DREPTUL LA LIBERTATEA ȘI

SIGURANȚA PERSOANEI

Disciplina: Dreptul Uniunii Europene

Autor: Mocanu Alexandra-Paula
Grupa: 15LF194
Coordonator: asist. univ. Ionaş Diana Geanina

BRAŞOV,
2021
 CUPRINS

LISTĂ ABREVIERI....................................................................................2

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL LA

LIBERTATEA ȘI SIGURANȚA PERSOANEI...........................................5
1.1. DEFINIŢIA DREPTULUI LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢĂ...........10
1.2. CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI LA LIBERTATE ŞI
SIGURANŢĂ........................................................................................11
1.3. CONSIDERAŢII REFERITOARE LA PRIVAREA DE LIBERTATE
.............................................................................................................12

CAPITOLUL 2. PREZENTAREA CAZURILOR DE ARESTARE

PREVĂZUTE ÎN ART. 5 PCT. 1 LIT.C) DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI....................................................................14
2.1. REGLEMENTARE........................................................................14
2.2. CAZURILE DE PRIVARE LICITĂ DE LIBERTATE - ART. 5 PCT.
1 LIT. C DIN CONVENŢIE...................................................................15

CAPITOLUL 3. JURISPRUDENȚĂ.........................................................18

2
 LISTĂ ABREVIERI

- art. – articol
- c. – contra
- CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
- Ed. – editura
- ed. – ediţia
- IRA – Irish Republican Army( Armata republicană irlandeză )
- lit. – litera
- nr. – numărul
- op. cit. – opera citată
- p. – pagina
- parag. – paragraf
- PIDCP – Pacto Internacional de Derechos Civiles y Politicos
(Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice)
- vol. – volumul
- § - teza

3
 - INTRODUCERE

Drepturile omului, în raport cu celelalte ştiinţe ale dreptului, nefiind

încă suficient de clar determinate, îşi găsesc o consacrare fermă în
dreptul pozitiv internaţional după cel de-al doilea război mondial. Din
acest moment statele democratice au conştientizat, mai mult ca oricând
necesitatea salvgardării demnităţii individului.
În concepţia cunoscutului om politic Michel Debré, democraţia
trebuie întemeiată pe drepturile naturale ale omului de „a se exprima, de
a-şi afirma personalitatea, de a nu fi supus la niciun arbitrar din partea
statului”1. Acesta considera că noile libertăţi ale omului afirmate în
ultimele decenii, printre care libertăţile economice nu pot în niciun caz să
umbrească libertăţile iniţiale care, după părerea lui, constituie un
adevărat „punct de plecare al democraţiei”.
Prin urmare, garantarea drepturilor şi libertăţilor persoanei trebuia
însoţită de crearea unor mecanisme de aplicare concretă a normelor
pentru a face efective valorile decurgând dintr-un principiu etic
fundamental – demnitatea umană2.
Transformările din societatea românească care au avut loc după
1990, au condus la crearea unei noi ordini de drept şi la necesitatea
armonizării legislaţiei naţionale în materia arestării preventive cu
legislaţia europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
Procesul de compatibilizare a legislaţiei naţionale la cerinţele ce
decurg din dispoziţiile Convenţiei în domeniul dreptului penal şi
procesual penal, implică sistematizarea, modernizarea şi actualizarea
instituţiilor de control, prevenire şi de tratament juridic.
Sistemul de justiţie penală din Uniunea Europeană se sprijină pe
principiul libertăţii, democraţiei şi statului de drept, fiind asigurată
respectarea drepturilor fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Protocoalelor sale
adiţionale.
Importanţa conferită protecţiei libertăţii şi securităţii persoanei
reprezintă o caracteristică generală a documentelor internaţionale privind
drepturile omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 3 faptul
că „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea
sa”, iar în art. 9 că „ nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod
arbitrar.”
Spre deosebire de aceste documente internaţionale care stabilesc,
aşa cum am arătat, principiile generale necesare respectării dreptului la
libertate şi siguranţă, art. 5 din Convenţie reglementează în concret
1
Michel Debré, L’Avenir de la Democratie, Debats de France – Culture/Athens, Editions Menges,
Paris, 1978;
2
Ionel Olteanu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2003, p. 14.

4
condiţiile în care privarea de libertate este permisă, oferind în acelaşi
timp, modalităţile procedurale care asigură exercitarea controlului judiciar
asupra legalităţii şi temeiniciei reţinerii sau detenţiei provizorii.
Având în vedere cele prezentate, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului a devenit tratatul cel mai perfecţionat şi cel mai
eficace în domeniul drepturilor omului din întreaga lume.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

LA LIBERTATEA ȘI SIGURANȚA PERSOANEI

5
 Întreaga doctrină consacrată analizei dispoziţiilor art. 5 din
Convenţie subliniază importanţa deosebită a dreptului fundamental pe
care acest text îl consacră pentru orice persoană, anume dreptul la
libertate şi la siguranţă. Este vorba despre un drept inalienabil, iar
garanţiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele care se găsesc în
stare de detenţie. Acest drept îşi găseşte consacrarea normativă în art. 9
din P.I.D.C.P., art. 7 din C.E.D.O. şi art. 5 par.1 din C.E.D.O. şi C.E.D.O.
– C.S.I., etc.
Prin aceste texte se protejează, în esenţă, dreptul oricărei
persoane de a nu fi privată de libertate sau de a fi supusă oricărei forme
de detenţie.
Dreptul la libertatea şi siguranța persoanei presupune că orice
privare de libertate a unei persoane să intervină numai pentru motivele şi
potrivit procedurii prevăzute de legislaţia naţională.
Art. 5 debutează prin afirmarea dreptului fiecărei persoane la
libertate şi la siguranţă, şi determină în acelaşi timp, cazurile şi condiţiile
în care este permis să se deroge de la acest principiu, în special în
vederea asigurării ordinii publice, ceea ce impune reprimarea
infracţiunilor3. Acesta priveşte orice persoană, orice individ, în libertate
sau în detenţie, are dreptul la protecţia pe care acesta o instituie, adică
de a nu fi sau de a nu rămâne privat de libertatea sa, în afară de situaţiile
prevăzute limitativ de primul său paragraf, iar dacă este arestat sau
deţinut, urmează a beneficia de diversele garanţii ale pct. 2-5 al aceluiaşi
text în măsura în care prevederile lor îi sunt aplicabile.
Principalul scop al art. 5 îl reprezintă protejarea individului împotriva
arbitrariului autorităţilor statale.
Art. 5 pct. 1 din C.E.D.O. ca şi alte texte din alte instrumente juridice
internaţionale reglementează cazurile în care privarea de libertate a unei
persoane poate fi autorizată de dreptul intern al statelor.
Acestea sunt:
- detenţia unei persoane, potrivit legii, după condamnarea acesteia
de către un tribunal competent;
Este vorba, aici, de ipoteza pedepsei cu închisoarea, urmare şi
consecinţă a unei condamnări de către o jurisdicţie competentă.
Contează prea puţin dacă pedeapsa este calificată în dreptul intern ca
sancţiune penală sau sancţiune disciplinară (chiar administrativă). Tot
astfel, dacă condamnarea este pronunţată de o instanţă de fond, de apel
sau de recurs, aceasta întrucât, dacă anumite sisteme juridice europene
conferă efecte suspensive apelului (sau chiar recursului în casaţie),
altele nu o fac. Curtea consideră deci deţinerea ca fiind legală din
momentul în care o instanţă, indiferent de gradul său de jurisdicţie, a
pronunţat o condamnare prin care pedeapsa privativă de libertate
stabilită prin hotărâre devine executorie.  A contrario, în mod evident,
3
CEDH, 27 iunie 1968, Wemhoff c. Allemagne, Série A nr. 7. parag. 5;

6
detenţia nu este legală dacă pedeapsa a fost pronunţată cu suspendare.
Dimpotrivă, s-a hotărât că un sistem în care este posibil să se dispună
neimputarea perioadei de detenţie pe durata procedurii de apel din
pedeapsa cu închisoarea pronunţată nu contravine articolului 5, întrucât
acesta are drept scop descurajarea apelurilor dilatorii, ceea ce duce, în
consecinţă, la posibilitatea de a soluţiona rapid apelurile prin care se
invocă motive serioase .
- când o personă a făcut obiectul unei arestări sau altei privări de
libertate legale pentru nesupunerea la o dispoziţie emisă potrivit
legii de către un tribunal în vederea garantării executării unei
obligaţii prescrise de lege;
Această ipoteză se verifică rar. Într-adevăr, interpretarea strictă
dată de jurisprudenţă articolului 5, în ansamblu, se combină cu caracterul
oarecum exagerat al acestui de-al doilea caz, lucru care face ca rar el să
fie judecat conform Convenţiei.
Pe de altă parte, articolul 1 din Protocolul nr. 4 interzice detenţia
datornicilor, însă doar dacă este vorba de o obligaţie contractuală. În
schimb, nici articolul 5, nici articolul 1 din Protocolul nr. 4 nu
interzic măsura coercitivă a privării de libertate cu caracter de sancţiune
fiscală, ca pedeapsă accesorie având ca scop obligarea unei persoane
de a plăti o creanţă a statului, cum ar fi o amendă vamală.

- când persoana a fost arestată şi deţinută în vederea conducerii

unei autorităţi judiciare competente, atunci există motive plauzibile
să fie bănuită că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
rezonabile să se creadă în necesitatea de a o împiedica să comită
o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
Această ipoteză trebuie înţeleasă într-o manieră absolut strictă,
pentru că ea face derogare în acelaşi timp de la principiul dreptului la
libertate şi, într-un anumit mod, de la cel al prezumţiei de
nevinovăţie (garantat de articolul 6 teza a 2 a al Convenţiei).
Un exemplu de interpretare strictă a acestei dispoziţii este că, în
opinia Curţii, nu poate fi vorba decât de o procedură penală (iar nu
disciplinară sau administrativă). Tot astfel, motivele verosimile de
suspiciune trebuie să existe nu numai ab initio, ci trebuie să subziste în
continuare, iar suspiciunea trebuie să privească o infracţiune concretă şi
determinată; arestarea nu trebuie să fie o prevenţie cu caracter general
vizând o persoană sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase
din punct de vedere social.
- când este cazul unei detenţii legale a unui minor hotărâtă pentru
educarea supraveghetă sau atunci când este cazul unei detenţii
legale în scopul de prezentare a minorului respectiv în faţa unei
autorităţi competente;

7
 Curtea controlează dacă este vorba, într-adevăr, de măsuri şi de
structuri educaţionale. Ea a decis, astfel, că plasarea unui minor în arest
preventiv, într-un regim virtual de izolare, fără personal calificat şi fără ca
această plasare să aibă un caracter provizoriu şi să se preschimbe rapid
într-un transfer la o instituţie specializată, încalcă articolul 5. Această
jurisprudenţă este constantă. Prin aceasta, se arată din nou că ea
veghează la o interpretare restrictivă a excepţiilor aduse principiului
libertăţii.
- cazul unei privări de libertate legale a unei persoane susceptibile
de a răspândi o boală contagioasă, a unui alienat mintal, a unui
alcoolic, a unui toxicoman sau vagabond;
Această categorie destul de variată vizează ceea ce s-ar putea
numi detenţie "profilactică" (fie că este vorba de profilaxie sanitară sau
socială).
Abuzurile fiind pe deplin posibile în această ipoteză, după cum au
demonstrat-o, în trecut, internările psihiatrice ale disidenţilor politici sau
doar ale simplilor non-conformişti, controlul în materie, exercitat de
aCurtea Europeană a Drepturilor Omului, este deosebit de strict.
Pot cita o cerere împotriva României, aceea a lui Alexandru Pantea,
pe care Curtea noastră a declarat-o admisibilă în martie 2001, din
punctul de vedere, mai ales, al articolelor 3 şi 5. Reclamantul a fost
deţinut, pe rând, într-o închisoare, în secţia psihiatrică a unui spital, într-
o închisoare şi într-un penitenciar, şi el susţine că această detenţie nu
era legală în sensul articolului 5 şi că el a suferit tratamente care încalcă
articolul 3. Curtea noastră urmează să se pronunţe pe fond, deci va
trebui să hotărască dacă plângerile domnului Pantea sunt fondate sau
nu.
- dacă este vorba de o arestare sau o detenţie legală a unei
persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod nelegal pe
teritoriul statului sau este cazul unei persoane arestate împotriva
căreia există o procedură de expulzare sau de extădare în curs.
Şi aici Curtea face o interpretare limitativă a acestei ipoteze de
privare de libertate - un străin având, în principiu, un drept la libertate
egal cu orice cetăţean al ţării de reşedinţă.
Astfel, ea consideră că, în caz de detenţie pendinte extrădării,
privarea de libertate este justificată doar câtă vreme se derulează
procedura anterioară adoptării unei decizii prin care să se confirme - ori
să se infirme - extrădarea persoanei în cauză şi că, prin urmare, dacă
ţara de primire nu îndeplineşte această procedură cu diligenţa necesară,
detenţia încetează să mai fie justificată.
Curtea a hotărât, de asemenea, că reţinerea străinilor în zona de
tranzit a unui aeroport internaţional echivalează cu privarea de libertate
şi a cenzurat această reţinere pentru durata sa excesivă, în absenţa unui
control judiciar suficient de către un judecător.

8
 Bineînţeles, la fel ca pentru orice privare de libertate autorizată de
articolul 5, Curtea trebuie să fie convinsă că există o bază legală în
dreptul intern.

Aș dori acum să abordez garanţiile şi măsurile de salvgardare de

care trebuie să poată beneficia orice persoană arestată sau deţinută,
chiar dacă această arestare sau detenţie este legală din punctul de
vedere al articolului 5 din Convenţie.
Acelaşi text prevede o serie de garanţii de care trebuie să
beneficieze o persoană privată de libertate potrivit legii, astfel:

- dreptul de a fi informat,în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe

care o înţelege, cu privire la motivele arestării sale şi în legatură cu
acuzaţiile aduse;
Acest drept la informare reprezintă o garanţie crucială a libertăţii
individuale şi dreptului la apărare. Articolul 5 teza a 2 a din Convenţie
precizează că această informare trebuie furnizată în termenul cel mai
scurt şi într-o limbă înţeleasă de persoana arestată. Jurisprudenţa a
precizat aceste noţiuni. Un termen de câteva ore (aproximativ cinci ore)
între momentul arestării şi această informare a fost judecat ca fiind
compatibil cu această dispoziţie. Bineînţeles, o absenţă totală a
informării asupra motivelor unei privări de libertate încalcă articolul 5 § 2.
În sfârşit, Curtea consideră că acest drept are un caracter foarte
general şi că el depăşeşte procedura penală stricto sensu.

- dreptul de a fi prezentat de îndată în faţa unui judecător sau a altui

magistrat competent potrivit legii să exercite funcţii judiciare şi
dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate
în timpul procedurii, punere în libertate care poate fi subordonată
unei garanţii apte să asigure prezentarea celui în cauză în faţa
autorităţii competente;
Această importantă garanţie procedurală, prevăzută la teza a 3 a a
articolului 5, nu vizează decât ipoteza arestului preventiv în cadrul
procedurii penale, deci cea de-a treia ipoteză de posibilă privare de
libertate. Este şi logic, fiind vorba de o garanţie care, în mod precis, este
pandantul arestului preventiv şi care trebuie să întărească prezumţia de
nevinovăţie, în sensul penal al termenului.
Ea se împarte în două.
Mai întâi, din momentul arestării sau al plasării în arest preventiv,
trebuie ca un judecător (sau un alt magistrat, dar în orice caz un organ
independent de executiv şi imparţial) să poată audia de îndată persoana
arestată. Jurisprudenţa a precizat această noţiune, "de îndată". Un
termen de 14 zile, chiar în contextul special al luptei împotriva
terorismului, a fost considerat excesiv. Şi chiar un termen de patru zile şi

9
jumătate, cu toate că se apropie de limita acceptabilă, a fost considerat
incompatibil cu cerinţele articolului 5 § 3.
În al doilea rând, garanţia oferită de paragraful 3 al articolului 5
comportă necesitatea de a se pune capăt arestului preventiv într-un
termen rezonabil, fie printr-o hotărâre judecătorească care să se
pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului, fie prin punerea lui în
libertate provizorie înaintea acestei pronunţări. Această exigenţă se
bazează pe prezumţia de nevinovăţie şi pe principiul conform căruia
libertatea este regula, iar privarea de libertate este excepţia. Curtea a
procedat foarte devreme la această interpretare. Trebuie, în sfârşit, ca
autorităţile judiciare, de altfel, obligate conform articolului 6 § 1 să judece
într-un termen rezonabil, să facă dovada, în această materie, unei
celerităţi deosebite, pentru că miza este libertatea. Bineînţeles, este
imposibil, într-un domeniu unde apar noi parametri, să se indice un
termen rezonabil "ideal" sau, pentru Curte, să procedeze la o evaluare
abstractă.

-
dreptul persoanei private de libertate de a face un recurs la un
tribunal care să poată hotărî în termen scurt asupra legalităţii
detenţiei sale şi să poată dispune eliberarea dacă privarea de
libertate a fost ilegală.
Jurisprudenţa a adus mai multe precizări. Legalitatea trebuie să fie
apreciată nu numai în raport cu dreptul intern, dar şi faţă de exigenţele
Convenţiei.

- dreptul la reparaţia prejudiciului suferit de orice persoană care este

victima unei arestări sau detenţii contrare art. 5 din C.E.D.O.
Acest drept este deschis la teza a 5 a și a 6 a a articolului 5. El
obligă statele (în numele principiului subsidiarităţii) ca ele însele să
despăgubească victimele unor privări de libertate ilegale sau arbitrare.
Iar dacă statul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, el încalcă articolul 5 §
5, Curtea fiind aceea care, în virtutea articolului 41, îl va condamna să
plătească reclamantului o despăgubire cu titlu de reparaţie echitabilă.
Drepturile expuse mai sus îşi găsesc reglementarea şi în celelalte
convenţii internaţionale sau regionale de protecţie a drepturilor omului
într-o redactare asemănătoare.
Diferenţele dintre reglementări sunt date nu doar de enunţul diferit al
acestor garanţii şi drepturi, cât mai ales de jurisprudenţa interpretativă şi
evolutivă care caracterizează aplicarea C.E.D.O.
Articolul 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale modificată prin Protocolul nr.11 vizează dreptul
la libertate şi siguranţă , care constituie un veritabil Cod de procedură
penală european4.

4
Leontin Coraş, Arestarea preventivă, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006, p.205

10
 În acest sens Curtea Europeană a statuat că scopul Convenţiei "
este acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva
arestărilor şi deţinerilor arbitrare, deoarece nimeni nu poate fi privat de
libertatea sa".
Articolul 5 este cel mai lung şi mai detaliat dintre toate articolele
Convenţiei şi Protocoalelor sale, în acelaşi timp, aceasta înseamnă că el
comportă numeroase aspecte şi că redactorii Convenţiei, au ţinut să
enunţe cu multă precizie condiţiile în care o persoană poate fi privată de
libertate, ca şi garanţiile de care poate şi trebuie să fie însoţită această
privare de libertate.
Jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului a
rafinat şi mai mult aceste condiţii, limite şi garanţii.
Curtea rămâne suverană în a aprecia modul în care circumstanţele
unei cauze reprezintă punerea în discuţie a imperativelor art. 5 din
Convenţie.

1.1. DEFINIŢIA DREPTULUI LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢĂ

Definirea dreptului la libertate şi la siguranţă ce aparţine fiecărei

persoane semnifică însăşi determinarea domeniului de aplicaţie a art. 5
din Convenţie.
Astfel, dreptul la libertate reglementat în art. 5 are în vedere
libertatea individuală , adică libertatea fizică a persoanei: "Orice
persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă."
Acest lucru nu înseamnă însă că expresia "siguranţă" nu îşi are locul
în acest context, protecţia siguranţei, în contextul art. 5, are în vedere
orice ingerinţă arbitrară a puterii publice în libertatea personală a
individului. Cu alte cuvinte,orice decizie luată în domeniul acestui text
trebuie să îndeplinească acele condiţii de fond şi de formă impuse de
legea naţională.
În legislaţia noastră ,în temeiul art.23 din Constituţie, revizuită in
2003 libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul
său de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în
orice altă servitute, de a nu fi reţinută, arestată sau deţinută decât în
cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. 5
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 6 „dreptul la
libertate şi dreptul la siguranţă „ privite împreună” constituie un drept
fundamental care nu cunoaşte alternativă; există stare de libertate sau
stare de lipsire de libertate, după cum starea de semi-libertate, de

5
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ediţia XI, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 179.
6
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol.1. Drepturi şi
libertăţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.263.

11
libertate sub supraveghere sau de liberare condiţionată sunt privite ca
lipsiri de libertate”.
Cât priveşte sensul noţiunii de „lipsire de libertate” şi domeniul său
de aplicaţie, Curtea a statuat că acesta este dat de calificarea lor în
sistemul naţional de drept, care însă nu „leagă” instanţa europeană. Ori
de câte ori se examinează legalitatea privării de libertate, instanţa
europeană are în vedere cerinţele art. 5 şi anume lipsirea de libertate a
unei persoane să nu fie arbitrară. În al doilea rând, se are în vedere
situaţia concretă a fiecărei persoane cu privire la care instanţa naţională
a dispus privarea sa de libertate, natura măsurii dispuse, durata, efectele
precum şi circumstanţele concrete ale cauzei.

1.2. CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI LA LIBERTATE ŞI

SIGURANŢĂ

 Caracterul de drept fundamental

Privite împreună, dreptul la libertate şi dreptul la siguranţă,

constituie un drept fundamental, care nu cunoaşte alternativă, există
stare de libertate sau stare de lipsire de libertate, după cum starea de
semi-libertate, de libertate sub supraveghere sau de liberare
condiţionată pot fi privite ca lipsiri de libertate.
În acest sens, Curtea a decis că internarea unei persoane într-un
anumit centru special de educare, cu interdicţia de a ieşi din acel centru
constituie o privare de libertate, pe când aplicarea unor pedepse
disciplinare unui deţinut nu constituie, o asemenea măsură.
Un aspect foarte important care trebuie precizat, se referă la
poziţia pe care o adoptă Curtea, în a aprecia modul în care
circumstanţele unei cauze reprezintă punerea în discuţie a imperativelor
art.5 .Aceasta înseamnă că, deşi reclamantul este cel care intentează
plângere în faţa instanţei europene, cu indicarea drepturilor prevăzute de
Convenţie pe care le consideră încălcate, ea poate ajunge la concluzii
diferite privitoare la drepturile nesocotite de autorităţile statale, mai ales
atunci când este vorba despre libertatea acestuia.

 Caracterul de drept inalienabil

Având în vedere că art. 5 îl proclamă pentru "orice persoană",

acest lucru înseamnă că nimeni nu poate fi exclus de la recunoaşterea
lui; el aparţine fiecărui individ dotat cu capacitate juridică, persoană
majoră sau minoră, incapabil sau interzis pe cale judecătorească. Din

12
caracterul inalienabil al acestui drept rezultă o consecinţă juridică
deosebit de importantă: aşa cum a decis Curtea Europeană, nimeni nu
poate renunţa la exercitarea lui.
Deşi dreptul la libertate şi siguranţă este un drept inalienabil,
acesta are un caracter relativ. În anumite situaţii legitime, legale şi strict
determinate, el poate fi limitat. Astfel, art. 5 § 1 prevede şase cazuri în
care o persoană poate fi privată de libertate, acestea fiind limitative şi de
strictă interpretare.

1.3. CONSIDERAŢII REFERITOARE LA PRIVAREA DE LIBERTATE

Art. 5 teza întâi stabileşte că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa, cu excepţia cazurilor, limitativ prevăzute la lit. a – f din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Acest articol din Convenţie garantează
oricărei persoane dreptul la libertate şi la siguranţă,mai puţin şase
categorii de circumstanţe precizate de restul dispoziţiei care oferă lista
completă a excepţiilor de la regula generală7.
Convenţia scoate în evidenţă legătura indisolubilă dintre libertăţile
fundamentale şi regimul democratic. Orice societate democratică trebuie
să asigure un sistem de drept clar, limpede, de natură a permite limitarea
libertăţii persoanei doar în condiţiile şi în limitele stabilite de lege. În
acelaşi timp, orice formă de privare a libertăţii persoanei, reglementată
prin dispoziţiile cuprinse în legea internă, trebuie să respecte prevederile
şi scopul instituit prin art. 5 din Convenţie.
Arestarea sau deţinerea, regăsite în sistemele de drept naţionale
sunt, în opinia Curţii, concepte autonome care au primit o semnificaţie
compatibilă cu scopurile ei, având mai puţină importanţă semnificaţia lor
din legislaţiile interne. Examinarea de către Curte a acestor noţiuni,
precum şi a domeniului lor de aplicaţie, are ca punct de plecare
sistemele naţionale de drept supuse examinării, dar acest aspect nu
leagă instanţa europeană, ea fiind îndrituită să verifice dacă lipsirea de
libertate a persoanei a fost sau nu arbitrară. Ori de câte ori detenţia
provizorie este legitimă şi legală, potrivit dreptului naţional, dar nelegitimă
şi în afara scopurilor instituite prin art. 5 din Convenţie, se va constata
încălcarea acestora şi pe cale de consecinţă posibila condamnare a
statului în cauză.
Dispoziţii similare celor cuprinse în art. 5 § 1 din Convenţie se
regăsesc atât în legea fundamentală cât şi în codul de procedură penală,
ambele garantând atât libertatea individuală cât şi siguranţa persoanei.
Teza întâi a art. 5 din Convenţie, obligă ca orice privare de libertate
să fie efectuată în conformitate cu dispoziţiile legale.
7
Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed.All,
Bucureşti,1991,p.27

13
 Pentru ca o detenţie să fie legală, în sensul Convenţiei, este
necesar şi obligatoriu a se încadra în cel puţin una dintre cele şase
cazuri prevăzute în art. 5 § 1, scopul ultim fiind acela de a proteja
individul împotriva aplicării arbitrare a legii. Statele au obligaţia de a
stabili o concordanţă între dispoziţiile cuprinse în legea naţională şi
prevederile Convenţiei, Curtea urmând a examina în ce măsură această
concordanţă există. În opinia Curţii, interesează cum s-a luat decizia
privării de libertate şi nu de ce.
Caracterul rezonabil al deciziilor autorităţilor judiciare naţionale nu
constituie obiect de examinare pentru instanţa europeană, sarcina Curţii
fiind aceea de a determina legalitatea detenţiei şi nu dacă aceasta se
justifică. Legalitatea detenţiei presupune atât concordanţa dintre dreptul
intern şi dispoziţiile Convenţiei.
Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la
aplicabilitatea dreptului intern însă acest lucru nu este suficient. Instanţa
europeană a decis că ”legalitatea detenţiei”8 prin raportare la dispoziţiile
cuprinse în dreptul intern, este un element esenţial, dar nu decisiv.
Curtea trebuie să se asigure că normele de drept intern în materie sunt
conforme cu dispoziţiile Convenţiei şi, mai mult, trebuie să exercite un
anumit control asupra modului cum au fost aplicate normele interne
pentru a vedea dacă acestea au fost respectate de instanţa naţională.
Articolul 5 urmăreşte protejarea libertăţii persoanei fizice şi,în mod
deosebit, interzicerea oricărei arestări sau deţineri arbitrare, însă nu
oferă protecţie împotriva formelor mai puţin grave de limitare a libertăţii
individuale cum ar fi spre exemplu unele reglementări care nu restrâng în
mod grav libertatea unui individ.

CAPITOLUL 2. PREZENTAREA CAZURILOR DE ARESTARE

PREVĂZUTE ÎN ART. 5 PCT. 1 LIT.C) DIN CONVENȚIA
EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

2.1. REGLEMENTARE

Dreptul la libertate şi la siguranţă

8
D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Ed. All Beck, Bucureşti., 2005, p. 133 – 134.

14
 "1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni
nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi
potrivit căilor legale :
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa
autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de
a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice
ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă
după săvârşirea acesteia."
O caracteristică generală a documentelor internaţionale privind
drepturile omului, este importanţa conferită protecţiei libertăţii şi
securităţii persoanei. Potrivit art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la
securitatea sa”iar potrivit art. 9„ nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau
exilat în mod arbitrar.”
Art. 5 din Convenţie reglementează în concret condiţiile în care
privarea de libertate este permisă, oferind în acelaşi timp, modalităţile
procedurale care asigură exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii
şi temeiniciei reţinerii sau detenţiei provizorii.
Doctrina consacrată analizei dispoziţiilor art. 5 din Convenţie,
subliniază importanţa deosebită a dreptului fundamental pe care acest
text îl consacră pentru orice persoană, şi anume, dreptul la libertate şi la
siguranţă. Dispoziţiile art. 5 scot în evidenţă, pe de o parte, faptul că
dreptul la libertate şi la siguranţă este un drept inalienabil, iar garanţiile
prevăzute de acesta privesc toate persoanele, inclusiv cele aflate în
stare de arest preventiv sau în stare de deţinere urmare a pronunţării
unei hotărâri de condamnare definitivă. Textul oferă o prezentare
completă a condiţiilor în care privarea de libertate este permisă precum
şi circumstanţele în care o persoană poate fi privată de libertate astfel
încât să fie respectat scopul esenţial, şi anume, protejarea individului
împotriva arbitrariului autorităţilor statale.
În ceea ce priveşte art.5 pct.1 lit. c), privarea de libertate este
admisă atunci când ea este făcută pentru că există motive plauzibile de
a bănui o persoană de săvârşirea unei infracţiuni sau există motive
temeinice de a se crede în necesitatea împiedicării săvârşirii unei
asemenea fapte antisociale, sau există temei că această persoană s-ar
sustrage urmăririi, după săvârşirea unei infracţiuni ; în oricare dintre
aceste situaţii privarea de libertate are un scop precis definit: aducerea
acestei persoane în faţa autorităţii judiciare competente.
Se observă existenţa unei strânse legături între privarea de
libertate permisă de textul analizat şi garanţiile de care aceasta trebuie
să fie însoţită, pentru că în oricare din situaţiile reglementate, persoana
arestată trebuie adusă în faţa autorităţii judiciare competente care va
decide asupra legalităţii măsurii arestării sau deţinerii sale 9.
9
C.Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol.1. Drepturi şi
libertăţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.311

15
 De asemenea, trebuie precizat faptul că acest text legal permite
exclusiv privarea de libertate în cadrul unei proceduri penale. Se
reglementează, practic, deţinerea preventivă a unei persoane acuzată de
săvârşirea unei fapte penale.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca reţinerea sau
arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu
normele de fond şi de procedură prevăzute în legea naţională care la
rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să
asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Curtea a statuat că nu este suficient ca o privaţiune de libertate să
fie conformă cu dreptul intern; ea trebuie să se conformeze noţiunii mai
largi de „legalitate” în sensul Convenţiei.

2.2. CAZURILE DE PRIVARE LICITĂ DE LIBERTATE - ART. 5 PCT. 1

LIT. C DIN CONVENŢIE.

Astfel, art. 5 pct. 1 lit. c) prevede cazurile în care o persoană

poate fi privată de libertate, acestea fiind limitative şi de strictă
interpretare.

A. Potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este

considerată ca fiind legitimă dacă a fost arestată sau deţinută în vederea
aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente atunci când există
motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există
motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Această primă situaţie prevăzută de art.5 pct.1 lit. c) este aceea în
care o persoană poate fi reţinută, când există motive verosimile de a se
bănui că a săvârşit o faptă incriminată de normele interne de drept penal.
Instanţa europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiţiei
existenţei unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile care să justifice
arestarea unei persoane.
Nu există o definiţie a noţiunii de motive plauzibile, Curtea statuând
că acestea urmează a fi examinate de statele naţionale în raport de
circumstanţele fiecărui caz în parte, dar este obligatoriu ca datele ce
rezultă din dosar să creeze convingerea că respectiva persoană a comis
infracţiunea.
Curtea10 a stabilit, de asemenea, că nu se poate spune că există
bănuieli rezonabile, legitime, dacă actele sau faptele reţinute împotriva
persoanei arestate nu constituiau o infracţiune în momentul când ele au
fost săvârşite. Plauzibilitatea bănuielilor pe care se întemeiază o

10
C. Bîrsan, op. cit., p. 312.

16
arestare, constituie un element esenţial al protecţiei cuprinse în text
împotriva unei privări arbitrare de libertate.
Persistenţa motivelor care au condus la arestarea preventivă a
unei persoane bănuite că a comis o infracţiune este o condiţie sine qua
non a legalităţii menţinerii ei în continuare.

B. Cea de-a doua situaţie prevăzută de art. 5 pct.1 lit. c) care

justifică detenţia preventivă a unei persoane este aceea în care există
motive temeinice pentru a se crede că măsura preventivă se impune
pentru împiedicarea săvârşirii unei noi infracţiuni.
In literatura de specialitate11 s-a arătat că această dispoziţie nu
este de natură a „autoriza” o politică de prevenire generală împotriva
unei persoane sau a unor categorii de persoane care s-ar pretinde a fi
periculoase prin înclinarea lor permanentă spre delicvenţă. Situaţia
reglementată de text doreşte a conferi statelor naţionale „un mijloc de a
împiedica săvârşirea unei infracţiuni concrete şi determinate.”

C. În fine, a treia situaţie reglementată de textul analizat, priveşte

deţinerea unei persoane bănuite că a săvârşit o infracţiune, spre a o
împiedica să se sustragă urmăririi penale.
Autorităţile statale au facultatea să recurgă la această privare de
libertate spre a asigura prezenţa persoanei în cauză în faza de urmărire
penală şi împiedicarea sustragerii ei, din diverse motive , de la această
urmărire.
Deţinerea provizorie pentru acest motiv trebuie examinată în raport
cu circumstanţele fiecărei cauze, instanţele naţionale având libertatea de
a constata existenţa pericolului de fugă şi dacă acesta se justifică pe
toată durata detenţiei.
Nu trebuie pierdut din vedere că, pe toată durata urmăririi penale şi
după trimiterea ei în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 5 parag.3 ,
persoana deţinută are dreptul să ceară punerea ei în libertate , în
măsura în care nu mai există riscul enunţat, va putea obţine încetarea
deţinerii preventive.
Instanţele naţionale sunt primele chemate a aprecia atât dacă
există riscul invocat şi atunci se impune privarea de libertate a persoanei
în cauză, cât şi dacă nu se mai justifică deţinerea ei, fie în faza de
continuare a urmăririi penale, fie în faza de judecată.
Ori de câte ori autorităţile naţionale dispun deţinerea provizorie a
unei persoane, existând riscul de fugă al celui acuzat, Curtea va exercita
un control riguros asupra motivelor care au determinat luarea măsurii
preventive.

11
C. Bârsan, op.cit., p.316.

17
 CAPITOLUL 3. JURISPRUDENȚĂ
 CEDO, secţia III, hotărârea O'Hara versus Marea Britanie, 16
octombrie 2001, 37555/9712
Terorismul şi combaterea sa ridică probleme speciale, în măsura în
care poliţia poate fi chemată să aresteze o persoană suspectă pe baza
unor informaţii credibile, dar pe care nu le poate divulga fără a
compromite securitatea informatorului.
În urma unei crime comise în Irlanda de Nord în 1985, patru
informatori de încredere au spus poliţiei că reclamantul era membru al
IRA şi a fost implicat în comiterea faptei. Un inspector de poliţie, căruia
superiorul său i-a comunicat aceste informaţii, l-a arestat pe reclamant în
temeiul legii din 1984 privind dispoziţii temporare în domeniul combaterii
terorismului. După ce a fost deţinut vreme de şase zile şi 13 ore,
reclamantul a fost pus în libertate fără a fi acuzat de vreo infracţiune.
12
http://www.echr.coe.int

18
Acţiunea în instanţă a reclamantului, care s-a plâns de arestarea sa
abuzivă a fost respinsă, pe motiv că, la momentul arestării, existau
informaţii suficiente pentru a se putea dispune arestarea.
Art. 5 § 1 lit. c versus Curtea admite că terorismul şi combaterea sa
ridică probleme speciale, în măsura în care poliţia poate fi chemată să
aresteze o persoană suspectă pe baza unor informaţii credibile, dar pe
care nu le poate divulga fără a compromite securitatea informatorului.
Totuşi, chiar dacă nu se poate impune unui stat să stabilească caracterul
plauzibil al motivelor ce pot justifica arestarea unei persoane, noţiunea
de „rezonabilitate” nu poate fi redusă atât de mult încât să pună în
pericol garanţiile cuprinse în art. 5 § 1 lit. c din Convenţie. Astfel, statul
trebuie să furnizeze măcar anumite informaţii care să convingă Curtea
de existenţa unor suspiciuni plauzibile.
În speţă, Curtea a constatat că dreptul intern cunoştea acelaşi
criteriu pentru justificarea unei arestării, anume caracterul plauzibil al
suspiciunilor îndreptate împotriva persoanei în cauză. De asemenea,
Curtea a constatat că respectarea acestui criteriu a fost verificat de către
trei instanţe interne, iar în cursul procedurii a fost audiat, inclusiv de către
reclamant, şi poliţistul care a dispus arestarea. În plus, contestând
validitatea informaţiilor obţinute de către poliţie, reclamantul nu a pus nici
un moment în cursul procedurii interne la îndoială buna credinţă a
poliţiştilor. În aceste condiţii, constatând că dreptul intern i-a oferit
reclamantului suficiente garanţii contra arbitrariului, Curtea a considerat
că detenţia sa nu a fost arbitrară, astfel că art. 5 nu a fost încălcat.
 În cauza Pantea contra României, reclamantul a invocat,
printre altele, că arestarea sa a fost dispusă în absenţa unor motive
plauzibile necesităţii de a-l împiedica să se sustragă urmăririi, după
comiterea unei infracţiuni. Instanţa europeană a constatat că într-adevăr
potrivit normelor Codului român de procedură penală în vigoare la data
faptelor, procurorul care instrumenta cauza a dispus prin ordonanţă
arestarea preventivă a reclamantului la 5 iulie 1994, cu motivarea că el s-
a sustras urmăririi penale iar menţinerea lui în libertate ar prezenta un
pericol public; or din dosar reieşea că , la 6 aprilie 1995, Curtea de Apel
Oradea a decis că plasarea reclamantului în detenţie a fost ilegală
deoarece el nu s-a sustras urmăririi penale şi s-a prezentat la toate
convocările parchetului. De altfel, însuşi Guvernul a admis ilegalitatea
deciziei procurorului, sub două aspecte: eliberarea mandatului de
arestare nu se impunea, în absenţa unei justificări emiterii lui, pe de o
parte, iar pe de alta, nu au fost respectate prevederile legii interne care
obligau pe procuror să arate în ordonanţa de reţinere faptele pentru care
el a considerat că menţinerea reclamantului în libertate reprezenta un
pericol public, ceea ce el a omis să facă.

19
 Ca atare , Curtea a considerat că deţinerea reclamantului în arest
preventiv este contrară dispoziţiilor art.5 parag.1 lit. c din Convenţie 13.
 Un important număr de cauze au ridicat probleme cu privire la
art.5parag.1 li. c , cu referire la aplicarea diferitelor texte de lege
antiteroriste în Regatul Unit. În cauza Lawless contra Irlandei,
Curtea a statuat că un stat nu poate menţine un individ în stare de
detenţie fără a-l aduce în faţa unui tribunal şi fără a avea intenţia
să o facă14.
 În cauza Brogan contra Regatului Unit, Curtea a susţinut totuşi că
menţinerea în stare de detenţie a unor reclamanţi avea ca scop să
determine înaintarea anchetei organelor de poliţie cu privire la
fapte ce permiteau fundamentarea unor bănuieli concrete şi că prin
urmare, nu ar fi contrară articolului 5 parag. 1 lit. c . 15
 CEDO, secţia IV, hotărârea Sulaoja c. Estonia, 15 februarie 2005,
55939/0016.

Simplele constatări făcute de către instanţă cu privire la starea

reclamantului nu sunt suficiente pentru a putea vorbi despre motive care
să justifice detenţia.

Reclamantul a fost arestat pentru tâlhărie, fiind deţinut preventiv

timp de peste 1 an şi 10 luni. Decizia de menţinere în stare de arest a
fost motivată de faptul că reclamantul a mai fost condamnat în trecut, nu
are serviciu sau o locuinţă, astfel că există riscul să comită o altă
infracţiune. Cele două cereri ale sale de eliberare au fost judecate şi
respinse definitiv după mai mult de două luni de fiecare dată.
Art. 5 § 3. Curtea a amintit că persistenţa motivelor de privare de
libertate este o condiţie sine qua non a menţinerii unei persoane în stare
de arest. În speţă, Curtea a admis că gravitatea faptei comise şi celelalte
raţiuni ar fi putut justifica detenţia iniţială a reclamantului. Pe de altă
parte, simplele constatări făcute de către instanţă cu privire la starea
reclamantului nu sunt suficiente pentru a putea vorbi despre motive care
să justifice detenţia. Instanţele interne nu au punctat care ar fi
infracţiunea pe care reclamantul ar putea să o mai comită. La aceasta se
adaugă faptul că autorităţile naţionale nu au manifestat suficienţă
diligenţă în instrumentarea cu celeritate a cauzei, existând perioade de
timp mari de inactivitate judiciară din partea organelor de anchetă. De
aceea, art. 5 § 3 a fost violat.
Art. 5 § 4. Curtea a considerat un interval de două luni de la
cererea de eliberare din starea de arest până la judecarea definitivă a

13
Drepturile omului, Ed. Moroşan, Bucureşti, 2005, p. 234;
14
Hotărâriele Curții Europene a Drepturilor Omului;
15
http://jurisprudentacedo.com/
16
http://jurisprudentacedo.com/

20
acesteia constituie un interval de timp prea lung pentru ca dispoziţiilor
art. 5 § 4 să fi fost respectate.

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrări cu caracter general:

 C. Bârsan – „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Comentariu pe articole”, Vol.1. Drepturi şi libertăţi; Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
 D. Bogdan, M. Selegean - „Drepturi şi libertăţi fundamentale în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului” Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005;
 Donna Gomien - „Introducere în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului”, Ed.All, Bucureşti,1991;

21
 Ionel Olteanu, „Protecţia juridică a drepturilor omului”, Ed. Omnia
Uni S.A.S.T., Braşov, 2003;
 Michel Debré, „L’Avenir de la Democratie”, Debats de France –
Culture/Athens, Editions Menges, Paris, 1978;
 Drepturile omului, Ed. Moroşan, Bucureşti, 2005;
 I. Muraru , E.S. Tănăsescu – „Drept constituţional şi instituţii
politice”, vol. I, ed. XI, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
 Leontin Coraş - „Arestarea preventivă”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2006;
 CEDH, 27 iunie 1968, Wemhoff c. Allemagne, Série A nr. 7. parag.
5;

II. Legislaţie:

 Constituţia României;
 C.E.D.O.;
 Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului;
 Declarația Universală a Drepturilor Omului;

III. Surse de pe internet:

 http://jurisprudentacedo.com/;
 http://www.echr.coe.int.

22