelui VS mult crescută

 Cavitatea VS micșorată

 Greutatea cordului crescută

NECROZA

DEFINIȚIE: Necroza reprezintă un spectru de modificări morfologice celulare care duc la moartea celulară într-un
organism viu sub acțiunea unor agenți de intensitate mare și de etiologie variată.

TIPURI DE NECROZĂ

 NECROZĂ DE COAGULARE: infarct miocardic acut, etc.

 NECROZĂ DE LICHEFIERE: infarct cerebral, etc.

 NECROZĂ HEMORAGICĂ: infarct pulmonar, infarct intestinal, etc.

 GANGRENA: uscată/umedă

 NECROZĂ DE CAZEIFICARE: tuberculoză

 NECROZĂ FIBRINOIDĂ: nefroangioscleroza malignă

 CITOSTEATONECROZA: pancreatita acută

NECROZA DE COAGULARE MIOCARDICĂ

• ! Necroză ischemică, de coagulare produsă de intreruperea bruscă a circulației sau anoxie

• ! Predomină procesul de coagulare a proteinelor citoplasmatice

• MO:

 arie de necroză structurată cu păstrarea arhitecturii miocardului

 fibrele miocardice necrozate

 au limite celulare distincte

 citoplasma este omogenă, intens eozinofilă

  Absența nucleului şi a striaţiilor

NECROZA DE COAGULARE - INFARCTUL MIOCARDIC RECENT ANTERO-SEPTAL

• Definitie: arie de necroză ischemică circumscrisă (>2,5cm2) determinată de suprimarea bruscă a circulaţiei
coronariene (ischemie acută) în teritoriu corespunzător

• ! 99% din cazuri – ATS coronariană complicată

• ! 12-72h

• Macroscopie:

 aspect pestriț (alternarea de arii palide și arii ușor hemoragice) 12-24h

 arie palidă, de consistență redusă 24-72h

NECROZA DE COAGULARE - INFARCTUL MIOCARDIC CICATRIZAT

• Definitie: arie de necroză ischemică circumscrisă (>2,5cm2) determinată de suprimarea bruscă a circulaţiei
coronariene (ischemie acută) în teritoriu corespunzător

• ! 99% din cazuri – ATS coronariană complicată

• ! 7-8 săptămâni

• Macroscopie:

 arie alb-sidefie

 margini neregulate

 perete ventricular retractat, subțire

NECROZA DE COAGULARE - INFARCTUL RENAL CICATRIZAT

 cicatrice retractată, stelată, alb-sidefie

NECROZA DE COAGULARE - INFARCTUL SPLENIC RECENT

• Macroscopie:

 arie palidă, omogenă, de formă triunghiulară

 baza bombând sub capsulă

 vârful orientat spre hil

NECROZA DE COAGULARE - INFARCTUL SPLENIC CICATRIZAT- cicatrice retractată, alb-sidefie

NECROZA HEMORAGICĂ - INFARCTUL HEMORAGIC PULMONAR

 • Definitie: arie de necroză ischemică determinată de ocluzia completă a arterei/drenajului venos intr-un
teritoriu tisular.

• ! Pulmon de stază

• ! Infarct roșu

• Macroscopie:

 frecvent arie de formă triunghiulară cu baze spre pleură și vârful spre vasul obstruat de un tromb

 culoare roșie

STEATOZA HEPATICĂ

• Definiție: acumularea excesivă a TG în citoplasma hepatocitelor.

• ! Acumulare lipidică intracelulară

• Gradele moderate sunt reversibile (steatoză microveziculară/macroveziculară), cele severe sunt ireversibile
(chisturi lipidice)

• Alte organe: cord, mușchi, rinichi

• MO:

 Citoplasma hepatocitelor - vacuole optic goale

 Nucleul - deplasat în periferie

 Colorații speciale - Negru Sudan pe sectiunile la criostat

• DD: Degenerescența hidropică

• Macroscopic:

• Ficat mărit de volum

• Culoare galbenă, difuză

• Margini rotunjite

• Consistență moale

NEFROANGIOSCLEROZA BENIGNĂ

• ! Acumulare extracelulară de proteine (hialin)

• MO:

 Hialinoza arteriolei aferente cu perete îngroșat și lumenul stenozat

 Glomeruli parțial/complet hialinizați

 Tubii corespunzători glomerulilor afectați sunt atrofiați

 Tubii nefronilor neafectați sunt dilatați cu cilindri hialini în lumen

• DD: amiloidoza renală.

 HIPERTROFIA CONCENTRICĂ DE VENTRICUL STÂNG ȘI NEFROANGIOSCLEROZA BENIGNĂ

• ! Cauza- HTA

• Macroscopic:

 Rinichi

 Atrofiați, palizi

 Suprafața externă fin granulară

 Corticala palidă, atrofiată

 Țesutul adipos din hil hiperplazic

• ! Cauza- HTA

HIALINOZA CAPSULEI SPLENICE

• Macroscopic:

 arie de îngroșare neuniformă a capsulei splenice

 aspect albicios, sticlos

ICTERUL

TIPURI DE ICTER EXEMPLE MODIFICĂRI ALE VALORILOR

SERICE

Prehepatic Hemoliză, etc. BT (BI )

Hepatic Infecții virale BT (BD +BI )

Boli autoimune

Ciroză

Substanțe toxice, etc.

Posthepatic Litiaza biliară BT (BD )

(colestază) Neoplasm de cap de pancreas și de

căi biliare, etc.

DEFINIȚIE: Icterul reprezintă acumularea în exces de pigment biliar în celule și țesuturi și survine când nivelul
bilirubinei serice crește peste 2-2,5 mg/dl, producându-se colorarea galben-verzuie a sclerelor și tegumentelor.

FICAT ICTERIC

• ! Acumulare intracelulară și extracelulară de pigmenți biliari

 MO:

• pigment granular intrahepatocitar – citoplasma hepatocitelor conţine bilirubină sub formă de

granule mici brun-verzui
 • trombii biliari – canalicule biliare destinse, conţin mase condensate de bilă, de culoare brun-
verzuie; aspect caracteristic în icterul colestatic

• DD: alți pigmenți endogeni (hemosiderină)

• Hemosiderina: pigment endogen ce conţine Fe care rezultă din degradarea hemoglobinei

• HE - pigment granular de culoare galben-brun

• Reacţie de identificare pentru Fe - reacţia Perls/albastru de Prusia (pigmentul se colorează în

albastru)

 Macroscopic:

• parenchim hepatic cu aspect galben-verzui difuz

• pigmentul trece şi în lichidul fixator

AMILOIDOZA

DEFINIȚIE: Amiloidoza reprezintă un grup de boli care au în comun depunerea extracelulară localizată/generalizată
a amiloidului. Amiloidul este un material proteic fibrilar cu configuraţie β plisată și structură chimică diferită.

Structura chimică:

 95 % proteine fibrilare

 5% componenta P asociată amiloidului și alte glicoproteine

AMILOIDOZA RENALĂ

• ! Acumulare extracelulară de amiloid

• MO:

 Amiloidul se depune pe:

 membranele bazale ale capilarelor glomerulare şi mezangiu

 membranele bazale ale epiteliului tubilor renali

 pereţii vaselor

 Colorație HE: aspect omogen eozinofil, amorf

 Evidențierea depozitelor: colorație Roșu Congo, examinarea în lumină polarizată

• DD: nefroangioscleroza benignă

• Evoluție: sindrom nefrotic BCR

• Macroscopic:

• rinichi ușor mărit de volum

• consistență cauciuncată, elastic

• suprafața externă și de secțiune cu aspect lucios și neted

CAPITOLUL I - LEZIUNI CELULARE ŞI EXTRACELULARE
Leziuni celulare
 Reversibile acute: degenerescenţa hidropică
 Ireversibile: necroza şi apoptoza
 Reversibile cronice:
o Adaptă ri celulare ale creşterii şi diferenţierii: HP, HT, AT, MP
o Acumulă ri intracelulare: de lipide, proteine, glicogen
o Acumulă ri intracelulare de pigmenţi
o Calcificarea patologică : distrofică şi
metastatică Leziuni extracelulare
 Hialinoza
 Amiloidoza

NOŢIUNEA DE LEZIUNE
Leziunea reprezintă ansamblul modifică rilor din ţesuturi sau organe determinate de acţiunea unor
variaţi agenţi etiologici: fizici, chimici sau biotici.
Leziunile pot interesa organismul în totalitate, organe, ţesuturi, un singur tip celular sau un singur
constituent celular sau molecular. Din acest punct de vedere leziunile pot fi divizate în leziuni
tisulare, celulare, ultrastructurale şi moleculare.

Leziuni celulare
Leziunea celulară se caracterizează prin modifică ri celulare morfologice şi funcţionale determinate
de acţiunea unor agenţi patogeni variaţi.
Tipuri de agenţi patogeni:
  Genetici: defecte genetice
 Nutriţionali: deficit sau exces de substanţe nutritive (Fe, vitamine)
 Imuni: alteră ri ale sistemului imun - boli autoimune
 Endocrini: activitate hormonală în exces sau redusă
 Agenţi fizici: traume mecanice, modifică ri termice, iradiere
 Agenţi chimici: intoxicaţii cu metale grele, medicamente
 Agenţi infecţioşi: infecţii virale, bacteriene, parazitare, fungice
 Anoxici: funcţie respiratorie şi circulatorie anormală
Ră spunsul celular la acţiunea agenţilor patogeni depinde de: (a) tipul de ţesut, şi (b) durata şi intensitatea
agentului patogen.
a) tipuri celulare în raport cu capacitatea de diviziune a celulelor:
 celule labile: celule cu capacitate de diviziune mare; diviziunea se face pe seama
celulelor suşă şi celulelor de rezervă . Ex. epiderm (celula bazală ), ţesut hematopoietic
(celula stem).
 celule stabile: celule cu capacitate de regenerare lentă ; se pot multiplica în diferite
condiţii. Ex. toate glandele şi parenchimele glandulare (ficat, rinichi), ţesutul osos în
anumite condiţii (fractură ).
 celule permanente: celule înalt specializate, fă ră capacitate de diviziune; ex. muşchi
scheletic şi cardiac, celule nervoase.
b) în raport cu intensitatea agentului patogen se produc ră spunsuri celulare variate:
 agent de intensitate uşoară : ră spuns celular mediat de proteine de stress
 agent de intensitate medie (subletal, persistent cronic): determină un ră spuns variat în
funcţie de tipul de ţesut: hipertrofia, hiperplazia, atrofia, involuţia şi metaplazia.
 agent de intensitate severă : duce la moarte celulară instantanee (necroză ).
Deci, ră spunsul celular la stimuli lezionali depinde atât de tipul agentului patogen, cât şi de durata
şi severitatea lui.

TIPURI DE LEZIUNI CELULARE

Din punct de vedere al intensită ţii agentului patogen se produc leziuni celulare variate, grupate ca
leziuni celulare reversibile acute, leziuni celulare ireversibile şi leziuni celulare cronice reversibile.
Sunt recunoscute 2 tipuri de leziuni reversibile: tumefierea celulară şi transformarea grasă sau
steatoza.

2.1. LEZIUNILE CELULARE REVERSIBILE ACUTE

Degenerescenţa hidropică
Degenerescenţa hidropică sau tumefierea celulară , este o leziune celulară reversibilă , care
reprezintă prima manifestare lezională care apare aproape în toate tipurile de agresiune celulară , de
intensitate mică .
Degenerescenţa hidropică (DH) sau edemul celular este o leziune celulară caracterizată prin
hiperhidratare celulară ce survine sub acţiunea unor agenţi patogeni variaţi (anoxie, toxine,
virusuri). DH se produce când celula nu mai poate menţine echilibrul hidro-ionic, prin alterarea
pompei de Na-K de la nivelul membranei celulare, care va avea ca efect pă trunderea Na şi apei în
celulă şi ieşirea K.
DH este evidentă în organe parenchimatoase, respectiv, în ficat, rinichi, miocard etc. Macroscopic,
organul afectat este mă rit de volum, palid, de consistenţă friabilă şi cu aspect de carne fiartă .
Microscopic, hiperhidratarea celulară determină balonizarea şi mă rirea de volum a celulei, iar
aspectul citoplasmei variază de la o vacuolizare fină (degenerescenţă vacuolară ) până la grade
extreme, în care citoplasma este complet necolorată pe secţiune microscopică (degenerescenţă
clară ). Nucleul celulei are aspect normal şi îşi pă streză poziţia centrală .

În microscopia electronică se evidenţiază la nivel celular modifică ri ultrastructurale variate:

(1) alteră ri ale membranei plasmatice, cum ar fi extensii de suprafaţă sau depresiuni, distorsiuni ale
microvililor şi pierderea ataşamentelor intercelulare; (2) modifică ri mitocondriale, caracterizate
prin tumefiere, rarefacţie, şi apariţia de densită ţi mici amorfe bogate în fosfolipide; (3) dilatarea
cisternelor RER cu detaşarea ribozomilor; şi (4) alteră ri nucleare.

2.2. LEZIUNI CELULARE IREVERSIBILE - NECROZA

Necroza este un spectru de modifică ri morfologice celulare care duc la moartea unui grup de celule
într-un organism viu sub acţiunea unor agenţi de intensitate mare şi de etiologie variată (toxică ,
virali, anoxie).
Morfologia necrozei. Aspectul morfologic al necrozei este rezultatul a 2 procese concurente
esenţiale, denaturarea proteinelor şi digestia enzimatică a celulei. Manifestarea cea mai obişnuită a
morţii celulare corespunde necrozei de coagulare, caracterizată microscopic prin denaturarea
proteinelor citoplasmatice, fragmentarea organitelor celulare şi tumefierea celulei. Enzimele litice
sunt derivate fie din lizozomii celulelor moarte, în care digestia enzimatică duce la autoliză , sau
din lizozomii leucocitelor imigrante, ce determină heteroliză . Pentru evidenţierea acestor procese
sunt necesare ore. Astfel, cel mai devreme IMA devine evident la 4-12 ore, dar pierderea enzimelor
specifice cordului poate fi detectată în sânge în primele 2 ore după infarct.
a. Alterări precoce celulare
Modificări citoplasmatice
În microscopia electronică , celulele necrozate prezintă discontinuită ţi ale membranei plasmatice şi
ale membranelor organitelor, dilatarea marcată a mitocondriilor, cu aspect de densită ţi mari
amorfe, figuri mielinice intracitoplasmatice şi agregate de material ce reprezintă proteine
denaturate.
În microscopia optică , celulele necrozate sunt intens eozinofile, prin pierderea bazofiliei normale
dată de ARN citoplasmatic şi în parte de legarea crescută la eozină a proteinelor
intracitoplasmatice denaturate. Celula poate avea un aspect mai omogen, sticlos faţă de celulele
normale, în principal ca urmare a pierderii particulelor de glicogen. Când enzimele au digerat
organitele citoplasmatice, citoplasma devine vacuolată şi apare ca mâncată de molii. În final, se
poate produce calcificarea celulelor moarte.
Modificări nucleare
Modifică rile nucleare apar sub 3 forme:
 Picnoza este caracterizată prin zbârcire nucleară şi bazofilie crescută prin condensarea
ADN. Prin retracţia nucleului şi aglutinarea cromatinei, nucleul devine punctiform, dens
şi hipercromatic (aspect similar în apoptoză ).
 Kariorexis constă în fragmentarea nucleului picnotic în particule fine.
 Karioloza reflectă liza nucleului (nucleul dispare în 1-2 zile).
b. Tipuri de necroză
După modifică rile precoce descrise, masa celulelor necrozate poate prezenta tipuri morfologice
variate în raport cu tipul de ţesut afectat şi cu agentul etiologic:
Necroza de coagulare
Necroza de coagulare presupune prezervarea arhitecturii tisulare în general şi se caracterizează prin
predominanţa fenomenului de coagulare a proteinelor plasmatice, fiind cauzată de ischemia acută
bruscă şi anoxia în teritoriu.
Infarctul de miocard este exemplul tipic, în care celulele anucleate, coagulate, acidofile persistă
câteva să ptă mani. Macroscopic, teritoriul de necroză este palid, ferm şi cu limite distincte.
Microscopic, citoplasma are aspect omogen, este intens eozinofilă , nucleul este picnotic sau
fragmentat şi limitele celulare sunt pă strate mult timp. În final, celulele miocardice necrozate sunt
îndepă rtate prin fragmentarea şi fagocitoza resturilor celulare de că tre leucocite şi macrofage, prin
acţiunea enzimelor lizozomale proteolitice aduse de fagocitele imigrante.

Necroza de lichefiere
Necroza de lichefiere se caracterizează prin predominanţa fenomenului de liză a celulelor, cu
digestie enzimatică prin enzime lizozomale proprii celulare (autoliză ), sau prin enzime lizozomale
leucocitare (heteroliză ). Necroza de lichefiere este caracteristică infarctului cerebral şi necrozei
proteolitice din inflamaţia purulentă (abces).

Necroza hemoragică
Necroza hemoragică este o formă de necroză ischemică care se produce în organe cu structură laxă
şi dublă circulaţie (ex. pulmon), ca urmare a infiltră rii teritoriului necrozat cu sânge, care
determină culoarea roşie a acestuia (ex. infarct roşu pulmonar).

Necroza cazeoasă
Necroza cazeoasă este o formă distinctă de necroză de coagulare, ce se produce prin mecanism
imun, întâlnită în infecţia tuberculoasă . Termenul de cazeos este derivat din aspectul macroscopic
al ariei de necroză (alb şi brânzos). La examenul microscopic, focarul de necroză conţine resturi
granulare amorfe compuse din celule fragmentate delimitate de o margine distinctă cunoscută ca
reacţie granulomatoasă . Spre deosebire de necroza de coagulare, arhitectura tisulară este complet
alterată . Fig

Necroza grasă
Necroza grasă este o necroza de tip enzimatic ce survine in arii focale de distrucţie a ţesutului
adipos, ce se produc ca rezultat al eliberă rii lipazelor pancreatice activate în interstiţiul
pancreasului şi cavitatea peritoneală . Necroza grasă are loc în pancreatita acută , care este o
urgenţă abdominală .
Enzimele pancreatice activate scapă din celule acinare şi ducte. Ele clivează trigliceridele
conţinute în celulele adipoase. Acizii graşi eliberaţi se combină cu sarurile de calciu cu producerea
de arii alb-cretoase (saponificarea gră similor), evidenţiabile macroscopic. La examenul histologic,
focarele de necroză au aspect de umbre de celule grase necrozate, delimitate de membrane, cu
depozite de calciu bazofile, şi înconjurate de o reacţie inflamatorie.

Necroza gangrenoasă
Deşi necroza gangrenoasă nu este un tip distinct de moarte celulară , termenul este obişnuit utilizat
în practica clinică chirurgicală . El este aplicat necrozei de coagulare de la membrele inferioare,
care au pierdut circulaţia sanguină (gangrenă uscată ). Când se supraadaugă infecţia bacteriană ,
necroza de coagulare este modificată de acţiunea de lichefiere a bacteriilor şi leucocitelor
(gangrenă umedă ).
 2.3. LEZIUNI CELULARE REVERSIBILE CRONICE
2.3.1. REACŢII DE ADAPTARE CELULARĂ
Reacţiile de adaptare celulară sunt adaptă ri ale creşterii celulare la diferite condiţii fiziologice
şi patologice. Ele reprezintă un status celular intermediar între celula normală şi cea lezată .
Celulele expuse la stimuli fiziologici sau patologici se adaptează prin, (a) modifică ri în
metabolismul celular sau (b) modifică ri în tipul de creştere celulară :
a) modifică ri în metabolismul fiziologic celular: lipsa relativă de calciu prin mobilizarea
calciului din matricea osoasă sub acţiunea parathormonului nu reflectă modifică ri
structurale detectabile.
b) modifică ri în tipul normal de creştere: se reflectă prin modifică ri structurale uşor
detectabile:
• activitate celulară crescută : creşterea în numă r şi mă rime a celulelor (suprasolicitare
funcţională şi stimulare hormonală )
• activitate celulară redusă : reducerea în numă r şi mă rime a celulelor (reducerea funcţiei şi
stimulă rii hormonale)
• alteră ri morfologice celulare sau modifică ri ale diferenţierii celulare
Modificări în tipul creşterii celulare:
a. modifică ri în mă rimea celulelor:
- atrofia celulelor – micşorarea mă rimii celulei
- hipertrofia celulelor – creşterea mă rimii celulei
b. modifică ri în numă rul celulelor:
- involuţia – reducerea numă rului celulelor
- hiperplazia – creşterea numă rului celulelor
c. modifică ri în diferenţierea celulară
- metaplazia – transformarea unui tip celular matur în alt tip celular matur
Tipuri de reacţie de adaptare celulară: hipertrofia, hiperplazia, atrofia şi metaplazia.
A. Modificări ce determină creşterea masei tisulare: hiperplazia şi hipertrofia
2.3.1.1. Hiperplazia
Hiperplazia (HP) este o reacţie de adaptare celulară caracterizată prin mă rirea de volum a unui
ţesut sau organ prin multiplicarea numă rului de celule componente.
Deşi hiperplazia şi hipertrofia sunt 2 procese distincte, adesea ele se produc împreună , şi pot fi
declanşate de acelaşi mecanism. Astfel, creşterea indusă de estrogeni în uter implică atât sinteza
ADN crescută cât şi mă rirea CMN.
Hiperplazia interesează celulele labile (capabile de multiplicare permanentă ) şi stabile. În celulele
care nu se divid (ex. fibrele miocardice) se produce numai hipertrofie.
Hiperplazia se produce sub acţiunea:
a) factorului de creştere (FC) în excess;
b) stimulului hormonal (endocrin) în excess;
Tipuri de hiperplazie:
1. fiziologică :
 hiperplazia celulară se produce când o porţiune de ficat este îndepă rtată
(hepatoctomie parţială ).
 hiperplazia ţesutului conjunctiv în repararea plă gilor, implică proliferarea
fibroblastelor şi vaselor de sânge.
 hiperplazia endometrului şi miometrului sub acţiunea stimulului hormonal în sarcină .
2. patologică : cele mai multe forme de HP patologică sunt cauzate de stimularea hormonală
excesivă sau efectul factorilor de creştere pe celula ţintă .
 hiperplazia epidermului în infecţii cu virusul papilloma este responsabilă de apariţia
verucilor cutanate şi a leziunilor mucoase compuse din mase de epiteliu hiperplazic;
 hiperplazia endometrului sub acţiunea unui stimul estrogenic excesiv (în tumori
ovariene prin mecanism de receptor).
 hiperplazia nodulară de prostată este o hiperplazie neuniformă , cu formare de noduli,
prin creşteri excesive celulare separate de arii normale; se produc ca ră spuns la
stimul hormonal în exces.
Morfologie
Hiperplazia nodulară de prostată este cauzată de un dezechilibru în raportul androgeni/estrogeni
cu producerea unei hiperstimulă ri estrogenice a prostatei. Prostata mă rită de volum determină un
obstacol în calea elimină rii urinii prin comprimarea uretrei prostatice. Pe mă sură ce obstacolul în
calea elimină rii urinii devine progresiv, hiperplazia de prostată produce 2 modifică ri morfologice
succesive la nivelul vezicii urinare.
Macroscopic, când obstacol urinar este incomplet, se constată hipertrofia musculaturii vezicii
urinare, pereţii vezicali sunt îngroşaţi iar colonetele musculare sunt relifate. În obstacolul vezical
complet (glob vezical), vezica urinară este mult dilatată (acumularea şi retenţia urinii în cavitatea
vezicii urinare), iar pereţii vezicali sunt subţiaţi (atrofiaţi prin compresiune).

2.3.1.2. Hipertrofia
Hipertrofia este o reacţie de adaptare celulară caracterizată prin mă rirea de volum a ţesutului sau
organului determinată de o creştere în mă rime a celulelor componente, prin sinteza de mai multe
elemente structurale.
Sunt interesate celulele permanente (care nu se pot multiplica). Ex.: muşchi scheletic, muşchi
cardiac (activitate metabolică crescută , creşterea sintezei proteice).
Hipertrofia se produce în condiţii de: (a) suprasolicitare funcţională ; (b) stimul
hormonal intens (endocrin).
Tipuri de hipertrofie:
1) hipertrofia fiziologică :
 activitate celulară crescută . Ex.: hipertrofia musculaturii scheletice şi cardiace la sportivii
de performanţă , ca ră spuns la exerciţiu susţinut şi cerere metabolică crescută .
 stimul hormonal intens. Ex. hipertrofia musculaturii uterine în sarcină ; hipertrofia celulară
este stimulată de hormoni estrogenici prin receptori estrogeni ai celulelor musculare
netede, care permit interacţiuni ale hormonilor cu ADN-ul nuclear, ce are ca efect o
sinteză crescută de proteine ale celulei musculare netede (CMN). Similar, estrogenul şi
prolactina determină hipertrofia sânilor în timpul lacaţiei.
2) hipertrofia patologică : se produce în organe cavitare cu perete muscular în condiţiile unui
obstacol patologic. Celulele musculare se adaptează prin hipertrofie şi creşterea activită ţii
funcţionale. Ex.: hipertrofia concentrică a ventriculului stâng în hipertensiunea arterială
esenţială (se produce ca ră spuns la suprasolicitarea funcţională a muşchiului cardiac ca
urmare a unui obstacol în ejecţia sângelui din VS.
Morfologie - Hipertrofia concentrică a ventriculului stâng
Macroscopic, cordul este mă rit de volum, iar greutatea poate atinge 800 g (normal, 350 g). Pe
secţiune transversală , grosimea peretelui ventriculului stâng este mult crescută , concentric,
depă şind 2 – 2,5 cm (normal = 1,5 cm), iar cavitatea ventriculului stâng este micşorată .
Microscopic, pe secţiune transversală prin miocard, se constată hipertrofia fibrelor miocardice:
 diametrul transversal al fibrelor miocardice este mă rit;
 nucleu are aspect caracteristic: mă rit, hipercromatic, şi cu margini neregulate;
Ultrastructural, fibra musculară cardiacă hipertrofiată prezintă un numă r crescut de
miofibrile, mitocondrii gigante şi un reticul endosplamatic proieminent.
B. Modificări ce determină reducerea masei tisulare:
 atrofia: scă derea volumului celular, prin reducerea metabolismului celular şi sinteză
proteică scă zută .
 apoptoza (moarte celulară programată genetic): un proces fiziologic ce poate fi indus şi
patologic, prin activare de gene specifice ce determină disoluţie şi reducere numerică
celulară . Involuţia este o formă de atrofie fiziologică ce implică apoptoza celulară .
Cauze ce determină reducerea masei tisulare:
 solicitare funcţională redusă (inactivitate, compresiune): reducerea mă rimii celulare
redusă (atrofie);
 aport nutritiv redus (îmbă trânire, compresiune): reducerea mă rimii celulare redusă
(atrofie);
 stimul hormonal insuficient: reducerea numă rului de celule (involuţie);
 tulbură ri neurotrofice (influx nervos blocat): atrofie şi involuţie;
 circulaţie sanguină redusă : atrofie şi involuţie;
 îmbă tranire celulară : atrofie şi involuţie;

2.3.1.3.Atrofia
Atrofia este o reacţie de a adaptare celulară caracterizată prin micşorarea de volum a unui ţesut sau
organ prin scă derea de volum a celulelor componente, prin scă derea activită ţii metabolice.
Trebuie diferenţiată de hipoplazie, care este insuficienţa parţială a dezvoltă rii unui organ. Atrofia
apare în organe dezvoltate anterior normal.
ME: Atrofia celulară şi autofagia: prin reducerea metabolismului celular ră man organite celulare în
surplus, care formează corpi autofagici, înveliţi în membrane proveniţi din RE; corpii autofagici
fuzionează cu veziculele ce conţin hidrolaze lizozomale, cu formarea de vacuole autofagice, în
care are loc degradarea organitelor sub acţiunea hidrolazelor. Corpii reziduali astfel formaţi, de
aspect tubular sau vezicular (corpi tubulo-veziculari), pot conţine un material celular lamelar bogat
în lipide (lipofuscină sau material de uzură ), ce rezultă din fragmentarea membranei celulare şi a
organitelor.
MO: Celula atrofiată are volum redus, organite mai puţine şi numeroşi corpi reziduali. Ex.: atrofia
cordului la caşectici.
Tipuri de atrofie:
(1) fiziologică se produce în cursul dezvoltă rii precoce
  fetală : unele structuri embrionare suferă atrofie în timpul dezvoltă rii fetale (involuţia
canalului tireoglos).
 postnatală : involuţia timusului.
 adultă : (a) uterul scade în mă rime după sarcină (secreţie endocrină redusă ); (b) atrofia
senilă generalizată la vârstnici: prin activitate funcţională şi secreţie endocrină
insuficientă .
(2) patologică are cauze variate şi poate fi localizată sau generalizată :
 atrofia ischemică se produce prin reducerea circulaţiei arteriale într-un ţesut
(ischemie cronică ) cu pierdere celulară consecutivă . Ex.: atrofia parenchimului renal
în HTA.
 atrofia de inactivitate rezultă prin suprimarea activită ţii funcţionale a unui ţesut. Ex.:
atrofia musculaturii unui segment imobilizat în aparat gipsat. În imobilizarea de lungă
durată se produce nu numai reducerea mă rimii celulare, dar şi reducerea numerică a
fibrelor musculare scheletale, acompaniată de rezorbţie osoasă crescută , ce duce la
osteoporoză de inactivitate.
 nutriţia inadecvată, prin malnutriţie protein-calorică semnificativă , poate duce la
utilizarea rezervelor adipoase şi a masei musculare scheletice ca sursă de energie cu
pierderea marcată a masei musculare.
 atrofia neurogenă sau de denervare (trofică ) rezultă prin întreruperea influxului
nervos trofic la muşchi. Ex.: atrofia musculaturii membrelor inferioare în poliomielită ,
deservită de ră dă cin nervoasă medulară distrusă postinfecţios.
 atrofia endocrină se produce ca urmare a pierderii a stimulului endocrin. Ex. atrofia
glandei suprarenale prin ablaţia chirurgicală a hipofizei cu lipsa stimului ACTH.
Similar, pierderea stimulă rii estrogenice după menopauză duce la atrofie endometrială
şi mamară .
 atrofia prin compresiune este o formă de atrofie ischemică ce rezultă prin
compresiunea patologică a unui organ asupra ţesuturilor vecine. Ex.: hidronefroza şi
hidrocefalia (se manifestată prin pseudohipertrofie).
Morfologie
Hidronefroza. Hidronefroza este dilatarea sistemului pielocaliceal prin acumularea urinii cauzată
de un obstacol în calea drenajului urinar.
Macroscopic, pe o secţiune sagitală prin rinichi se pot evidenţia calicele şi pelvisul renal mult
dilatate. Pelvisul renal poate conţine un calcul coraliform, care este cel mai frecvent obstacol în
calea eliminarii urinii.
Hidrocefalia. Hidrocefalia este acumularea de LCR în sistemul ventricular cerebral determinată de
un obstacol în calea denajului LCR.
Macroscopic, pe o secţiune longitudinală sau transversală prin creier se evidenţiază ventriculul IV
mult dilatat şi parenchimul cerebral atrofiat, subţiat, prin compresiunea exercitată de acumularea
semnificativă de LCR.

2.3.1.4. Metaplazia
Metaplazia este o reacţie de adaptare celulară caracterizată prin transformarea unui tip de ţesut
matur în alt tip de ţesut matur sub acţiunea unui stimul de lungă durată ce acţionează pe celule
specializate, determinând diferenţiere celulară spre un alt tip de ţesut adult care este capabil să
reziste la stressul cronic.
Tipuri de metaplazie
 1. Metaplazie epitelială :
 Metaplazie epidermoidă
o În bronsii, sub influienţa iritaţiei cronice (fum de ţigară ), epiteliul cilindric ciliat
bronsic este înlocuit printr-un epiteliu scuamocelular.
o În epiteliul cervical, sub influienţa iritaţiei cronice (inflamaţie cronică ), epiteliul
cilindric normal este înlocuit printr-un epiteliu scuamocelular.
o În vezica urinară , sub influienţa iritaţiei cronice (calcul, inflamaţie cronică ),
epiteliul tranziţional normal este înlocuit printr-un epiteliu scuamocelular.
 Metaplazie intestinală
o În stomac, mucoasa gastrică sub influienţa iritaţiei cronice (inflamaţia cronică
din gastrita cronică atrofică ), epiteliul gastric mucosecretor este înlocuit printr-
un epiteliu intestinal cu celule caliciforme (risc de ADC).
o În esofag, sub influienţa iritaţiei cronice (reflux gastric), epiteliul scuamocelular
esofagian este înlocuit printr-un epiteliu intestinal - esofag Barrett (risc de
producere a ADC-lui).
2. Metaplazie conjunctivă se produce la vârstnici datorită circulaţiei insuficiente (nu este o
stare precanceroasă ) prin formarea de ţesut cartilaginos, osos şi adipos în ţesuturi fibroase
normale care nu conţin aceste elemente. Sub acţiunea unor factori de mediu fibroblastele
se diferenţiază în:
o osteoblaste ce secretă oseină (metaplazie osoasă ). Ex. formarea posttraumatică în muşchi de arii
osoase (miozita osifiantă ).
o condroblaste ce secretă condrină (metaplazie cartilaginoasă ). Ex metaplazia cartilaginoasă
valvulară .
Metaplazia se consideră că rezultă prin reprogramarea celulelor stem, care există în multe ţesuturi
epiteliale (numite celule de rezervă ), sau a celulelor mezenchimale nediferenţiate prezente în
ţesutul conjunctiv. În transformarea metaplazică , aceste celule precursoare se diferenţiază de-a
lungul a noi că i.

2.3.2. ACUMULĂRI INTRACELULARE DE METABOLIŢI CELULARI

Acumulă rile intracelulare, de cantită ţi variate de substanţe diferite, reflectă tulbură ri ale
metabolismului celular. Substanţele care intră în această categorie sunt de 3 tipuri:
- acumulă ri în exces de constituienţi celulari normali (lipide, proteine şi carbohidraţi).
Ex.: acumulă ri intracelulare de TG, rebsorbţie de pică turi proteice în tubii renali.
- acumulă ri de pigmenţi exogeni (carbon, Si) şi endogeni (Hb).
- acumulă ri ale unor substanţe anormale, fie exogene (substanţe minerale sau produşi
ale unor agenţi infecţioşi), fie endogene (produşi de sinteză anormală sau de
metabolism).
Aceste substanţe se pot acumula fie tranzitor sau permanent, şi ele pot fi în general inofensive
celulei, dar uneori, ele pot fi sever toxice.

2.3.2.1. Acumulări intracelulare de lipide (tulburări în metabolismul lipidic)

Lipidele în organism sunt de trei categorii: trigliceride sau lipide neutre (steatoză , obezitate,
adipozitate), colesterol sau esteri de colesterol, şi fosfolipide. Pe lângă acestea, se acumulează
intracelular diferite complexe anormale de lipide şi carbohidrate ducând la boli de stocaj
lizozomal.
a) Trigliceride. Trigliceridele sunt elemente energetice esenţiale ale metabolismului celular.
Steatoza
Steatoza reprezintă acumularea excesivă de trigliceride în celulele parenchimale, ce conţin în mod
normal acest metabolit sub formă mascată . Steatoza se produce frecvent în ficat, care este organul
major implicat în metabolismul lipidic, dar şi, în rinichi, cord şi muşchi.
Cauzele transformă rii grase sunt variate: hipoxia cronică , substanţele toxice (alcool, CHCl3),
malnutriţia, supra-alimentaţia, şi diabetul zaharat etc.
Mecanismele producerii steatozei sunt diferite. (1) Normal, acizii graşi liberi din alimentele
ingerate sau din depozite sunt transportaţi în hepatocite. Unii acizi graşi liberi sunt sintetizaţi din
acetat. (2) În ficat, acizii graşi sunt esterificaţi la TG, care sunt convertite la colesterol sau
fosfolipide, sau oxidate la corpi cetonici. (3) Eliberarea de TG din hepatocite necesită asocierea cu
apoproteine pentru a forma LP, care pot traversa circulaţia.
Acumularea în exces de TG în hepatocite poate rezulta din defecte ale fiecă rei secvenţe matabolice
menţionate, de la preluarea acizilor graşi de că tre ficat până la eliberarea LP din ficat:
 Anoxia inhibă oxidarea acizilor graşi
 Substanţele toxice (alcoolul) alterează funcţiile mitocondriale şi microzomale.
 CC4 şi malnutriţia proteică acţionează prin scă derea sintezei de apoproteine
 Înfometarea creşte mobilizarea acizilor graşi din depozite periferice
 DZ acţionează prin alterarea metabolismului carbohidraţilor şi eliberarea excesivă de
acizi graşi din depozite
Morfologie. Steatoza se produce cel mai adesea în ficat. Semnificaţia steatozei depinde de cauza şi
severitatea acumulă rii TG. Acumulă rile uşoare pot să nu afecteze funcţiile celulare. Acumulă rile
mai severe pot afecta funcţia celulară , dacă nu şi unele procese vitale intracelulare care pot fi
ireversibil afectate (ex. CCl4, otră vuri).
Steatoza hepatică. Macroscopic, în funcţie de gradul acumulă rii lipidice se produc aspecte
diferite: steatoza uşoară nu afectează aspectul macroscopic al ficatului. Dacă acumularea este
progresivă , ficatul devine mare şi galben, iar în cazuri extreme, ficatul poate ajunge la 3-6 kg,
având aspect galben-stră lucitor, moale, şi unsuros.
Microscopic, iniţial, citoplasma hepatocitelor conţine vacuole optic goale mici cu limite distincte,
situate în jurul nucleului (microvezicule). Dacă procesul progresează , vacuolele fuzionează ,
rezultă nd spaţii clare (macrovezicule) care ocupă toată celula (aspect de adipocit). Ocazional, prin
ruptura membranelor celulare adiacente şi fuzionarea conţinutului lor lipidic se formează chisturi
lipidice.
Aspectul vacuolar citoplasmatic este un aspect întâlnit şi în acumulă rile intracelulare de apă şi
polizaharide (ex. glicogen). Pentru distincţie, sunt necesare tehnici histologice speciale. Pentru
identificarea gră similor, este necesară utilizarea de coloraţii speciale (ex.: Sudan Negru) pe
secţiuni obţinute la criostat, în care lipidele se colorează în negru. Reacţia PAS este folosită pentru
a evidenţia glicogenul. Dacă nu pot fi demonstrate, nici acumulă rile de lipide şi nici cele de
polizaharide, se presupune existenţa unui conţinut apos al vacuolelor clare intracitoplasmatice.
b) Colesterolul şi esterii de colesterol. Multe celule utilizează colesterolul pentru sinteza
membranelor celulare fă ră să se producă o acumulare intracelulară de colesterol sau esteri de
colesteroli. Acumulă rile intracelulare de CT sunt prezente în unele procese patologice, fiind
manifestate histologic prin vacuole intracitoplasmatice (aspect spumos).
Ateroscleroza. În plă cile aterosclerotice, celulele musculare netede şi macrofagele din intima
aortei şi arterelor mari conţin vacuole de lipide, în majoritate colesterol şi esteri de colesterol.
Aceste celule au un aspect spumos (celule spumoase), şi agregatele de celule spumoase intimale
produc ateroame de culoare galbenă .
Colesteroloza. Colesteroloza se referă la acumulă rile focale de macrofage încă rcate cu colesterol
(celule xantice) în lamina propria a veziculei biliare. Acestor agregate de celule
xantice le corespund macroscopic nişte granulaţii numeroase de culoare galbenă , denumite achene,
care contrastează cu fondul roşu congestiv al mucoasei, aspect asemă nă tor fragilor (vezicula
fragă ).
2.3.2.2 . Acumulări intracelulare de proteine
Excesul de proteine din celule, de diferite cauze, determină acumulă ri vizibile morfologic. Ele apar
sub formă de pică turi rotunde eozinofile, sau agregate în citoplasmă . Cauzele acumulă rii
intracelulare de proteine, depozite care depă şesc capacitatea de metabolizare rapidă , sunt variate:
 Picături proteice reabsorbite în tubii renali proximali. Aceastea se produc în boli renale
asociate cu proteinurie masivă , şi reabsorbţie crescută de proteine. Aceste vezicule de
pinocitoză fuzionează cu lizozomii, cu producerea de fagolizozomi, care apar ca pică turi
hialine eozinofile în citoplasma celulelor tubulare. Procesul este reversibil şi dacă proteinuria
diminuă , pică turile de proteine sunt metabolizate şi dispar.
 Acumularea de proteine, care rezultă din degradarea citoscheletului hepatocitelor, apare sub
formă de agregate eozinofile neregulate perinucleare, numite corpi hialini alcoolici, în
hepatita alcoolică .
2.3.2.3. Acumulări intracelulare de glicogen
Glicogenul este rezerva energetică imediată care este prezentă în citoplasmă . Depozite
intracelulare excesive de glicogen sunt vă zute la pacienţi cu anomalii în metabolismul glucozei sau
glicogenului.
Microscopic, masele de glicogen apar ca vacuole clare intracitoplasmatice. Glicogenul este cel mai
bine conservat în fixativi ne-apoşi şi pentru identificarea lui ţesuturile sunt fixate în alcool absolut
şi colorate cu Best carmin sau PAS (glicogenul apare colorat în nuanţe de roz la violet).
Diabetul este o boală caracterizată prin afectarea metabolismului glucozei. În DZ, glicogenul este
prezent în celulele epiteliale ale tubilor contorţi proximali, în hepatocite, în celulele beta ale
insulelor Langerhans, şi miocitele cardiace.

2.3.3. ACUMULĂRI INTRACELULARE DE PIGMENŢI

Pigmenţii sunt substanţe colorate, endogene (sintetizate în organism) sau exogene (prezente în
afara organismului).
Pigmenţii exogeni. Cel mai obişnuit pigment exogen este carbonul, care este ubiquitar în aerul
poluant. Când este inhalat, el este preluat de macrofagele din alveole şi apoi transportat prin vasele
limfatice în ganglionii regionali din regiunea traheobronsică . Acumulă rile acestui pigment
înnegresc pulmonii (antracoză ) şi ganglionii limfatici implicaţi. În minele de că rbuni, agregatele
macrofagice încă rcate cu particule de carbon pot induce reacţie fibroblastică şi determină o boală
pulmonară , numită pneumoconioza din minele de că rbuni.
Pigmenţii endogeni sunt substanţe colorate de origine endogenă .
a.Hemosiderina
Hemosiderina este un pigment endogen ce conţine fier, ce rezultă din degradarea hemoglobinei
(Hb). Hemosiderina este o formă de stocare a fierului în celulele sistemului fagocitelor
mononucleare din ţesuturi.
Microscopic, în coloraţia HE, hemosiderina apare ca un pigment granular galben brun. Utilizând
reacţii speciale de identificare a fierului, coloraţia albastru de Prusia (reacţia Perls), hemosiderina
se colorează în albastru. Acumulă rile intracelulare în exces de hemosiderină duc la alterare
celulară prin efectul toxic al Fe asupra celulei. Celulele lezate eliberează pigmentul
extracelular, de unde este captat de macrofage, care sintetizează citokine ce stimulează fibroza,
prin proliferarea fibroblastelor. Macroscopic, organele în care se acumulează hemosiderina în
exces au tentă brună .
Hemosideroza este acumularea în exces a hemosiderinei în ţesuturi şi organe, şi apare sub 2 forme,
localizată şi generalizată :
 hemosideroza localizată
o se evidenţiază la periferia focarului hemoragic
o se constituie în organele de stază venoasă cronică (ex. congestie pasivă
pulmonară );
 hemosideroza generalizată se produce în circumstanţe variate:
o absorbţie crescută de fier prin dietă ;
o transfuzii repetate;
o în anemia hemolitică , când hemosiderina se acumulează în splină , ficat, splină ,
ganglion, mă duvă osoasă etc.
În hemosideroza localizată din congestia pasivă pulmonară cronică , macroscopic, pulmonul este
de culoare brun-închis şi de consistenţă crescută . Microscopic, peretele alveolar este îngroşat prin
dilatarea capilarelor parieto-alveolare, iar în lumenul alveolar sunt prezente hematii şi siderofage
(Mf încă rcate cu hemosiderină ).
În hemosideroza sistemică, pigmentul nu alterează celulele parenchimale şi funcţia organului.
Totuşi, când acumularea de hemosiderită este marcată , se produce lezarea celulelor. Astfel,
acumularea cea mai severă de Fe are loc în hemocromatoză .
Hemocromatoza este o boală cu caracter familial caracterizată prin absorbţia crescută a Fe la
nivel intestinal, care va duce în timp la alterare hepatică şi pancreatică , urmată de fibroză hepatică ,
insuficienţă cardiacă şi diabet zaharat.
b.Bilirubina
Bilirubina este un pigment endogen fă ră fier care rezultă din degradarea hemoglobinei (Hb).
Normal, distrugerea hematiilor îmbă trânite are loc în sistemul fagocitelor mononucleate, din
splină , ficat şi mă duva osoasă . Bilirubina formată în afara ficatului este legată la albuminele
serice, şi este solubilă în plasmă , iar o mică parte, ne-legată de proteinele din plasmă , este
insolubilă în plasmă . Bilirubina este procesată la nivelul ficatului, unde are loc conjugarea cu acid
glucuronic, iar bilirubina conjugată (solubilă în plasmă ) este excretată în bilă .
Ambele forme de bilirubină , neconjugată (bilirubină indirectă sau pre-hepatică ) şi conjugată
(bilirubină directă sau hepatică ), produse în exces pot să determine sdr. icterice.

Tabel 1.1. Tipuri de icter

Icter cu  distrucţie crescută de hematii (ex., anemie hemolitică ,
predominanţa eritropoieză ineficientă );
bilirubinei  aport hepatic redus (ex.. interferenţă medicamentoasă cu
neconjugate sistemele membranare-rimfampicina);
 afectarea conjugă rii bilirubinei (ex. icter fiziologic al nou-
nă scutului şi afecţiuni hepatocelulare difuze, cum ar fi
hepatită virală şi medicamentoasă ).
Icter cu  excreţia scă zută hepatică a bilirubinei conjugate (leziuni
predominanţa hepatocitare: hepatita virală sau indusă medicamentos);
bilirubinei  flux biliar intrahepatic scă zut (disfuncţia inflamatorie a
nconjugate canalulelor biliare intrahepatice: ciroză biliară primară ,);
 obstrucţia că ilor biliare extrahepatice (prin calculi, carcinom
de cap de pancreas etc.)
Icterul reprezintă acumularea în exces de pigment biliar în celule şi ţesuturi şi survine când
nivelul bilirubinei serice creşte peste 2-2,5 mg/dl. Între cele 2 tipuri de bilirubină există diferenţe
structurale şi fiziopatologice: bilirubina neconjugată este insolubilă în plasmă şi nu poate fi
excretată prin urină , în timp ce bilirubina conjugată este solubilă în plasmă şi poate fi excretată
prin urină , aspect reflectat de tabloul clinic al sdr. icterice.
După tipul de bilirubină care predomină în plasmă , se descriu 2 tipuri majore de icter: cu
predominanţa bilirubinei neconjugate sau predominanţa bilirubinei conjugate (tabel 1.1.).
Morfologie. În icter, tegumentele, sclerele şi viscerele sunt galben-verzui (icterice). Culoarea
icterică virează în verde datorită oxidă rii bilirubinei în biliverdină ; ră mân necolorate ţesutul
elastic, cartilajul şi encefalul.
Microscopic, în toate tipurile de icter, bilirubina în exces apare sub formă de pigment
intrahepatocitar (citoplasma hepatocitelor conţine granule mici brun-verzui de bilirubină ). În cazul
icterului obstructiv, bilirubina în exces apare sub formă trombi biliari (canale biliare mici, destinse,
conţin mase condensate de bilă , de culoare brun-verzuie).
Macroscopic, ficatul icteric este colorat difuz, galben-verzui.

2.3. 4. LEZIUNI PRIN TULBURĂRI ÎN METABOLISMUL CALCIULUI

Calcificarea patologică
Calcificarea patologică implică depozitarea anormală de să ruri de calciu, împreună cu mici
cantită ţi de Fe, Mg. şi alte să ruri minerale. Aceste procese se produc în diverse condiţii patologice.
Există 2 forme de calcificare patologică :
 calcificarea distrofică , care se produce că nd depozitarea calciului are loc în organe
neviabile sau moarte, în condiţii de concentraţii serice normale de calciului şi în absenţa
tulbură rilor în metabolismul calciului.
 calcificarea metastatică , care constă în depozitarea calciului în organe viabile, în condiţii
de concentraţii serice crescute de calciului şi în prezenţa tulbură rilor în metabolismul
calciului.
a) Calcificare distrofică
Calcificarea distrofică este întalnită în arii de necroză de diferite tipuri: necroză de coagulare,
cazeoasă , sau lichefiere, şi în focare de necroză grasă . Calcificarea este aproape inevitabilă în
ateroamele din ateroscleroza avansată . Se produce de asemeni în valve cardiace alterate sau senile.
Uneori, ganglionul tuberculos eeste convertit în piatră .
Macroscopic, oricare ar fi locul de depozitare, să rurile de calciu apar sub formă de granule albe,
fine, adesea cu aspect nisipos.
Histologic, în coloraţie HE, să rurile de calciu au un aspect granular amorf bazofilic, uneori cu
aspect grunjos. Ele pot fi localizate intracelular, extracelular, sau în ambele locuri.
Patogenie. În calcificarea distrofică calea finală comună este formarea de cristale de fosfat de
calciu sub forma apatitei similare hidroxiapatitei osului. Procesul are 2 faze majore: iniţierea
(nuclearea) şi propagarea; ambele evenimente se pot produce intracelular sau extracelular. Iniţierea
calcifică rii intracelulare se produce în mitocondrii sau celulele moarte care acumulează calciu.
Propagarea formă rii cristalelor depinde de concentraţia de calciu şi fosfat.
Deşi calcificarea distrofică poate sugera o leziune celulară anterioară , ea este adesea o cauză de
disfuncţie organică , cum ar fi cazul bolilor valvulare calcificate şi aterosclerozei.
b) Calcificare metastatică
Calcificarea metastatică se produce în ţesuturi normale în condiţii de hipercalcemie. Sunt 4 cauze
principale de hipercalcemie:
  secreţia crescută de hormon paratiroidian, cu rezorbţia consecutivă a osului (ex.
hiperparatiroidismul cauzat de tumori paratiroidiene).
 distrucţia ţesutului osos, care se produce în tumori primare ale mă duvii osoase (ex.,
mielom multiplu) sau metastaze scheletice difuze (ex., cancer de sân).
 dezordini legate de vitamina D (ex. intoxicaţii cu vitamina D).
 insuficienţa renală , ce cauzează retenţia de fosfat, ce duce la hiperparatiroidism
secundar.
Calcificarea metastatică se produce oriunde în organism, dar afectează în principal ţesuturile
interstiţiale ale mucoasei gastrice, rinichilor, pulmonilor, arterelor sistemice şi venelor pulmonare.
Toate aceste ţesuturi, cu localizare diferită , au pierdut acid şi astfel au devenit un compartiment
alcalin care predispune la calcifică ri metastatice.
Morfologic, în toate aceste localiză ri, depozitele de să ruri de calciu se aseamă nă cu acelea descrise
la calcificarea distrofică . Astfel, ele apar ca depozite amorfe ne-cristaline, sau sub formă de cristale
de hidroxiapatită . În general, să rurile minerale nu cauzează disfuncţii clinice, dar, ocazional,
implicarea masivă a pulmonilor produce disfuncţii respiratorii. Depozitele masive în rinichi
(nefrocalcinoză ) pot cauza în timp alterarea funcţiei renale.
LEZIUNI EXTRACELULARE
1. HIALINOZA
Hialinoza este depozitarea tisulară de hialin. Hialinul este un termen histologic descriptiv, care
descrie fie o leziune intracelulară sau o alterare a spaţiului extracelular, care are un aspect omogen,
roz, sticlos pe secţiuni histologice colorate cu hematoxilin eozină (HE).
Hialinoza intracelulară (HIC) a fost menţionată când am discutat despre acumulă rile intracelulare
de proteine. Exemple de depozite intracelulare hialine:
 Corpii Russell: sunt Ig acumulate în RE al plasmocitelor, care apar intracelular sub
formă de structuri rotunde, omogene eozinofile sau hialine.
 Corpii Mallory (hialin alcoolic): sunt structuri eozinofile neregulate, situate
perinuclear în hepatocite; ele au rezultat prin alterarea filamentelor intermediare de
citokeratină sub acţiunea toxică a metaboliţilor alcoolului.
Hialinoza extracelulară (HEC). Hialinul extracelular este mai dificil de analizat, şi se produce în
diferite condiţii:
 În HTA de lungă durată şi DZ, pereţii arteriolelor, în special în rinichi, devin
hialinizaţi permiţând depozitarea proteinelor plasmatice, extravazate din lumen, în
pereţii arteriolari sau membranele bazale; ulterior şi glomerulii devin hialinizaţi
(hialinarterioloscleroza şi nefroangioscleroza).
 Ţ esutul fibros colagenic în cicatrici vechi poate apare hialinizat.
 Transformarea hialină a diferitelor structuri la persoanele vârstnice: foliculi ovarieni
hialini (corpii progestativi devin corpi atrezici hialinizaţi).
 În procese inflamatorii cronice în splină se produce hialinizarea capsulei splenice:
splina are aspect glazurat (capsulă groasă fibroasă , albă , ca o glazură ).
În coloraţie HE, şi grupul de proteine de tip amiloid are acelaşi aspect. Totuşi, amiloidul are o
structură fibrilară specifică cu o compoziţie biochimică caracteristică . De asemenea, amiloidul
poate fi identificat prin coloraţii speciale, tip roşu de Congo, în care apare roşu în microscopia
optică şi dă birefringenţă verde în lumina polarizată .

2. AMILOIDOZA
Amiloidoza este o boală caracterizată printr-o acumulare extracelulară de amiloid (proteine
fibrilare anormale) în ţesuturi şi organe într-o varietate de condiţii patologice.
Amiloidul (derivat din precursori peptidici) este o substanţă proteinacee cu structură fibrilară ,
β plisată . Depozitele de amiloid dau reacţie cu amidonul, de unde numele de amiloid.
Macroscopic, depozitele de amiloid se evidenţiază prin reacţia Virchoff, care constă în
badijonarea suprafeţei organului afectat cu soluţie Lugol (depozitele de amiloid se colorează în
brun-roşcat; la aplicarea de acid clorhideic diluat, culoarea virează în verde-albastru murdar).
Microscopic, pe coloraţii tisulare standard, amiloidul apare ca o substanţă extracelulară , amorfă ,
eozinofilă , hialină , care în acumulă rile progresive, produce atrofia prin compresiune a celulelor
adiacente.
Pentru a diferenţia amiloidul de alte depozite hialine (ex., colagen, fibrină ) sunt utilizate o varietate
de tehnici histochimice, cea mai utilizată fiind coloraţia roşu de Congo, în care amiloidul se
colorează în roşu-că ră miziu şi dă birefringenţă verde la microscopul cu polarizare (dicroism). Alte
coloraţii speciale utilizate sunt coloraţiile cu violet de metil, violet de crezol, şi albastru de
tolouidină . În aceste coloraţii nuanţa de fond este ortocromat sau violet şi amiloidul este roşu
(metacromazie).
Structura fizică a amiloidului:
În ME, amiloidul apare sub formă de filamente de proteine sau fibrile groase neramificate, de
lungimi indefinite şi cu un diametru de aproximativ 7,5 la 10 nm, dispuse în fascicule în planuri
paralele (aspect de reţea). Această configuraţie fibrilară , β plisată este responsabilă pentru
colorarea distinctivă şi birefringenţa amiloidului colorat cu Roşu de Congo, în lumina polarizată .
Natura chimică a amiloidului:
- aproximativ 95% din materialul amiloid constă din proteine fibrilare
- restul de 5% este reprezentat de componenta P (glicoproteine: amiloid seric,
proteoglicani şi glicozaminoglicani sulfataţi).
1. Proteine fibrilare amiloid
Din cele 15 forme distincte biochimic de proteine amiloid, 3 proteine fibrilare sunt mai comune:
 Amiloid AL (amyloid light chain) este derivat din plasmocite (imunocite) şi conţine
lanţuri uşoare de Ig.
 Amiloid AA (associate amyloid protein) este o proteină unică non-Ig sintetizată de
ficat.
 Amiloid A β este gă sit în leziunile cerebrale ale bolii Alzheimer.
Alte proteine, distincte biochimic, care au fost gă site în depozitele amiloid sunt:
- Transthyretin (TTR) este o proteină serică normală care leagă şi transportă tiroxina şi
retinolul, (trans-thy-retin). O formă mutantă de TTR este identificată în polineuropatiile
familiale. De asemenea, amiloidul tip TTR este depozitat în cord la vârstnici, în amiloidoza
sistemică senilă .
- β 2-microglobulin, o proteină serică normală , a fost identificată în amiloidoza care complică
hemodializa de lungă durată .
- β - amiloid protein (A β), constituie miezul plă cii cerebrale din boala Alzheimer, ca şi
amiloidul depozitat în pereţii vaselor cerebrale în Alzheimer. Proteina amiloid β este derivată
dintr-o glicoproteină transmembranară mai mare, numită amyloid precursor protein (APP).
- amiloid derivat din precursori diverşi, cum ar fi: hormoni (procalcitonină ) şi keratină .
2. Componenta P
Componenta P este o glicoproteină , distinctă de fibrilele de amiloid, care este strâns asociată cu ele
în toate formele de amiloidoză . Ea are o structură omologă cu proteina C reactivă , un bine
cunoscut reactant de fază activă . Componenta P serică (PAS+) are afinitate pentru
fibrilele amiloid, şi poate fi necesară pentru depozitarea tisulară . Componenta P amiloid este utilă
în detectarea IMH a amiloidului în ţesuturi.
Amiloidoza poate fi o boală sistemică sau generalizată şi localizată că nd depozitele sunt limitate la
un singur organ.
Morfologie
Rinichi
Macroscopic, în boala avansată , rinichiul este de consistenţă elastică , de cauciuc, mă rit de volum
şi palid (ischemie prin îngustarea vasculară indusă de depozitarea de amiloid în pereţii arteriali şi
arteriolari), neted şi translucid.
Histologic, amiloidul este depozitat: (a) pe membrana bazala (MB) a capilarelor glomerulare şi în
mezangiul glomerular, rezultă nd noduli ce cresc progresiv în mă rime, cu obliterarea glomerulilor;
(b) pe MB a endoteliului arteriolelor renale; (c) pe MB a tubilor renali.
Tabloul clinic depinde de magnitutidinea depozitelor. Amiloidoza renală se prezintă cu proteinurie
sau sdr. nefrotic şi este o cauză majoră de moarte. În stadiile avansate se manifestă cu insuficienţă
renală şi uremie.
Ficat
În ficat, depozitele de amiloid pot fi inaparente macroscopic sau pot cauza hepatomegalie moderată
spre marcată . Ficatul este neted şi palid. Histologic, amiloidul se depune pe MB a sinusoidelor şi
comprimă hepatocitele care devin atrofiate. Funcţia hepatică este obişnuit pă strată în ciuda
implică rii severe a ficatului.
Splina
Amiloidoza splenică poate fi inaparentă macroscopic, sau poate cauza splenomegalie moderată sau
marcată (peste 800 mg).
Histologic, depozitele de amiloid în splină pot fi de tip nodular sau difuz:
 În tipul nodular, depozitele sunt limitate la foliculii limfoizi splenici, şi dau un aspect
granular la inspecţia macroscopică , aspect denumit splină sago.
 În tipul difuz, amiloidul implică pereţii sinusoidelor splenice de la nivelul pulpei roşii.
Fuziunea depozitelor de amiloid dă un aspect albicios, slă ninos, difuz, aspect denumit
splina lardacee.
Inima
Amiloidoza cardiacă se poate produce în orice formă de amiloidoză sistemică , fiind mult mai
obişnuită în bolile imunocitului. Cordul, este deasemeni organul major implicat în amiloidoza
sistemică senilă .
Inima poate fi mă rită şi fermă , dar cel mai adesea nu arată modifică ri semnificative pe suprafaţa
de secţiune a miocardului.
Histologic, depozitele încep ca acumulă ri subendocardice şi între fibrele miocardice. În cele mai
multe cazuri, depozitele sunt separate şi larg distribuite. Depozitele subendocardice afectează
sistemul de conducere rezultând anomalii electrocardiografice.
Amiloidoza cardiacă se poate manifesta ca IC congestivă insidioasă sau poate determina tulbură ri
de conducere şi aritmii fatale. Ocazional, amiloidoza cardiacă poate produce un tip restrictiv de
CMP, ce se poate manifesta ca pericardită constrictivă cronică .

Diagnosticul de amiloidoză depinde de demonstrarea amiloidului în ţesuturi. Biopsiile sunt

obişnuit executate în rinichi (manifestă ri renale prezente), ficat, rectal sau gingival la pacienţi
suspectaţi de amiloidoză sistemică . Locul obişnuit pentru biopsie este mucoasa rectală , în care
amiloidul este detectat în vasele submucoasei în 60-70% din cazurile de amiloidoză generalizată .
CAPITOLUL II. INFLAMAŢIA

I. Inflamaţia
II. Inflamaţia acută exudativă
1. Modifică ri în focarul inflamator
2. Tipuri de inflamaţii acute
III. Inflamaţia cronică
1. Caracteristicile histologice ale focarului inflamator cronic
2. Tipuri de inflamaţie cronică
3. Clasificarea etiologică a granuloamelor

IV. Vindecarea leziunilor din focarul inflamator

1. Regenerarea
2. Repararea conjunctivă
3. Organizarea şi încapsularea

I.INFLAMAŢIA
Inflamaţia este ră spunsul complex al ţesuturilor vii la acţiunea unor diverşi agenţi patogeni (fizici,
chimici, biologici) şi implică modifică ri vasculare, umorale şi celulare.
Inflamaţia se poate produce ca reacţie la orice agent ce alterează ţesuturile:
 Agenţi fizici: traume, electricitate, iradiere
 Agenţi chimici: toxici
 Microorganisme şi produsele lor biologice
 Ră spunsuri imune (HS), complexe imune, sau reacţii AI
În focarul inflamator, ră spunsurile vasculare şi celulare sunt mediate de factori chimici derivaţi
din plasmă sau celule şi declanşate de agentul inflamator, care frecvent este de natură infecţioasă .
Astfel de mediatori ce acţionează individual, în combinaţie sau secvenţial, amplifică ră spunsul
inflamator şi influienţează evoluţia lui. Ş i celulele necrozate pot declanşa elaborarea de mediatori
inflamatori. Inflamaţia se termină când agentul alterativ este îndepă rtat şi mediatorii sunt
dispersaţi sau inhibaţi.
Caracteristicile proceselor inflamatorii:
 inflamaţia acută (IA): stadiul iniţial al orică rei inflamaţii; durată scurtă de acţiune
(minute, ore, zile, maxim 2 să ptă mâni); se caracterizează prin ră spuns rapid tisular
(vascular, exudativ (extravazare plasmatică ) şi celular: PMN, Mf;) vindecarea se face
frecvent cu restabilirea completă a ţesutului.
 inflamaţia cronică (IC): survine în evoluţia unei inflamaţii acute sau este cronică de la
început; durată lungă de acţiune: să ptă mâni sau luni; se caracterizează morfologic
prin: ră spuns celular (Mf, Ly), formare de noi capilare, formare de ţesut conjunctiv
nou şi distrucţii tisulare semnificative; vindecarea se face prin organizare conjunctivă
(sechele).

II. INFLAMAŢIA ACUTĂ EXUDATIVĂ

Inflamaţia acută este ră spunsul inflamator imediat şi precoce la acţiunea unui agent patogen.
Tabloul morfoclinic în inflamaţia acută include semnele de rubor, tumor, calor, dolor şi funcţio
laesa. Aceste semne sunt explicate de modifică rile vasculare, circulatorii şi celulare ce se produc în
focarul inflamator, în teritoriul microcirculaţiei şi a ţesutului conjunctiv adiacent.
1. Modificări în focarul inflamator
Inflamaţia acută are 3 componente majore:
 Modifică ri ale calibrului vascular ce duce la creşterea fluxului sanguin
 Modifică ri circulatorii care permit exudarea de proteine plasmatice
 Modifică ri celulare cu migrarea leucocitelor din microcirculaţie în focarul inflamator
a. Modificări vasculo-circulatorii
Modifică rile vasculare în focarul lezional încep aproape imediat după acţiunea agentului cauzal.
Vasoconstricţia (VC) este reacţia iniţială de ră spuns a vaselor de sânge mici. Această reacţie este
de scurtă durată (durează de la secunde la minute) şi se produce prin mecanism neurogen.
Vasodilataţia arteriolară şi capilară (VD) semnificativă urmează vasoconstricţiei în aria lezată .
Se produce VD venulelor postcapilare ce permite un flux sanguin crescut (hiperemie), care este
reflactată clinic prin că ldură locală şi eritem. Dacă presiunea hidrostatică depă şeşte presiunea
tisulară a patului capilar, rezultă mişcarea fluidului în ţesut rezultând edemul. Lichidul extravazat
este un transudat caracterizat prin conţinutul scă zut în proteine plasmatice cu GM mică .
Creşterea permeabilităţii vasculare are loc prin contracţia celulelor endoteliale sub acţiunea
mediatorilor vasoactivi, cu lă rgirea joncţiunilor intercelulare, şi cu trecerea plasmei în ţesut.
Aceste evenimente conduc în continuare la edem şi stază vasculară . Creşterea permiabilită ţii
vasculare are ca efect formarea exudatului, care este un lichid extravazat cu o greutate specifică
mai mare (prin conţinutul în proteine plasmatice cu GM mare şi leucocite) decât transudatul,
format anterior în focarul inflamator. Exudarea lichidului din capilare în aria lezată ajută la diluţia
toxicului sau agentului iritant şi aduce anticorpi, complement, leucocite, şi substanţe chemotactice
în focarul inflamator.
Încetinirea circulaţiei sângelui, rezultată prin pierderea plasmei prin permiabilitate vasculară
crescută , duce la stază vasculară şi la deplasarea încetinită a hematiilor în microcirculaţie. Un
alt efect al încetinirii circulaţiei sanguine este redistribuţia celulelor sanguine şi marginaţia
leucocitară (pavimentarea).
b. Modificări celulare
Modifică rile celulare duc la migrarea din microcirculaţie a leucocitelor şi monocitelor sub acţiunea
unui factor chemotactic din focarul inflamator (ex.: produşi bacterieni). Elementele celulare ale
inflamaţiei acute sunt neutrofilele (PMN) şi macrofagele (Mf), care au funcţie fagocitară .
Secvenţa evenimentelor în cursul extravază rii celulare parcurge urmă torii paşi:
 În lumen: marginaţia, rularea şi adeziunea leucocitelor la endoteliu
 Migrarea transendotelială a leucocitelor (diapedeza)
 Migrarea interstiţială a leucocitelor dictată de stimulul inflamator
Migrarea interstiţială a leucocitelor în focarul inflamator este dictată de factori chemotactici.
Factorii chemotactici pot fi substante exogene (produşi bacterieni) şi substanţe endogene
(componente ale sistemului complement, în special C5a, produşi ai că ii lipooxigenazei, mai ales
leucotrienele B4, şi citokine, în particular IL-8). Factorii chemotactici sunt implicaţi nu numai în
mişcarea direcţionată a leucocitelor dar şi activarea lor.
Fagocitoza
Fagocitoza este procesul prin care fagocitele recunosc, ingeră şi degradează un material stră in.
Fagocitoza are 3 etape: (a) recunoaşterea şi ataşarea leucocitului la particula stră ină ; (b) ingestia
particulei stră ine cu formarea vacuolei fagocitice; şi (c) degradarea materialului ingerat.
- Recunoaşterea şi ataşarea particulei străine se face pe baza receptorilor de suprafaţă
leucocitari care se ataşează la opsoninele care învelesc particula stră ină .
- Ingestia particulei se face prin emiterea de pseudopode în jurul materialului stră in (proces de
internalizare), cu formarea unui fagozom, vacuolă intracelulară digestivă care va fuziona cu
lizozomul, din care se descarcă conţinutul lizozomal (enzime digestive-hidrolaze acide). În cursul
acestui proces neutrofilul este degranulat progresiv.
- Degradarea materialului ingerat este ultima etapă a fagocitozei, care implică mecanisme
oxigen dependente şi mecanisme oxigen independente.
Neutrofilul (PMN) este elementul celular caracteristic în inflamaţia acută . Are nucleul polilobat
(multisegmentat) şi granule neutre în citoplasmă . PMN-le reprezintă primele elemente celulare
care apar în focarul inflamator, au o durată de viaţă de 1-3 zile şi se distrug prin eliberarea
enzimelor lizozomale.
Macrofagul (Mf) este o celulă mare cu cu nucleu reniform şi numeroase granule secretorii în
citoplasmă , care conţin enzime lizozomale mai active metabolic şi cu abilitate mai mare de a
fagocita şi distruge microbi. Macrofagul succede PMN-lui în focarul inflamator şi are o durată de
viaţă mai mare, de câteva luni, şi nu se distruge prin eliberarea enzimelor lizozomale.
În focarul inflamator se constituie un exudat inflamator
Macroscopic, exudatul inflamator este un lichid gă lbui (se aseamă nă cu serul sanguin) bogat în
proteine cu densitatea > 1018 (reacţia Rivalta pozitivă ).
Microscopic, exudatul inflamator este un lichid colorat intens eozinofil (cantitate crescută de
proteine).
Compoziţia exudatului inflamator:
 lichid plasmatic, care este bogat în proteine, albumine, globuline şi fibrinogen;
 celule: PMN, Mf;
 detritus tisular; agent cauzal;
În funcţie de severitatea şi durata de acţiune a agentului cauzal există variaţii în compoziţia
exudatului cu producerea de tipuri variate de exudate inflamatorii care reprezintă substratul
morfologic în diferite tipuri de inflamaţie acută .
Varietă ţi de exudate inflamatorii:
 seros: se produce în inflamaţia acută seroasă ;
 fibrinos: este caracteristic inflamaţiei acute fibrinoase;
 purulent: se constituie în inflamaţia acută purulentă ;
 cataral sau mucos: este caracteristic inflamaţiei catarale
 hemoragic: se produce în inflamaţia hemoragică
2. Tipuri de inflamaţii acute (IA):
1. Inflamaţia seroasă
 agentul cauzal este frecvent viral;
 exudatul seros are o componentă lichidiană crescută şi un conţinut bogat în proteine
(albumine, globuline);
 localiză ri:
o la nivelul tegumentelor şi mucoaselor; ex.: arsuri de gr.II; herpes;
o cavită ţi seroase; ex.: pleurezia seroasă virală ;
o microcavită ţi; ex.: alveolită seroasă

2. Inflamaţia fibrinoasă
 agentul cauzal cel mai frecvent implicat este micobacterium tuberculosis;
 exudatul fibrinos este bogat în fibrină şi să rac în plasmă şi PMN;
 localiză ri:
o suprafeţe mucoase:
• laringita pseudo-membranoasă (difterie);
• colita pseudo-membranoasă (dizenterie);
o cavită ţi seroase:
• pleurezia fibrinoasă (tuberculoasă );
• pericardita fibrinoasă (IMA, reumatism, uremie, tuberculoasă );
o microcavită ţi; ex. alveolita fibrinoasă (stadiul II din pneumonia lobară - faza
dehepatizaţie roşie);
a. Pericardita fibrinoasă
Macroscopic: pericard opac, îngroşat, acoperit cu depozite galben-cenuşii, cu aspect de tartină cu
unt. Microscopic: (a) suprafaţa epicardului este acoperită cu un exudat fibrinos eozinofil cu aspect
vilos sau în reţea în care se gă sesc PMN şi Mf; (b) în ţesutul epicardic se constată congestie
capilară şi infiltrat inflamator cu PMN.
b. Colita pseudomembranoasă
Macroscopic: mucoasa intestinală este îngroşată prin edem, congestie şi este acoperită de plă ci
albe (pseudomembrane); prin detaşarea lor ră mân ulceraţii sângerânde. Microscopic: membranele
sunt alcă tuite din epiteliu superficial necrozat şi exudat fibrino-leucocitar.
3. Inflamaţia purulentă
 agentul cauzal este reprezentat de variate bacterii piogene;
 exudatul purulent este constituit din :
o PMN integre şi alterate; floră microbiană ;
o Componentă lichidiană şi fibrină
o Detritus tisular
 clasificare (2 forme):
o localizată - abcesul;
o difuză - leptomeningita purulentă ;
 a. Abcesul. Abcesul este inflamaţia purulentă
localizată . Tipuri de abces:
 în funcţie de vechime:
o acut: abcesul recent este o arie localizată de exudat purulent delimitată de o
reţea de fibrină ;
o cronic: abcesul cronic este o cavitate purulentă care este delimitată de ţesut
conjunctiv vascular de neoformaţie (membrană piogenă ) care este infiltrat cu
PMN.
 În funcţie de mă rime:
o Abcese mici: diametru de 2-3 mm; ex. abcese pioemice în septicemii
o Abcese mari: diametru de 10 cm; ex. abces pulmonar
 În funcţie de localizare:
o Abcese hepatice:
• Abces colangitic – infecţie a că ilor biliare ce se extinde la ficat cu
formarea de abcese neregulate ce conţin exudat purulent şi bilă
• Abces pileflebitic – inflamaţia VP ce se extinde la ficat (abces hepatic
post apendicită purulentă )
o Abcese renale
• Descendente (pioemice) – colecţii purulente cu diametru de 2-3 mm,
delimitate de o arie congestivă şi conţinut purulent în tensiune; rezultă
prin diseminarea hematogenă a infecţiei
• Ascendente (PNA) – inflamaţia purulentă a mucoasei pielocaliceale,
colecţii purulente radiare în medulară şi colecţii purulente corticale cu
aspect neregulat; rezultă prin diseminarea ascendentă a infecţieie de la
nivelul că ilor urinare inferioare
o Abcese pulmonare: recente şi cronice
Abcesul pulmonar recent şi cronic
Aspectul macroscopic al abceselor diferă după cum acestea sunt recente sau cronice. Abcesul
recent apare sub forma unei ramoliri focale (10-15 cm), ră u delimitată , de culoare gă lbuie, de
consistenţă scazută datorită conţinutului purulent; peretele este anfractuos şi delimitează o cavitate
cu conţinut purulent. Complică o pneumonie lobară sau bronhopneumonie.
Abcesul cronic este constituit dintr-un perete şi un conţinut purulent. Peretele abcesului este gros,
de culoare alb cenuşie, rezultatul organiză rii conjunctive a membranei piogene ce se formează la
periferia leziunii. Peretele, iniţial anfractuos, devine ulterior neted datorită fibrozei. Prin eliminarea
prin bronhie a conţinutului purulent se constituie o cavitate.
b. Inflamaţia purulentă difuză: leptomeningita purulentă
Leptomeningita purulentă este infecţia determinată de meningococ, haemophilus cu localizare în
spaţiul subarahnoidian.
Macroscopie: meninge îngroşat difuz, opac prin exudat purulent cremos dispus de-a lungul vaselor
meningiene.
Microscopie:
 leptomeninge îngroşat prin congestie vasculară şi dispersia exudatului purulent în
spaţiul subarahnoidian; vasele meningiene sunt dilatate;
 exudatul purulent este constituit din numeroase PMN, lichid de edem, reţea de fibrină ;
4.Inflamaţia catarală
Inflamaţia catarală este inflamaţia acută ce se dezvoltă pe membrane mucoase, cu producerea unui
exudat mucos (bogat în mucus); ex.: rinita catarală ;
 5. Inflamaţia hemoragică
În inflamaţia hemoragică agentul cauzal acţionează asupra vasului şi determină
microhemoragii, cu producerea unui exudat inflamator bogat în eritrocite; ex.: gripa.
Evoluţia inflamaţiei acute:
 rezoluţia urmează după distrugerea bacteriei; vindecarea se face cu restaurarea
completă a ţesutului;
 supuraţia este produsă de bacterii piogene;
 organizarea conjunctivă cu producerea de fibroză ;
 inflamaţia cronică (prin persistenţa agentului cauzal);

IV. INFLAMAŢIA CRONICĂ

Inflamaţia cronică (IC) este o inflamaţie prelungită (să ptă mâni, luni), în care are loc simultan
inflamaţie activă , distrucţie tisulară şi încercare de reparare. IC poate urma unei IA, dar frecvent,
IC începe insidios.
Se produce în urmă toarele circumstanţe:
 Infecţii persistente: Inflamaţia cronică (IC) este determinată de persistenţa agentului
patogen în focarul inflamator. Ex.: Myc. tbc., treponema palidum, anumiţi fungi
(aceşti agenţi determină o RI de HS întârziată la care ră spunsul inflamator este o
reacţie granulomatoasă ).
 Expunere prelungită la anumiţi agenţi potenţiali toxici, exogeni (particule de siliciu,
material negedradabil care atunci când este inhalat mult timp determină o boală
pulmonară cronică numită silicoză ) sau endogeni (ateroscleroza este un proces
inflamator cronic al peretelui arterial indus de componente lipidice plasmatice toxice
endogene).
 Autoimunitatea (BAI): în anumite condiţii se produc reacţii imune îndreptate asupra
unor ţesuturi proprii, în care auto Ag determină o reacţie imună perpetuă cu produerea
unei boli inflamatorii cronice, cum ar fi AR, LES, etc.
1. Caracteristicile histologice ale focarului inflamator cronic
În contrast cu IA, manifestată prin modifică ri vasculare, edem, şi infiltrat neutrofilic extensiv, IC
este caracterizată prin:
(a) Infiltrat inflamator mononuclear constituit din monocite-macrofage, limfocite şi
plasmocite, care reflectă o reacţie persistentă cronică .
(b) Distrucţii tisulare importante (necroză ) produse sub acţiunea celulelor inflamatorii.
(c) Repararea leziunilor se face prin organizare conjunctivă (angiogeneză şi fibroză ). Ţ esutul
de granulaţie se formează din muguri capilari şi este însoţit de o proliferare de fibroblaste cu
formarea de grade variate depozite de colagen. În inflamaţia cronică de lungă durată , ţesutul
fibros nou format tinde să înlocuiască ţesutul funcţional.
(d) Vindecarea şi cicatrizarea tisulară pot fi concurente.
(e) IC poate coexista cu IA, ca în episoadele repetate de colecistită acută , osteomielită , etc.
Infiltratul mononuclear
Elementele celulare caracteristice inflamaţiei conice sunt: (a) macrofagul; (b) limfocitul; (c)
plasmocitul; (d) eozinofilul, care predomină în inflamaţii parazitare.
Macrofagul (Mf). Mf este elementul celular caracteristic în inflamaţia cronică , derivat din
monocitul sanguin. Monocitul are ca precursor celula stem din mă duva osoasă .
În focarul inflamator, monocitele încep să migreze precoce, şi după 48 de ore, ele devin tipul
celular predominant. Când monocitele ajung în ţesutul extravascular, ele devin macrofage, care
sunt celule fagocitice mai mari. Pe lângă fagocitoză , macrofagele au potenţial de a fi activate, un
proces care duce la mă rirea celulei, ce are un numă r crescut de enzime lizozomale, metabolism
mai activ, şi abilitate mai mare de a fagocita şi distruge microbii
ingeraţi. După activare, macrofagele secretă o varietate mare de produşi activi biologici, care pot
duce la leziuni tisulare şi fibroză caracteristică IC. Leziunile tisulare sunt produse prin acţiunea:
metaboliţilor oxigen toxici, proteazelor, factorilor chemotactici pentru neutrofile, etc. Fibroza este
indusă sub acţiunea factorilor de creştere (PDGF, FGF, TGFβ), a citokinelor fibrogenice, factorilor
angiogenezici (FGF), colagenazelor de remodelare.
În IC de scurtă durată , dacă agentul iritativ este eliminat, Mf dispar pe cale limfatică sau mor. În
IC de lungă durată , acumularea de Mf persistă , şi este mediată de 3 mecanisme diferite, fiecare
predominând în diferite tipuri de reacţii:
1. Recrutarea continuă de monocite din circulaţie are la bază expresia fermă de molecule
de adeziune şi factori chemotactici. Aceasta este sursa cea mai importantă pentru Mf.
2. Proliferarea locală de Mf după migrarea lor din sânge. Deşi considerată a fi un
eveniment neobişnuit, proliferarea de Mf se produce proieminant în plă cile
ateromatoase.
3. Imobilizarea de Mf la locul inflamaţiei: anumite citokine (factor de inhibare a Mf) pot
cauza imobilizarea.
Mf reprezintă precursorul celulelor epitelioide (CE) şi celulelor gigante multinucleate (CG) din
inflamaţia granulomatoasă .
Mf este figura centrală în IC datorită numă rului mare de substanţe pe care Mf activat le poate
produce. Unele sunt toxice pentru celule (ex. O2 şi metaboliţi NO) şi matricea extracelulară
(proteaze), altele atrag unele tipuri celulare (ex. citokine, factori chemotactici), şi altele determină
proliferarea fibroblastelor, depozitarea de colagen, şi angiogeneză (ex. factori de creştere). Astfel,
macrofagul este cel mai puternic aliat împotriva microbilor, dar el poate induce şi distrucţie
tisulară considerabilă , care este una din mă rcile IC.
Alte celule implicate în IC sunt: limfocitul, plasmocitul, mastocitul şi eozinofilul, care predomină
în inflamaţii parazitare.
Deşi neutrofilele sunt marca inflamaţiei acute, multe forme de IC persistente continuă să prezinte
un numă r mare de neutrofile, induse fie de bacterii persistente sau de mediatori produşi de
macrofage sau celule necrozate.
2. Tipuri de inflamaţie cronică:
a. Inflamaţia cronică nespecifică se caracterizează printr-un infiltrat difuz sau focal alcă tuit
din celule mononucleate, cum este inflamaţia de la baza ulcerului. Un ulcer este un defect
local al suprafeţei unui ţesut sau organ produs prin eliminarea ţesutului necrozat infiltrat cu
celule inflamatorii.
El este adesea întâlnit în:. UPC gastric sau duodenal sau ulcerul varicos.
În timpul stadiului acut, există un infiltrat intens cu PMN şi congestie vasculară la marginile
defectului. Prin cronicizare, la baza şi marginile ulcerului se acumulează Ly, Mf şi plasmocite şi se
dezvoltă o proliferare fibroblastică , cu formarea unei cicatrici fibroase care tipic înlocuieşte ţesutul
funcţional normal.
b. Inflamaţia cronică specifică: inflamaţia cronică granulomatoasă (ICG)
Inflamaţia cronică granulomatoasă este un tip distinct de reacţie IC în care tipul predominant
celular este Mf activat cu aspect epitelioid. Geneza ICG este strâns legată de dezvoltarea unei
reacţii imune.
ICG are ca substrat morfologic granulomul. Granulomul este o leziune micronodulară constituită
dintr-un agregat de Mf modificate (CE şi CG) înconjurat de celule mononucleare, în principal
limfocite (Ly) şi ocazional plasmocite. Granuloamele mai vechi dezvoltă o margine de fibroblaste
şi ţesut conjunctiv fibros. În coloraţia HE, CE au o citoplasmă palidă fi granulară cu margini
celulare indistincte, adesea pă rând a se continua una cu alta. Nucleul este mai puţin dens şi alungit.
Frecvent, CE fuzionează pentru a forma CG la periferia sau centrul granuloamelor. Aceste CG pot
atinge diametre de 40 la 50 de µm. Ele conţin
citoplasmă abundentă şi 20 sau mai mulţi nuclei mici aranjaţi fie periferic (CG tip Langhans) sau
întâmplă tor (CG tip corp stră in).
Clasificarea granuloamelor pe baza mecanismului de producere:
 de tip imun (se formează prin mecanism imun):
o cazeos: ex. tuberculoza;
o ne-cazeos: ex. sarcoidoza
 de tip neimun (granulom de corp stră in)
Deci, sunt două tipuri de granuloame care diferă prin patogenia lor: granuloamele imune şi granuloamele
de corp stră in.
3. Clasificarea etiologică a granuloamelor:

I. Granulom infecţios
 bacilul Koch (tuberculoza)
 treponema pallidum (sifilis)
 bacterii gram pozitiv – BGP: actinomyces israeli (actinomicoza)
 bacterii gram negativ – BGN: boala zgă rieturii de pisică
 agent parazitar: toxoplasma gondi (toxoplasmoza)
 fungi: candida albicans (candidiaza)

II. Granulom de corp străin

III: Granulom de etiologie necunoscută

 Sarcoidoza
 Boala Crohn

3.1.Inflamaţia tuberculoasă
Inflamaţia tuberculoasă (tbc) este o inflamaţie cronică granulomatoasă cauzată de Mycobacterium
tuberculosis. Leziunea caracteristică este granulomul tuberculos care este compus din 3 tipuri de
celule şi conţine o arie centrală de necroză cazeoasă :
 celule gigante (CG) - rezultă prin fuzionarea Mf activate
o CG este localizată în centrul granulomului;
o este o celulă mare, cu citoplasmă eozinofilă şi numeroşi nuclei dispuşi la
periferie în potcoavă sau in cerc (celulă tip Langhans);
o are activitate fagocitară şi rol secretor;
 celule epitelioide (CE) – Mf modificate sau activate:
o se denumesc astfel datorită aranjamentului şi asemă nă rii cu celulele epiteliale;
au dispoziţie în placard în jurul CG;
o sunt celule alungite, cu margini celulare neclare, citoplasmă abundentă , palidă
şi nucleu veziculos, alungit;
o au doar funcţie secretorie;
 limfocite (Ly) specific sensibilizate
o sunt dispuse în coroană la periferia granulomului;
Granulomul tbc prezintă 2 caractere specifice:
 tendinţa la confluare care asigură extensia leziunii
 tendinţa la cazeificare: necroza de cazeificare debutează în centrul granulomului

Necroza de cazeificare
Microscopic, în aria de necroză cazeoasă dispar limitele celulare (necroză nestructurată ), rezultând
o arie omogenă , intens eozinofilă în care pot persista resturi nucleare
hematoxilinofile. Histologic, inflamaţia tbc are acelaşi aspect morfologic indiferent de localizarea
leziunii (Ex. ganglion, pulmon, rinichi, etc.). Fibroza, ce survine în evoluţia leziunilor
tuberculoase, conduce în cele mai multe cazuri la vindecarea acestora.
Astfel, în limfadenita tuberculoasă (tuberculoza ganglionară) ganglionul prezintă o structură
parţial pă strată (persistă capsula şi foliculi limfoizi) şi arii extinse de necroză cazeoasă delimitate
de granuloame tbc izolate sau fuzionate.
Macroscopic, necroza cazeoasă apare ca o substanţă alb-cenuşie sau cenuşiu-gă lbuie, untoasă la
palpare datorită conţinutului crescut în lipide (aspect brânzos, sau cazeos).
Tipuri macroscopice de leziuni tuberculoase:

I. Leziuni nodulare (tuberculi)

Tuberculi miliari. Tuberculii miliari sunt substratul morfologic în tuberculoza miliară acută . Ei
rezultă prin diseminarea sanguină a bacilului Koch cu producerea de noduli mici, 1-2 mm
(milium), centraţi de cazeum, separaţi de parenchim pulmonar normal.

Tuberculi policiclici. Tuberculii policiclici sunt substratul morfologic în bronhopneumonia

tuberculoasă . Ei rezultă prin diseminarea bronhică a bacilului Koch rezultând noduli mai mari,
multiplii, cu margini neregulate, centraţi de bronhii şi separaţi de parenchim pulmonar normal.

Nodul simplu tuberculos. Nodulul simplu tbc. are ca prototip focarul Ghon, care este leziunea
iniţială a primoinfecţiei tuberculoase, sau focarul Assmann, care este leziunea de debut a infecţiei
tuberculoase secundare; este o leziune nodulară , cu diametru de 1-2 cm, galben-cenuşie cu centru
cazeificat.

Tuberculom. Tuberculomul este o leziune nodulară încapsulată cu diametrul de 3-4 cm, ce

conţine cazeum stratificat şi calcificat. Este o leziune cronică cu aspect pseudotumoral
(tuberculom).

II. Leziuni tuberculoase difuze

Leziunile tbc difuze se prezintă diferit după localizare:
 în organe parenchimatoase: (Ex. infiltratul apical, pneumonia cazeoasă ). Pneumonia
cazeoasă apare ca o arie extinsă de necroză cazeoasă ce afectează un lob pulmonar în
întregime (dispare pigmentul de antracoză ).
 în cavită ţi seroase: (Ex. revă rsatele seroase din cavită ţi pleurale, pericardice şi
leptomeminge). În peritonita tuberculoasă se produce un exudat bogat în fibrină şi se
gă sesc tuberculi miliari diseminaţi pe suprafeţele seroase.

III.Leziuni ulcerate
Leziunile ulcerate se formează prin eliminarea materialului cazeos, rezultând:
 caverne în organe parenchimatoase (pulmon, rinichi, os);
 ulceraţii pe suprafeţe cutanate sau mucoase;
A. Caverne. Cavernele tuberculoase au aspect variat după cum sunt:
 recente – pierdere de substanţă cu pereţi subţiri, acoperiţi de cazeum;
 vechi – pierdere de substanţă mare cu pereţi groşi, fibroşi, cu suprafaţa curată
rezultată prin eliminarea completă a cazeumului;

B. Ulceraţii
Laziunile tbc. ulcerate cutanate sau mucoase apar ca pierderi de substanţă cu margini neregulate şi
baza acoperită cu depozite gă lbui de cazeum. Ex. ileita tbc.
Că ile de diseminare ale infecţiei tuberculoase:
 extensie din aproape în aproape;
 limfatică : cale specifică primoinfecţiei tuberculoase;
 hematogenă (bacilul Koch pă trunde în sânge);
 endocanaliculară sau bronhică ;

3.2. Inflamaţia sifilitică

Sifilisul este o boală cu transmitere sexuală , produsă de Treponema pallidum. În funcţie de
momentul infectă rii sunt 2 tipuri de sifilis: (a) sifilis congenital: treponema pallidum transmisă de
la mamă transplacentar; (b) sifilis dobândit, în timpul vieţii. Sifilisul dobândit Sifilisul dobândit
evoluează în 3 stadii (primar, secundar şi terţiar).
Stadiul I: apare la 3 să ptă mâni de la contactul infecţios şi are ca elemente caracteristice
şancrul sifilitic şi adenopatia regională .
Macroscopie:
 şancrul sifilitic este leziunea caracteristică localizată la poarta de intrare, cu aspect de
ulceraţie cu diametrul de 1 cm, cu baza dură acoperită de un exudat seros, cu aspect lă cuit
(în care la examenul direct la microscopul cu fond întunecat se evidenţiază treponema
pallidum);
 ganglionii inghinali bilaterali sunt inegal mă riţi de volum (cloşca cu pui), mobili, elastici,
şi nedureroşi;
Evidenţierea treponemei pallidum în serozitatea de la nivelul şancrului de inoculare are rol
diagnostic.
În evoluţie, leziunea se vindecă spontan în curs de câteva să ptă mâni cu formarea unei cicatrici
fibroase, iar adenopatia inghinală dispare.

Stadiul II: apare la 2-3 luni după dispariţia leziunii primare, ca urmare a disemină rii hematogene a
Treponemei pallidum şi are ca elemente caracteristice leziunile cutaneo- mucoase sifilitice.
Leziunile cutanate au aspect macular, papular, crustos:
• Rozeolele sifilitice sunt macule de culoare roz-palid, ră u delimitate, cu dimensiuni de
0,5 cm situate predominant la nivelul toracelui (+ rash palmar şi plantar).
• Sifilidele sunt papule (leziuni uşor reliefate):
(1) care pot prezenta cruste – sifilide crustoase
(2) se pot suprainfecta – sifilide pustuloase
(3) pot avea aspect hipertrofic – condyloma lata
Leziunile mucoase au aspect ulcerat: plă cile mucoase sunt iniţial formaţiuni uşor reliefate,
albicioase, care se pot ulcera şi se acoperă cu o secreţie foarte contagioasă ce conţine treponeme.
Diagnosticul este serologic.
Se vindecă în decurs de câteva luni fă ră cicatrizare, cu sau fă ră tratament.
Microscopie: în stadiul II, leziunile cutanate şi mucoase au ca tră să tură caracteristică alteră rile
vasculare: se constituie o inflamaţie ly-pl, cu caracter perivascular sub formă de manşon şi o
endotelită sifilitică (T.p. diseminează pe cale sanguină aderă la endoteliul vascular, care se
tumefiază , proliferează , şi obstruiază vasul, rezultând o endotelită obliterativă ).
Stadiul III apare la 5-10-15 ani de la vindecarea leziunilor secundare, cu afectarea pieliim
mucoaselor şi organelor profunde (ficat, creier, os, cord şi vase), şi are ca leziune caracteristică ,
goma, care este o arie localizată de necroză , înconjurată de elemente inflamatorii caracteristice
inflamaţiei sifilitice.
Goma se poate manifesta ca macrogomă (nodul palpabil) sau microgomă (leziune vizibilă
microscopic).
Macroscopic, goma este o leziune nodulară , unică sau multiplă , cu evoluţie stadială :
(1) goma crudă este un nodul de consistenţă fermă , ca miezul de castană .
(2) goma ramolită corespunde producerii necrozei de tip sifilitic care se lichefiază şi are
aspect asemă nă tor gumei arabice brute.
(3) goma ulcerată rezultă prin eliminarea ariei de necroză lichefiată , rezultând o ulceraţie
crateriformă acoperită cu necroză gomoasă .
(4) goma cicatricială , ce rezultă prin organizarea ariei lezate, cu producerea unei cicatrici
retractile mutilante. Leziunile sifilitice determină distrucţii importante. Prin vindecare ră mân
cicatrici mutilante.
Microscopic, goma are ca substrat morfologic granulomul sifilitic, care este format din CE, rare
CG, coroană de ly-pl şi necroză gomoasă centrală , nestructurată (arie de necroză de tip ischemic
înconjurată de un strat conjunctiv infiltrat predominat cu plasmocite).
Manifestă ri clinice caracteristice:
• Cerebrale (neurosifilis)
o Meningo-vascular: se caracterizează prin meningită şi afectarea vaselor
meningelui
o Parenchimatos:
• Tabes dorsal: se produce prin afectarea ră dă cinii posterioare a mă duvii
spină rii care determină pierderea sensibilită ţii proprioceptive la
membrele inferioare
• Pareza generalizată (paralizie progresivă generalizată ) este rezultatul
distrucţiilor severe ale ţesutului cerebral
• Cardiovasculare
o Mezoaortită (determină anevrisme şi regurgitaţie aortică ) se produce prin
ischemia cronică a mediei aortei, determinată de endotelita obliterantă a vasei
vasorum adventiceale, ce duce la producerea unei cicatrici mediale şi distrucţia
tesutului elastic parietal; consecutiv se produce un anevrism aortic şi
incompetenţa inelului aortic (regurgitaţie aortică ).
o Stenoza orificiului coronarian (endotelită obliterantă la nivelul ostiumului
coronarian) şi ischemie miocardică secundară .
• Alte localiză ri ale gomelor sifilitice: subcutanat, ficat, os, testicul
o Subcutanat: leziune nodulară , unică sau multiplă , palpabilă
o Ficat: ficat lobat (hepar lobatum)
Sifilisul congenital
Sifilisul congenital rezultă prin transmiterea transplacentară a treponemelor şi are urmă toarele
consecinţe:
• avortul spontan datorită leziunilor severe care afectează toate organele fă tului
• sifilisul perinatal (rash, osteocondrită , periostită , fibroză hepatică şi pulmonară )
o rash cutanat palmar, plantar
o nasul în formă de şa, prin pră buşirea piramidei nazale-gome osoase
o tibie în formă de iatagan
o fibroză difuză în ficat şi pulmon (pneumonie albă )
• sifilisul congenital tardiv
o triada Hutchinson (keratită interstiţială , surditate, malformaţii dentare -
marginea incisivilor superiori cu aspect de semilună ).
3.3. Actinomicoza
Actinomicoza (A) este inflamaţia produsă de actinomyces israeli, bacterie gram pozitiv (BGP),
anaerobă , filamentoasă , saprofită în cavitatea orală şi cec. Bacteria intră în ţesuturile
moi adiacente, printr-o soluţie de continuitate, şi produce o inflamaţie cronică purulentă
fistulizantă .
Macroscopie: A. se localizează frecvent la nivel cervico-facial, unde se produce tumefierea
ţesuturilor, congestie şi numeroase fistule prin care se scurge un puroi galben, grunjos, de culoarea
florii de sulf. Microscopic, actinomicoza este o supuraţie cronică , cu formarea de abcese multiple
ce conţin colonii microbiene, cu aspect granular. Pe o secţiune histologică prin grunjul de puroi se
relevă un exudat purulent, constituit din numeroase PMN, integre şi alterate, şi colonii microbiene
intens bazofile.
3.4.Inflamaţia determinată de helmimţi
Inflamaţia determinată de helminţi este reacţia faţă de grefarea în ţesuturi sau organe a larvelor
unor paraziţi:
 larvele de trichinella spiralis (boala-trichineloza), se localizează în fibre musculare striate.
 cisticercul (boala-cisticercoza), larva teniei solium, se localizează în ţesuturi moi,
perischeletic, în creier.
 chistul hidatic (boala-hidatidoză ), larvă a echinococcus granulosus, care se localizează în
ficat, pulmoni, cord, rinichi, os.
Trichinella spiralis. Microscopic, inflamaţia se manifestă prin infiltrat inflamator predominant cu
eozinofile la locul de fixare a larvei (T. spiralis se închistează în muşchii scheletici striaţi);
inflamaţia cronică este asociată cu fibroză determină devitalizarea larvei şi degradarea ei.
Cisticerc. Macroscopic, cisticercul, adesea localizat în creier, este o leziune chistică , de dimensiuni
mici (1,5 cm), cu un perete alb-opalescent şi conţinut lichidian clar. Când chiştii degenerează , se
produce o inflamaţie cronică , urmată de o cicatrice focală şi calcifică ri.
Chistul hidatic. Macroscopic, chistul hidatic este o leziune chistică , cu dimensiuni variabile (5-10
cm), format dintr-o capsulă fibroasă externă , un perete intern, din care ia naştere stratul germinal
(membrana proligeră ), şi un conţinut lichidian cu nisip hidatic, reprezentat de vezicule hidatice.
Microscopic, chistul hidatic este alcă tuit dintr-un strat extern- acelular, laminar, gelatinos şi un
strat intern celularizat-germinativ. În jurul chistului hidatic se dezvoltă un infiltrat inflamator cu
celule mononucleate, eozinofile, CG, şi Fb care generează o capsulă fibroasă .

IV. VINDECAREA LEZIUNILOR DIN FOCARUL INFLAMATOR

Evoluţia unui proces patologic depinde de gradul de extindere al leziunii, de durata agresiunii şi de
abilitatea de regenerare a ţesutului afectat. Vindecarea leziunilor din focarul inflamator are la bază
2 tipuri de procese: regenerare şi reparare.
1. REGENERAREA
Regenerarea semnifică refacerea morfologică şi funcţională a ţesutului lezat prin acelaşi tip de
ţesut. Se produce în ţesuturi lezate care au pă strat capacitatea de diviziune celulară . Abilitatea
regenerativă a celulelor poate fi variată la diferite tipuri celulare. Se disting, după capacitatea de
diviziune celulară , 3 tipuri celulare distincte:
Celulele labile posedă o capacitate constantă de regenerare sau de multiplicare continuă şi de a
înlocui celulele vechi care s-au eliminat în activită ţi fiziologice normale. Ex.: epiderm, mucoase de
înveliş. Astfel, epidermul se regenerează prin celulele stratului bazal; epiteliul de înveliş (TGI) se
regenerează prin celulele de rezervă .
Celulele stabile au o capacitate de regenerare limitată . Ele pot suferi suferi diviziune celulară cu
scopul de a înlocui celulele moarte, dar normal nu se multiplică activ. Pentru a se produce
restaurarea structurală normală membrana bazală (MB) trebuie să fie în contact cu stroma de
susţinere a organului. Ex.: glande endocrine, epiteliul tubilor renali, ficat. În ficat, dacă nu se
alterează reţeaua fibrelor de reticulină atunci regenerarea se produce pe seama hepatocitelor
normale restante, de-a lungul reţelei de reticulină ; dacă reţeaua de reticulină este alterată se
produce o regenerare patologică sub formă de noduli de regenerare.
Celulele permanente nu au abilitatea de diviziune. Celulele permanente, care au pierdut
capacitatea de regenerare sunt reprezentate de neuroni şi miocite cardiace.
Astfel, în miocard:
 în alterarea unor celule musculare individuale regenerarea este posibilă . Ex. miocardul se
reface complet după efectele toxinei difterice sau infecţiei virale.
 distrucţiile musculare mari se vindecă prin organizare şi cicatrizare: cicatrizarea IMA (la
locul leziunii ră mâne o cicatrice).

2. REPARAREA CONJUNCTIVĂ
Repararea conjunctivă intervine în distrucţii tisulare mari prin procese patologice variate
(inflamaţii, necroze, etc.), care produc alteră ri parenchimale şi a matricei conjunctive de
vecină tate. În procesul de reparare are loc înlocuirea parenchimului ne-regenerat prin ţesut
conjunctiv vascular de neoformaţie sau ţesut de granulaţie, cu formarea unei cicatrici fibroase.
În procesul de vindecare, care începe în timpul stadiului activită ţii macrofagice, la 36 de ore după
distrucţia tisulară , succesiunea evenimentelor este creşterea neocapilară (cu formarea de muguri de
CE proliferate) şi proliferarea fibroblastică . Fibroblastele sintetizează colagen şi substanţă
fundamentală (glucozaminoglicani). Ţ esutul fibros format (cicatricea fibroasă ) ocupă defectul lă sat
dedistrucţia tisulară .
Evenimente celulare în vindecarea prin reparare
Sunt 4 evenimente cheie în organizare şi reparare: angiogeneză , fibrogeneză , sinteza MEC, şi
remodelare.
A. Angiogeneză (formarea de noi vase de sânge). Sub acţiunea FC angiogenici, celulele
endoteliale, din vasele locale pre-existente, sunt stimulate la proliferare, formează muguri
vasculari, care ulterior se tunelizează cu transformarea acestora în canale vasculare noi
formate. În final, se vor recruta pericite pentru vasele mici şi celule musculare netede pentru
vasele mai mari. Din aceste vase cu permiabilitate crescută , proteinele plasmatice (fibrinogen,
fibronectină ) trec în MEC şi formează o reţea temporară care facilitează migrarea celulelor
endoteliale şi a fibroblastelor.
B. Fibrogeneză (proliferarea fibroblastelor şi secreţia de colagen). Celulele de susţinere
locale se divid pentru a forma Fb şi mio-Fb (mitogeneză ), migrează că tre aria ţesutului alterat
(chemotaxie şi motilitate), secretă colagen şi produc enzime de degradare a colagenului
(remodelare). Deci, fibrocitele, din jurul capilarelor şi din ţesutul conjunctiv lax, se mă resc şi
devin Fb active, prin stimul polipeptidic derivat din celule alterate în conjuncţie cu Mf. Fb
activate au activitate crescută de sinteză proteică .
C. Sinteza şi depozitarea MEC. MEC este produsă de că tre fibroblaste, fiind iniţial bogată
în proteoglicani, apoi predominând colagenul. Fb activate sintetizează şi substanţe matriceale,
GP adezive şi fibronectin, care contribuie la progresia procesului de reparare.
D. Remodelare (maturarea şi organizarea ţesutului fibros). Colagenul, secretat sub formă de
procolagen, suferă maturare, ceea ce implică degradare prin secreţia de metaloproteinaze de
că tre celulele de susţinere. Colagenul secretat precoce în ţesutul de granulaţie este colagen tip
III, care este ulterior înlocuit prin degradarea şi secreţia colagenului tip I.
3. Organizarea şi repararea leziunilor în inflamaţia acută:
Procesul de înlocuire a exudatului inflamator prin ţesut de granulaţie se numeşte organizarea
exudatului. Procesul de înlocuire a ţesutului de granulaţie prin ţesut fibros se numeşte reparare
fibroasă .
Succesiunea evenimentelor în vindecarea leziunilor din focarul inflamator prin organizare şi
reparare fibroasă urmează scenariul prezentat anterior. Când există o alterare structurală
substanţială a stromei tisulare, vindecarea nu se produce prin rezoluţia exudatului, ci prin prin
organizare şi reparare, care duc la o formarea unei cicatrici. Secvenţa modifică rilor este
urmă toarea:
1. Îndepărtarea resturilor tisulare de către Mf. Aria alterată este infiltrată de macrofage,
Fb, şi mio-Fb. Mf fagocitează exudatul inflamator şi ţesutul mort şi secretă factori
angiogenici şi fibrogenici, cu proliferarea celulelor endoteliale şi a fibroblastelor şi formarea
ţesutului de granulaţie la 3-5 zile de la debutul inflamaţiei.
2. Formarea ţesutului de granulaţie vascular. Capilarele pre-existente, din ţesutul nealterat,
formează prin înmugurire noi capilare, care cresc în aria alterată şi formează o reţea. Ţ esutul
de granulaţie vascular nou format este un complex fragil de capilare interconectate, Mf şi
celule de susţinere, ce înlocuiesc aria tisulară afectată .
3. Formarea ţesutului de granulaţie fibro-vascular. Canalele vasculare conectează aria
tisulară alterată la aria tisulară normală din jur, şi aduce nutrienţi pentru Fb. În aria alterată se
produce proliferarea Fb şi mio-Fb. Defectul tisular este umplut cu o reţea capilară complexă ,
Fb proliferate, şi câteva Mf reziduale. Unele din vasele persistente dobândesc CMN în pereţi,
şi ră mân ca venule funcţionale şi arteriole.
4. Formarea ţesutului de granulaţie fibros. Pentru formarea ţesutului de granulaţie fibros,
progresiv, spaţiile dintre vase devin pline cu Fb ce sintetizează colagen. Fb se aliniază ,
proliferează şi încep să depoziteze colagen într-un mod uniform, orientat după direcţia
maximă a liniilor de forţă . Contracţia ţesutului de granulaţie fibros se produce prin efectul
contractil al mio-Fb, şi astfel se reduce mă rimea ariei alterate.
Paralel cu proliferarea de Fb şi sinteza activă de colagen, are loc regresarea unor capilare până
când ră mâne un numă r de mic de canale vasculare. O dată ce Fb au sintetizat suficient colagen
pentru a umple defectul, ele trec într-o stare de repaus, în care ele au citoplasmă redusă şi nucleu
alungit. Aceste Fb inactive sunt cunoscute ca fibrocite.
Formarea unei cicatrice colagene presupune producerea de colagen dens de că tre fibroblaste.
Morfologia ţesutului de granulaţie sau ţesutului conjunctiv vascular de neoformaţie
Macroscopic, ţesutul de granulaţie are aspect de burjon că rnos.
Microscopic, ţesutul de granulaţie vascular este alcă tuit din: (a) numeroase capilare de
neoformaţie cu membrană bazală groasă şi endoteliu tumefiat, care permite trecerea lichidului de
edem şi diapedeza leucocitelor; (b) celule inflamatorii: PMN, Mf, Ly; (c) numă r redus de
fibroblaşti.
Prin maturare, rezultă un ţesut de granulaţie fibro-vascular, care este caracterizat prin: (a)
reducerea numă rului de capilare care au aspect matur (lumen larg şi endoteliu plat); (b) reducerea
numă rului de celule inflamatorii (Ly, Pl, Mf); (c) prezenţa de numeroase fibroblaste ce sintetizează
colagen.
În final se constituie un ţesut fibros care va înlocui ţesutul lezat. Ţ esutul fibros conţine: (a) rare
vase; (b) fibrocite; (c) numeroase fibre de colagen dispuse in fascicule.

Rolul ţesutului de granulaţie

Ţ esutul de granulaţie intervine în:
 organizarea conjunctivă a leziunilor: infarct de miocard, a exudat fibrinos pleural
(rezultă simfiza pleurală );
 încapsularea conjunctivă a leziunilor extensive (abces cronic);
 vindecarea plă gilor chirurgicale şi traumatice;
Organizarea şi încapsularea
Organizarea conjunctivă a trombului obliterant. Trombul ocluziv este înlocuit prin ţesut
de granulaţie. Reluarea circulaţiei se face prin: (a) recanalizarea a trombului prin vase
dilatate;
(b) contracţia ţesutului de granulaţie – rezultă un tromb parietal.
Organizarea conjunctivă a exudatului fibrinos intra-alveolar – carnificaţie. În
pneumonia lobară , exudatul fibrino-purulent intra-alveolar este înlocuit de ţesut de
granulaţie, ce duce la densificare şi lipsa aeraţiei ariei pulmonare afectate, care ia aspect
de masă de carne (carnificaţie).
Organizarea conjunctivă a exudatului fibrino-purulent intrapleural – simfiză . Înlocuirea
exudatului fibrino-purulent intrapleural cu ţesut de granulaţie duce la crearea de
aderenţe intrapleurale şi îngroşarea pleurelor (simfiză ).
Organizarea conjunctivă a infarctului miocardic. Organizarea conjunctivă a infarctului
miocardic presupune înlocuirea ariei de necroză a miocardului cu ţesut conjunctiv
vascular de neoformaţie, care prin maturare devine o cicatrice fibroasă , alb-sidefie.
Incapsularea conjunctivă a leziunilor extensive. Se produce în cazul leziunilor extinse
care nu pot fi reparate prin organizarea conjunctivă . La periferia acestor zone (abcese,
hematoame) apare un ţesut conjunctiv vascular de neoformaţie care prin maturare
formează o capsulă conjunctivă ce delimitează definitiv zona afectată de ţesutul
înconjură tor.