Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ah, întrebarea asta discutată în toate cârciumile, nopți la rând… Nu știu dacă pot
eu să răspund acum la întrebarea asta și nu cred c-o să se poată mulți ani. Cred
că sunt înconjurat de oameni foarte mulți foarte buni. Depinde câți o să treacă
testul timpului și câți o să confirme valoarea.
Cred că am traversat deja perioada aia și începem să ieșim din ea, pentru că o
grămadă de oameni își dau seama că e mai bine să fim împreună decât pe cont
propriu. Și se formează echipe, iar oamenii încep să înțeleagă conceptul de
breaslă. Cred că suntem la începutul unei ere…
Cred că a fost o bună perioadă de timp. De fapt, așa se spune, e the general
understanding. Mie nu mi s-a părut așa, dar eu am mers la teatru de când eram
mic și poate nu-mi dau seama exact. Cred, însă, că a fost o perioadă mai
complicată… În care teatrul n-a avut o direcție. Și acum lumea se dezmeticește.
Carol Ionescu nu s-a dezmeticit încă foarte bine. Sunt încă un puști și încep să
mă maturizez. Iar asta e și bine, e și rău. Mi-e frică să nu pierd candoare. Dar
apoi mă gândesc că n-are sens să-mi bat mintea prea mult cu toate astea și să
teoretizez. Prefer să-mi dau voie să fac lucruri. Îmi dau voie să greșesc, chiar cu
riscul să mă arunc uneori într-o mare de penibil.
Cred, însă, că a fost o perioadă mai complicată… În care teatrul n-a avut o
direcție. Și acum lumea se dezmeticește. Simt că se conturează ceva, că
suntem într-o perioadă de tranziție. Și simt că începem o nouă perioadă. Cu
mine, cu generația mea…
Chiar nu voiam să fac asta. Acum, dacă mă uit acum în urmă, mi se pare că am
fost avantajat. Eu am pornit de la baza muntelui. Și am primit tot ce aveam
nevoie. Acum trebuie să confirm. Dar când eram copil nu-mi dădeam seama de
toate astea și nici nu mă atrăgea teatrul. Voiam să mă fac astronaut… Și toată
lumea era fericită. Până pe la zece ani a durat povestea asta cu astronautul. Pe
urmă a picat, pentru că am ajuns la gimnaziu, am văzut că nu sunt bun la școală
și mi-am dat seama că n-o să ajung niciodată astronaut. Pe urmă am vrut să mă
fac fotbalist. A fost și opțiunea cu Liceul Enescu, dar a trecut repede.
Da, clar. Țin minte că a fost o discuție la un moment dat când eram mic. Și am
zis: „Dar ce-ar fi dacă m-aș face eu actor?” Și a fost așa o explozie: „NU!!!” De
la tata mai ales. Probabil se temea, ca orice actor, că poate plodul e netalentat
sau că nu se mai trăiește la fel de bine din actorie. Dar până la urmă am primit și
confirmarea lui. După ce am intrat în trupa de teatru, ne-am învârtit noi pe la
niște festivaluri. Eram coordonați de Anghel Damian și de Andrei Cătălin. Și la
un moment dat am fost la Ideo Ideis și acolo am jucat „Șapte dintr-o lovitură” de
Lia Bugnar. Tata era atunci destul de bolnav. Și stătea undeva, la o casa din
afara Bucureștiului, se întorsese din străinătate unde zicea că s-a dus să moară ca
Bălcescu… Făcea glume. Eu mergeam să-l vizitez de două-trei ori pe
săptămână. Și, la un moment dat, când m-am dus, ajunsese și la el vestea că
spectacolul nostru de la Ideo Ideis a fost super bun. Eu între timp mă hotărâsem
că vreau să dau la actorie, mama era OK, dar cu el nu mai vorbisem despre asta.
Și mi-a spus că e foarte mândru că fac asta și că am toată binecuvântarea lui. Nu
mi-am dat seama niciodată până atunci cât însemna asta pentru mine, dar atunci
a însemnat enorm.
@Adriana Grand
Nu. N-a apucat. Dar nu cred că e o problemă mare. Noi doi am avut o relație
foarte puternică de tată – fiu, de fapt, o prietenie. Toți acum vorbesc despre el de
parcă s-ar fi bătut pe spate cu el: Pelicanul, Pelicanul… Da, dar înainte de toate
era un OM. Iar ei nu l-au cunoscut atât de bine cum pretind. Și mă irită uneori
astfel de oameni, pentru că nu pot să le spun povești despre cum era tata tată…
Care e cea mai frumoasă poveste despre cum era tata tată?
Dar care e cea mai mare nebunie de tinerețe pe care ai făcut-o tu?
Am plecat la Paris așa, peste noapte. Totul a venit brusc dintr-o saturație de
orașul ăsta. Și ne-am plimbat pur și simplu prin Paris, am mers prin Montmartre
noaptea…
Și în teatru?
Mai ales în teatru. Cred că tehnicile le înveți pe urmă, la școală, dar instinctul e
baza.
Tot ce țin minte e asta: brazi, o stână, o fetiță pe care o chema Ildiko, un șarpe și
tata.
O, da. Multe. De-asta la început nici nu voiam să fac teatru. Îmi petreceam
foarte mult timp ori pe la Național, ori pe la Odeon. Și am două experiențe
majore, una bună, una rea. Prima e cu spectacolul „Marisol”, în care juca tata.
Eram foarte mic și știu că am fost pur și simplu răpit, fermecat. Și mai erau
floretele pe care le găseai în teatru, mașiniștii, era o lume… Pe urmă a fost, al
doilea moment. Când am văzut „Don Juan a la Russe”. Și pe tata trebuia să-l
omoare Gelu Nițu cu un topor. Și țin minte că eram undeva în lojă cu mama și n-
am fost prea atent la spectacol. Dar când am văzut eu că vine cu un topor la tata,
am strigat în toată sala: NUUUU!!! Toată lumea s-a speriat, s-a uitat la mine, pe
urmă a continuat spectacolul și m-au chemat la aplauze. Atunci am spus că eu n-
am să fac niciodată teatru. Tata probabil a vrut să-mi arate cum e pe scenă, dar
eu mi-am imaginat că m-a chemat acolo ca să mă pedepsească, pentru că am
țipat și că sunt umilit de toți. Și am urcat pe scenă plângând în hohote.
La început a fost ceva de genul: „Vreau să mă țină cineva minte după ce mor.”
Acum cred că s-a adăugat bucuria. Pentru că eu am cel mai potrivit context din
lume pentru a face teatru: trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză. Acum, mi se
pare că într-adevăr pot schimba ceva, împreună cu ei. Că tot spuneam că intrăm
într-o nouă eră. Am momente în care chiar cred că pot schimba lucrurile.
Lumea?
Lumea noastră mică, de aici, din București, din România. Dar aș vrea măcar să
fac o diferență în felul cum poate privi un om lumea. Să pot să înclin o
perspectivă spre un alt unghi.
Nu. Și nici nu cred că aia e calea. Nu înțeleg teatrul social. Pentru că teatrul
ESTE social, nu?
Zăcea mine o furie incredibilă, încă de la începutul perioadei ăleia când s-a
îmbolnăvit. A fost o perioadă foarte delicată, pentru că eram fix adolescent,
fix atunci murea tata, fix atunci se întâmpla totul. Era plin scandal. Se
spuneau niște chestii odioase la televizor. Eram nervos pe toată lumea.
Înmormântarea a fost un element revelator. Imediat după înmormântare am
simțit cu o luciditate foarte puternică că înțeleg un ciclu al vieții.
Dacă te-ar vedea tatăl tău acum jucând Romeo ce crezi că ți-ar spune?
Cred că înseamnă să-ți pierzi un simț al direcției. Să-ți pierzi sensul și scopul și
să faci totul ca un robot.
De ce?
Da. Tocmai, că tehnologic avem totul, dar comunicarea reală ne lipsește. Toți
avem probleme mari de comunicare.
Zăcea mine o furie incredibilă, încă de la începutul perioadei ăleia când s-a
îmbolnăvit. A fost o perioadă foarte delicată, pentru că eram fix adolescent, fix
atunci murea tata, fix atunci se întâmpla totul. Era plin scandal. Se spuneau niște
chestii odioase la televizor. Eram nervos pe toată lumea. Înmormântarea a fost
un element revelator. Imediat după înmormântare am simțit cu o luciditate foarte
puternică că înțeleg un ciclu al vieții. Și la sfârșitul zilei mă simțeam mai bine.
Pentru că la înmormântări toți vin să transmită condoleanțe. Și eu am stat acolo,
era o coadă mare, și toți veneau la mine și îmi spuneau cu lacrimi în ochi:
condoleanțe. Atunci, am văzut o mare de oameni care l-au iubit.
***
Adresa material:
https://yorick.ro/carol-ionescu-cu-generatia-mea-incepe-o-noua-era-in-teatru/
Te-ai
certat cu Dumnezeu?
Da, de câteva ori m-am certat. Atunci și în anii care au urmat. Dar ne-am
împăcat. Oricum, relația mea cu Dumnezeu a evoluat spre ceva mai cool. E ca
un fel de prietenie. Și asta m-a ajutat mult.
M-a influențat foarte mult Ideo Ideis unde i-am întâlnit pe mulți dintre oamenii
din trupă. Și s-a creat un început de relație foarte puternic mai ales între mine și
Adrian Nicolae, care m-a crescut și ca actor, și ca om și-i datorez mult. Și mi-
aduc aminte când am fost chemat, era după 1 mai, eu eram amețit pe plajă, în
Vamă, cu niște prieteni, care dormeau pe masă. Și în momentul ăla m-a sunat
George Costin să mă cheme să citesc niște texte. Și când am închis telefonul am
urlat la ei că m-a sunat George Costin… Ei n-au reacționat deloc. Și sentimentul
– nu chiar imediat – a fost că las în urmă o lume de adolescenți neserioși și mă
duc spre altceva… Simplitatea și sinceritatea cu care se lucrează în trupa asta pe
mine m-au impresionat. Sunt niște oameni serioși care-și fac treaba cu implicare
și dragoste.
Încă roșcat… Mi-e puțin teamă de bătrânețe. Văd peste tot cum timpul macină.
Dar sper doar să pot să-mi păstrez gândirea tânără. Și curiozitatea. Am tot ce-mi
trebuie ca peste 20 de ani să fiu un mare actor. Doar de mine depinde.
***
Adresa interviu:
https://yorick.ro/carol-ionescu-cu-generatia-mea-incepe-o-noua-era-in-teatru/