Nuvela- Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Opera literara “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in perioada marilor
clasici (1881) in volumul de debut “Novele din popor” reprezentativ pentru viziunea
autorului asupra lumii satului romanesc.
Operele lui Slavici reflecta lumea rurala transilvaneana dominata de norme patriarhale,
de traditie.

Criticul G. Calinescu evidentiaza in “Istoria literaturii romane de la origini pana in

present” caracterul realist al prozei lui Slavici: “…opera este remarcabila. Cu perceptia justa
numai cand se aplica la viata taraneasca, ea nu idealizeaza si nu trateaza cazuri de izolare.
Limba e un instrument de observatie excelent in mediul taranesc”
“Moara cu noroc” este o nuvela realista de facture psihologica, o adevarata capodopera a
genului fiind considerata de criticul G. Calinescu “o nuvela solida cu subiect de roman”
“Moara cu noroc” este o nuvela realista prin: tematica – importanta acordata banului,
constructia subiectului si personajelor in relatie cu mediul in care traiesc, prin veridicitatea si
obiectivitatea perspectivei narative, atitudinea critica fata de anumite aspecte ale societatii –
dorinta de inavutire, verosimilitatea intrigii si a personajelor.
Este de asemenea o nuvela de analiza psihologica prin; urmarirea conflictului interior al
personajului principal – Ghita, care trece prin transformari si tensiuni de ordin sufletesc,
printr-un process de dezumanizare treptata.
Titlul nuvelei are valoare simbolica si ironica, norocul asteptat la han devine nenoroc
datorita deciziilor gresite ale personajelor. Se stie ca moara macina grau, dar Moara cu noroc
a capatat alta valoare, una metaforica, devenind un loc in care sunt macinate destine umane.
Tema nuvelei este reprezentata de dorinta de inavutire si consecintele nefaste si
dezumanizante ale acesteia asupra personajelor.
Tema sustine caracterul realist al nuvelei(oglindirea vietii sociale) dar sip e cel
psihologic (efectele nefaste ale dorintei de inavutire in contextual societatii ardelenesti de la
sfarsitul secolului al XIX-lea.
Subiectul
Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean, in a doua jumtate a
sec. XIXI-lea, in interval de un an, intre doua repere temporal cu valoare religioasa – de la
sfantul Gheorghe pana la Pasti.
Structura compozitionala a nuvelei se concentreaza in 17 capitole, fara titlu.
Are o constructie riguroasa cu un subiecxt concentrate, cu deschideri bogate, o structura
narativa complicate si un ritm epic neomogen, cu modificari ale timpului povestirii.
 Naratiunea realista se realizeaza la persoana a II-a, din perspective unui narrator
omniscient si omniprezent.

Povestea lui Harap –Alb

de Ion Creanga
Povestea lui Harap-Alb este un basmu cult publicat in revista Convorbiri literare la
1. August.1877 si apartine celui mai de seama narator din Epoca Marilor Clasici- Ion
Creanga.
Prin scrierile sale Ion Creanga se inscrie in realismul taranesc deoarece remarcabilul
povestitor s-a inspirat din inepuizabila comoara a literaturii populare.
Definitia data basmului de marele critic G. Calinescu „o oglindire a vietii in moduri
fabuloase” incadreaza Povestea lui Harap-Alb printre capodoperele genului.
Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice,
cu o actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum
initiatic de catre erou.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Povestea lui Harap-Alb in specia literara
basm cult, mentionam:
=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate
=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a
ajunge imparat, probe , obstacole la care acesta este supus;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – antagonistul – Spanul,
ajutoarele fantastice -calul, Sfanta Duminica, cei cinci tovarasi –Setila, Gerila, Flamanzila,
Ochila, Pasari-Lati-Lungila, donatorii – albinele, furnicile.
=>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale,
mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o
conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin
formula de final.
Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la
inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate
conventiile ei.
Tema basmului este reprezentata de lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera, Creanga
evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase
probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il
ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina
albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul
Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in
aproape toate basmele culte, raul este invins.
 Reperele spatio-temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre
trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca
cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca
include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare:
calul, regina albinelor, regina furnicilor.

ROMANTISMUL

Curent literar de amploare europeana, romantismul a aparut in Franta si in Germania

in prima jumatate a secolului XIX, s-a extins in toata Europa si a patruns in literature romana
prin scrierile lui Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi si Vasile
Alecsandri.
Primul program de orientare romantic a fost introductia revistei “Dacia literara” in care sunt
formulate pentru prima data teme reprezentative pentru acest current.
Romantismul a aparut ca o reactive impotriva rigorilor clasice si rationalismului illuminist.
Principalul deziderat era axarea pe libertatea gandirii, exprimarea sentimentelor si sinceritatii.
Dintre trasaturile fundamentale ale romantismului precizam:
-introduce noi categorii estetice – uratul, grotescul, macabrul, fantastical, aspiratia spre
originalitate;
-se introduce noi specii – drama romantic, meditatia, poemul filozofic, nuvela istorica,
cultivarea specificului national prin istorie, folclor natura;
--romanticii prezinta interes pentru antiteza, fiind figura de stil cel mai des intalnita in
creatiile romantice.
-imbogatirea limbii literare prin includerea limbii populare, a arhaismelor, a regionalismelor,
a argoului;
-poeziile romantic se axeaza pe contemplarea naturii,ajungandu-se la meditatii asupra
universului;
-se insista asupra sentimentelor, in special asupra iubirii, prezentata in concordant cu natura
inconjuratoare;
-prezinta libertatea in alegerea speciilor literare, astfel vom intalni poezii ce imbina elemente
de pastel, meditatie, satira;
-speciile literare valorificate la maxim erau –nuvela istorica, poemul filozofic si meditatia;
Personajele romantic erau eroi exceptional ice treceau prin intamplari deosebite, spre
deosebire de classicism, unde acestia erau reprezentantii nobilimii, la romantici personajele
sunt reprezentanti ai tuturor categoriilor sociale.
-arta devine exclusive rodul sentimentelor si al fanteziei;
 Declarat romantic, Mihai Eminescu ilustreaza prin intreaga sa opera estetica acestui
current si isi expune ideile artistice in mai multe poeme (Epigonii, Scrisoarea III) iar in
poezia “Eu nu cred nici in Iehova” se autodeclara poet romantic.
Printre temele si motivele romantic intalnite in opera lui M. Eminescu mentionam: geniul,
singuratatea, visul, reverie, meditatioa nocturna, somnul, extazul, melancholia, natura si
iubirea, trecutul, viata ca vis, poezia si conditia poetului in lume, timpul, revolta impotriva
conditiei umane, miraculosul, interesul pentru mituri si basme s.a.

Luceafarul
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872,
nota: „Cu totul dosebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de
putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in
toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai
Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a
modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste
capodopere este opera literara „Luceafarul”. Poemul se incadreaza in curentul literar
romantism, doua dintre trasaturile specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de
inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima
parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat:

NEOMODERNISMUL
Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic,
caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră
ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un
imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.
Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei "Albatros" editată în 1941 și
condusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se
prelungește până prin anii '60 este îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii
neomoderniști doresc să se despartă de "spiritul veacului", care este cel al războaielor și să
recupereze valorile și modelele.
După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al
limbajului poetic în literatura română.

Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:

- poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;

- o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
- lupta sinelui cu sinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;
- redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);
- cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;
- intelectualismul;
- reinterpretarea miturilor;
- reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
- ironia, spiritul ludic;
- reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic
original, cu un imaginar propriu, inedit;
- transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre
conştiinţă şi existenţă;
- ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea
firescului; ermetismul expresiei;
- subtilitatea metaforei;
- insolitul imaginilor artistice.

Leoaica tarara, iubirea

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al
Academiei Române si considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul
dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea
„dumnezeiesc de frumoasă”.
Neomodernismul este o orientare a anilor ’60-’70 ce s-a manifestat si in literatura si
aduce redescoperirea sensibilitatii creatoare, a emotiei estetice si innoirea limbajlui poetic
dupa un deceniu in care literatura fusese cenzurata si ideologizata politic de catre regimul
comunist din Romania acelei perioade. Nichita Stanescu alaturi de ceilalti poeti nemodernisti
ai generatiei ’60 precum Marin Sorescu sau Ana Blandiana, refac legaturile cu literatura
poetica modernista interbelica.
“Leoaica tanara, iubirea” face parte din al doilea volum al autorului, intitulat “O
viziune a sentimentelor” si aparut in 1964, fiind o poezie neomodernista in care
subiectivitatea, senzorialul si afectivitatea se impletesc cu puterea expresiva a limbajului,
ambiguitatea sensurilor, subtilitatea metaforelor si ineditul imaginilor artistice.
O caracteristica a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretari multiple.
Apartinand lirismului subiectiv deoarece prezinta marci lexico-gramaticale prin care se
evidentiaza eul liric, precum verbe si pronume la persoana 1 singular si adjective posesibve la
persoana l, poezia situeaza eul in centrul unui univers pe care il reconstruieste din temelii,
intalnirea eului cu iubirea ca forta transfiguratoare a lumii favorizeaza dubla receptare a
poeziei ca apartinand atat liricii erotice cat si ca fiind o arta poetica.
Poezia este o arta poetica deoarece autorul isi exprima atat propriile convingeri
despre aspectele esentiale ale artei literare contribuind la dezvoltarea acesteia cat si tema si
viziunea despre lume din perspectiva unei estetici neomoderniste, sentimentul poetic fiind
acela de contopire cu esenta lumii prin iubire.
Atitudinea fiintei care intalneste iubirea, respectiv inspiratia poetica constituie tema
poeziei. Potrivit autorului, atat iubirea cat si inspiratia poetica navalesc brusc si violent in
spatiul sensibilitatii fiintei, modificand dimensiunile universului si implicit ale fiintei.
Discursul liric se structureaza sub forma unei confesiuni: marturisirea propriei aventuri si
descoperirea sentimenului.
 Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaicei
care simbolizeaza atat iubirea cat si poezia.
Titlul defineste metaforic iubirea, respectiv poezia. Metafora explicita a iubirii
imaginate ca o “leoaica tanara” propune o perspectiva atipica, socanta pentru cititorul de
poezie clasica prin ideea de ferocitate pe care o induce. In “Logica ideilor vagi” autorul
observa ca fiecare dintre simturile noastre cuprind doar o fasie de realitate iar literatura are ca
scop incercarea de a acoperi zonele naturii neinregistrate senzorial. Din acest punct e vedere,
intalnirea cu “leoaica” nu este altceva decat intalnirea cu poezia, metafora-titlu fiind metafora
poeticitatii, astfel in acest caz iubirea avand sensul de muza.

DRAMATURGIA

Genul dramatic cuprinde acele opera literare destinate reprezentarii scenice. De aceea,
opera dramatic impune anumite limite privind amploarea in timp si spatiu a actiunii
reprezentate. Ideile si sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin intermediul actiunii
si al personajelor, interventia autorului se reduce la didascalii.
Cele mai importante specii dramatice sunt – comedia, tragedia, drama

O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale

Reprezentata pe scena in 1884, comedia O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale este a

treia dintre cele patru scrise de autor, fiind o capodopera a genului dramatic.

Opera O scrisoare pierduta este o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspect ale
societatii contemporane autorului, fiind inspirata din farsa electoral din anul 1883.
Comedia- este o specie a genului dramatic care starneste rasul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Personajele
comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si
esenta.

Textul operei “O scrisoare pierduta” este structurat in patru acte alcatuite din scene, fiind
construit sub forma schimbului de replici intre personaje.
Titlul pune in evident contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru
puterea politica se realizeaza, de fapt, prin lupte de culise, avand ca instrument al santajului
politic “o scrisoare pierduta”- pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică
atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

Fiind destinata reprezentarii scenice, creatia dramatic impune anumite limite in ceea ce
priveste amploarea timpului si a spatiului.
Actiunea este plasata “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, adica la sfarsitul
sec al XIX-lea, in perioada campaniei electorale intr-un intervat de trei zile.
Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în
circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi
capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală. 

O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată
de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii
pierdute.
În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui
Caragiale:
-piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe
Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate;
-nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului;
-chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în
sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea
pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Reperele spatio-temporale
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea
ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se
desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada
campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Actul I
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc
ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile.
Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este
pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost
adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi
sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a
obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul
înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă
să găsească soluţii pentru  a recupera scrisoarea.
Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. 
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe
opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia
Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce
vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă.
Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului.
O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări
bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea
dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de
trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii,
prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la
acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în
schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia
Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu
bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.
În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei
unde au loc discursurile candidaţilor.
Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu,
rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu
pe care intenţionează să o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele
candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se
declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi
în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea,
găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.
Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la
Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat.
Trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a
candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare
compromiţătoare.  Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului
ales, şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare. 
Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea
tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat
intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un
instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri,
face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final „adrisantului”, coana Joiţica.
Dandanache este elementul-surpriză prin care se realizează deznodământul, el rezolvă
ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu.
Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor,
candidatul trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.

Fiind o comedie „O scrisoare pierduta” imbina numeroase caracteristici ale acestei specii. Cea
mai semnificativa caracteristica este prezenta tipurilor de comic: de nume, de limbaj, de
caracter, de situatie, de moravuri.

Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre
aparenţă şi esenţă. 
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă,
amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a
unor situaţii şi personaje comice.
Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme
comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu,
teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care
o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a
forţelor adverse.
Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică
răbdare”, „Curat...”, tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea
cuvintelor: „momental”, „nifilist”,„famelie”, clişeele verbale, negarea primei propoziţii prin a
doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire”, „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”.
Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se
realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două
categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca
sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura
extraconjugală.
Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare,
în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi
practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale.
Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache
(derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul
păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al
celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana,
încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin
aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil
şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc).

Caracterizarea personajelor

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în

funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în
propriile lui interese.
În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului
amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia
acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia,
după cum observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori
pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt
ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca
fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre
deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl
caracterizează în mod direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat,
deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” 
În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu
altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi
Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la
Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”
Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui
Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă
lui Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj
fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul
acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze.
Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când
Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi
şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu
Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect
oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.

Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o

damă „simţitoare”,  este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine
ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe.
Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu
Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de
sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală
stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea,
puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să joace pe
faţă”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi
propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim
împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză „nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la
poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun?
Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele
noastre?...”
  Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi
smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de
zile n-au să mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi
femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având
motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică infernală!” 
Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară: „Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te
iubesc, dar scapă-mă”.
În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu,
prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!...
Întâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul
lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!... Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată,
pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei, generoasă, fermecătoare,
spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt
fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu
pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până
acuma.”