MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT, ORDINE PUBLICĂ ŞI SECURITATE CIVILA

CATEDRA PROCEDURĂ PENAL, CRIMINALISTICĂ ȘI

SECURITATE INFORMAȚIONALĂ

TEZA DE AN
Tema: Caracteristica procedeelor de descoperire
şi ridicare a probelor.

A verificat: A
elaborat:

Doctor în drept Student al grupei academice

DFB173

Comisar-șef Agent-
superior

Andronache Anatolie Albina

Cristian

1
 Chișinău 2020
CUPRINS:
1. LISTA ABREVIERILOR
2. INTRODUCERE
3. CAPITOLUL I PROBELE
§3.1 NOŢIUNEA ,CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE
PROBELOR
§3.2 PROBATORIUL ADMINISTRAREA ŞI APRECIEREA
PROBELOR
4.CAPITOLUL II MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI
MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ
§4.1 MIJLOACELE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI PROCEDEELE
PROBATORII
§4.2 MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI
CLASIFICAREA LOR
5.CAPITOLUL III ACUMULAREA , PĂSTAREA
MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ
§5.1 PROCEDEE SPECIALE DE DESCOPERIRE ŞI
RIDICARE A MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ
6. CONCLUZIE
7. BIBLIOGRAFIE.
8. ANEXE

2
LISTA ABREVIERILOR :

art. – articol
alin. – aliniat
lit. - litera
C.S.J – Curtea Supremă de Jusției
R.M. – Republica Moldova
C.P.P. – Cod de Procedură Penală
ed- editura
Hot. Parl. – Hotărîre a Parlamentului
C.P – Cod Penal
pag. – pagină
U.E – Uniunea Europeană
S.U.A- Stalele Unite ale Americii
M.A.I- Ministerul Afacerilor Interne
par.-paragraf

3
 INTRODUCERE
Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii care să
conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei
făptuitorului etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate
prin intermediul probelor.
Avînd în vedere funcţionalitatea lor în procesul penal,în conformitate cu alin.1 al art.93 din
CPP al RM probele sînt definite ca fiind elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de codul
de procedură penală a Republicii Moldova, care servesc la constatarea existenţei sau
inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la
stabilirea altor împrejurări importate pentru justa soluţionare a cauzei. În calitate de probe în
procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin intermediul mijloacelor de probă
arătate în art.93 aliniatul.2 C.P.P. şi anume: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului,
părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului; raportul de expertiză;
corpuri delicte; procese verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării
judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale); înregistrările audio sau video, fotografiile;
constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Alin 3 al art. 93 din CPP al RM prevede că elementele de fapt pot fi folosite în procesul
penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la
proces cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală.
Conform alin.4 al art.93 dinCPP al RM datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de
investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi
verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute de alin.2 art.93 CPP Republicii Moldova, în
conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei
sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa judecătorească.1
Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi
sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai
multe surse.
În baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază următoarele
semne, care constituie volumul acestei noţiuni:
a) Probele sînt date concrete;
b) în temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd importanţă pentru soluţionarea
cauzelor penale;
c) Se obţin din sursele prevăzute de lege;
d) Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.
Putem concluziona că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar
indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date).
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să
afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare
justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la
soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul
probelor. înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. În procesul
penal desfăşurat potrivit legislaţiei Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa
cuvenită în funcţie de informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza
penală.
Studierea probelor din punct de vedere istoric şi teoretic este importantă deoarece
permite de a înţelege mai bine procesul de formare a compartimentului dat şi cel mai

1
Cod de Procedură Penală al RM,din 12.06.2003
2
Nicolae Volunciu,Tratat de Procedură penală,op.cit.,pag.339.

4
important permite de a evita erorile care au fost deja comise. Simultan permit de a
implementa noi metode de acumulare a mijloacelor de probă mai eficiente.
La momentul formării procesului penal, probele aveau un caracter rudimentar - bazată
mai mult pe interesele castei superioare, însă apoi odată cu dezvoltarea societăţii la general şi
a unor ştiinţe ca logica, filosofia, criminologia, victimologia şi în particular sa performant
concomitent cu întregul proces penal.
Pe parcursul dezvoltării societăţii, mijloacele materiale de probă în procesul penal aveau
tendinţa de a răsturna sarcina probaţiunii pe seama diferitor participanţi la procesul penal. La
momentul actual, înfăptuirea justiţiei în condiţiile contradictorialităţii şi egalităţii procesuale a
părţilor cere o nouă tratare principială, sub toate valenţele, nu doar a instanţei de judecată ca
subiect central a procedurii penale, dar şi a altor participanţi la probaţiune.
Temă a fost abordată şi investigată sub toate aspectele pentru a stabili existenţa sau
lipsa unor lacune în reglementarea ultimei, deasemenea pentru a stabili dacă se respectă
legalitatea aplicării acestor instituţii în practică.
Scopul şi obiectivele tezei. În abordarea problemei în discuţie e necesar a reevalua
reglementările consimţite în CPP al RM. Cercetarea avînd ca obiect Teoria generală a
probelor, ce are ca scop analiza legislaţiei în domeniu, examinarea sub toate aspectele a
realizărilor în planul juridic, precum şi cercetarea profundă a conceptelor doctrinale din ţară şi
peste hotare.
Lucrarea dată conţine analiza teoretică şi practică a probelor în procesul penal. Probele
ocupă un loc important în cauzele penale, deoarece constituie un mijloc ajutător la stabilirea
vinovăţiei şi ulterior a pedepsei persoanelor vinovate, sau nevinovăţia persoanei.
Obiectivele schiţate au determinat necesitatea tratării şi soluţionării unor sarcini
concrete în procesul de studierea apariţiei şi dezvoltării instituţiei mijloacelor materiale de
probă. La acest compartiment îmi propun efectuarea analizei din punct de vedere istoric a
acestei instituţii, compararea acesteia cu diferite ţări la diferite etape de dezvoltare în
dependenţă de situaţia social-politică a ţărilor studiate.
În concordanţă cu acest scop au fost stabilite următoarele sarcini:
- analiza evoluţiei probelor;
- definirea probelor, mijloacelor de probă şi mijloacelor materiale de probă;
- analiza trăsăturilor esenţiale ale acestora;
- analiza practicii judiciare;
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Cercetările întreprinse se bazează pe
studierea doctrinei, legisleţiei, s-a ţinut cont de CPP al Republicii Moldova, al Romîniei.

5
Baza teoretică constituie un şir de lucrări atît a specialiştilor din ţara noastră Tudor Osoianu,
Igor Dolea, Dumitru Roman, Sergiu Ursu, Victor Orîndaş a celor romîni Ion Leagu, V.
Dondoroz, N. Volonciu, Gh. Theodaru cît şi a celor ruşi: I. Muhin, M. Şifman, R. Belchin, V.
Alexeev, L. Repchin, N. Cuzneţov, Iu. Feodorov, V. Mohov, T. Fatcullin I. Лупинская П.А.
Громов И.А Caz, care au abordat problema mijloacelor materiale de probă, dezvăluind
esenţa lor, originea, mijloacele de probă şi procedeele probatorii, precum şi altor întrebări
legate de tema în cauză.
La cercetarea temei propuse a fost utilizată metoda comparaţiei pe orizontală şi pe
verticală făcînd numeroase trimiteri atît la cadrul legal cît şi literatura de specialitate.
Ca metodă de cercetare au fost folosite metoda istorică, metoda logică(analiza şi
sinteza), metoda sistematică, metoda juridică , ceea ce a permis studiul amplu în materia
respectivă.
Semnificaţia teoretică e lucrării. Realizînd o analiză a obiectivelor considerăm
necesară propagarea cunoştinţelor despre probe şi importanţa lor în procesul penal în
scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei infacţiunii la identificarea făptuitorului şi
respectării tuturor principiilor procesuale penale.

3.1 NOŢIUNEA ,CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE PROBELOR

În scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesară o activitate cognitivă în

care subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării
sub toate aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei, în activitatea de stabilire
a adevărului elementele care duc la realizarea cunoaşterii sunt dovezile 2. În procesul penal
dovezile care duc la realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe. Legea procesual penală
în articolul 93 dă definiţia probelor ca elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de CPP,
care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea
făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante
pentru justa soluţionare a cauzei. După cum se vede, probele sunt elemente cu relevanţă
informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale3. Pornind de la regula conform căreia
înfăptuirea justiţiei este în funcţie de sistemul probelor, acest sistem cunoaşte o permanentă
perfecţionare pe parcursul istoriei4. Dezvoltarea sistemelor de probaţiune era într-o legătură
directă cu concepţiile filosofice privind adevărul şi cognoscibilitatea lumii înconjurătoare, în

23
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Bucureşti 1996, voi. I, p. 331.
34
Vintilă Dongorozş.a.,Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,B.2001., voi. I, p. 168
4

6
procesul penal de tip acuzatorial, în care predominau concepţiile empirice şi mistice, probele
erau apreciate arbitrar.
În scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesar o activitate cognitivă în
care subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării
sub toate aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei. În activitatea de stabilire
a adevărului elementele care duc la la realizarea cunoaşterii sunt dovezile. În procesul penal
dovezile care duc la realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe.
Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza
penală. Pentru ca organele de drept să poată folosi probele în rezolvarea cauzei, acestea
trebuie administrate.
Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii
care să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau
nevinovăţiei făptuitorului, etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale
sînt furnizate prin intermediul probelor.
Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite
de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor Codului
de procedură penală.
Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe
numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor
prevăzute de alin.2 art.93 CPP Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile legii
procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi
libertăţi autorizată de către instanţa judecătorească.
Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi
sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai
multe surse.
În baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază
următoarele semne, care constituie volumul acestei noţiuni:
a)Probele sînt date concrete;
b)În temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd importanţă pentru
soluţionarea cauzelor penale;
c)Se obţin din sursele prevăzute de lege;
d)Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.
Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar
indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date).

7
 Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să
afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare
justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la
soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul
probelor. Înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. În procesul
penal desfăşurat potrivit legislaţiei Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa
cuvenită în funcţie de informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza
penală.
Clasificarea probelor.
Legea procesual penală nu stabileşte aprioric valoarea diferitelor probe, aceasta
trebuind să fie rezultatul aprecierii concrete de către organele de drept a probelor administrate
în desfăşurarea procesului penal.
Probele sunt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de diverse criterii. În
doctrina procesual penală cele mai frecvente criterii de clasificare a probelor sunt:
1) funcţia procesuală;
2) izvorul din care provin;
3) faptul la care se referă (obiectul probei);
4) locul unde au fost reflectate urmele infracţiunii;
5) mijlocul de probă din care provin.
I. După caracterul lor, probele sunt clasificate în: probe în acuzare şi probe în
apărare.
a) Probe în acuzare sunt acelea prin care se face dovadă vinovăţiei învinuitului sau
inculpatului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei acestuia5 . Probele în
acuzare dovedesc şi existenţa unor circumstanţe agravante, în totalitatea lor, probele în
acuzare servesc la susţinerea învinuirii.
b) Probele în apărare au sarcina de a constata inexistenţa infracţiunii, dovedirea
nevinovăţiei inculpatului, o vină mai redusă, o circumstanţă atenuantă. Probele în apărare, ca
şi probele în acuzare trebuie administrate de către organul de urmărire penală din oficiu sau de
către instanţă la cererea părţilor. Probele în apărare pot fi administrate şi de către apărătorul
admis în procesul penal, potrivit art. 100 din CPP.
II.După sursa din care provin, probele pot fi divizate în: probe imediate şi probe
mediate

5
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, p.339.

8
a)Probele imediate, numite şi probe nemijlocite sau probe primare, sunt obţinute din sursele
originale. Astfel de probă este declaraţia unui martor ocular, care relatează despre faptele care
le-a perceput, conţinutul procesului-verbal de examinare a corpurilor delicte, originalul unui
înscris etc. b)Probele mediate, numite şi mijlocite sau secundare, sunt obţinute dintr-o altă
sursă decît originală, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unui martor care a auzit despre unele
împrejurări importante în cauza penală.
III. După legătura cu obiectul probaţiunii, probele se împart în: probe directe şi
probe indirecte. Probele pot fi clasificate în directe şi indirecte în funcţie de împrejurarea care
trebuie dovedită. a)Probele directe dovedesc în mod direct actul principal care formează
obiectul cauzei penale. b)Probele indirecte nu pot dovedi vinovăţia sau nevinovăţia, dar
reprezintă anumite împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra actului principal 6.
Fiecare element al obiectului proba-ţiunii poate fi dovedit atît prin probe directe, cît şi prin
probe indirecte. Spre exemplu, motivul infracţiunii poate fi dovedit prin declaraţiile
învinuitului despre motivul infracţiunii, iar prin probe indirecte, prin declaraţiile martorului
despre relaţiile între învinuit şi victimă. Din punct de vedere logic, probele indirecte, în
acelaşi moment pot fi şi directe, avînd în vedere împrejurările care le probează. De exemplu,
amprentele digitale la locul săvîrşirii omorului ne demonstrează direct că persoana a fost în
acest loc şi indirect că posibil persoana a comis infracţiunea. În unele situaţii una şi aceeaşi
probă poate direct să dovedească un fapt şi indirect alt fapt, spre exemplu, proba direct
dovedeşte deosebita cruzime, iar indirect poate mărturisi despre iresponsabilitate. La
aprobarea vinovăţiei pot fi utilizate şi aşa-numitele "probe ale comportamentului". Probe ale
comportamentului sunt anumite date despre acţiunile făptuitorului după comiterea infracţiunii
sau care dau de înţeles că făptuitorul este conştient de vinovăţia sa, spre exemplu: încercarea
de a se ascunde de urmărire şi judecată, care dau de înţeles că învinuitul cunoaşte despre
împrejurările cauzei etc. Pornind de la faptul că în practică în foarte dese cazuri probaţiunea
se efectuează cu ajutorul probelor indirecte, este necesar ca aceste probe să aducă la concluzii
unice, luate într-o coroborare, concluzii care ar exclude altă posibilă versiune. Probaţiunea cu
ajutorul probelor indirecte reprezintă un proces multilateral. Spre exemplu, în cazul săvîrşirii
unui omor, în totalitatea probelor indirecte sunt incluse date cu privire la comportamentul
făptuitorului şi al victimei, relaţiile dintre ele, mijloacele şi uneltele infracţiunii, caracterul
rănilor ş.a., fiecare dintre aceste fapte, la rîndul lor, pot fi constatate cu ajutorul altor probe
indirecte.

6
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, p.215

9
 În literatura de specialitate sunt întîlnite şi alte criterii, nu mai puţin importante, de
clasificare a probelor cum ar fi: probe principale, probe secundare şi probe incidentale.
Probele principale se referă la existenţa faptului, cele secundare privesc împrejurările
de natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului, probele incidentale servesc la
dovedirea unor excepţii ridicate pe parcursul cauzei (de exemplu, temeinicia motivelor de
recuzare invocate de către parte)7
De asemenea în literatura de specialitate se mai disting probe pozitive şi negative,
orale şi scrise, testimoniale şi biologice,
Clasificarea acestora are importanţă teoretică şi practică, ajutînd a înţelege mai
profund esenţa probelor clasificate; a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la
perfecţionarea regimului procesual de utilizare a probelor; a raţionaliza procedeele de
acumulare şi verificare în aşa fel, încît să sporească esenţial siguranţa, temeinicia funcţionării
sistemului de probaţiune procesual-penală.

Proprietăţile probelor
Datele de fapt care sunt utilizate în calitate de probă sunt incluse în anumite mijloace
de probă, enumerate în art. 93 din CPP. Acestea sunt declaraţiile învinuitului, bănuitului,
inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului;
raportul de expertiză; corpurile delicte, procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală
şi ale cercetării judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau
video, fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Datele de fapt care sunt
cuprinse în aceste mijloace de probă nu pot fi recunoscute, prin sine, ca probe. Pentru ca
aceste date să fie recunoscute în calitate de probe ele trebuie să dispună de anumite proprietăţi
juridice, care sunt admisibilitatea, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea.
Prin intermediul admisibilităţii se asigură calitatea procesuală a probei. Potrivit art.
95, sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu
Codul de procedură penală. Doctrina procesual penală recunoaşte existenţa unor reguli de
asigurare a admisibilităţii probelor8.
Pentru ca o probă să fie admisibilă ea trebuie să fie administrată de un subiect
competent. Subiecţii competenţi sunt enumeraţi în Legea procesual penală. Proba poate fi
administrată atît de organul de urmărire penală din oficiu, prin efectuarea unor acţiuni

7
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.1, p.339
8
Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu, p.170

10
procesuale fie de către părţi prin punerea la dispoziţia organului de urmărire penală sau a
instanţei, fie de către instanţă la solicitarea părţilor.
Regula a doua de admisibilitate este regula privind mijlocul cuvenit. Mijloacele de
probă sunt prevăzute în art. 93 din CPP. Ca o declaraţie, spre exemplu, să fie recunoscută ca
mijloc de probă ea trebuie să fie depusă în cadrul procesului penal şi nu în afara procesului
într-o discuţie. De asemenea, nu poate fi înlocuit raportul de expertiză cu un act departamental
sau cu o opinie a unui specialist.
Regula a treia de asigurare a admisibilităţii este cea privind procedura cuvenită.
Această regulă poate fi caracterizată sub mai multe aspecte, spre exemplu, respectarea
procedurii în ceea ce priveşte termenii procesuali, acţiunile procesuale, cu unele mici excepţii9
pot fi efectuate doar după declanşarea procesului. Regula dată asigură şi respectarea calităţii
procesuale a persoanei implicate în proces. Se interzice de a audia în calitate de învinuit
persoana faţă de care nu s-a emis ordonanţă de punere sub învinuire şi căreia nu i s-a înaintat
acuzarea. De asemenea, se interzicerea audia în calitate de martor persoana care de fapt este
bănuită. Interzicerea de a audia persoana bănuită sau învinuită fără a i se lămuri drepturile
procesuale este la fel o reflectare a regulii date. Articolul 94 enumera situaţiile cînd datele
prezentate sunt neadmise în calitate de probe.
Regula a patra care asigură admisibilitatea probelor cea regula privind ,,fructele
pomului otrăvit,,. Proba se consideră inadmisibilă dacă este obţinută din altă probă cu
încălcarea procedurii. Regula este utilizată în cele mai dese cazuri cînd este vorba de
percheziţie şi de ridicarea obiectelor.
Regula inadmisibilităţii probelor care conţin date de provenienţă necunoscută este o a
cincea regulă care asigură admisibilitatea probelor. Numai acea probă este admisibilă care
conţine date autenticitatea cărora poate fi verificată.
Prin pertinenţă se înţelege legătura dintre conţinutul probei şi circumstanţele care
necesită a fi probate într-o cauză penală. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa
probelor este necesar să se ţină cont de două aspecte: 1. dacă se include faptul care va fi
dovedit drept probă în obiectul probaţiunii; 2. dacă este în stare proba dată să constate acest
fapt. După cum se vede, pertinenţa joacă un rol de legătură logică între împrejurarea dată şi
obiectul probaţiunii. Pertinenţa este o premisă pentru constatarea admisibilităţii. În unele
cazuri însă probele pertinente pot fi inadmisibile. Codul de procedură penală prevede mai
multe articole care se referă la pertinenţa probelor. De exemplu, declaraţiile sunt depuse

9
Exepţie în acest caz o constituie cercetarea la faţa locului(art.118) şi percheziţia corporală sau ridicarea (art.130) care pot fi
efectuate pînă la pornirea procesului penal.

11
referitor la circumstanţele care au servit drept temei pentru a recunoaşte persoana în calitate
de bănuit, învinuit, inculpat (art. 103); declaraţiile martorului se depun asupra circumstanţelor
care urmează să fie constatate în cauză (art. 105) ş.a. Examinînd chestiunea pertinenţei, este
necesar de luat în considerare următoarele aspecte:
a) sunt incluse datele respective în obiectul probaţiunii?
b) aceste date exclud posibilitatea altor concluzii referitor la esenţa fenomenului
cercetat?
c) permit aceste date să se tragă concluzii referitor la suficienţa şi veridicitatea
probelor administrate?
Concludente sunt acelea probe care sunt esenţiale în cauză, adică influenţează
soluţionarea procesului. Probele care nu sunt edificatoare, deoarece nu determină în nici un fel
soluţia se numesc neconcludente. Orice probă concludentă este şi pertinentă însă nu orice
probă pertinentă este şi concludentă. Spre exemplu, relaţiile de rudenie între învinuit şi partea
vătămată, fiind pertinente, nu sunt întotdeauna concludente. În cazul cînd însă poate avea loc
împăcarea părţilor, aceste relaţii sunt concludente.
Utile constituie probele concludente care nu a fost administrată, în astfel de condiţii
încît să formeze convingerea organului judiciar.
Nu toate probele concludente sunt şi utile. În cazul cînd proba nu este necesară pentru
soluţionarea cauzei, ea este inutilă. De exemplu, într-o cauză penală unde sunt mulţi martori
oculari este inutil de a-i audia pe toţi, deoarece informaţia pe care o deţin este aceeaşi.
Utilitatea probei este constatată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,
pornind de la circumstanţele cauzei concrete.
O probă poate fi pusă la baza sentinţei numai dacă întruneşte calităţile de admisibilă,
pertinentă, concludentă şi utilă. Alin. (3) al art. 95 stabileşte o prezumţie legală privind
admisibilitatea probelor, constatînd că se prezumă proba ca admisibilă în cazul cînd admini-
strarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, atîta timp cît partea care cere
respingerea probei nu a adus argumente care incontestabil vor dovedi că proba este
inadmisibilă.

3.2 PROBATORIUL

12
 Noţiuni generale Legea reglementează în detaliu atît conţinutul, cît şi
mecanismul probatoriului, astfel că acesta constituie elementul fundamental care duce la
aflarea adevărului în cauza penală şi la soluţionarea procesului10.
Prin Probatoriu înţelegem invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea
lor constituind un fascicul de acte procesuale.
Noţiunea de "probatoriu", care provine din limba latină deprobatorium, are 2 sensuri,
fie cel de culegere a probelor, fie cel de totalitate a probelor adunate şi prezentate într-un
litigiu. în sensul art. 99, probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe,
admiterea şi administrarea lor. Noţiunea de "invocare" provine din latină: invocare sau din
franceză: invoquer şi înseamnă a cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva care poate servi
cuiva ca un argument în susţinerea unei remarce. Noţiunea de "propunere", care vine de la
latinescul proponere, înseamnă sugestie, recomandare, manifestarea interesului etc.
"Admiterea", de la latinescul admittere, se defineşte ca situaţia de a fi de acord cu ceva, a
îngădui, a permite, a da curs favorabil unei cereri ş.a. "Administrarea", din latinescul
administrare, se consideră folosirea unui mijloc de probă într-un proces11. După cum se vede,
probatoriul, în sensul art. 99, este o totalitate de acţiuni îndreptate spre stabilirea obiectului
probaţiunii. Aceste acţiuni sunt efectuate de către instanţă şi părţi. Totuşi, în această activitate,
fiecare subiect are unele atribuţii proprii. Instanţa este limitată în activitatea de strîngere a
probelor. În toate cazurile strîngerea probelor de către instanţă poate fi executată doar la
cererea părţilor. Verificarea probelor însă se include în obligaţiile atît ale organului de
urmărire, cît şi ale instanţei. În acest sens, instanţa este obligată de a verifica totalitatea de
probe propuse de către părţi, în vederea constatării admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi
utilităţii. Aprecierea probelor se efectuează în baza intimei convingeri a reprezentantului
organului de urmărire penală şi judecătorului.
Cel puţin trei sunt aspectele ce caracterizează probatoriul şi acesta presupune răspunsul
la următoarele întrebări:
- ce anume trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;
- cine trebuie să aducă dovezi;
- cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probe să producă
efecte juridice corespunzătoare.
Aceste aspecte cardinale ale oricărui probatoriu necesită analiza problemelor ce
vizează obiectul probaţiunii, sarcina probei şi administrarea probelor.

10
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.1, p.173
11
V.Pătulea, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, în Dreptul, 2002, nr.6, p.115

13
 Administrarea probelor
Administrarea probelor este o activitate procesuală desfăşurată de către organele
judiciare în colaborare cu părţile, constînd în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute
de lege cu privire la strîngerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitilui,
inculpatului de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la
proces.
Pentru aflarea adevărului organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a
împrejurărilor cauzei; această operaţiune nu se poate realiza decît prin administrarea probelor,
adică prin deducerea în faţa organului judiciar a faptelor şi împrejurărilor care configurează
orice probă în aşa fel încît să formeze o reprezentare exactă a celor petrecute.
Probele propuse pot fi administrate numai atunci cînd organul de urmărire penală
constată că sunt concludente şi utile. Dacă probele propuse sunt admise se dispune
administrarea lor
Administrarea probelor se obţine prin procedee probatorii cum ar fi: ascultarea părţilor
şi a martorilor, confruntarea , ridicarea de urme, obiecte şi înscrisuri, etc. Dar unele mijloace
de probă pot fi prezentate organului de urmărire penală de către părţile care le deţin
Etapele administrării probelor sunt:
a) Strîngerea probelor - activitate a organului de urmărire penală, a procurorului şi a
instanţei privin descoperirea unui mijloc (date de fapt), constatarea unei informaţii necesare şi
fixarea acesteia, activitate efectuată cu respectarea normelor procesuale prevăzute de legea
procesual penală12. Art. 100 conţine o enumerare a mijloacelor procesuale colectare a datelor
de fapt care au importanţă în cauza penală. Strîngerea probelor se efectuează prin anumite
procedee probatorii prevăzute de Codul de procedură penală. Încălcarea acestor reguli poate
duce la dubitatea corespunderii datelor prezentate drept probe. Din prevederile art. 100 reies
anumite reguli generale referitoare la strîngerea probelor:
• strîngerea probelor se efectuează de către organul de urmărire şi procuror;
• instanţa de judecată nu este în drept să se implice în strîngerea probelor din iniţiativa
sa;
• apărătorul poate să efectueze strîngerea probelor prin prezentarea şi solicitarea unor
obiecte, documente, informaţii necesare pentru acordarea asistenţei juridice, să poarte
convorbiri cu persoanele fizice, dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de
lege, să solicite certificate, caracteristici şi alte documente de la diverse organe şi instituţii
1212.Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept Procesual Penal” Ed. Cartier, Chişinău 2005, 948 pag

14
care pot să le elibereze în modul stabilit, să solicite, cu consimţămîntul persoanei pe care o
apără, opinia specialistului pentru explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale;
• la cererea apărării, atît organul de urmărire, cît şi instanţa sunt obligate să facă o
verificare a cererii privind strîngerea unor noi probe şi să se pronunţe asupra admisibilităţii
sau inadmisibilităţii unei asemenea cereri, iar în caz de admitere să efectueze strîngerea
probelor respective. Apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a contesta hotărîrea organului de
urmărire privind refuzul de a efectua acţiuni procesuale la cererea ei. În cadrul efectuării
acţiunilor procesuale cu scopul de a strînge probe este necesar de a respecta drepturile
constituţionale ale persoanei: inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului,
inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea vieţii intime şi private, libertatea de a mărturisi
împotriva sa şi împotriva apropiaţilor. De asemenea, este obligatoriu de a păstra în secret
anumite date ce ţin de viaţa intimă a persoanei, dacă acestea au fost descoperite în timpul
efectuării acţiunilor procesuale.
b) verificarea probelor este o activitate a organului de urmărire penală, a procurorului
şi instanţei privind constatarea veridicităţii probei sub aspectul corespunderii datelor de fapt
pe care le conţine proba cu realitatea obiectivă. Verificarea constă în analiza probelor strînse,
coroborarea lor cu alte probe, strîngerea de noi probe şi verificarea sursei de provenienţă a
probelor Verificarea probelor poate avea loc doar prin aplicarea procedeelor probatorii
prevăzute de cod şi se efectuează la toate fazele procesului penal. Sunt supuse verificării atît
datele de fapt, cît şi mijloacele de probă din care au fost obţinute. Probele se verifică atît prin
efectuarea acţiunilor procesuale prevăzute de prezentul cod, cît şi printr-o analiză logică a
conţinutului probei, a coroborării lor. Procesul de verificare a probelor prin efectuarea
anumitor acţiuni procesuale nu exclude şi obţinerea unor probe noi. În procesul penal actual
sunt pe larg utilizate rezultatele progresului tehnico-ştiinţific, prin posibilitatea efectuării
anumitor expertize, prin aplicarea înregistrării audio, video, a fotografierii.
Instanţa poate administra şi probe noi, care nu au fost cunoscute sau administrate în
faza de urmărire penală.
Administrarea probelor nu se poate face decît cu evitarea oricărei manifestări care
aduce atingere demnităţii umane şi prestigiului justiţiei precum şi folosirea mijloacelor de
constrîngere şi a promisiunilor.

Aprecierea probelor
Aprecierea probelor este unul din cele mai importante momente ale procesului penal,
deoarece întregul volum de muncă depusă de către organele de urmărire, instanţele

15
judecătoreşti, cît şi de părţile din proces, se concretizează pe soluţia ce va fi dată în urma
acestei activităţi.
Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în
conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor
administrate. Convingerea intimă este rezultatul desfăşurării unui proces psihic, în cadrul
căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în
legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei
făptuitorului13. Libera convingere şi libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariul, ci
libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil, imparţial, onest, iar instanţa de judecată,
organul de urmărire penală şi procurorul trebuie să-şi motiveze convingerea care, pentru a fi
controlabilă, trebuie să fie conştientă şi raţională, să se sprijine pe certitudinea care nu se
poate realiza decît printr-o serioasă cercetare şi o desăvîrşită valorificare a probelor atunci
cînd acestea sunt necomplete, echivoce, indirecte şi mai ales contrazicătoare.În doctrină este
prezentă şi analizată importanţa conştiinţei subiecţilor oficiali în cadrul procesului de
apreciere a probelor, prin aceasta avîndu-se în vedere coraportul dintre drepturile şi interesele
legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O condiţie indispensabilă aprecierii
libere a probelor este ca să nu se ia nici o decizie fără a se analiza şi aprecia toate probele
existente, coroborîndu-le unele cu altele. Totalitatea necesară de probe este determinată prin
intermediul obiectului probaţiunii şi pertinenţei probelor, al regulilor de colectare a probelor şi
admisibilităţii probelor14.
Aprecierea probelor se încheie cu luarea unei hotărîri, adică a unei acţiuni practice.
Sentinţa de condamnare poate fi dată doar în situaţia cînd toate probele în apărare au
fost combătute de probele în acuzare şi au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia
persoanei.

4.1 MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI MIJLOACELE MATERIALE

DE PROBĂ
Noţiuni generale
Datele de fapt care asigură soluţionarea cauzei penale pot fi administrate în procesul
penal prin intermediul mijloacelor de probă. Noţiunea de "mijloc de probă" necesită
delimitare cu noţiunea de "probă". împrejurarea de fapt, care duce la o concluzie de vinovăţie

13
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, p.328
14
Traian Pop, p.324

16
sau nevinovăţie, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este
cunoscută sau demonstrată. Noţiunea de "mijloc de probă" necesită delimitare şi de noţiunea
de "procedeu probatoriu". Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de
probă, ci modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Într-un sens general,
mijloacele de probă pot fi considerate ca acele căi prin intermediul cărora datele de fapt care
au o importanţă în soluţionarea unei cauze penale pot fi utilizate legal într-o cauză penală15.
Mijloacele de probă sunt exhaustiv enumerate în legea procesual penală. Art. 93 din
CPP enumera în calitate de mijloace de probă: declaraţiile bănuitului, învinuitului,
inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului,
raportului de expertiză, corpurile delicte, procesele verbale privind acţiunile de urmărire
penală şi ale cercetării judecătoreşti, documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio
sau video, fotografiile, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Din momentul declanşării procesului penal şi pînă la pronunţarea hotărîrii instanţei de
judecată, fondul cauzei este rezolvat cu ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloace
de probă prevăzute de lege. În cadrul dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului
penal, normele privind instituţia procesuală a probelor şi a mijloacelor de probă prezintă o
deosebită importanţă, atît pentru faptul că ele sunt strîns legate de realizarea regulii de bază a
aflării adevărului, cît şi pentru faptul că, în cea mai mare parte a procesului penal, se pun
probleme legate de probe şi de mijloace de probă." în acest sens, trebuie să se stabilească dacă
fapta există şi dacă întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, cine a săvîrşit-o şi
dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa. Deci, funcţionalitatea mijloacelor de probă în
procesul penal relevă importanţa deosebită a acestora în scopul aflării adevărului şi conduce,
în final, la soluţionarea cauzei penale16
Enumerarea mijloacelor prevăzute de Codul de procedură penală este exhaustivă,
ceea ce înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul penal şi alte mijloace de probă, cum ar fi,
spre exemplu, poligraful, hipnoza ş.a.
Legea procesual penală determină nu numai mijlocul prin care probele pot fi utilizate,
dar şi procedeele prin care aceste mijloace de probă pot fi obţinute, unele mijloace de probă
însă pot fi obţinute prin diferite procedee probatorii. Spre exemplu, mijloacele materiale de
probă pot fi obţinute atît în cadrul cercetării la faţa locului, cît şi al percheziţiei sau ridicării.
Înfăptuirea justiţiei penale depinde în mare măsură de ansamblul normelor care
reglementează probele şi mijloacele de probă.

15
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, vol.1, p.170
16
Ion Neagu. p. 266.

17
 Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Declaraţiile sînt informaţiile orale sau scrise date de bănuit, învinuit, inculpat la
audiere în conformotete cu prevederile Codului de procedură penală, referitor la
circumstanţele care au servit temei pantru a-i recunoaşte în această calitate, precum şi la alte
împrejurări ale cauzei pe care le cunosc
Declaraţiile sunt depuse în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei şi sunt recunoscute
ca mijloc de probă doar dacă au fost depuse în cadrul acţiunilor procesuale respective
(audierea, confruntarea, verificarea declaraţiilor la faţa locului). Unele date obţinute în cadrul
altor acţiuni procesuale, cum ar fi, spre exemplu, percheziţia, nu pot fi recunoscute ca
declaraţii. De asemenea, nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă datele incluse în procesul-
verbal de reţinere sau ordonanţa de punere sub învinuire.
Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sunt pertinente, concludente şi
utile pentru cauza dată. Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt
utilizate în primul rînd pentru apărarea intereselor legitime, constituind un drept şi nu o
obligaţie. În afară de faptul că declaraţiile constituie o modalitate de exercitare a dreptului la
apărare, declaraţiile făptuitorului pot furniza informaţii utile pentru soluţionarea cauzei
penale. Declaraţiile conţin nu numai date de fapt, dar şi anumite opinii, presupuneri etc;
acestea nu au valoare probantă, dar pot fi utilizate în calitate de versiuni privind existenţa sau
inexistenţa unor împrejurări care fie înlătură învinuirea, fie atenuează responsabilitatea.

Declaraţiile martorului.
Declaraţiile martorului sunt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii
în condiţiile C.P.P., asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză,
inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale
cu aceştia (art. 105 alin.l C.P.P).
În calitate de martor poate fi audiată orice persoană care deţine o informaţie privind
circumstanţele cauzei urmărite sau judecate, cu excepţia persoanelor care nu pot fi audiate ca
martori potrivit alin. (3) al art. 90.
Declaraţiile martorului reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi frecvente în procesul
penal. În doctrină s-a arătat că martorii sunt "ochii şi urechile justiţiei". Declaraţiile martorului
rămîn pînă în prezent un mijloc deosebit de important de probă, fapt confirmat atît de normele
de drept naţionale, cît şi cele internaţionale. Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului,
în lit. d) din alin. (3) al art. 6, acordă dreptul acuzatului să interogheze martorii învinuirii şi să

18
solicite interogarea unor martori în apărarea sa conform aceloraşi condiţii. Această prevedere
are legătură directă cu principiul "egalităţii armelor", în calitate de element principal al unui
proces echitabil în sensul alin. (1) al art. 6. Astfel, Curtea Europeană deseori examinează o
pretinsă încălcare a prevederii pnc. d) în lumina celor două prevederi în ansamblu.
O deosebită importanţă la aprecierea declaraţiilor martorului o are cunoaşterea
aspectului psihologic de formare a declaraţiilor. Procesul de formare a declaraţiilor martorului
trece prin cîteva etape: recepţionarea, memorizarea şi reproducerea La aprecierea
declaraţiilor martorilor este important să se ia în consideraţie faptul că la momentul expunerii
pot fi comise anumite denaturări: prin adiţia, adică prin adăugarea unor date care de fapt nu au
fost în realitate, prin omisiunea unor date provocată de uitare, cînd martorul este de bună-
credinţă, sau intenţionate, cînd martorul este de rea-credinţă, denaturări prin substituire, cînd
martorul poate substitui anumite date percepute cu date care au avut loc într-un alt eveniment
perceput. O mare importanţă la expunere o are tipul de temperament, capacitatea de a expune
ş.a.

Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile17.

Se consideră declaraţiile persoanei căreia i s-a adus prejudiciu material ori moral în
urma infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra împrejurărilor care urmează a fi
dovedite în cauză.
Declaraţiile părţii vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu declaraţiile
martorului. Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de obţinere, verificare şi
apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate. Declaraţiile şi audierea părţii vătămate
se fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în
mod corespunzător (art. 111 alin.2 C.P.P.).
Declaraţiile părţii vătămate nu pot fi apreciate privind utilitatea datelor conţinute în
acestea. Neaudierea părţii vătămate duce la desfiinţarea sentinţei, deoarece declaraţia în
măsură coroborată cu alte probe în cauză constituie mijloc de probă.
Spre deosebire de martor, partea vătămată are un statut special în cauza penală,
determinat de faptul că este o persoană căreia i s-a cauzat un prejudiciu şi evident aceasta are
un interes în cauza penală. La audierea în instanţă partea vătămată, de regulă, cunoaşte toate
materialele cauzei, spre deosebire de martor, avînd dreptul să ia cunoştinţă de acestea la
finisarea urmăririi.

17 Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept procesual penal” partea generală, vol.I, Chişinău 2006, 335 pag., ISBN 978-9975-940-

19
 Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în
cauză, asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor administrate. Datele
comunicate de partea vătămată nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a
căror sursă nu este cunoscută.
În declaraţiile părţii vătămate sunt incluse nu doar împrejurările faptei, ca şi în cele
ale unui martor, dar şi diferite opinii, poziţii ale sale. La determinarea conţinutului
declaraţiilor părţii vătămate este necesar de luat în consideraţie şi faptul că legea ocroteşte
viaţa privată a persoanei. Din aceste considerente, art. 111 din CPP stabileşte că în cazul unor
infracţiuni sexuale se interzice inculpatului sau apărătorului prezentarea anumitor probe
despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. Aceste date pot fi prezentate doar în
urma unui demers înaintat instanţei, care este examinat doar în şedinţă închisă, la care
participă inculpatul şi procurorul, avînd dreptul să se expună asupra acestor împrejurări.
Admiterea demersului poate avea loc doar în cazul în care omiterea acestor date prezentate de
inculpat ar putea să prejudicieze achitarea inculpatului. Totuşi nu toate probele vor fi
prezentate, dar numai acelea pe care le va considera preşedintele şedinţei posibile de
administrare.
În cazul cînd victima a decedat în urma infracţiunii, drepturile acesteia trec asupra
rudelor apropiate. În asemenea situaţii, de regulă, rudele nu sunt audiate în calitate de parte
vătămată, dacă nu cunosc anumite date de fapt, care au importanţă în cauza penală. În cazul
cînd dispun de asemenea informaţii, aceste persoane se audiază în calitate de martori.
Principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa se referă şi la partea vătămată, ceea ce
înseamnă că partea vătămată nu este obligată să depună declaraţii împotriva rudelor sale
apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei.
Declaraţiile părţii civile, părţii civilmente responsabile referitoare la obiectul acţiunii
civile sunt depuse conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului. În asemenea
condiţii partea civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii, prezintă acte, documente
etc. În cazul cînd partea civilă a renunţat la acţiunea civilă, dar în cauză sunt probe că
persoanei i s-a cauzat alt prejudiciu material, moral sau fizic, partea civilă poate depune
declaraţii în calitate de parte vătămată, dacă instanţa o va recunoaşte. În cazul cînd partea ci-
vilă dispune de informaţii ce depăşesc obiectul acţiunii civile, informaţii care au importanţă în
cauza penală, partea civilă va fi audiată în calitate de martor în mod corespunzător
dispoziţiilor ce se referă la audierea martorului18.
Proceduri speciale de obţinere a declaraţiilor.
18
Осояну Тудор, Милушев Дмитрий, ,,Уголовно процессуальное право Р.М.” Кишинэу 2005,

20
 În afară de procedeele clasice de audiere a persoanelor, legea procesual penală
prevede şi alte modalităţi de obţinere a declaraţiilor, cum ar fi confruntarea şi verificarea
declaraţiilor la locul infracţiunii.
Confruntarea În cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor audiate
în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, pentru aflarea adevărului şi
înlăturarea divergenţelor.
Prin confruntere se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.
Confruntarea se mai consideră şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a
poziţiilor învinuitului faţă de fapta ce i se impută 19. De regulă, confruntarea se efectuează în
faza de urmărire penală. Organul de urmărire penală determină dacă este necesară sau nu
efectuarea confruntării. Totuşi, pornind de la prevederile art. 375, în cadrul judecării pot fi
efectuate şi alte acţiuni procesuale, ceea ce înseamnă că nu există nici o prevedere legală care
ar interzice efectuarea confruntării şi în faza de judecată.
Confruntarea constă în audierea concomitentă a 2 persoane cu scopul înlăturării
divergenţelor în declaraţiile anterioare. în legătură cu aceasta este inadmisibil ca la
confruntare să participe o persoană care nu a fost anterior audiată. Dacă în declaraţiile
anterioare referitor la unele şi aceleaşi fapte şi circumstanţe sunt absente divergenţele,
confruntarea nu se efectuează. Cu toate că efectuarea confruntării este dispusă de către
organul de urmărire penală sau, după caz, de către instanţa de judecată, efectuarea acesteia o
pot cere părţile. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată consideră inutilă
efectuarea confruntării, cererea poate fi respinsă motivat printr-o ordonanţă a organului de
urmărire penală sau printr-o încheiere judecătorească. Confruntarea poate fi efectuată între
oricare subiect care a depus declaraţii.
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii este un procedeu special de obţinere a
declaraţiilor, esenţa căruia constă în verificarea unor declaraţii anterioare ale martorilor, părţii
vătămate, bănuitului, învinuitului în faza de urmărire, în scopul stabilirii veridicităţii acestor
declaraţii. Reprezentantul organului de urmărire penală, apreciind informaţia obţinută
anterior, decide efectuarea acestei acţiuni procesuale cu scopul de a concretiza, de a verifica,
dar şi de a obţine noi informaţii. Verificarea declaraţiilor la faţa locului are tangenţe cu alte
acţiuni procesuale, de exemplu, cu audierea, deoarece persoana depune declaraţii la locul
comiterii faptei, ţinînd cont de anumite împrejurări. O tangenţă cu această acţiune procesuală
o are şi cercetarea la faţa locului, însă aceasta se efectuează doar cu scopul de a verifica
declaraţiile, şi nu cu scopul de a cerceta ca atare locul. Totuşi, în timpul efectuării acestor
19
,. Carmen Silvia Paraschiv ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2002, 766 pag.,

21
acţiuni procesuale, dacă s-au descoperit anumite obiecte, acestea se ridică şi se consemnează
în procesul-verbal al acţiunii procesuale, nefiind necesară întocmirea unui proces-verbal
separat referitor la cercetarea la faţa locului. După cum se vede, scopul verificării declaraţiilor
constă în analiza şi precizarea declaraţiilor persoanelor audiate anterior.

Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

În anumite situaţii, pentru constatarea unor date de fapt sunt necesare cunoştinţe
special. în cele mai dese cazuri dacă sunt necesare cunoştinţe speciale organul de urmărire
penală sau instanţa apelează la experţi. Există situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza
penală reclamă o urgenţă, din cauza pericolului dispariţiei unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situaţii de fapt. În asemenea situaţii este necesară explicarea urgentă a unor
fapte, circumstanţe ale cauzei20. În scopul facilitării desfăşurării normale a procesului şi
soluţionării unor asemenea probleme legea procesual penală prevede ca mijloc separat de
probă constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Constatările sunt mijloace de probă
avînd aceiaşi valoare probantă ca şi alte mijloace de probă şi se apreciază în coroborare cu
alte probe. Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nu îşi
pot însuşi atribuţiile organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuind să
se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate, pe care le ridică rezolvarea
cauzelor penale.
Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea constatărilor atît din oficiu, cît şi la
cererea părţilor. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se efectuează după proceduri
mai simplificate faţă de expertiză, acest fapt fiind determinat de necesitatea lămuririi urgente
a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Această acţiune procesuală trebuie să se facă într-un
moment apropiat de cel al săvîrşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea poate
cuprinde aspecte cu relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale..
Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se consemnează într-un
raport, în care sunt indicate atît metoda utilizată la constatarea tehni-co-ştiinţifică şi medico-
legală, cît şi concluziile care s-au făcut în urma efectuării investigaţiilor. În cazul în care
organul de urmărire penală, din oficiu, sau instanţa la cererea uneia din părţi constată că
raportul tehnico-ştiinţific sau medico-legal nu este complet sau concluziile nu sunt precise, se
dispune efectuarea expertizei. Concluziile nu sunt complete în situaţia cînd specialistul nu a
20
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, p.379

22
dat răspuns la toate întrebările puse în faţa lui sau cînd raportul nu este destul de clar şi nu se
poate face o concluzie clară privind chestiunile care au importanţă în cauză, fapt ce provoacă
unele dubii în privinţa raportului.
Legislaţia nu acordă o forţă probantă privilegiată raportului de constatare tehnico-
ştiinţifică sau medico-legală21.
Prezentarea spre recunoaştere. Investigaţiile ce sunt efectuate în cauzele penale pun
adeseori organele de urmărire penală în posesia unor obiecte sau informaţii privitor la
persoane sau obiecte a căror legătură cu infracţiunea săvîrşită sau cu ajutorul acesteia este
neechivocă (de exemplu, găsirea la locul faptei a instrumentelor cu care s-a săvîrşit
infracţiunea - un cuţit, topor, armă de foc etc. informaţii provenind de la martorii oculari ai
infracţiunii care furnizează informaţii asupra semnalmentelor infractorului ce a părăsit în fugă
locul faptei), după cum, alteori, legătura unor astfel de persoane şi obiecte cu infracţiunea
comisă e incertă, dar locul şi împrejurările în care au fost percepute pot conduce la concluzia
existenţei unei presupuse legături.
Prezentarea spre recunoaştere constă în aceea că unei persoanei se prezintă o altă
persoană, cadavru, un lucru, un animal pe care le-a văzut anterior, pentru a stabili dacă le
recunoaşte. Ea este o formă de realizare concretă a identificării, constituind totodată o metodă
de verificare a probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi
penale.
Prezentarea spre recunoaştere nu reprezintă decît o modalitate de ascultare a
persoanelor, rezultatul prezentării spre recunoaştere materializîndu-se sub forma unor
declaraţii ale martorilor, părţii vătămate, învinuitului ori inculpatului, declaraţii obţinute
potrivit regulilor privind ascultarea. Ea se particularizează totuşi în cadrul activităţii de
ascultare prin scopul şi finalitatea bine conturate: identificarea de persoane, cadavre, lucruri
sau animale care prezintă importanţă pentru aflarea adevărului şi corecta soluţionare a
cauzelor penale. Prezentarea pentru recunoaştere are o importanţă egală cu ascultarea propriu-
zisă a oricărui subiect procesual, care cunoaşte o faptă sau o împrejurare de fapt, de natură să
servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei infracţiuni.

Expertizele.
Expertiza este o activitate ştiinţifico-practică care constă în aflarea adevărului, a unor
cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ae ar putea

21
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, p.145

23
conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de
urmărire penală şi de instaţa de judecată.
Rezolvarea unei cauze penale necesită în multe cazuri cunoştinţe speciale într-un
domeniu dat, care poate fi domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului. O dată cu
progresul tehnico-ştiinţific cercul acestor domenii se lărgeşte. Acest fapt a condiţionat
existenţa în legea procesual penală a unui mijloc de probă numit raport de expertiză.
Raportul de expertiză, ca mijloc de probă, este o totalitate de date de fapt stabilite în
urma cercetării obiectelor materiale şi de date administrate într-o cauză penală, cercetare
efectuată de către expert. Expertiza constituie o acţiune de cercetare efectuată de către un
expert în scopul soluţionării unor chestiuni puse în faţa lui de către organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată, în urma căreia se întocmeşte un raport în ce conţine concluziile la
care a ajuns expertul în urma efectuării investigaţiei. Dispunerea expertizei este o acţiune
procesuală întreprinsă atît de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea
părţilor, cît şi de cître instanţa de judecată din oficiu în vederea soluţionării unor chestiuni ce
se includ în obiectul probaţiunii şi care necesită cunoştinţe speciale22.
În opinia dată, raportul de expertiză are o valoare probatorie mai mare decît celelalte
mijloace de probă. Particularităţile concluziilor la care a ajuns expertul şi care sunt reflectate
în raportul de expertiză, spre deosebire de alte mijloace de probă, se caracterizează prin însăşi
natura de obţinere, analiza ştiinţifică şi ordinea procesuală specială.
Expertize obligatorii sunt expres prevăzute de art. 143 din CPP:
- Se dispune expertiza în mod obligatoriu pentru constatarea cauzei morţii.;
- Gradului de graviditate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;
- Pentru stabilirea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului- în
cazurile în care apar în cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi
apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;
- Pentru stabilirea vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate în
cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce
confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;
-În cazul stabilirii stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului, dacă apar
îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările care au importanţă pentru
cauza penală şi a capacităţii de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi
puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată.
- altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
22 Gheorghită Mateuţ ,,Procedura Penală” vol.II, partea genarală, Iaşi 1997, 233 pag.,

24
 La dispunerea unei asemenea expertize este necesar să se ţină cont de următoarele
aspecte: expertiza se dispune doar în cazurile în care declaraţiile vor sta în mod exclusiv sau
la principal în baza hotărîrii: expertiza se dispune în cazul cînd apar îndoieli privind
capacitatea persoanei de a percepe just împrejurările, cu scopul determinării stării organelor
de percepere şi atitudinii faţă de împrejurările care au fost percepute. Practica cunoaşte alte
cazuri cînd fără efectuarea expertizei este imposibilă stabilirea adevărului.
Rezultatele investigaţiilor sunt înscrise în raportul de expertiză, care este un mijloc de
probă. În raport, expertul dă răspuns la toate chestiunile puse în faţa lui, iar în caz de
imposibilitate de a răspunde la unele chestiuni se arată motivele. Această prevedere se referă
şi la cazul cînd expertul, din anumite motive, nu poate prezenta concluzii şi întocmeşte o
declaraţie în acest sens23.

4.2 MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA

LOR

Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei
săvîrşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal
.24
În conformitate cu legislaţia procesuală intră în categoria mijloacelor materiale de proba
şi obiectele care a fost folosite sau au fost destinate sa servească la săvîrşirea unei infrac-
ţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.
Sunt mijloace materiale de proba următoarele :
a) Obiectele ce contin o urmă a infracţiunii(de pildă, cadravul, sau corpul unei persoane
avînd leziuni produse prin lovire, înscrisurile falsificate, ect.)
b) Obiectele ce poartă o urmă a infracţiunii (de pilda, hainele infractorului pe care se
găsesc pete de sînge, obiectele pe care au rămas imprimate urme de mîini, precum şi mulajele,
fotografiile sau peliculele pe care se fixează urma. atunci cînd nu se poate ridica însuşi
obiectul care o poartă) ;
c) obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea
infracţiunii (de pildă, armele de foc instrumentele de spargere, cheile false, aparatajul
de falsificat monede, etc.) ;
d) obiectele produse prin infracţiune (de pildă, monedele false, alimentele denaturate,
etc.)
23

24
Gheorghiţă Mateuţ „Procedura penală Iaşi ” Iaşi 1994 V.2 pag.172

25
 e) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în procesul penal (de pildă
beneficiul obţinut din infracţiune cum sunt lucrurile sustrase ori obiectele a căror deţinere
este interzisă).
Fixarea procesuala a mijloacelor materiale de probă se realizează prin întocmirea unui
proces-verbal de descriere a lor, cu indicarea locului, a poziţiei, a datei şi a împrejurărilor în
care au fost găsite, la care se pot anexa fotografii, mulaje, schiţe, pelicule etc.
Corpurile delicte care din cauza volumului sau alte motive nu pot fi păstrate împreună
cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul verbal respectiv.
Obiectele voluminoase după fotografiere pot fi sigilate şi transmise spre păstrare persoanelor
juridice sau fizice. În acest caz în dosar se va face menţiunea respectivă.25
Documentele se anexează prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea
instanţei la materialele dosarului şi se păstrează atît timp cît se păstrează dosarul respectiv. În
cazul în care documentele în original sunt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte
scopuri legale, acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza,
copiile de pe acestea păstrîndu-se în dosar.
Organul de urmărire penală le poate prezenta părţilor spre recunoaştere, le poate
examina prin propriile simţuri (de pildă, un act falsificat în mod vizibil) sau le poate supune
unei constatări tehnico-ştiinţifice ori unei expertize criminalistice.
De asemenea, organul judiciar poate dispune anexarea acestor obiecte la dosarul cauzei,
pentru a servi ca mijloace materiale de probă.26
Mijloacele materiale de probă au aceeaşi valoare probanta ca şi celelalte mijloace de
probă. Organele de urmărire penală le acceptă sau nu după cum le formulează convingerea că
exprimă sau nu adevărul.

Probele materiale pot servi pentru verificarea altor probe, spre exemplu, a declaraţiilor
martorului, învinuitului, bănuitului. Acea concluzie sau alte care reiese din declaraţiile
martorului sau învinuitului poate fi confirmată sau negată de către alte probe materiale. Într-o
nuvelă despre neîntrecutul detectiv Şerlok Holms autorul Konann Doil afirmă: că „lucrurile
pot povesti mai mult despre oameni decît oamenii despre lucruri”. Probele materiale ca şi
celelalte genuri de probe trebuiesc acumulate şi cercetate împreună cu alte probe, la fel
aprecierea lor se face în cumul.

25
CPP RM art157 al.2
26

26
 Probele materiale pot fi cu acelaşi succes falsificate de către persoane cointeresate la fel
ca şi orice care mijloc de probă. Practica cunoaşte cazuri de falsificare a amprentelor digitale,
de simulare a suicidului, de înscenare a furtului de către persoanele responsabile de bunurile
sustrase etc. Pe de altă parte nu este primită şi apreciată importanţa probelor materiale care
cîte odată se manifestă prin efectuarea tergiversată a cercetării la faţa locului, efectuarea
superficială a acestei acţiuni şi păstrarea necorespunzătoare a obiectelor materiale etc27.

În condiţiile dezvoltării rapide a tehnicii se creează condiţii prielnice pentru depistarea

şi fixarea diferitor probe materiale cu ajutorul unor procedee fizice, chimice, a fotografiei
judiciare şi altor ştiinţe.28 O atenţie deosebită se atrage la înarmarea tehnică a ofiţerului de
urmărire penală . Pentru folosirea cu succes a probelor materiale este necesară o cercetare de
excepţie cu scopul depistării lor în cazul petrecerii cercetării la faţa locului, cercetării
cadavrelor, efectuării percheziţiilor, în cazul cercetării diferitor obiecte , la fel şi în cazul altor
acţiuni de urmărire penală. Din vizorul organului de urmărire penală nu pot dispărea careva
nuanţe, careva „fire” care se atribuie la probele materiale depistate la faţa locului sau
circumstanţele cauzei. Unele sau alte obiecte ale lumii materiale devin mijloace de probă în
dependenţă de caracterul şi legătura cauzală cu fenomenul infracţional29.

Pot fi evidenţiate :

1.obiecte care au devenit mijloace de probă în dependenţă de destinaţia lor, apartenenţa

şi preţul său ( obiecte ale infracţiunii spre care sunt îndreptate acţiunile criminale). Ele sunt
legate prin legătură cauzală atît cu procesul probaţiunii, cît ţi probele materiale;

2.obiecte care nu sunt legate nemijlocit cu infracţiunea, dar sunt purtători ai calităţilor stării
semnelor apărute de la acţiunile criminale. Acestea sunt obiecte cu urme de sînge pe pămînt,
pe podea , urme de mîini, picioare etc. În asemenea cazuri legătura cauzală între obiecte şi
infracţiune este făcută prin aceste urme. Aceste urme sunt doar nişte purtători de informaţie.

3.obiectele care au semne ce se atribuie la grupele mai sus enumerate. Aceste obiecte
sunt unite printr-o legătură dublă cu infracţiunea. Spre exemplu: în urma spargerii lacătului
la un depozit la bănuit a fost depistat un set de chei pentru lacăte. În urma unei verificări
riguroase pe trei din cheile depistate a fost depistată o substanţă care se afla în interiorul
lacătului descuiat ( unsoare pentru lacăt şi particule de praf de spălat ). Acesta este semnul

27

2826.
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, p.379
29

27
grupei a doua de obiecte. Asemenea stabilire are o importanţă majoră în cazul descoperirii
infracţiunilor.
Corpurile delicte se anexează la dosar si se păstrează in dosar sau se păstrează in
alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive,
nu pot fi păstrate împreuna cu dosarul trebuie fotografiate si fotografiile se anexează la
procesul-verbal respectiv, în acest caz, in dosar se va face menţiunea respectiva. Substanţele
explozive si alte obiecte care prezintă pericol pentru viata si sănătatea omului si din acest
motiv nu pot fi păstrate in calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin concluzia
specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penala autorizate de
judecătorul de instrucţie, se nimicesc prin metodele respective imediat dupa ridicare si
examinare, metalele nobile si pietrele pretioase, perlele, valuta nationala si straina, carturile,
carnetele de plata, hirtiile de valoare, obligatiile, care pot fi recunoscute corpuri delicte, se
transmit spre păstrare la instituţiile Băncii Naţionale.
Valuta străina, banii lichizi naţionali,obligaţiile,ridicate in cadrul efectuării
acţiunilor de urmărire penala, se păstrează in dosar daca ele conţin semne individuale in urma
săvîrşirii infracţiunii.
În caz de conflict referitor la apartenenţa obiectului recunoscut corp delict, litigiul se
soluţionează in ordinea procedurii civile si un asemenea obiect se păstrează pînă la
momentul cînd hotărîrea pronunţata in cauza civila devine irevocabila.
La păstrarea corpurilor delicte si a altor obiecte, la transmiterea lor pentru efectuarea
expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, precum si la transmiterea
cauzei altui organ de urmărire penala sau altei instanţe judecătoreşti trebuie sa fie luate masuri
pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea intre ele sau amestecul corpurilor
delicte ori al altor obiecte.
În cazul transmiterii cauzei, in documentul de însoţire, in anexele la el si in
informaţia anexata la rechizitoriu se indica toate corpurile delicte si alte obiecte care au
fost anexate la dosar si pe care îl însoţesc, precum si locul lor de păstrare daca ele nu sînt
anexate la dosar.
La transmiterea cauzei in care figurează corpuri delicte, organul care primeşte cauza
verifica prezenta obiectelor anexate la dosar in conformitate cu datele menţionate în
documentul de însoţire a cauzei. Despre rezultatele acestei verificări se face menţiune in
documentul de însoţire.
Legea procesual penală stabileşte unele reguli de comportament cu mijloacele materiale
de probă, care cheamă spre faptul asigurării păstrării acelui anturaj în care a fost depistat

28
mijlocul material de probă, de asigurat anexarea la dosar a acelor mijloace de probă, care într-
adevăr au conţinut probatoriu, şi nu de anexat la dosar materiale ce nu au conţinut probatoriu.
Obiectul numai atunci devine mijloc de probă, cînd este anexat prin ordonanţa respectivă la
materialele dosarului. Mijloacele materiale de probă necesită a fi apreciate în strînsă legătură
cu alte probe aflate în dosar, pe parcursul urmăririi penale cît şi dezbaterilor judiciare.30
Pînă la soluţionarea cauzei penale, procurorul, in faza urmăririi penale, sau, după caz,
instanţa dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal:
1) a produselor uşor alterabile;
2) a obiectelor necesare acestuia pentru viata cotidiana;
3) a animalelor domestice, păsărilor, altor animale care necesita îngrijire
permanenta;
4) a automobilului sau a unui alt mijloc de transport, daca acesta nu a fost sechestrat
pentru asigurarea acţiunii civile in cauza penala sau a posibilei confiscări speciale a bunurilor.
În cadrul soluţionării cauzei in fond se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile
delicte. In acest caz:
1) uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confiscate si predate
instituţiilor respective sau nimicite;
2) obiectele a căror circulaţie este interzisa vor fi predate instituţiilor respective
sau nimicite;
3) lucrurile care nu prezintă nici o valoare si care nu pot fi utilizate vor fi
distruse, iar in cazurile in care sunt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi
remise acestora;
4) banii si alte valori dobîndite pe cale criminala sau asupra cărora au fost
îndreptate acţiunile criminale, in baza sentinţei instanţei se trec in venitul statului.
Celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar daca aceştia nu sînt identificaţi, se trec
in proprietatea statului. In caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul
se soluţionează in ordinea procedurii civile;
5) documentele care constituie corpuri delicte rămîn in dosar pe tot termenul de
păstrare a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate;
6) obiectele ridicate de organul de urmărire penala, dar care nu au fost recunoscute
corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.

30

27. GABRIEL ION OLTEANU, MARIN RUIU ,,TACTICĂ CRIMINALISTICĂ

29
 Valoarea obiectelor alterate, deteriorate sau pierdute in urma efectuării expertizei
si a altor acţiuni legale se atribuie la cheltuielile judiciare. Daca aceste obiecte au
aparţinut învinuitului, inculpatului sau persoanei civilmente responsabile, contravaloarea
acestora nu se restituie. Daca aceste obiecte au aparţinut altor persoane, contravaloarea
lor se restituie, prin sentinţa, din bugetul de stat si poate fi încasata de la condamnat sau de
la partea civilmente responsabila.
În caz de achitare a persoanei, precum si in caz de scoatere de sub urmărire
penala pe temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute in cadrul
efectuării expertizei sau a altor acţiuni legale se restituie proprietarului sau posesorului
legal, indiferent de calitatea lui procesuala, din bugetul de stat.
În cazul in care corpurile delicte au fost transmise conform destinaţiei potrivit
prevederilor art.161 alin.(3), proprietarului sau, după caz, posesorului legal i se restituie
obiecte de acelaşi gen si calitate sau i se plăteşte contravaloarea lor pornind de la preturile
libere in vigoare la momentul compensării.

Clasificarea mijloaceror materiale de probă

a)Documentele
Constituie mijloc material de probă documentele care provin de la persoane oficiale,
fizice sau juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru
cauză ( art. 157 alin. 1 C.P.P.).
Din dispoziţiile art. 157 alin.l C.P.P., reiese că valoare probantă au
numai acele documente care:
- emană de la întreprinderi, instituţii şi orgainizaţii publice sau obşteşti,
de la persoane oficiale sau particulare;
- conţin ori atestă împrejurări care au importanţă pentru cauză.

Corpurile delicte, spre deosebire de procesele-verbale, reprezintă sursa iniţială

referitoare la anumite circumstanţe. Documentele sunt recunoscute ca mijloc de probă dacă
sunt respectate cerinţele de admisibilitate, pertinenţă, concludentă şi utilitate a acestora.
Modalităţile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite. Documentele
pot fi ridicate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale (spre exemplu, documentele
contabile ş.a.) sau pot fi prezentate la cererea organului de urmărire sau a instanţei (spre
exemplu, ancheta socială întocmită de serviciul de resocializare). În calitate de documente pot

30
fi recunoscute şi actele întocmite în urma unor controale, cum ar fi acte de revizie, rapoarte
etc.
În unele cazuri, documentul poate servi în calitate de corp delict, evident, atunci cînd
el conţine cel puţin unul dintre elementele menţionate în art. 158 C.P.P. Acestea se recunosc
drept corpuri delicte dacă există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea
infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul
acestor acţiuni, precum şi banii sau alte valori, ori obiecte şi documente care pot servi ca
mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea
persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.
Pentru a fi admisibil, documentul trebuie să corespundă anumitei forme prevăzută
pentru asemenea tip (cu semnăturile respective, aplicarea sigiliului etc.). La examinarea
infracţiunilor ce ţin de încălcarea atribuţiilor de serviciu, la materialele dosarului penal
trebuie să fie anexate şi instrucţiunile respective sau extrase din anumite instrucţiuni31.
La documente se atribuie nu numai actele scrise, dar şi scheme, grafice, date statistice,
datele conţinute în informaţii computerizate, descrieri ale anumitor procese şi persoane etc. În
calitate de probe pot servi, spre exemplu, datele care descriu condiţiile de viaţă şi educaţie ale
minorului, diferite rapoarte ale organului de poliţie, acte ale inspectorilor tehnici ş.a. în cazul
recidivei sunt solicitate şi documentele care confirmă termenul real de executare a pedepsei
pentru prima infracţiune.
În calitate de probe sînt recunoscute, de asemenea, şi actele medicale privind starea
sănătăţii învinuitului şi a victimei, dacă victima s-a tratat după infracţiune. În asemenea
situaţii sunt solicitate documente din instituţia medicală.
Ca mijloace de probă sunt recunoscute şi documentele care parvin de la cetăţeni,
întocmite atît la cererea organului de urmărire şi a instanţei, cît şi care nu au legătură cu
dosarul (diferite scrisori, cereri etc.). Nu poate fi recunoscută ca document caracteristica dată
de vecini sau colegii de serviciu. în caz de necesitate, aceste persoane pot fi audiate în calitate
de martori.
b)Corpurile delicte
Alin. (1) al art. 158 din CPP prezintă o caracteristică generală a temeiurilor de
recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte - acele obiecte din lumea materială
obiectivă cu ajutorul cărora s-a realizat latura obiectivă a infracţiunii (arma, în unele cazuri
mijlocul de transport, substanţele explozibile etc.). În cauze penale în care are importanţă
soluţionarea chestiunii privind înarmarea participanţilor, corpuri delicte pot fi recunoscute
3128
Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept procesual penal” Chişinău 2006

31
nu numai obiectele care sunt arme albe sau de foc în deplinul sens al cuvîntului, dar şi alte
arme, obiecte care s-au găsit la participanţii la infracţiune şi cu care pot fi cauzate leziuni
corporale. La fixarea obiectului este necesar de constatat dacă există indicii care să confirme
că posesorul îl deţinea la moment pentru a asigura eficacitatea atacului, care a fost scopul
concret al purtării unui asemenea obiect ş.a. Aceste împrejurări se stabilesc la audierea
făptuitorului32.
În calitate de obiecte care au păstrat urmele acţiunii criminale pot fi hainele cu urme de
deteriorări sau cu urme de sînge, lacăte cu urme de spargere ş.a. Dacă din unele motive urma
nu poate fi ridicată, va fi utilizată copia acesteia care a fost obţinută cu respectarea
prevederilor legale.
Descoperirea anumitor urme pe corpurile delicte şi obiectele care au păstrat indicii ale
acţiunilor criminale, cum ar fi lucrurile furate, banii în calitate de mită, poate dovedi faptul
aflării persoanei într-un loc concret etc33.
Certificatele care confirmă dreptul la hîrtiile de valoare sunt corpuri delicte numai în
cazul cînd acestea au fost falsificate. Certificatele originale vor figura în cauza penală în
calitate de documente.
La corpuri delicte se referă şi bunurile obţinute pe cale ilegală în infracţiuni ecologice,
cum ar fi braconajul (cu animale, peşti, copaci ş.a.). în calitate de corpuri delicte pot fi
recunoscute şi probele de aer, apă, sol în infracţiunile ecologice legate de poluarea aerului,
apei, solului ş.a.
După regula generală, corpurile delicte se păstrează anexate la dosar. Alte modalităţi
speciale de păstrare a corpurilor delicte sunt prevăzute de art. 159 din CPP.
Alin. (3) al art. 158 din CPP stabileşte şi alte condiţii de admisibilitate a obiectelor în
calitate de corpuri delicte. Obiectul trebuie să fie descris detaliat în procesul-verbal de
efectuare a acţiunilor procesuale enumerate în pct. 2) din alin. (3). În descriere se va atrage
atenţie deosebită asupra semnelor particulare ale obiectelor şi se va asigura posibilitatea de a
identifica obiectul din rîndul altor obiecte omogene (spre exemplu, numărul aparatajului sau
al armei etc.). Obiectele ridicate sunt sigilate în funcţie de volumul şi genul lor.
Prin "alte acţiuni" prevăzute de pct. 1) din alin. (3) sunt considerate fotografierea sau
filmarea obiectelor, copierea ş.a. Toate aceste acţiuni au drept scop evitarea unei substituiri
sau modificări esenţiale a acestora. în cazul cînd părţile prezintă un obiect, considerînd că
acesta poate fi recunoscut în calitate de corp delict, este obligatoriu de a audia în prealabil

3229
Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, ,,Procedura Penală” partea generală, Chişinău 2004
3330
Vasile Păvăleanu ,,Drept Procesual Penal” partea genarală, Bucureşti 2001

32
părţile în calitatea pe care o poartă acestea în proces (fie bănuit, învinuit, inculpat, fie victimă
sau parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă).
Conform regulii generale, corpurile delicte trebuie să se păstreze în dosar, împachetate
şi sigilate. Corpurile delicte care nu pot fi păstrate împreună cu dosarul, de regulă, sunt lăsate
la locul unde au fost descoperite, în cele mai dese cazuri acest fapt fiind condiţionat de
volumul lor. Corpurile delicte sunt lăsate în păstrare persoanelor cu funcţii de răspundere de la
întreprinderi, organizaţii etc.

c)Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale.

Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale sunt acte scrise, în care ofiţerul de urmărire
penală, procurorul sau instanţa fixează ordinea şi consecutivitatea efectuării acţiunilor
procesuale, circumstanţele constatate la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi cererile
participanţilor la acţiunea procesuală34.
Cu toate că în art. 163 sunt enumerate acţiunile procesuale, procesele-verbale ale cărora
pot fi recunoscute ca mijloace de probă, această enumerare nu este exhaustivă. Instanţa de
judecată, în funcţie de caz, poate recunoaşte şi alte procese-verbale în calitate de mijloace de
probă, dacă aceste acţiuni au fost efectuate în conformitate cu Codul de procedură penală şi
procesele-verbale au fost întocmite în conformitate cu Codul de procedură penală.
Forma procesual penală determină caracterul înscris al procesului penal. întocmirea
documentelor procesuale în conformitate cu legea este o condiţie de respectare a formei
procesual penale. Documentele procesuale reflectă îndeplinirea cerinţelor legii şi sînt în unele
cazuri mijloace de fixare a probelor.
Legea procesual penală nu formulează cerinţele generale cărora trebuie să corespundă
documentele procesuale. În unele cazuri se stipulează forma şi conţinutul documentelor (de
exemplu, rezoluţia de pornire a urmăririi penale), în alte cazuri documentele sînt numai
nominalizate de lege (de exemplu, sesizarea cu privire la măsurile pentru înlăturarea cauzelor
şi condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii).
Pe parcursul derulării procesului penal se întocmesc diverse documente. Clasificarea lor
în funcţie de mai multe criterii, permite de a le sistematiza şi a le reda în linii mari esenţa.

3431. Theodor Mrejeru ,,Drept Procesual Penal” Ed. SYLVI, Bucureşti 2001, 206 pag

33
După atribuţia la dosarul penal deosebim documente obligatorii (proces-verbal, ordonanţă,
concluzie de învinuire etc.) şi facutative (comunicare, interpelare, borderou etc.).
Primele se întocmesc în toate cazurile penale, celelalte în unele cauze pot lipsi. În
funcţie de conţinut destingem ordonanţe, rezoluţii şi procese-verbale. Ordonanţele şi
rezoluţiile sînt actele procesuale întocmite de persoana care efectuează urmărirea penală sau
procuror cu ocazia formulării şi motivării deciziilor în cadrul procesului penal
În procesul-verbal se oglindeşte faptul că conţinutul lui a fost adus la cunoştinţa tuturor
participanţilor la acţiunea procesuală şi lor le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile
respective. Procesele-verbale de altfel ca şi ordonanţele se iscălesc de persoana care le-a
întocmit, precum şi de alte persoane: interpret, apărător etc..
La rîndul lor procesele verbale pot fi clasificate în raport de conţinutul acţiunilor
procesuale redate:
1) Procese-verbale care sînt o formă de fixare a mijlocului respectiv de probă
(procesele-verbale de audiere a bănuitului, învinuitului, martorului etc.);
2) Procesele-verbale care sînt mijloace independente de probă şi confirmă faptele
stabilite în timpul efectuării acţiunilor de urmărire penală (procesele-verbale de cercetare la
faţa locului, de prezentare spre recunoaştere, de examinare corporală etc.);
3) Procesele-verbale care se întocmesc pentru a relata îndeplinirea cerinţelor legii
procesual penale (procesele-verbale de notificare a învinuitului despre dispunerea expertizei,
de prezentare învinuitului şi apărătorului său materialele dosarului penal etc.). În literatura de
specialitate se întîlnesc şi alte clasificări în funcţie de alte criterii.
Astfel, în funcţie de fază, persoanele care le întocmesc se diferenţiază documentele
prejudiciare şi judiciare. În dependenţă de atribuţie la fixarea probelor se divizează în
documente care fixează efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi documente care fixează
alte acţiuni şi activităţi procesuale. Documentele procesuale se mai împart în colegiale -
emise în mod colectiv de mai mulţi subiecţi (sentinţa, spre exemplu) şi individuale - de un
singur subiect (ordonanţa, spre exemplu).
În noţiunea de procese-verbale ale acţiunilor procesuale sunt incluse doar actele
procesuale întocmite de către subiecţi competenţi. În cazul întocmirii altor procese-verbale,
acte etc. acestea vor fi recunoscute ca document.
O condiţie obligatorie a admisibilităţii proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale în
calitate de mijloc de probă este corespunderea lor cu art. 260 şi 336 şi corespunderea cu
prevederile legale privind efectuarea acţiunii procesuale concrete.

34
 Procesele-verbale prevăzute de art. 163 vor fi recunoscute ca mijloace de probă doar în
cazul cînd aceste acte vor conţine date care pot fi utilizate în calitate de probă. Astfel, nu va
servi ca mijloc independent de probă procesul-verbal de audiere a persoanei. În cazul
prevăzut de alin. (3) al art. 109 (audierea martorului fără prezentarea lui la judecarea cauzei)
procesul-verbal de audiere va fi ca mijloc de probă, deoarece însuşi martorul nu va putea de-
pune declaraţii. La interceptarea convorbirilor telefonice, spre exemplu, va fi considerat
mijloc de probă procesul-verbal doar dacă în el va fi descris detaliat conţinutul convorbirilor
telefonice. În asemenea situaţii, în calitate de mijloc de probă separat va fi şi fonograma. La
aprecierea proceselor-verbale în calitate de mijloc de probă se aplică regula generală privind
admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea.

d)Înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtători de

informaţie
Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic,
magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile
prezentului cod, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind
pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului
in cauza respectivă (art. 164 C.P.P.)

Fotografiile sînt utilizate în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor, fiind

adesea efectuate şi ataşate la dosar, cu ocazia derulării diferitelor procedee probatorii, ca
modalitate de fixare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă etc. Legiuitorul nu
spune ce caracter vor avea acestea, ori ce condiţii vor trebui să îndeplinească fotografiile,
pentru a servi ca mijloc de probă.
Înregistrările audio sau video, fotografiile sau alte modalităţi de înregistrare se anexează
la dosar şi se păstrează sigilate în condiţiile în care ar fi exclusă posibilitatea pierderii
informaţiei, folosirii informaţiei de către alte persoane, multiplicării informaţiei, inclusiv în
condiţiile care ar asigura menţinerea calităţii înregistrării pentru a putea fi cercetată32.

5.1 PROCEDEE SPECIALE DE DESCOPERIRE, RIDICARE A

MIJLOACELOR

35
 MATERIALE DE PROBĂ
Între procedeele de descoperire şi ridicare a mijloacelor de probă un loc deosebit îl
ocupă cercetarea la locul săvîrşirii infracţiunii. În contextul acestei instituţii, prin locul faptei
trebuie să se aibă în vedere atît sensul dat prin dispoziţiile art.118 CPP RM, cît şi locul unde
s-au descoperit urmele infracţiunii ori în care s-au extins urmările ei.
Cercetarea la faţa locului este una dintre cele mai importante activităţi care se desfăşoară de
către organele judiciare în vederea realizării scopului procesului penal. Legiuitorul român
reglementează cercetarea la faţa locului în cadrul art. 129 din Codul de Procedură Penală, ca
fiind activitatea desfăşurată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,
atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii
infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi
starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea1.
Analizând definiţia legală, apreciez că, ceea ce ţine de esenţa acestei activităţi, este
complexitatea conferită de mai multe laturi acţionale ce se îmbină, în scopul de a oferi cât mai
multe informaţii anchetei penale. Detaliind enunţul legal, se poate observa că, în cadrul
cercetării la faţa locului: → se vor face constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii
infracţiunii; → se vor stabili poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă; → se vor stabili (
în măsura în care este posibil, prin efectuarea doar a acestei activităţi – lucru puţin probabil, în
totalitate, dat fiind caracterul dinamic şi complex al anchetei penale ) împrejurările în care a
fost săvârşită fapta penală. Cercetarea la faţa locului este o activitate integrată în ancheta
penală. Nefiind locul unde să poată fi analizate unele considerente, legate de managementul şi
gestionarea anchetei, trebuie, totuşi, subliniat faptul că activitatea de cercetare la faţa locului,
efectuată cu profesionalism, poate contribui, în mod fundamental, la lămurirea unor
probleme11 pe care, în ansamblu, cercetarea uneia sau alteia dintre activităţile ilicite, trebuie
să le rezolve. Desigur, despre necesitatea efectuării cercetării la faţa locului, se pot spune mult
mai multe, eu, în cadrul acestei secţiuni, pe care nu o doresc foarte extinsă ca volum, mă
limitez în a arăta faptul că, această activitate trebuie efectuată, chiar şi în condiţiile în care
primele date nu indică un mod de operare, ce prin natura sa, să impună, cu necesitate, apariţia
unor urme, care să reclame căutarea, fixarea, ridicarea, analizarea şi interpretarea lor.
Refuzul organului judiciar de a se deplasa la faţa locului din comoditate sau ignoranţă,
lipseşte ancheta de una dintre cele mai valoroase activităţi, prin care pot fi cunoscute date
importante, cu privire la activitatea ilicită cercetată.
Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex fixat în
dispoziţiile aceluiaşi articol, unde se arată că se poate efectua această activitate cînd este

36
necesar de descoperit urmele infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili
circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, cît şi fixarea
lor.
În anumite cazuri, cercetarea la faţa locului pentru clarificarea anumitor circumstanţe
privind săvîrşirea infracţiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la
instituţii sau persoane fizice sau efectuarea de percheziţii.
Pentru ca cercetarea la faţa locului să-şi manifeste importanţa decisivă pe care o are în
opera de aflare a adevărului în cauzele penale, se impune ca organele de urmărire penală care
o efectuează să uzeze în cele mai bune condiţii de tactică, metodica şi tehnica descoperirii şi
fixării urmelor infracţiunii şi să se folosească la nevoie de realizările tehnico-ştiinţifice cele
mai noi.35
Obiectele descoperite în cazul cercetării la faţa locului sînt examinate la locul efectuării
acestei acţiuni de urmărire penală şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal
al acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai
îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea le examinează în
sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta obiectele şi documentele se împachetează,
se sigilează, se semnează pachetul şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art.
118 aliniatul 4 C.P.P).
În cercetarea infracţiunilor săvîrşite cu violenţă faţă de o personalitate (cauzarea
leziunilor corporale grave, violul, jaful, tîlhăria, şantajul ş.a.) pentru constatarea caracterului şi
gradului de vătămare a sănătăţii, obligatoriu se efectuează expertiza medico-legală. Uneori,
pînă la efectuarea expertizei , organul de urmărire penală recurge la examinarea corporală a
victimei, bănuitului, învinuitului, chiar şi a martorului, pentru a constata dacă nu sunt lăsate
urme ale infracţiunii sau alte semne particulare. Una din principalele sarcini ale examinării
corporale este căutarea urmelor legate de contactul direct la victimei cu infractorul. De regulă,
atare urme nu se observă cu ochiul liber. Este vorba, în primul rînd, de fire de păr, ţesătura
îmbrăcămintei şi alte microurme lăsate de infractor pe corpul şi îmbrăcămintea victimei.36
Descoperirea pe corpul victimei a microurmelor sau a microobiectelor poate reda şi
confirma alte probe (de exemplu: depoziţiile părţii vătămate, depoziţiile martorilor, rezultatele
cercetării la faţa locului), precum că faţă de ea a fost aplicată violenţa, ori au fost folosite
chiar arme.

3533
I.Anghelescu “Expertiza fonobalistică judiciară”, Bucureşti 1985
3634
Лупинская А., Уголовный процесс России, Москва 2001.

37
 Examinarea corporală împreună cu specialistul permite lărgirea orizontului şi
cunoştinţelor privind mecanismul comiterii infracţiunii, personalitatea infractorului, a
modului de efectuare şi obţinere a probelor pentru identificarea făptuitorului.
Victima trebuie să fie examinată corporal imediat după ce a dat depoziţii referitoare la
circumstanţele în care i-a fost cauzat prejudiciu material, fizic, moral.
Durata efectuării examinării corporale nu are importanţă în cazurile cînd scopul
efectuării acestei acţiuni este orientat spre constatarea unor semne particulare, cum ar fi:
tatuaje, pete de la naştere ş.a. şi atunci cînd se primesc probe de sînge, salivă, fire de păr de la
persoanele examinate.
Bineînţeles, aprecierea gradului leziunilor corporale şi a caracterului acestora pot fi
constatate numai în urma expertizei medico-legale, dar, cu ocazia efectuării examinării
corporale, leziunile corporale şi microurmele se depistează, apoi se fixează în procesul-verbal,
anexîndu-se fotografiile corespunzătoare, care mai apoi servesc ca mijloace de probă. Este
recomandabil ca fotografiile să fie efectuate pe peliculă color.
Alte procedee speciale de acumulare a mijloacelor materiale de probă sunt examinarea
şi exhumarea cadavrelor. Organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în
lipsa acestuia – cu participarea unui alt medic, efectuează examinarea exterioară a cadavrului
la locul unde a fost descoperit. În caz de necesitate de către organul de urmărire penală, pentru
examinarea cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la
instituţia de expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierdere,
deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia (art.120 C.P.P).
Conform art.121 aliniatul 1 C.P.P Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei
motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu
înştiinţarea rudelor.
Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul
medicinii legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologic din localitate.
După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea
altor investigaţii.
Despre efectuarea examinării cadavrului cît şi despre exhumarea cadavrului se
întocmeşte proces-verbal în conformitate cu prevederile art.260-261 C.P.P, în care detailat se
expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatul acţiunii procesuale respective, particularităţile
mijloacelor tehnice utilizate (art.124 C.P.P).
Este posibil ca anumite obiecte şi documente ce pot servi ca mijloc material de probă în
procesul penal să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în care

38
organele judiciare trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea cauzelor penale. În
acest sens în art.126 C.P.P. se arată că organul de urmărire penală este în drept să ridice
obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau
materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea.
Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală care se deosebeşte de
percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atît a documentelor sau obiectelor care au
legătură cu cauza penală, cît şi a locului unde acestea se găsesc.
În cazul în care documentele ce necesită a fi ridicate conţin informaţii care constituie
secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile
telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.126 aliniatul 2 C.P.P.).
Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza ordonanţei
motivate a organului de urmărire penală.
La efectuarea ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa
persoanei la care se face ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care
reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se
invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei locale (art.127 aliniatul 2 C.P.P.).
Pînă la începerea ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire
penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face ridicarea copia de pe
ordonanţa respectivă37.
La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul
organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi
ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau
documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care
efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării
acesteia (art.128 aliniatul 4 C.P.P.).
Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezentate la
efectuarea percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul
percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de
faptul dacă au sau nu legături cu cauza penală38.
Procedura de ridicare a obiectelor şi documentelor în localurile misiunilor diplomatice
este aceeaşi ca în cazul efectuării percheziţiei şi este consemnată în prevederile art.129 C.P.P.

3735
Кисеев Н.М. ,,Уголовный процесс” Кишинэу 2006
3836
Revista "Legea şi viaţa 't nr. 3 din 1993

39
 Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează ridicarea de obiecte şi
documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.. Dacă, o dată
cu procesul-verbal se întocmeşte o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, aceasta
se anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi
li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi
declaraţiile făcute de aceste persoane.
Consacrînd inviolabilitatea domiciliului, codul de procedură penală, în art.12 aliniatul 1,
arată că: „Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal,
nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau
deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de Codul de procedură penală”.

Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele şi înscrisurile pe

care le poate da la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei
penale.

În practică efectuarea percheziţiei se poate impune în mod frecvent în cazul unor

infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin domeniul „deţinere”.

Importanţa percheziţiei ca procedeu de investigaţie a fost subliniată în literatura de

specialitate, unde se arată că percheziţia asigură „procurarea unor mijloace materiale de probă
indispensabile”, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei.

Potrivit art.125 aliniatul1 C.P.P organul de urmărire penală este în drept să efectueze
percheziţie dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a
presupune întemeiat că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se
pot afla instrumente ce au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe
urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru
cauza penală.

Obiectele căutate prin percheziţie sînt determinate de specificul infracţiunii ce face

obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri vor fi căutate obiecte folosite la
săvîrşirea acestuia, ca, de exemplu: arma de foc, cuţitul etc37.

Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperii unor persoane căutate, precum şi a

unor cadavre umane sau de animale (art.125 aliniatul 2 C.P.P).

Pentru ca percheziţia să aducă la rezultatele scontate, se impune ca ea să aibă o anumită

planificare şi să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate.

40
 Organul de urmărire penală poate face percheziţii domiciliare în baza ordonanţei
motivate numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.125 aliniatul 3 C.P.P).

În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate
fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu
mai tîrziu de 24 ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei
efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea
acestei acţiuni procesuale (art.125 aliniatul 4 C.P.P).

În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie

confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte
percheziţia ca fiind ilegală (art.125 aliniatul 5 C.P.P).

Conform art.129 C.P.P. în localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în

care locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia se poate efectua
numai la cererea sau cu consimţămîntul şefului misiunii diplomatice respective.
Consimţămîntul şefului misiunii diplomatice pentru efectuarea percheziţiei se cere prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. La efectuarea percheziţiei
în localurile menţionate mai sus este obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant
al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia întocmeşte un

proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261. Procesul-verbal al percheziţiei trebuie să
conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de
Codul de procedură penală, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane. Procesul-verbal
de percheziţie se aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor
acţiuni procesuale şi sînt prezente la efectuarea lor fapt care este confirmat prin semnătura
fiecăruia dintre ele. Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie
împachetate şi sigilate chiar la locul percheziţiei, despre ce se face menţiune în procesul-
verbal respectiv. Pachetele se sigilează şi se semnează de către persoana care a efectuat
percheziţia. Toate obiectele şi documentele ridicate în timpul percheziţiei trebuie să fie
enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată indicîndu-se exact numărul, măsura,
cantitatea, elementele lor caracteristice şi pe cît e posibil valoarea lor (art.131 C.P.P.).

Alături de percheziţia domiciliară, legea (art.130 C.P.P.) reglementează şi percheziţia

corporală, care se efectuează în vederea căutării de obiecte şi de documente aflate asupra unei
persoane care constituie mijloace materiale de probă. Percheziţia corporală se efectuează de

41
către organul de urmărire penală care a dispus-o, care, în prealabil, trebuie să se legitimeze şi ,
în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizarea judecătorului de instrucţie.

În cazurile în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi,

reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au
importanţă pentru cauza penală care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la
care se efectuează aceste acţiune de urmărire penală.39
Sechestrarea corespondenţei poştale este stipulată în secţiunea V art.133 C.P.P. care
arată că în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că corespondenţa poştală a
bănuitului, învinuitului, expediată de către ei sau expediată lor de către alte persoane poate
conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una sau mai multe
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee probatorii nu
pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să sechestreze corespondenţa
poştală a persoanelor indicate.
Mijloacele materiale de probă pot fi acumulate şi prin sercestarea corespondenţei
poştale telegrafice. La corespondenţa poştală se referă următoarele obiecte care pot fi
sechestrate: scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere
poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi poşta electronică care constituie mijloace
materiale de probă.

Despre sechestrarea corespondenţei poştale procurorul care conduce sau efectuează

urmărirea penală întocmeşte ordonanţa, care este prezentată judecătorului de instrucţie sau
după caz, instanţei judecătoreşti pentru autorizare, în ordonanţă trebuie să fie în particular
indicate: motivele dispunerii sechestrării corespondenţei, denumirea instituţiei poştale asupra
căreia se dispune obligaţiunea de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei sau
persoanelor, corespondenţa cărora trebuie să fie reţinută; adresa exactă a acestor persoane;
genul corespondenţei care se sechestrează şi durata acţiunii. Prelungirea duratei sechestrării
corespondenţei se efectuează în condiţiile Codului de procedură penală.

Ordonanţa despre sechestrarea corespondenţei poştale cu autorizaţia corespunzătoare se

transmite şefului instituţiei poştale respective, pentru care executarea acestei ordonanţe este
obligatorie.

Şeful instituţiei poştale imediat comunică organului care a emis ordonanţa despre
reţinerea corespondenţei indicate în aceasta.

3937
Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti, 2003.p 219

42
 Sechestrarea corespondenţei poştale poate fi anulată de către organul de urmărire penală
care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic superior, de către judecătorul de
instrucţie, după expirarea termenului de sechestru stabilit, dar în orice caz nu mai tîrziu de
terminarea urmăririi penale.

Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu

utilizarea mijloacelor tehnice( este prevăzută de art.135 C.P.P., şi se efectuează de către
organul de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către
judecătorul de instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional
de grave.Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată
de pînă la cel mult 30 zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive
temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării
comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. În orice caz interceptarea comunicărilor nu poate dura
mai mult decît pînă la terminarea urmăririi penale.

Interceptarea comunicărilor trebuie să fie ridicată înaintea expirării duratei pentru care a
fost autorizată îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.
Judecătorul de instrucţie în cadrul urmăririi penale, după terminarea interceptării
autorizate, solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală,
anunţă în termen rezonabil dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale în scris
persoanele, convorbirile cărora au fost interceptate şi înregistrate.
Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptările şi înregistrarea
comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale şi secretul corespondenţei
şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii conform prevederilor art.178 şi 315
C.P. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.
Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, comunicărilor organul de urmărire
penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-261 C.P.P., în care
suplimentar se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau
numerele de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin
care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi
ora fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.
Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de
urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit
sau conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă
decît cea în care se desfăşoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se

43
anexează, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul
organului de urmărire penală.Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris, a
acestora şi procesul-verbal al interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen
de 24 ore, procurorului, care apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza
respectivă şi, în acest sens, întocmeşte un proces-verbal.

Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în

scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie
care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat40.
Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, nimicirea
înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate pînă la
depozitarea dosarului la arhivă.Mijloacele materiale de probă dobîndite în condiţiile art.135 şi
137 C.P.P. pot fi verificate prin expertiza tehnică dispusă de către instanţa de judecată la
cererea părţior sau din oficiu. Conform instrucţiunilor aprobate prin ordinul MAI RM nr.332
din 20.09.06 au fost stabilite regulile unice de ridicare, evidenţă, păstrare şi transmitere,
precum şi procedura de executare a hotărîrilor acestor organe în privinţa corpurilor delicte,
obiectelor de preţ şi altor mijloace materiale de probă pe cauzele penale în procesul urmării
penale.În procesul urmăririi penale, ofiţerii de urmărire penală, sunt obligaţi să ridice: corpuri
delicte; obiecte şi documente, interzise de a fi puse în circulaţie (dacă proprietarul nu dispune
de autorizaţia de procurare şi păstrare); acte de identificare a persoanei, decoraţii cu
documente nominative ale învinuiţilor (inculpaţilor), bănuiţilor arestaţi; bani şi alte obiecte de
preţ, depistate în procesul sechestrării averii învinuitului (inculpatului), asupra cărora poate fi
aplicată perceperea cu scopul reparării prejudiciului material sau executării sentinţei în
privinţa confiscării averii.

Corpuri delicte sunt recunoscute obiectele, în cazul în care există temeiuri de a

presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor
criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte
şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea
circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori
atenuarea răspunderii penale41.
Ridicarea decoraţiilor, medaliilor cu documente nominative, insignelor şi documentelor
de acordare a titlurilor onorifice ale Republicii Moldova se efectuează în cazurile: stabilirii
apartenenţei lor persoanei învinuite (bănuite) de săvîrşirea infracţiunii grave, deosebit de
4038
I. Neagu „TRATAT DE PROCEDURĂ PENALĂ” B.2000
41
Nicolaie Volonciu “Drept procesual penal” B. 1996 p,201

44
grave sau excepţional de grave; depistării decoraţiilor şi documentelor nominative, a căror
apartenenţă şi drept de a fi purtate nu sunt stabilite; imposibilităţii asigurării integrităţii lor la
arestarea învinuitului (bănuitului).

6. CONCLUZIE:

Probele reprezintă o mare importantă în procesul penal. De aceea, prezenta lucrare a

avut ca obiectiv examinarea tuturor direcţiilor ce ţine de probe, are ca scop analiza legislaţiei
în domeniu, examinarea sub toate aspectele a realizărilor în planul juridic. Reeşind din
prezenta lucrare putem face concluzia că probele este o instituţie a părţii generale a CPP, are
mari repercusiuni asupra părţii speciale. Necunoaşterea aspectelor legate de probe a
procedeelor de descoperire si ridicare, adică neînţelegerea corectă a acestotra duce la
împedicarea înfăptuirii justiţiei.
În rezultatul studierii rolului şi locului organului de urmărire penală în acumularea
mijloacelor materiale de probă am constatat că are un rol activ în scopul aflării adevărului
obiectiv într-o cauză penală, după părerea mea rolul organului de urmărire penală constă nu
numai în administrarea probelor, folosirea diferitor procedee de descoperire si ridicare a
acestora de acuzare a învinuitului, dar este obligat şi să elucideze toate circumstanţele cauzei
cît de învinuire atît şi pe cele de justificare a învinuitului.
Scopul de bază la elaborarea prezentei lucrări a fost cercetarea concepţiilor legale şi
doctrinale atît a autorilor autohtoni, cît şi a autorilor din străinătate, de asemenea analiza
legislaţiei atît a Republicii Moldova, cît şi a altor state, cum sunt: Romînia, Rusia,S.U.A.a
elaboÎn urma investigării a temei date şi anume Teoria genarală a probelor în procesul penal
am constat că în general aceasta este suficient reglementată în CPP, însă urmează a fi aplicată
corect în practică.
Lucrarea a fost făcută cu încercări de a definitiva probele si procedeele acestora,
noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă şi mijloacele materiale de probă. La fel au fost
analizate declaraţiile persoanelor participante la procesul penal şi condiţiile audierii lor. Un
rol cu totul aparte a fost acordat procedeelor speciale de obţinere a declaraţiilor și cercetării la
fața locullui deoarece, despre necesitatea efectuării cercetării la faţa locului, se pot spune mult
mai multe, eu, în cadrul acestei secţiuni, pe care nu o doresc foarte extinsă ca volum, mă
limitez în a arăta faptul că, această activitate trebuie efectuată, chiar şi în condiţiile în care

45
primele date nu indică un mod de operare, ce prin natura sa, să impună, cu necesitate, apariţia
unor urme, care să reclame căutarea, fixarea, ridicarea, analizarea şi interpretarea lor
Respectînd normele procesual-penale şi regulile ştiinţifice de administrare a probelor,
putem stabili starea reală, adică adevărul, care constituie de fapt scopul final şi valoarea
fundamentală ale probaţiunii.
În lucrare la fel a fost făcută o delimitare a mijloacelor de probă şi mijloacelor
materiale de probă , fiind analizat fiecare mijloc în parte, aceasta dînd lucrării un aspect cu
totul aparte.
Conţinutul de fapt al lucrării mi-am propus şi după părerea mea cu succes l-am realizat ,
în care au fost făcute referiri de la istoricul probelor, noţiunea şi clasificarea probelor,
tipurile mijloacelor de probă pînă la modul de acumulare şi păstrare a lor. După părerea mea
ar fi de dorit studierea mai profundă a subiectului în cauză de către procesualiştii din ţara
noastră, deoarece este evident că cadrul legal autohton a rămas în urmă faţă de cercetătorii
altor state.
Fără îndoială că lucrarea de faţă nu a abordat problema pusă în discuţie totalmente
completînd acele goluri care stau la baza problemei puse în discuţie, ea nu poate fi considerată
decît ca o încercare, ca un început în rezolvarea sarcinilor actuale ce stau în faţa tuturor
organelor şi persoanelor abilitate prin lege cu obligaţii de a pune în aplicare mijloacele
materiale de probă . Vor fi necesare încă multe alte lucrări pentru a studia şi releva importanţa
probaţiunii în procesul penal şi în special problema vizînd mijloacele de probă în activitatea
de urmărire penală.
Probele dobîndite şi utilizate conform Codului de procedură al RM ar plasa organele
de justiţie printre ţările cu o legislaţie de procedură penală modernă, caracteristică statului de
drept.
Însuşi probele reprezintă acele elemente pe baza cărora începe urmărirea penală,
desfăşurarea urmăririi penale şi se termină cu transmitera cauzei în judectă. Probele stau în
faţa judecătorului ca pe o balanţă la ce urmează a fi apreciate după propria lor convingere,
formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.
Speră că această lucrare va constitui un bun material ştiinţific pentru studierea
problemei a probelor în procesul penal.

46
47
7. BIBLIOGRAFIE:
1. Constituţia Republicii Moldova 29 iulie 1994, cu modificările ulterioare.
2. Codul de Procedură Penală, nr. 122-XV din 14 martie 2003, cu modificările
ulterioare.
3. Codul Penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18.04.2002 cu modificările
ulterioare.
4. Legea cu privire la Procuratură, nr. 902-XII, din 29.01.1992, cu modificările
ulterioare.
5. Legea nr. 1545-ХШ din 25.02.98 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat
prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală ale procuraturii şi instanţelor
judecătoreşti.
6. Legea nr.1086-XIV din23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară, conststările
tehnico-ştiinţifice şi medico legale
7. GABRIEL ION OLTEANU, MARIN RUIU ,,TACTICĂ CRIMINALISTICĂ ,, ISBN: 978-
973-88201-4-2 © Editura AIT Laboratories
8. Iulia Chiolca ,,Probele in Procesul penal,,practica judiciara pag.339
9. Stancu Emilian "Criminalistica", Ed. Actami, Bucuresti, 1999;
10. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 "Cu privire la
practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea),
transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a
muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a
muniţiilor".)
11. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind
practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la con-
fiscarea averii"
12. Instrucţiuni privind modul de ridicare, evidenţă, păstrare şi transmiterea corpurilor
delicte aprobate prin ordinul MAI nr.332 din 20.09.06
13. Mihai Apetre ,,Dret Procesual Penal’’vol.I, Ed. OSCAP PRINT, Bucureşti 1999,
402 pag., ISBN 973-9264-52-2
14. Theodor Mrejeru ,,Drept Procesual Penal” Ed. SYLVI, Bucureşti 2001, 206 pag.
ISBN 973-9488-218
15,. Tudor Osoianu ,,Procedura Penală” curs introductiv, Partea Generală, Chişinău
2000, 98 pag. ISBN 9975-9549-1-X
16,. Gheorghită Mateuţ ,,Procedura Penală” vol.II, partea genarală, Iaşi 1997, 233 pag.,
ISBN 17,. Alexandru Pintea ,,Drept Procesual Penal” vol.II, partea generală şi partea
specială, Ed.LUMINA LEX, Bucureşti 2002, 599 pag., ISBN 973-588-460-7
18,. Carmen Silvia Paraschiv ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti
2002, 766 pag., ISBN 973-588-561-1
19,. Тудор Осояну ,,Уголовно процесуальное право Республики Молдовы” курс
лекцый, Кышинэу 2001, 162 стр.
20. Roman D. ,,Formele Procesului penal” Analele ştiinţifice ale USM, seria socio-
umane, vol.I, Ed. Prut internaţional, Chişinău 2000, 354 pag., ISBN 978-9952-458-2
21. Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, ,,Procedura Penală” partea generală, curs
universitar, Chişinău 2004, 256 pag., ISBN 9975-9835-5-3
22 . Igor Dolea, Victor Zaharia, Sorin Hanganu, ,,Justiţia Penală şi Dreptutile
Omului” cercetare sociologică, Ed. Prut Internaţional, Chişinău 2004, 99pag., ISBN
9975-69-558-2
23. Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept Procesual Penal” Ed. Cartier, Chişinău
2005, 948 pag., ISBN 9975-79-343-6

48
 24. Gheorghe Florian, Victor Zaharia, ş.a., ,,Probaţiunea preesenţială în privinţa
minorilor” Chişinău 2005, 179 pag., ISBN 9975-9890-6-5
25. Gladchi Gh., Mariţ A., ş.a., ,,Noua legislaţie penală şi procesual penală” Ed.
Cartier, Chişinău 2007, 240 pag., ISBN 978-9975-9511-9-7
26. Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept procesual penal” partea generală, vol.I,
Chişinău 2006, 335 pag., ISBN 978-9975-940-

8. ANEXE:

ORDONANŢĂ
de ridicare a mostrelor

or. Rîşcani 13 ianuarie

2015

Ofiţerul superior urmărire penală al SUP a IP Rîşcani, locotenent de

poliţie Bologa Vasile, examinînd materialele cauzei penale cu nr. 2014300160,-

C O N S T A T:

La 06 iunie 2014, organul de urmărire penală din cadrul IP Rîşcani, a fost

sesizat despre săvîrşirea infracţiunii prin plîngerea cet. Poduri Lia Gheorghe, din
care rezultă, că la 05.06.2014, la ora 23 45, în timp ce se afla în locuința sa din
satul Șaptebani raionul Rîșcani, a fost atacată de o persoană necunoscută, care
era mascată cu o cagulă pe cap și avînd un pistol în mînă, a îmbrîncit-o de cîteva
ori, unde sub amenințări cu omorul a dobîndit de la ea 11 500 lei și un telefon
mobil de model „Nokia 1650”, în valoare de 2 000 lei, astfel, fiindu-i cauzată o
daună materială considerabilă, în sumă totală de 13 500 lei.
Luînd în consideraţie că în cadrul acţiunilor de urmărire penală, urmează a

fi numită expertiza medico-biologică, iar pentru aceasta este necesar de colectat

mostre de sînge, unghii, păr și amprente digitale de la cet. Costachi Iuri Boris,

conducîndu-mă de prevederile art.154 Cod de procedură penală,-

D I S P U N:

1.De la cet. Costachi Iuri Boris a ridica următoarele:

49
 - a colecta mostre de sînge;

- a colecta mostre de unghii de la mîna dreaptă și stîngă;

- a colecta mostre de păr;

- amprente digitale.

2.A aduce ordonanţa în cauză la cunoştinţa persoanelor cointeresate.

3.Mostrele de sînge, păr și unghii urmează a fi expediate la Centrul

Medicină Legală mun. Chişinău împreună cu ordonanţa de numire a expertizei

biologice.

Ofiţer superior urmărire penală al SUP

a IP Rîşcani, locotenent de poliţie Bologa
Vasile

Ordonanţa mi-a fost adusă la cunoştinţă „___” ianuarie 2015.

_____________
semnătura

PROCES-VERBAL

DE RIDICARE

_______________________________ „_____”____________20___

50
localitatea data întocmirii

Organul de urmărire penală reprezentat de ofiţerul urmării penale

___________________________________________________________________
__________________ funcţia, numele şi prenumele persoanei care îl întocmeşte

___________________________________________________________________
__________________în temeiul cauzei penale
________________________________________________________________

cu participarea:

specialistului
___________________________________________________________________
__________________

numele, prenumele, domiciliu competenţa, în ce relaţii se află cu persoanele care

participă la acţiunea respectivă

_______________________________________________________________

___________________________________________________________________
__________________căruia i-au fost comunicate drepturile şi obligaţiile prevăzute
de art.87 C.P.P., despre răspunderea pentru refuzul s-au eschivarea de aşi îndeplini
obligaţiile, prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, conform art.312 CP a
fost prevenit.

__________________________

semnătura specialistului

Trăducător
___________________________________________________________________
_____________

Numele, prenumele, domiciliu

___________________________________________________________________
________________________________

a fost avertizat asupra răspunderii ce o poartă conform art. 312 C.P. al Republicii
Moldova pentru traducere intenţionat incorectă.

______________________________

semnătura trăducător

51
Persoana la care se efectuează ridicarea (în lipsa acesteia - membrii adulţi ai
familiei sau reprezentanţii autorităţii executive a administraţiei publice locale) ,
căreia i-au fost explicat dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire
penală şi să facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate
în prezentul proces.

___________________________________________________________________
__________________

datele de identitate ale persoanei la care se efectuează ridicarea (care participă la

efectuarea ridicarea)

___________________________

semnătura

Respectînd dispoziţiile articolelor 126, 127, 128, 129 C.P.P. a efectuat ridicarea
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
____________________________________

adresa, localitatea, numele proprietarului

___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
____________________________________ despre care fapt, în corespundere cu
articolele 131, 260, 261 C.P.P. a întocmit prezentul proces verbal.

Ridicarea a început la ora _____şi _____ min. şi s-a încheiat la ora ____ şi _____
min.

Reprezentatul organului de urmărire penală Participanţi:

Pînă la începerea ridicării reprezentantul organului de urmărire penală a înmînat

copia ordonanţei respective din „ _____” _________________ 200 ___, fapt
confirmat în ordonanţă. În cadrul acţiunii procesuale au fost ridicate următoarele
obiecte şi documente: ___________________________________

se indică toate obiectele depistate în timpul efectuării percheziţiei, cantitatea,

dimensiunile

___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

În cadrul ridicării au fost utilate mijloace tehnico-ştiinţifice

52
___________________________________________________________________
_____________

Procesul verbal a fost dat citirii. Consemnat just.

Obiecţiile şi explicaţiile participanţilor:

Participanţi:

Reprezentantul organului de urmărire penală

Notă: Copia prezentului procesului verbal am primit „____”

________________202 ____

____________________________

semnătura

PROCES-VERBAL

de colectare a mostrelor

or. Rîşcani 21 mai 2015

Ofiţerul superior urmărire penală al SUP a IP Rîşcani, locotenent de poliţie Bologa

Vasile, examinînd materialele procesului penal cu nr. 20153000573,-

cu participarea:

specialistului _______________________________________________________

(numele, prenumele, domiciliu competenţa, în ce relaţii se află cu persoanele care

participă la acţiunea respectivă)

___________________________________________________________________
_________________________________________________________________că
ruia i-au fost comunicate drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 87 Cod de
procedură penală, despre răspunderea pentru refuzul s-au eschivarea de a-şi
îndeplini obligaţiile, prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, conform art.
312 Cod penal, a fost prevenit.

__________________ __________________

53
(semnătura specialistului) (semnătura specialistului)

Respectînd prevederile art. 156 Cod de procedură penală, se efectuează colectarea

mostrelor de sînge și unghii de la cet. Elanscaia Galina Alexandru.

Colectarea a început la ora ___ şi ___min. şi s-a încheiat la ora ___ şi ___ min.

În cadrul colectării mostrelor de la cet. Costachi Iuri Boris în mod benevol au fost
ridicate mostrele.

Plicul nr. ___ - o eprubetă cu mostre de sînge;

Plicul nr. ___ - mostre de unghii de la mîna dreaptă;

Plicul nr. ___ - mostre de unghii de la mîna stîngă;

- amprente digitale.

Procesul-verbal este dat citirii. Obiecţii _____________ .

Participanţii: 1.

2.

Ofiţer superior urmărire penală al SUP

a IP Rîşcani, locotenent de poliţie Bologa Vasile

54