4.

INTELIGENŢA – LATURA REZOLUTIV-PRODUCTIVĂ ÎN

ACTIVITATEA MANAGERIALĂ
4.1 Delimitări conceptuale ale inteligenței. Coeficientul inteligenţei
Inteligenţa este o aptitudine generală care contribuie la formarea
capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului la situaţii noi.
Inteligenţa presupune un sistem complex de operaţii şi abilităţi, care
condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini
şi situaţii problematice:
– adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi deducţia;
– anticiparea deznodământului consecinţelor;
– compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celor optime;
– rezolvarea uşoară şi concretă a unor probleme cu grad crescând de d
ificultate.
Inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca expresia
organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-
motivaţionale şi voliţionale.
În continuare expunem câteva abordări conceptuale ale inteligenței.
William Stern: „Inteligenţa este aptitudinea generală a individului de a-şi
adapta conştient gândirea unor cerinţe noi: ea este capacitatea spirituală de adaptare
generală la noile cerinţe şi condiţii ale vieţii”.
David Wechsler: „Inteligenţa este aptitudinea compusă şi globală a
individului de a acţio na oportun şi a gândi raţional, pentru a se pune de acord, în
mod eficient, cu mediul din care face parte”.
J. P. Guildford: „Inteligenţa este aptitudinea de a prelucra informaţii, prin
informaţii înţelegând toate senzaţiile pe care le percepe un om”.
H. H. Goddard: „Inteligenţa este un proces mintal unitar, înnăscut,
determinat de fondul de cromozomi moştenit de indivizi, proces mintal care
înregistrează o anumită dezvoltare în anii copilăriei, după care se instalează „an
arrest of mental development”, oprire care este definitivă, fiind prea puţin afectată
de influenţele ulterioare”.
 Henri Pieron: „Inteligenţa este o capacitate de adaptare, o aptitudine de
rezolvare a problemelor noi, puse de existenţă, însă fără a corespunde unei funcţii
simple, poate fi o combinaţie de factori multipli”.
Coeficientul de inteligenţă este o măsură a inteligenţei şi a capacităţii de
înţelegere a unei persoane. El este stabilit prin teste, primele fiind dezvoltate de către
Binet şi Simon în 1905. Testul lui Binet compară rezultatele obţinute de un anumit
copil cu cele rezultate în cadrul unei grupe de vârstă şi, ca urmare, a exprimat IQ –
ul sub formă de raport între vârsta cronologică şi vârsta mintală.
Validitatea şi rezultatele testelor de stabilire a IQ-ului au fost puse sub
semnul întrebării în ultimele decenii. În cele mai multe teste actuale se compară
rezultatele unui individ cu cele obţinute în cazul unui grup format din oameni de
vârste apropiate. O persoană cu un coeficient de inteligenţă ridicat ar avea un IQ mai
mare decât 145, făcând parte din grupul ce reprezintă aproximativ 1%, din populaţie
este considerată medie inteligenţa încadrată între 90 şi 110. O valoare sub 70 indică
subdezvoltare mintală.

4.2 Tipurile de inteligenţă

Edward L. Thornidike propune următoarea clasificare:
– Inteligenţa verbală – rezolvarea problemelor formulate în cuvinte,
dexteritatea de a combina abstracţiuni, fie în ştiinţă, fie în afaceri.
– Inteligenţa mecanică – capacitatea de cunoaşte şi a înţelege obiectele
materiale şi raporturile dintre acestea.
– Inteligenţa socială – capacitatea de adaptare la situaţiile ivite în societate.

Psihologii francezi propun următoarea clasificare:

– Inteligenţa teoretică (speculativă, verbală), legată de succesul în utilizarea
cuvintelor şi ideilor exprimate verbal şi presupunând cunoaşterea exactă a
semnificaţiei termenilor folosiţi, perspicacitatea descifrării simbolurilor;
 – Inteligenţa practică – capacitatea de înţelegere a situaţiilor ce presupune
descoperirea mijloacelor de remediere a insuficienţei simplelor automatisme, în
vederea adaptării la realitatea concretă;
– Inteligenţa subiectivă - este caracteristică persoanelor cu înclinaţii spre
ocupaţiile literare;
– Inteligenţa obiectivă - este caracteristică persoanelor îndrumate spre
ocupaţii ştiinţifice ale ştiinţelor exacte.

4.3 Caracteristici ale inteligenţei

La caracteristicile de bază ale inteligenței se referă:
1. Capacitatea inteligenţei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare,
fiind soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor;
2. Rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea inteligenţei;
3. Adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări;
4. Capacitatea de a învăţa şi gândi în sistemul conceptelor noi;
5. Abilitatea de rezolvare a problemelor;
6. Motivaţia este un ingredient important al inteligenţei academice.

4.4 Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate

Psihologul francez Alain Sarton desprinde următoarele relaţii dintre
inteligenţă şi personalitate:
1. Precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, în timp ce
calitatea rezultatului, de personalitate: tendinţele caracterului sunt cele care îl fac
pe om să prefere spontan fie securitatea verificării, fie riscul progresului. Aceasta
explică de ce unii oameni inteligenţi fac erori, pe când alţii, cu nivel de inteligenţă
mediu, nu comit erori;
2. Rapiditatea depinde de inteligenţă, efortul depinde de personalitate:
inteligenţa este cea care determină formularea corectă a unei sarcini (probleme), în
schimb, voinţa, perseverenţa, capacitatea de ataşare de sarcină, de a-i consacra cea
mai mare parte a timpului vor asigura finalizarea ei corespunzătoare. Astfel se
explică de ce unii oameni care au făcut mari descoperiri n-au fost în mod necesar
inteligenţi, în timp ce alţii extrem de inteligenţi nu şi-au dus până la capăt
descoperirile, lăsându-le doar schiţate.
3. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă, supleţea sau
rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate, de stilul său: la unii oameni
există un flux de operaţii mintale nereglate de ordinea sau de necesităţile faptelor
obiective, pe când la alţii întâlnim un lanţ ordonat de operaţii fără de care operaţia
particulară rămâne sterilă.

Bibliografie
1. Eţco, C., Cărăruş, M., Davidescu-Creangă, E. Psihologie
managerială. Chișinău, 2006. http://public-
health.md/uploads/docs/bibl_virtuala/Psihologie_Manageriala.pdf
2. Eţco, C., Fornea, Iu., Davidescu, E., Tintiuc, T., Daniliuc, N., Cărăruş,
M. Psihologia generală. Suport de curs. Chișinău, 2007.
https://library.usmf.md/sites/default/files/2018-10/54.pdf
3. Stog, L., Caluschi, M. Psihologia managerială. Chișinău, 2002.
4. Țurcan, T. Psihologie managerială. Chișinău, 2004.