Ilovepdf Merged

Capitolul 5
Formatul numeric al semnalului de televiziune
5. FORMATUL NUMERIC AL
SEMNALULUI DE TELEVIZIUNE
Subiecte
5.1. Semnalele folosite în televiziunea numerică
5.2. Eşantionarea imaginii
5.3. Cuantizarea semnalelor de televiziune
5.4. Debitul semnalului numeric de televiziune
5.5. Compresia debitului video
Evaluare: 1. Răspunsuri la întrebările şi problemele finale

2. Discuţie pe tema: “Eşantionarea şi cuantizarea
semnalului video color”
5.1. Semnalele folosite în televiziunea numerică
Semnalul de televiziune poate fi prezentat conform mai

multor modele şi sisteme:
¾ sistemul de televiziune pe componente reprezintă un mod
de prezentare cu calitate şi rezoluţie foarte bune; cele 3
semnale componente nu sunt afectate de prelucrări
(limitarea benzii de frecvenţă, modulare, însumare etc.);
astfel de modele sunt:
R, G, B,
Y, R – Y, B – Y.
¾ sistemul de televiziune cu semnal video complex color se
bazează pe un semnal unic, obţinut prin prelucrarea diferită
şi însumarea celor 3 semnale componente; în mod evident,
unii parametri ai imaginii sunt afectaţi de prelucrarea
semnalelor componente, însumate în banda de frecvenţă
alocată iniţial televiziunii alb-negru; astfel de sisteme sunt:
NTSC,
SECAM,
PAL.
83
Capitolul 5
Sistemul de televiziune pe componente îşi bazează

calitatea pe banda largă de frecvenţă ce poate fi alocată fiecărui
semnal. Aceasta conduce la o cantitate enormă de informaţie, cu
debit extrem de ridicat pentru redarea imaginilor în mişcare.
Din acest motiv, utilizarea acestui sistem, în acest format nu a
condus la apariţia sistemelor de televiziune numerică difuzate.
Consecinţele sunt următoarele:
¾ televiziunea numerică bazată pe componente s-a dezvoltat
în echipamentele de studio, unde calitatea materialului
este determinantă şi unde nu se pune problema debitului
enorm, deoarece semnalul nu se difuzează;
¾ aplicaţii numerice ale televiziunii s-au dezvoltat în circuit
închis, fără difuziune, în domenii ca educaţie, medicină,
cercetare;
¾ blocuri componente numerice şi funcţii suplimentare bazate
pe tehnici numerice au fost dezvoltate în receptoarele de
televiziune, care păstrau, însă, selectorul de canale şi
demodularea imagine-sunet în format analogic;
¾ televiziunea numerică difuzată a apărut numai după
standardizarea unor tehnici de compresie a debitului de
informaţie şi a unor tehnici de modulaţie în radiofrecvenţă
mai eficiente, astfel încât să nu ocupe o bandă de frecvenţă
mai mare decât cea compatibilă cu televiziunea alb-negru.
Dezvoltările de la punctele 2 şi 3 nu sunt standard,
putând fi particularizate în funcţie de aplicaţie. De aceea, nu
vom trata aceste aplicaţii.
Dezvoltarea echipamentelor de studio, însă, s-a făcut pe
baza unui standard precis definit. Acesta a fixat parametrii
televiziunii numerice pentru studio, care au fost, ulterior,
preluaţi şi de sistemele de televiziune numerică difuzate.
Standardul formatului numeric de televiziune a fost
elaborat în 1982, cunoscut ca norma 601 a CCIR (Comitetul
Consultativ Internaţional pentru Radiocomunicaţii), instituţie
ce elaborează standardele din domeniul comunicaţiilor radio.
Standardul de studio, ca parte a acestui standard este
cunoscut sub abrevierea 4 : 2 : 2.
84
Capitolul 5
Semnalele utilizate în standardul de studio sunt, ca şi

în televiziunea în culori:
Y, R – Y, B – Y.
Dat fiind faptul că sistemele de televiziune în culori
(NTSC, SECAM, PAL) sunt incompatibile între ele, conversia
programelor de televiziune presupunea un proces complex,
însoţit de pierderi de calitate.
Prin introducerea standardului de studio, schimbul de
programe se poate face la nivelul semnalelor componente,
independent de sistemul color folosit. Rezultă un avantaj
important, care situează acest format numeric comun,
deasupra sistemelor de televiziune în culori.
Din considerente de ordin tehnic, semnalele folosite în
standardul numeric sunt supuse unei prelucrări de aliniere a
domeniilor lor de variaţie.
¾ Domeniul de variaţie a semnalului de luminanţă, de
valoare unitară, se păstrează nemodificat: EY ∈ [0, 1].
¾ Domeniul de variaţie al semnalului R – Y (fig. 2.5), de
valoare 1,4, ER-Y ∈ [−0,7 ; 0,7], se comprimă la valoarea
unitară, EC R-Y ∈ [−0,5 ; 0,5], cu coeficientul de compresie
0,5
kR = = 0,713 , (5.1)
0,7
astfel încât semnalul utilizat se calculează ca:
EC R-Y = kR × ER-Y = 0,713 × ER-Y . (5.2)
¾ În mod analog, semnalul B – Y, cu domeniul de variaţie de
valoare 1,78, EB-Y ∈ [−0,89 ; 0,89], se comprimă la
valoarea unitară, EC B-Y ∈ [−0,5 ; 0,5], cu coeficientul de
compresie
0,5
kB = = 0,564 , (5.3)
0,89
astfel încât semnalul utilizat se calculează ca:
EC B-Y = kB × EB-Y = 0,564 × EB-Y . (5.4)
85
Capitolul 5
• Care sunt avantajele unui format pe semnale

componente ale sistemului de televiziune ?
• Ce parametru al semnalului de televiziune numerică
a frânat difuziunea acestuia în radiofrecvenţă ?
• De ce este necesară compresia semnalelor diferenţă
de culoare în standardul 4 : 2 : 2 ?
• Ce legătura există între această compresie şi cea din
sistemul PAL, pentru obţinerea semnalelor EU şi EV ?
• Calculaţi semnalele EC R-Y şi EC B-Y, corespunzătoare
culorii galben.
5.2. Eşantionarea imaginii
Pentru formatul numeric al televiziunii, imaginea în

mişcare este descompusă în cadre TV şi linii TV, conform
standardului televiziunii analogice. În plus, trebuie asigurată şi
discretizarea, de-a lungul liniei, în elemente de imagine (pixeli).
Există mai multe formate posibile pentru
descompunerea spaţială a unei imagini: în pătrate, în
triunghiuri, în hexagoane etc. Formatul standardizat, prezentat
în fig. 5.1, reprezintă o structură ortogonală, ceea ce
presupune că:
¾ poziţia elementelor este aceeaşi pe toate liniile unui cadru,
conducând la alinierea pe verticală a acestora,
¾ toate cadrele au aceeaşi structură, poziţiile elementelor de
imagine păstrându-se în timp.
Pentru a asigura eşantionarea ortogonală, frecvenţa de
eşantionare, fE, trebuie să fie într-o relaţie fixă cu frecvenţa
liniilor, fH:
fE = k × fH. (5.5)
Cum standardul numeric trebuie să se situeze deasupra
valorilor particulare ale diverselor norme, sisteme şi standarde,
el trebuie să corespundă:
¾ atât sistemului european, cu 625 linii / cadru, 25 cadre / s,
¾ cât şi sistemului american, cu 525 linii / cadru, 30 cadre / s.
86
Capitolul 5
LINII 2
CADRE
1
PIXELI
Fig. 5.1. Discretizarea temporală şi spaţială a imaginii.
În consecinţă, conform relaţiei (1.2), cele două sisteme

au frecvenţa liniilor diferită:
fH EU = z × fC = 625 × 25 = 15.625 Hz, (5.2)
fH US = z × fC = 525 × 30 = 15.750 Hz. (5.3)
Cum relaţia (5.1) trebuie să fie satisfăcută de ambele valori,
rezultă că frecvenţa de eşantionare trebuie să fie un multiplu
comun al valorilor calculate.
În acelaşi timp, trebuie îndeplinită şi condiţia de
frecvenţă impusă de teorema eşantionării:
fE ≥ 2 × fV MAX. (5.4)
În consecinţă, pentru o bandă video de 6 MHz,
frecvenţa de eşantionare trebuie să depăşească 12 MHz şi să
îndeplinească condiţia (5.1), aplicată valorilor (5.2) şi (5.3).
Valoarea standardizată, ca frecvenţă de bază, este:
fE = 13,5 MHz. (5.5)
87
Capitolul 5
Conform acestei valori, numărul de eşantioane pe o

linie TV în format european, conform (5.1), rezultă:
f E 13,5 × 106
k= = = 864 eşantioane / linie. (5.6)
fH 15.625
Având în vedere, însă, că durata activă a liniei TV
(vizibilă pe ecran) este doar 52 μs din durata totală de 64 μs
(fig. 1.9), este neeconomic să se eşantioneze şi să se cuantizeze
semnalul video complex în mod continuu.
Impulsurile de stingere şi sincronizare, care nu poartă
informaţie de imagine, nu sunt eşantionate, iar informaţia
corespunzătoare poate fi codată prin mijloace numerice directe.
De aceea, deşi linia TV are durata de 864 de perioade
de eşantionare, TE = 1 / fE, numărul real al eşantioanelor este
mai mic. Fig. 5.2 prezintă structura eşantioanelor ce corespund
liniei numerice standard cu 720 de eşantioane:
¾ 702 eşantioane corespund liniei active (13,5 MHz × 52 μs),
¾ 18 eşantioane corespund unor intervale stinse (10 + 8).
ANALAGIC
64 μs
(864 × TE)
52 μs
702 EŞANTIOANE
10 18
NUMERIC
720 EŞANTIOANE
Fig.5.2. Linia numerică standard.
88
Capitolul 5
Pentru ca linia numerică standard să fie unică, respectiv

să corespundă atât liniei active europene, cât şi celei americane
(52,6 μs), s-a adoptat valoarea acoperitoare de 720 de
eşantioane. Cele 18 eşantioane, care nu poartă informaţie de
imagine, sunt folosite ca tampon în formatul european (10
eşantioane tampon, în formatul american).
Pentru semnalele diferenţă de culoare, standardul de
studio 4 : 2 : 2 foloseşte o frecvenţă de eşantionare diferită de
frecvenţa de bază, determinată pentru semnalul de luminanţă.
Considerând suficientă banda de frecvenţă a semnalului
de crominanţă de 3 MHz (de peste 2 ori mai mare decât în
sistemul PAL), standardul de studio adoptă valoarea:
fE C = fE / 2 = 13,5 MHz / 2 = 6,75 MHz. (5.7)
Raportul frecvenţelor de eşantionare, corespunzătoare
celor 3 semnale utilizate, este cel care justifică denumirea
standardului 4 : 2 : 2.
În aceste condiţii, numărul eşantioanelor pe linia
numerică standard rezultă 360 pentru fiecare din semnalele
diferenţă de culoare. Poziţia acestor eşantioane este prezentată
în fig. 5.3. Se poate constata că rezoluţia în culoare:
¾ pe verticală este aceeaşi cu cea de strălucire (625 de linii),
¾ pe orizontală este înjumătăţită (3 MHz faţă de 6 MHz).
Y Y Y
R-Y Y R-Y Y R-Y
B-Y B-Y B-Y
Y Y Y
R-Y Y R-Y Y R-Y
B-Y B-Y B-Y
Y Y Y
R-Y Y R-Y Y R-Y
B-Y B-Y B-Y
Fig. 5.3. Eşantionarea imaginii în formatul 4 : 2 : 2.
89
Capitolul 5
• Care este condiţia de eşantionare ortogonală ?

• Ce condiţii trebuie să satisfacă frecvenţa de
eşantionare în televiziunea numerică ?
• Calculaţi durata liniei numerice standard. Comparaţi
rezultatul cu parametrii liniei TV. Explicaţi diferenţa.
• Ce efect are asupra imaginii reducerea frecvenţei de
eşantionare a semnalului de crominanţă ?
• Calculaţi numărul eşantioanelor unei linii numerice
ce explorează o imagine colorată.
5.3. Cuantizarea semnalelor de televiziune
Prin cuantizare, amplitudinea (continuă) a eşantioanelor

este înlocuită cu o valoare (discretă) numerică. Pentru o
cuantizare pe 8 biţi (28 = 256 de trepte), a fiecărui semnal
utilizat, rezultă, conform (2.2), 16.777.216 culori, valoare
considerată peste capacitatea ochiului de a discerne nuanţe pe
un ecran de televizor.
În consecinţă, standardul 4 : 2 : 2 adoptă cuantizarea
uniformă, pe 8 biţi, a celor 3 semnale componente:
¾ EY (luminanţă Y, neprelucrat),
¾ EC R-Y = kR × ER-Y = 0,713 × ER-Y (R – Y comprimat),
¾ EC B-Y = kB × EB-Y = 0,564 × EB-Y (B – Y comprimat).
Cuantizarea semnalului de luminanţă se bazează pe
următoarele observaţii:
¾ semnalul analogic EY ia valori pozitive, cuprinse între 0
(negru) şi 1 (alb),
¾ semnalul numeric Y’ ia valori, pe 8 biţi, de la 0 la 255 în
zecimal, respectiv de la 0000 0000 la 1111 1111 în binar,
¾ alocarea nivelurilor numerice trebuie să ţină seama de
posibile supracreşteri, ceea ce determină stabilirea unor
intervale de gardă la cele două extremităţi ale domeniului.
În consecinţă, corespondenţa nivelurilor din analogic
cu cele din numeric este standardizată, conform fig. 5.4:
90
Capitolul 5
ALB 1 255 (FF)

235 (EB)
EY Y’
16 (10)
NEGRU 0 0 (00)
Fig. 5.4. Alocarea nivelurilor de cuantizare a luminanţei.
¾ nivelul analogic 0 (negru) corespunde treptei 16, asigurând

un spaţiu de gardă de 16 trepte (0 ÷ 15),
¾ nivelul analogic 1 (alb) este alocat treptei 235, rămânând un
interval de gardă de 20 de trepte (236 ÷ 255).
Relaţia de calcul al treptei de cuantizare, conform
acestor condiţii, rezultă:
Y’ = 219 × EY + 16, (5.8)
ce se verifică imediat pentru:
alb Y’ALB = 219 × 1 + 16 = 235,
negru Y’NEGRU = 219 × 0 + 16 = 16.
Cuantizarea semnalelor diferenţă de culoare se face
identic pentru R – Y şi B – Y, dat fiind că forma lor comprimată
le asigură aceeaşi plajă de variaţie. Datele iniţiale (fig. 2.5) sunt:
¾ semnalul analogic comprimat EC R-Y = 0,713 × ER-Y ia valori
de ambele polarităţi, între – 0,5 (turcoaz) şi 0,5 (roşu),
¾ semnalul analogic comprimat EC B-Y = 0,564 × EB-Y ia valori
de ambele polarităţi, între – 0,5 (galben) şi 0,5 (albastru),
¾ semnalele numerice corespunzătoare iau valori între 0 şi
255, cu mijlocul intervalului, 128, corespunzând valorii
analogice 0,
¾ şi în cazul acestor semnale trebuie asigurate intervale de
gardă la extremităţi.
91
Capitolul 5
0,5 255 (FF)

240 (F0)
EC R-Y CR’
0 128 (80)
EC B-Y CB’
16 (10)
- 0,5 0 (00)
Fig. 5.5. Alocarea nivelurilor de cuantizare a crominanţei.
Corespondenţa nivelurilor din analogic comprimat cu

cele din numeric, conform standardizării, este reprezentată în
fig. 5.5:
¾ nivelul 0 este alocat treptei 128 (1000 0000 în binar),
¾ intervalele de gardă la extremităţi sunt simetrice, de 16
trepte.
În aceste condiţii, relaţiile de calcul al celor două
semnale diferenţă de culoare, în format numeric, rezultă:
CR’ = 224 × EC R-Y + 128 = 224 × 0,713 × ER-Y + 128, (5.9)
CB’ = 224 × EC B-Y + 128 = 224 × 0,564 × EB-Y + 128. (5.10)
• Care sunt semnalele ce se cuantizează în televiziunea

numerică ?
• Calculaţi numărul culorilor ce pot fi redate, dacă
semnalele se cuantizează pe 8 biţi.
• Care este rolul intervalelor de gardă ?
• Calculaţi semnalul Y’ pentru galben.
• Prin ce diferă alocarea nivelurilor la semnalele
diferenţă de culoare, faţă de cele ale luminanţei ?
• Calculaţi semnalele CR’ şi CB’ pentru verde.
• Calculaţi numărul de biţi ce se obţine la cuantizarea
unei linii de explorare TV.
92
Capitolul 5
5.4. Debitul semnalului numeric de televiziune
Debitul unui semnal numeric, D, ca măsură a

cantităţii de informaţie ce se transmite, este direct proporţional
cu frecvenţa de eşantionare, fE, şi cu numărul de biţi, n, pe care
este cuantizat fiecare eşantion:
D = fE × n [biţi / s] . (5.11)
În cazul semnalului de televiziune numeric, debitul total
este dat de suma debitelor celor 3 semnale componente:
D = DY + DR–Y + DB–Y = fEY × nY + fER-Y × nR-Y + fEB-Y × nB-Y. (5.12)
Pentru valorile standardizate, debitul semnalului de
televiziune în formatul 4 : 2 : 2 rezultă:
D = 13,5 × 8 + 6,75 × 8 + 6,75 × 8 = 108 + 54 + 54 = 216 Mbiţi / s.
Un astfel de debit depăşeşte cu mult posibilităţile de
difuziune în radiofrecvenţă, ale unui canal de televiziune. De
aceea, acest format este specific prelucrărilor, conversiilor de
sistem şi stocării programelor de televiziune în studiouri.
Alte aplicaţii reclamă alţi parametri de calitate ai
semnalului numeric de televiziune, motiv pentru care a fost
elaborată o familie de standarde, bazate pe aceleaşi principii şi
compatibile cu formatul 4 : 2 : 2.
În fig. 5.6 sunt prezentaţi câţiva membri ai familiei de
standarde, grupaţi în
formate de ordin superior,
formate de ordin inferior:
¾ formatul 4 : 2 : 2 este considerat formatul de bază, pentru
imagine cu calitate de studio;
¾ formatul 4 : 4 : 4 asigură o calitate îmbunătăţită prin
creşterea rezoluţiei în culoare; prin faptul că cele 3 semnale
sunt prelucrate identic, acesta poate opera, pe lângă modelul
Y, R – Y, B – Y, şi cu modelul R, G, B;
¾ formatul 4 : 4 : 4 progresiv este identic cu cel precedent,
dar fiind aplicat unei imagini cu explorare progresivă,
pentru aceeaşi rezoluţie spaţială, frecvenţa de eşantionare
şi, deci, debitul sunt duble.
93
Capitolul 5
Standardul Parametrii DY DR–Y + DB–Y D [Mb/s]
4:4:4 fH = 31.250 Hz
216 216 + 216 648
FORMATE progresiv fE = 27 MHz
DE ORDIN
SUPERIOR fH = 15.625 Hz
4:4:4 108 108 + 108 324
fE = 13,5 MHz
FORMAT fEY = 13,5 MHz

4:2:2 108 54 + 54 216
DE BAZĂ fEC = 6,75 MHz
fEY = 13,5 MHz

4:1:1 108 27 + 27 162
fEC = 3,375 MHz
FORMATE
alternativ 4 : 2 : 2 54 + 54
DE ORDIN 4:2:0 108 162
pe linii 4 : 0 : 0 0+0
INFERIOR
fEY = 6,75 MHz
2:1:1 54 27 + 27 108
fEC = 3,375 MHz
Fig. 5.6. Familia standardelor de televiziune numerică.
¾ formatul 4 : 1 : 1 reprezintă o formă de uşoară reducere a

debitului, prin reducerea benzii de frecvenţă a semnalului
de crominanţă la 1,5 MHz, ca şi în cazul sistemelor de
televiziune analogice; are, deci, calitate de difuziune;
¾ formatul 4 : 2 : 0 este o combinaţie a aplicării, din 2 în 2
linii TV, a formatului de studio, cu eşantionarea exclusiv a
semnalului de luminanţă, în rest; se asigură, astfel,
rezoluţie spaţială uniformă pentru crominanţă (orizontal şi
vertical), conform fig. 5.7; pixelul de crominanţă este de 4
ori mai mare decât cel de luminanţă; formatul este folosit în
televiziunea numerică difuzată, cu calitate de difuziune;
¾ formatul 2 : 1 : 1 reprezintă o modalitate de reducere la
jumătate a debitului video, cu preţul scăderii calităţii
imaginii; are aplicaţii pentru stocare cu calitate CD-ROM.
94
Capitolul 5
Y Y Y
R-Y Y R-Y Y R-Y
B-Y B-Y B-Y
Y Y Y Y Y
Y Y Y
R-Y Y R-Y Y R-Y
B-Y B-Y B-Y
Fig. 5.7. Eşantionarea imaginii în formatul 4 : 2 : 0.
• Calculaţi debitul video pentru formatul 2 : 1 : 1.

• Ce durată video poate fi înregistrată pe CD-ROM ?
• De ce nu poate fi folosit formatul 4 : 2 : 2 pentru
modelul R, G, B ?
5.5. Compresia debitului video
Debitul semnalului video, conform formatelor

televiziunii numerice este prea ridicat pentru a putea fi difuzat
într-o reţea de comunicaţii. De aceea este necesară reducerea
acestui debit, fără însă a se pierde din calitatea percepută
(subiectiv) de telespectator.
Se folosesc, în acest scop, tehnici de compresie, care,
în funcţie de necesităţile aplicaţiei, pot fi:
¾ fără pierderi sau
¾ cu pierderi.
Tehnicile de compresie fără pierderi se bazează pe
eliminarea redondanţei semnalului şi permit refacerea
semnalului numeric, identic cu originalul.
Astfel de tehnici sunt necesare în aplicaţiile în care
fiecare bit este indispensabil, cum sunt fişierele cu programe
95
Capitolul 5
pentru calculator sau cele de date. Factorul de compresie în

aceste cazuri (RAR, ARJ, ZIP) este limitat (2 ÷ 3).
Pentru imagini fixe, formatele de compresie fără erori
(TIFF, GIF, PNG) elimină redondanţa spaţială (după două
dimensiuni), conducând la un factor de compresie mai bun. Cu
toate acestea, imaginile reclama o capacitate mare de stocare.
Tehnicile de compresie cu pierderi acceptă un grad de
eroare faţă de original, fiind aplicabile semnalelor ce pot fi
afectate de erori, cum sunt cele de sunet, imagine fixă şi video,
ce se adresează organelor de simţ.
Cu cât se acceptă pierderi mai mari, cu atât factorul de
compresie este mai mare. În prezent, sunt standardizate tehnici
de compresie cu pierderi, care pot reda semnalul fără sesizarea
diferenţelor faţă de original:
¾ MP-3 pentru audio (factor de compresie 10 ÷ 12),
¾ JPEG pentru imagini fixe (factor de compresie 5 ÷ 30),
¾ MPEG pentru semnal video (factor de compresie de
ordinul zecilor).
Compresia MPEG (Motion Picture Expert Group =
Grupul de experţi pentru imagini în mişcare) realizează o
compresie suplimentară, prin eliminarea redondanţei temporale
a semnalului video, cadrele succesive fiind foarte asemănătoare.
Varianta MPEG-2 conduce la factori de compresie de 20 ÷ 40.
Compresia MPEG-2 a fost adoptat de ambele standarde
folosite, în prezent, în televiziunea numerică radiodifuzată:
¾ DVB (Digital Video Broadcasting = difuziunea video
numerică), în Europa,
¾ ATSC (Advanced Television System Committee = Comitetul
pentru sistemul de televiziune avansată), în S.U.A.
Semnalul comprimat MPEG-2, la debite de până la 40
Mbiţi/s (pentru formate de înaltă definiţie) este transmis în
banda de frecvenţă a unui canal de televiziune analogică,
7÷8 MHz în Europa, 6 MHz în S.U.A., prin utilizarea unor
tehnici de modulaţie mai eficiente:
¾ OFDM + QPSK (sau 16 QAM sau 64 QAM) la DVB,
¾ 8VSB la ATSC.
96
Capitolul 5
Rezumat
• Televiziunea numerică foloseşte semnalele de

luminanţă şi diferenţă de culoare, fiind independentă
de sistemele particulare de televiziune în culori.
• Semnalele diferenţă de culoare sunt comprimate
pentru a avea o plajă de variaţie egală cu 1.
• Frecvenţa de eşantionare, multiplu al frecvenţei
liniilor asigură eşantionarea ortogonală a imaginii.
• Formatul 4 : 2 : 2 realizează o reducere a rezoluţiei
în culoare.
• Cuantizarea fiecărui semnal se face pe 8 biţi.
• Debitul semnalului video numeric este prea ridicat
pentru difuziune în radiofrecvenţă.
• Televiziunea digitală se bazează pe compresia MPEG
a semnalului şi pe tehnici eficiente de modulaţie.
ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Care sunt parametrii standardului 4 : 2 : 2 ?
2. Ce parametru al imaginii este influenţat de
frecvenţa de eşantionare ?
3. De ce sunt folosite frecvenţe de eşantionare diferite
pentru luminanţă şi pentru crominanţă ?
4. Explicaţi diferenţa dintre formatele 4 : 1 : 1 şi 4 : 2 : 0.
5. Ce este compresia cu pierderi ? Căror semnale se
poate aplica ?
6. Câte grade de redondanţă elimină compresia MPEG ?
7. Ce tehnici de compresie foloseşte sistemul DVB ?
TEMĂ: Difuziunea televiziunii numerice

- Debitul de bază al semnalului video numeric
- Parametrii de calitate ai imaginii numerice
- Posibilităţi de reducere a debitului numeric
- Sisteme de televiziune numerică difuzată
97
Capitolul 4
Transmisia în radiofrecvenţă
4. TRANSMISIA ÎN
RADIOFRECVENŢĂ
Subiecte
4.1. Semnalul de televiziune
4.2. Canalul de televiziune
4.3. Receptorul de televiziune
4.4. Prelucrarea în frecvenţă intermediară

2. Discuţie pe tema: “Prelucrarea semnalului de
televiziune în banda de frecvenţă a intermediară”
4.1. Semnalul de televiziune
Un semnal de televiziune conţine:

¾ semnalul video complex color, ca sumă a semnalelor:
luminanţă,
crominanţă,
¾ semnalul audio, asociat imaginii transmise.
Spectrul semnalului video complex color (fig. 2.4)
ocupă o bandă de frecvenţă determinată de frecvenţa maximă a
semnalului de luminanţă (6 MHz), deoarece semnalul de
crominanţă, modulat pe o subpurtătoare, este plasat, intercalat,
într-o bandă mai îngustă.
Semnalul audio ocupă iniţial banda de sensibilitate a
urechii, 20 Hz ÷ 20 kHz. Cum acest spaţiu de frecvenţă este
ocupat de semnalul de luminanţă, sunetul trebuie translatat, prin
modularea unei purtătoare.
Este folosită modulaţia în frecvenţă, mai robustă decât
modulaţia în amplitudine. Lăţimea de bandă mai mare a
semnalului modulat în frecvenţă nu reprezintă un inconvenient,
fiind neglijabilă comparativ cu banda de frecvenţă video.
68
Capitolul 4
S
Y C
f
fSP fVMAX fA
0 4,43 6 6,5 [MHz]
Fig. 4.1. Organizarea în frecvenţă a canalului de televiziune.
Translaţia de frecvenţă se face cu o purtătoare audio,

fA = 6,5 MHz (5,5 MHz în cazul benzii video de 5 MHz).
Rezultă, astfel, structura semnalului de televiziune,
conform diagramei spectrale din fig. 4.1.
Pentru ca printr-un canal de comunicaţie (canal radio,
cablu coaxial, fibră optică) să putem transmite mai multe
programe de televiziune, este necesar ca acestea sa fie
multiplexate în frecvenţă, respectiv, fiecărui program să i se
aloce o bandă de frecvenţă proprie, disjunctă de oricare altă
bandă a unui alt program.
În acest scop, semnalul de televiziune trebuie translatat
în banda proprie, cu o frecvenţă purtătoare (de imagine), fI.
Este folosită modulaţia în amplitudine, cu albul
negativ, ceea ce înseamnă că nivelul redus în radiofrecvenţă
corespunde albului, iar nivelul ridicat – impulsurilor de
sincronizare, conform fig. 4.2.
Sistemul de transmisie în radiofrecvenţă este conform
standardelor televiziunii alb-negru, în care trebuie să se
încadreze şi televiziunea în culori. Limitele acceptate
standardizate sunt:
¾ nivelul maxim (100 %) corespunde vârfurilor impulsurilor
de sincronizare; orice depăşire a nivelului ar conduce la
supraîncărcarea emiţătorului;
¾ nivelul minim (10 %) corespunde albului; supracreşteri
minime sunt acceptabile, dar dacă acestea au un nivel mai
mare şi se ajunge sub 0 %, semnalul nu mai poate fi
demodulat corect.
69
Capitolul 4
ALB
SVC
NEGRU
SINC
t
100 %
RF
10 %
t
Fig. 4.2.Modulaţia în amplitudine cu albul negativ.
Aceste constrângeri au condus la limitarea amplitudinii

semnalului de crominanţă PAL, prin compresia semnalelor EU
şi EV şi la limitarea saturaţiei la 75 %.
• Ce semnale compun semnalul de televiziune ?

• Cum este prelucrat semnalul audio ?
• Ce se înţelege prin albul negativ ?
• Ce s-ar întâmpla, în radiofrecvenţă, dacă galbenul
dintr-un semnal PAL nu ar fi comprimat ?
70
Capitolul 4
4.2. Canalul de televiziune
Semnalul de televiziune (imagine + sunet) ocupă banda

0 ÷ 6,5 MHz. Prin modulaţia în amplitudine (MA) a
semnalului pe o purtătoare de radiofrecvenţă, ar rezulta două
benzi laterale, ocupând o bandă de frecvenţă de 13 MHz.
Deoarece cele două benzi laterale conţin aceeaşi
informaţie, rezultă o utilizare ineficientă a spectrului.
Soluţia transmiterii benzii laterale unice (BLU), deşi
convenabilă din punctul de vedere al informaţiei transmise
(banda de frecvenţă de 6,5 MHz), este practic imposibil de
realizat: necesită un filtru de separare ideal.
Varianta standardizată reprezintă un compromis între
cele două soluţii prezentate şi este reprezentată în fig. 4.3.
Aceasta utilizează integral banda laterală superioară (informaţia
completă) şi parţial banda laterală inferioară (rejectată cu un
filtru simplu). Tehnica se numeşte transmisie cu rest de bandă
laterală (RBL) şi este folosită în televiziunea în culori,
compatibilă cu cea alb-negru. Restul de banda laterală
inferioară ocupă 1,25 MHz, rezultând o lăţime a canalului TV:
¾ 8 MHz, pentru canalele cu banda video de 6 MHz şi ecart al
frecvenţelor purtătoare imagine (fI) şi sunet (fS):
fA = fS – fI = 6,5 MHz, (4.1)
¾ 7 MHz, pentru cele cu banda video de 5 MHz şi ecart
imagine – sunet de 5,5 MHz.
Soluţia asigură o bună densitate a canalelor în spaţiul de
frecvenţă, care este organizat extrem de strict. În România,
canalele de televiziune sunt repartizate astfel:
¾ FÎF (foarte înaltă frecvenţă):
banda I 48 ÷ 66 MHz canalele 1 şi 2
banda II 76 ÷ 100 MHz canalele 3 ÷ 5
banda III 174 ÷ 230 MHz canalele 6 ÷ 12
¾ UÎF (ultra înaltă frecvenţă):
banda IV, V 470 ÷ 790 MHz canalele 21 ÷ 60
¾ SÎF (super înaltă frecvenţă):
banda VI 11,7 ÷ 12,5 GHz.
71
Capitolul 4
MA
f
fI fA
BLI BLS
MA-BLU
f
fI fA
BLU
MA-RBL
f
fI 6,5 [MHz]
RBL BLS
1,25
8
Fig. 4.3. Transmisia cu rest de bandă laterală.
Între benzile de frecvenţă alocate televiziunii, sunt

plasate benzile de frecvenţă ale altor servicii, ca radiodifuziunea
MF (banda est). Există, însă, în prezent, tendinţa de aliniere la
standardele de frecvenţă occidentale (ca radio MF banda vest).
• De ce este considerată transmisia RBL ca optimă ?

• Calculaţi banda de frecvenţă a canalelor 6 ÷ 12.
• Ce probleme ridică trecerea de la banda est la vest ?
72
Capitolul 4
4.3. Receptorul de televiziune
Principalele funcţii ale receptorului de televiziune sunt:

¾ selecţia canalului dorit din mulţimea de canale ce ocupă
spectrul de frecvenţă recepţionat,
¾ extragerea semnalului video complex color şi prelucrarea
separată a semnalelor componente:
luminanţă,
crominanţă (în funcţie de sistem),
¾ extragerea şi prelucrarea semnalului audio,
¾ refacerea imaginii pe ecran, printr-o explorare sincronă cu
cea de la emisie.
Aceste 5 secţiuni sunt prezentate în fig. 4.4, ce
reprezintă schema bloc simplificată a unui televizor.
Selectorul de canale
amplifică semnalul de antenă, în amplificatorul de
radiofrecvenţă, ARF,
realizează schimbarea de frecvenţă, SF, cu ajutorul
frecvenţei de acord, specifică fiecărui canal, generată de
oscilatorul local OL,
astfel, oricare ar fi canalul selectat, acesta se regăseşte într-o
bandă de frecvenţă unică, bine precizată, numită frecvenţă
intermediară.
Alte funcţii importante, cum sunt RAA (reglajul automat al
amplificării) şi CAF (controlul automat al frecvenţei de
acord) nu sunt figurate.
Prelucrarea comună a imaginii şi sunetului are loc în
această bandă de frecvenţă, pentru orice canal selectat, în
amplificatorul de frecvenţă intermediară AFI I + S şi în
demodulatorul de videofrecvenţă DEM I. Semnalul rezultat
este semnalul de televiziune S Tv, în banda de bază,
conform spectrului din fig. 4.1
Calea audio
separă sunetul (din S Tv, în fig. 4.5) în amplificatorul de
frecvenţă intermediară sunet AFI S, rezultând purtătoarea
audio fA = 6,5 MHz modulată în frecvenţă (sunet MF),
73
Capitolul 4
AFI DEM S Tv
ARF SF
I+S I
fII
SELECTOR IMAGINE + SUNET
DE CANALE OL
AUDIO AFI DEM

AAF
S S
fA
EY
LUMINANŢĂ AVF
EU ER–Y
DEM EG–Y
CROMINANŢĂ MAT
CLR EB–Y
EV
fSP
BH
BALEIAJ SINC
BV BOBINE DE
DEFLEXIE
Fig. 4.4. Schema bloc simplificată a receptorului de televiziune.
demodulează semnalul în demodulatorul de audiofrecvenţă

DEM S şi îl amplifică în putere în amplificatorul de
audiofrecvenţă AAF, pentru redare în difuzoare (sunet AF).
Luminanţa
este extrasă, prin limitarea frecvenţei, la fVMAX = 6 MHz
(nefigurat) a semnalului obţinut de la DEM I, şi amplificat
în videofrecvenţă, în AVF;
semnalul EY rezultat, cu frecvenţa fSP rejectată (nefigurat),
comandă catodul tubului cinescop, ca în fig. 2.9.
74
Capitolul 4
DEM I SEMNAL TV
f
fA = 6,5 [MHz]
AFI S SUNET MF
f
6,5 [MHz]
DEM S SUNET AF
f
0 15 [kHz]
Fig. 4.5. Demodularea audio în receptorul de televiziune.
Crominanţa
este extrasă, prin filtrare trece bandă (nefigurat), axată pe
frecvenţa subpurtătoare de crominanţă fSP, şi decodată
(PAL, fig. 3.11) în demodulatorul de culoare DEM CLR,
prin ponderarea semnalelor EU, EV (obţinute) şi EY, în
matricile MAT, rezultă semnalele diferenţă de culoare ce
comandă grilele tubul cinescop, ca în fig. 2.9.
Baleiajul
extrage, în SINC, impulsurile de sincronizare pe orizontală
şi pe verticală din semnalul video complex color, pentru a
sincroniza oscilatoarele locale de baleiaj (nefigurate),
generează formele de undă necesare explorării liniare
întreţesute în blocurile de baleiaj orizontal şi, respectiv,
vertical, BH şi BV, care comandă bobinele de deflexie pe
orizontală şi pe verticală.
• Care sunt funcţiile selectorului de canale ?

• Ce este frecvenţa intermediară ?
• Care este caracteristica de frecvenţă a AFI S ?
75
Capitolul 4
4.4. Prelucrarea în frecvenţă intermediară
Recepţia unui canal de televiziune ridică mai multe

probleme, ce trebuie rezolvate în blocul de amplificare în
frecvenţă intermediară (imagine + sunet).
Transmisia MA-RBL
Transmisia în radiofrecvenţă (RF) a canalului de
televiziune se face prin modulaţia în amplitudine, cu rest de
bandă laterală (RBL), a purtătoarei de imagine de frecvenţa fPI.
La recepţie, prin demodulare cu frecvenţa fPI, s-ar
obţine în banda de bază (videofrecvenţă, VF) cele două
componente, conform fig. 4.6:
¾ BLS, reprezentând întreaga informaţie de imagine, în
banda de frecvenţă 0 ÷ 6 MHz,
¾ RBL, reprezentând componentele de joasă frecvenţă ale
imaginii, în banda 0 ÷ 1,25 MHz.
Aceasta înseamnă că frecvenţele joase ar avea
amplitudine dublă faţă de semnalul original, ceea ce ar conduce
la o imagine eronată, inutilizabilă.
Soluţia acestei probleme este schimbarea formei
spectrului semnalului MA-RBL recepţionat, printr-o filtrare
corespunzătoare a frecvenţelor joase, în blocul AFI I + S.
RF
RBL BLS f
fPI
VF
RBL
f
BLS
0 6,5 [MHz]
Fig. 4.6. Problema demodulării semnalului MA-RBL.
76
Capitolul 4
Canalele adiacente
Întregul spaţiu de frecvenţă este divizat între diverse
canale de comunicaţie. Canalele de televiziune sunt grupate,
astfel încât recepţia canalului dorit este însoţită de recepţia
canalelor alăturate, care pot perturba procesul de demodulare.
Exemplul din fig. 4.7 prezintă selecţia canalului 9, din
banda III, 174 ÷ 230 MHz, cu parametrii:
¾ banda 198 ÷ 206 MHz,
¾ purtătoarea de imagine fPI = 199,25 MHz,
¾ purtătoarea de sunet fPS = 205,75 MHz,
La recepţie, canalele adiacente 8 şi 10 apar ca benzi
laterale ale semnalului util, putând conduce la imposibilitatea
refacerii corecte, prin demodulare, a imaginii canalului selectat.
De aceea, este necesară rejectarea acestor canale, şi
mai ales a purtătoarelor celor mai apropiate, care pot produce
perturbaţiile cele mai importante:
¾ purtătoarea de imagine a canalului superior,
fI10 = 207,25 MHz,
¾ purtătoarea de sunet a canalului inferior,
fS8 = 197,75 MHz.
Soluţia problemei, pentru orice canalul selectat, cu
frecvenţele purtătoare de imagine şi, respectiv, de sunet fPI şi
fPS, este rejectarea, în blocul AFI I + S, a frecvenţelor:
fPI + 8 MHz,
fPS – 8 MHz.
Canal 8 Canal 9 Canal 10
190 198 206 214

197,75 199,25 205,75 207,25 [MHz]
Fig. 4.7. Semnalul de radiofrecvenţă captat de antenă.
77
Capitolul 4
Semnalul audio
Cea de a treia problemă este semnalul de sunet propriu
al canalului de televiziune, care poate perturba imaginea.
Soluţia şi în acest caz este atenuarea acestui semnal,
înainte de demodulare, cu ajutorul caracteristicii de frecvenţă a
blocului AFI I + S.
Caracteristica de frecvenţă a AFI I + S
Pentru că semnalul de televiziune necesită prelucrări la
recepţie, circuitele selective nu sunt realizate individual pentru
fiecare canal ce poate fi recepţionat, ci la o frecvenţă
intermediară, comună tuturor canalelor.
Banda de frecvenţă intermediară, în care este
translatat fiecare canal TV, în vederea prelucrării selective şi
demodulării, este 32,15 ÷ 40,15 MHz, respectiv:
¾ frecvenţa intermediară imagine fII = 38,9 MHz,
¾ frecvenţa intermediară sunet fIS = 32,4 MHz,
conform caracteristicii prezentate în fig. 4.8.
În receptoarele mai vechi, frecvenţa intermediară
imagine era 38 MHz, toate celelalte fiind decalate de 0,9 MHz.
Pentru a elimina cele 3 probleme enunţate, ce pot
perturba recepţia imaginii prin demodulare, amplificatorul de
frecvenţă intermediară trebuie să aibă o caracteristică de
selectivitate determinată de următorii parametri:
6 dB
26 dB
f
fI fIS fII fS
30,9 32,4 38,9 40,4 [MHz]
Fig. 4.8. Caracteristica amplificatorului de frecvenţă intermediară.
78
Capitolul 4
¾ atenuarea purtătoarei de imagine, fII = 38,9 MHz, cu 6 dB,

ceea ce conduce, datorită flancului liniar de filtrare, la
atenuarea frecvenţelor joase (invers proporţional în BLS şi
RBL), la nivelul celorlalte frecvenţe din spectru;
rezultă, astfel, demodularea corectă a semnalului
recepţionat MA-RBL;
¾ rejecţia purtătoarelor adiacente, respectiv purtătoarea de
imagine a canalului superior (ca număr), fI = 30,9 MHz, şi
purtătoarea de sunet a canalului inferior, fS = 40,4 MHz, cu
40 ÷ 50 dB;
se elimină, astfel, interferenţa canalelor adiacente.
¾ atenuarea purtătoarei de sunet proprii, fIS = 32,4 MHz, cu
26 dB;
se limitează, astfel, posibilitatea perturbării imaginii de
către sunetul asociat.
Funcţionarea AFI I + S (amplificatorului de frecvenţă
intermediară imagine + sunet), poate fi urmărită prin analiza
diagramelor spectrale corespunzătoare recepţiei semnalului de
televiziune, din fig. 4.9, referitoare la schema bloc din fig 4.4.
¾ Amplificatorul de radio frecvenţă, ARF, furnizează un
pachet de canale de televiziune recepţionate, inclusiv
canalul 9, dorit a fi vizualizat.
¾ Canalului 9 are purtătoarea de imagine fPI = 199,25 MHz.
Pentru recepţia sa, frecvenţa oscilatorului local, OL, se
reglează astfel încât, prin schimbarea de frecvenţă, SF,
banda laterală inferioară (cu spectrul inversat) să
corespundă frecvenţei intermediare imagine, fII = 38,9 MHz.
Frecvenţa de acord, fOL, rezultă:
fOL = fPI + fII = 199,25 + 38,9 = 238,15 MHz. (4.2)
¾ După prelucrarea în AFI I + S, se realizează demodularea
DEM I, cu frecvenţa fII, rezultând semnalul de televiziune
în banda de bază. Datorită atenuării liniare, cu 6 dB la
frecvenţa fII, ce corespunde la 0 MHz, are loc compensarea
amplitudinii frecvenţelor joase.
¾ Amplificatorul în videofrecvenţă, AVF, extrage semnalul
de imagine, cel de sunet fiind prelucrat separat (fig. 4.5).
79
Capitolul 4

ARF
f
190 198 206 214

199,25 205,75 [MHz]
OL f
238,15 [MHz]

SF f
30,9 32,4 38,9 40,4 [MHz]
AFI I + S f
30,9 32,4 38,9 40,4 [MHz]
fII f
38,9 [MHz]
DEM I f
0 6,5 [MHz]
AVF f
0 6 [MHz]
Fig. 4.9. Recepţia canalului 9 de televiziune.
80
Capitolul 4
• Ce problemă creează la recepţie transmisia

canalului de televiziune cu rest de bandă laterală ?
• Calculaţi frecvenţele purtătoarele de imagine şi de
sunet pentru canalul 12.
• Care sunt funcţiile amplificatorului de frecvenţă
intermediară ?
• Ce rol are atenuarea cu 6 dB a frecvenţei purtătoare
de imagine ? Explicaţi mecanismul compensării.
• Calculaţi frecvenţa de acord necesară recepţionării
canalului 12.
81
Capitolul 4
Rezumat
• Semnalul de televiziune conţine semnalul video

complex color şi semnalul de sunet asociat.
• Semnalul audio, modulat în frecvenţă, este plasat la
frecvenţe superioare semnalului de imagine.
• Pentru transmisia în radiofrecvenţă se foloseşte
modulaţia în amplitudine cu rest de bandă laterală.
• Recepţia oricărui canal de televiziune se face prin
translatarea într-o bandă de frecvenţă intermediară.
• Recepţia semnalului cu rest de bandă laterală este
rezolvată prin prelucrarea caracteristicii sale de
frecvenţă, în amplificatorul de frecvenţă intermediară.
• Semnalele audio, de luminanţă şi de crominanţă sunt
separate şi prelucrate individual în blocuri dedicate.
• Imaginea se reface, la recepţie, sincronizat cu emisia.
1. Care este organizarea în frecvenţă a canalului TV ?
2. Ce se înţelege prin rest de bandă laterală ?
3. Enumeraţi principalele secţiuni ale receptorului TV.
4. Cum este prelucrat semnalul de sunet, al unui canal
de televiziune, la emisie şi la recepţie ?
5. Explicaţi de ce frecvenţă intermediară sunet este
mai mică decât frecvenţa intermediară imagine.
6. Pentru recepţia canalului 1, calculaţi frecvenţele
necesare şi reprezentaţi spectrul semnalului în toate
fazele prelucrării.
TEMĂ: Amplificatorul de frecvenţă intermediară

- Necesitatea şi funcţiile AFI I + S
- Parametrii caracteristicii de frecvenţă a AFI I+S
- Soluţia pentru recepţia semnalului MA-RBL
- Separarea semnalului de imagine de cel de sunet
82
Capitolul 3
Sistemul PAL
3. SISTEMUL PAL
Subiecte
3.1. Modulaţia în cuadratură
3.2. Semnalul video complex color PAL
3.3. Principiul sistemului PAL
3.4. Frecvenţa subpurtătoare de crominanţă
3.5. Codorul PAL
3.6. Decodorul PAL

2. Discuţie pe tema: “Reducerea erorilor de
nuanţă, determinate de perturbaţii, la PAL”
3.1. Modulaţia în cuadratură
Modulaţia în cuadratură este tehnica aleasă în sistemul

de televiziune în culori PAL (ca şi în sistemul NTSC) pentru
transmisia informaţiei de culoare.
Informaţia de culoare este dată de cele două semnale
diferenţă de culoare: ER – Y şi EB – Y. Modulaţia în cuadratură
permite utilizarea unei singure purtătoare pentru transmisia
ambelor semnale.
Prin modulaţia în cuadratură, datorită acţiunii comune a
celor 2 semnale modulatoare, se modifică 2 parametri ai
purtătoarei: amplitudinea şi faza. Este de observat, însă, că atât
amplitudinea, cât şi faza, sunt determinate de ambele semnale,
ce acţionează ca un ansamblu. Nu există o legătură directă între
un semnal modulator şi un anume parametru al subpurtătoarei.
Implementarea modulaţiei în cuadratură se bazează
pe 2 modulatoare în amplitudine cu purtătoarea suprimată.
Se ştie că, utilizând un semnal purtător armonic:
uP(t) = UP.sin ωP.t, (3.1)
48
Capitolul 3
Sistemul PAL
şi un semnal modulator oarecare, uM(t), prin modulaţia în

amplitudine, MA, se obţine semnalul:
uMA(t) = [UP + uM(t)].sin ωP.t, (3.2)
iar prin suprimarea purtătoarei la emisie, rezultă semnalul:
uMA-PS(t) = uM(t).sin ωP.t, (3.3)
cu frecvenţă identică cu a semnalului purtător şi cu
amplitudinea dependentă doar de semnalul modulator.
Prin modulaţia în amplitudine cu purtătoarea suprimată,
MA-PS, se obţine un randament superior al emisiei, dar cu
creşterea complexităţii, determinată de necesitatea refacerii
purtătoarei la recepţie.
Conform schemei bloc din fig. 3.1, modulaţia în
cuadratură, utilizează ca purtătoare, pentru cele două
modulatoare MA-PS, două semnale armonice, cu aceeaşi
frecvenţă, dar defazate cu 90°:
uP1(t) = U1.sin ωP.t, (3.4)
generată de oscilatorul OSC, şi
uP2(t) = U2.sin (ωP.t + π/2) = U2.cos ωP.t. (3.5)
obţinută prin defazare cu π/2, în circuitul Δϕ = 90°.
Cele două semnale, obţinute la ieşirile modulatoarelor
în amplitudine cu purtătoarea suprimată:
uM1(t) uMA-PS1(t)
MA-PS1
uMQ(t)
uM2(t) uMA-PS2(t)
Σ
MA-PS2
uP1(t) uP2(t)
OSC Δϕ = 90°
Fig. 3.1. Schema bloc a modulatorului în cuadratură.
49
Capitolul 3
Sistemul PAL
uMA-PS1(t) = uM1(t).sin ωP.t, (3.6)

uMA-PS2(t) = uM2(t).cos ωP.t, (3.7)
sunt însumate în blocul Σ pentru formarea unui semnal unic,
modulat în cuadratură:
uMQ(t) = uM1(t).sin ωP.t + uM2(t).cos ωP.t. (3.8)
În cazul televiziunii, semnalul purtător este
subpurtătoarea de crominanţă de frecvenţă fSP, semnalele
modulatoare sunt semnalele diferenţă de culoare, iar semnalul
modulat în cuadratură rezultat este semnalul de crominanţă:
EC(t) = EB–Y.sin ωSP.t + ER–Y.cos ωSP.t. (3.9)
Semnalul diferenţă de culoare EB – Y modulează
purtătoarea de fază 0° (sin ωSP.t), iar semnalul diferenţă de
culoare ER – Y modulează purtătoarea de fază 90° (cos ωSP.t).
În coordonate carteziene, valorile EB – Y (pe axa x) şi
ER – Y (pe axa y) determină un punct în planul culorilor, iar
semnalul de crominanţă – un vector. Vectorul, determinat de
cele două coordonate, defineşte univoc o culoare în plan.
Conform modelului HSL (nuanţă, saturaţie, luminanţă)
de reprezentare a culorii (fig. 2.2), crominanţa este determinată,
într-un plan, de:
¾ nuanţă, ca unghiul (faza) rotaţiei unui vector, şi de
¾ saturaţie, ca lungime (modul) al vectorului respectiv.
Modulul şi faza vectorului reprezintă coordonatele polare ale
aceluiaşi punct din plan, M, cele două forme (carteziană şi
polară) reprezentate în fig. 3.2, furnizează, de fapt, aceeaşi
informaţie cromatică. În concluzie:
EC(t) = EB–Y.sin ωSP.t + ER–Y.cos ωSP.t =
=⏐EC⏐.sin ωSP.t +θC), (3.10)
unde:
2 2
EC⏐= EB-Y + ER-Y , (3.11)
E R-Y
θ C = arctg . (3.12)
E B-Y
50
Capitolul 3
Sistemul PAL
axa 90° R – Y
(cos ωSP.t) EC(t) = EB–Y.sin ωSP.t + ER–Y.cos ωSP.t =
=⏐EC⏐.sin (ωSP.t +θC)
M(EB–Y, ER–Y) ≡ M (⏐EC⏐, θC)

ER–Y
⏐EC⏐
θ B–Y
EB–Y axa 0° (sin ωSP.t)
Fig. 3.2. Echivalenţa reprezentării în coordonate carteziene şi polare.
În aceste condiţii, parametrii semnalului de crominanţă

(vectorul EC) au semnificaţii foarte clare:
¾ amplitudinea semnalului reprezintă saturaţia culorii,
¾ faza semnalului reprezintă nuanţa culorii.
• Câte semnale trebuie transmise pentru informaţia de

culoare în televiziune ?
• Cum rezolvă modulaţia în cuadratură transmiterea
întregii informaţii cromatice utilizând o singură
subpurtătoare?
• Demonstraţi relaţia (3.5).
• De ce rezultatul modulaţiei în cuadratură este un
vector ?
• Explicaţi echivalenţa reprezentării carteziene cu cea
polară ?
• Demonstraţi relaţiile (3.11) şi (3.12).
• Care sunt avantajele interpretării polare a
semnalului de crominanţă transmis ?
• Care este dezavantajul modulaţiei în amplitudine cu
purtătoarea suprimată, folosită la modulaţia în
cuadratură ?
51
Capitolul 3
Sistemul PAL
3.2. Semnalul video complex color PAL
Semnalul video complex color se obţine prin însumarea

semnalelor:
¾ luminanţă, ca o tensiune (continuă), al cărei nivel (faţă de
negru) este proporţional cu strălucirea culorii,
¾ crominanţă, ca un semnal cu frecvenţa fSP, modulat în
cuadratură, cu amplitudinea dependentă de saturaţia culorii
şi cu faza dependentă de nuanţa culorii.
În consecinţă, peste semnalul de luminanţă (din
televiziunea alb-negru) se suprapune o oscilaţie, ai cărei
parametri sunt purtătorii informaţiei de culoare.
În fig. 3.3 este prezentat detaliul semnalului video
complex color:
¾ maximumul semnalului (alternanţa pozitivă) este EY + |EC |,
¾ minimumul semnalului (alternanţa negativă) este EY − |EC |.
EY + |EC |
fSP
SATURAŢIA
(AMPLITUDINEA)
EY
STRĂLUCIREA
(NIVELUL)
EY − |EC |
NEGRU
NUANŢA
(FAZA)
Fig. 3.3. Parametrii SVCC reprezentând luminanţa şi crominanţa.
52
Capitolul 3
Sistemul PAL
Transmisia acestui semnal ridică următoarea problemă:

¾ în televiziunea alb-negru, semnalul de imagine are nivelul
cuprins între limitele:
inferioară – negru (0 %),
superioară – alb (100 %);
¾ sistemul de transmisie este adaptat acestui interval şi, din
considerente de compatibilitate, trebuie păstrat şi pentru
semnalul de televiziune în culori PAL;
¾ există posibilitatea ca pentru unele culori, alternanţa
pozitivă, EY + |EC|, să depăşească nivelul albului (100 %),
iar alternanţa negativă, EY − |EC|, să se regăsească sub
nivelul de negru (0 %).
Exemplu de calcul pentru culoarea galben:
¾ valorile semnalelor folosite sunt cunoscute din fig. 2.5:
EY = 0,89,
ER–Y = 0,11,
EB–Y = − 0,89;
¾ amplitudinea semnalului de crominanţă este dată de (3.11):
2 2
EC⏐= EB-Y + E R-Y = ( −0,89) 2 + 0,112 ≅ 0,89;
¾ nivelurile maxim şi minim rezultă:
EY + |EC | = 0,89 + 0,89 = 1,78,
EY − |EC | = 0,89 – 0,89 = 0.
În concluzie, oscilaţia crominanţei corespunzătoare
galbenului, cu un nivel de vârf al alternanţei pozitive de 178 %,
cu mult peste nivelul maxim (alb 100 %), nu ar putea fi
transmisă de un sistem alb-negru.
Această depăşire de domeniu se repetă şi pentru alte
culori, atât în sensul pozitiv, cât şi în sensul negativ.
• Calculaţi domeniul oscilaţiei semnalului de

crominanţă pentru albastru.
• Desenaţi (estimativ) oscilograma unei linii TV
corespunzătoare mirei cu bare colorate.
• Identificaţi efectele negative pe care le-ar putea avea
transmisia acestui semnal pe lanţul TV alb-negru.
53
Capitolul 3
Sistemul PAL
Efectele utilizării unui semnal video complex color

care ar depăşi domeniul alocat sistemului alb-negru sunt:
¾ pentru transmisia în radiofrecvenţă, modularea purtătoarei
de canal TV ar conduce la supraîncărcarea emiţătorului
(pe de o parte) şi la supramodulaţie (pe de altă parte),
¾ pentru recepţia în videofrecvenţă, identificarea
impulsurilor de sincronizare ar deveni imposibilă, dacă în
acelaşi domeniu de amplitudine s-ar găsi şi oscilaţiile
semnalului de crominanţă.
De aceea, utilizarea în această formă a semnalului video
complex color fiind imposibilă, sistemul PAL impune
următoarele corecţii, ca soluţie la problema analizată:
¾ se acceptă ca nivel maxim, nivelul albului (100 %), care nu
poate fi depăşit pentru nici o culoare;
¾ se acceptă ca nivel minim, −25 %, o valoare intermediară
între nivelurile de stingere (0 %) şi de sincronizare (−22 %);
¾ pentru limitarea semnalului în acest domeniu, se iau
următoarele măsuri:
• limitarea saturaţiei culorilor la 75 %,
• compresia semnalelor diferenţă de culoare:
EU = kB × EB–Y = 0,493. EB–Y, (3.13)
EV = kR × ER–Y = 0,877. ER–Y. (3.14)
Prima măsură limitează saturaţia culorilor din mira cu
bare colorate prin limitarea la 75 % a nivelului fiecărei
componente cromatice (R = 0,75, G = 0,75, B = 0,75). Ea nu
afectează nivelul de alb 100 % (obţinut pentru R = G = B = 1).
Rezultă o reducere a nivelului EY doar pentru culori.
Cea de a doua măsură conduce la micşorarea
modulului semnalului de crominanţă, |EC|, respectiv la
reducerea amplitudinii oscilaţiei de frecvenţă fSP.
Efectul cumulat al celor două măsuri este încadrarea
semnalului video color în limitele de nivel acceptate. Astfel:
¾ este eliminată incompatibilitatea din radiofrecvenţă,
¾ este posibilă detectarea impulsurilor de sincronizare,
ce depăşesc (în jos) amplitudinea negativă a semnalului
de crominanţă cu o valoare rezonabilă.
54
Capitolul 3
Sistemul PAL
În aceste condiţii, nivelul semnalului de luminanţă, EY,

se calculează diferenţiat (culori – alb), iar amplitudinea
semnalului de crominanţă PAL, |EC|, se calculează pe baza
semnalelor comprimate:
EC⏐= EU2 + EV2 . (3.15)
Exemplu de calcul pentru culoarea galben:

¾ valorile semnalelor iniţiale, conform (2.3), (2.4) şi (2.5), cu
saturaţie 75 % (R = G = B = 0,75):
EY = 0,3.R + 0,59.G + 0,11.B =
= 0,3.0,75 + 0,59.0,75 = 0,66,
ER–Y = R – EY = 0,75 – 0,66 = 0,09,
EB–Y = B – EY = 0 – 0,66 = − 0,66;
¾ semnalele comprimate PAL sunt date de (3.13) şi (3.14):
EU = kB × EB–Y = 0,493. (− 0,66) = − 0,33,
EV = kR × ER–Y = 0,877. 0,08 = 0,07;
¾ amplitudinea semnalului de crominanţă este dată de (3.15):
EC⏐= EU2 + EV2 = ( −0,33) 2 + 0,07 2 ≅ 0,34 ;
¾ nivelurile maxim şi minim rezultă:
EY + |EC | = 0,66 + 0,34 = 1,00,
EY − |EC | = 0,66 – 0,34 = 0,32.
Se observă că, datorită măsurilor aplicate, nivelul
maxim al oscilaţiei corespunzătoare galbenului a scăzut de la
1,78 la 1 (limita albului). În mod similar se comprimă şi
intervalul ocupat de celelalte culori.
Rezultatele sunt înscrise în tabelul din fig. 3.4.
• Care sunt limitele de nivel acceptate pentru semnalul

de crominanţă ?
• Care sunt măsurile particulare de calcul a semnalului
de crominanţă PAL, modulat în cuadratură ?
• Calculaţi domeniul oscilaţiei semnalului de
crominanţă PAL pentru albastru.
• Apreciaţi efectul măsurilor PAL, comparând
rezultatul cu cel obţinut în setul precedent de teme.
55
Capitolul 3
Sistemul PAL
ALBASTRU
TURCOAZ
GALBEN
NEGRU
VERDE
ROŞU
MOV
ALB
R 1 0,75 0 0 0,75 0,75 0 0
G 1 0,75 0,75 0,75 0 0 0 0
B 1 0 0,75 0 0,75 0 0,75 0
EY 1 0,66 0,53 0,44 0,31 0,22 0,09 0
EV 0 0,08 −0,46 −0,39 0,39 0,46 −0,08 0
EU 0 −0,33 0,11 −0,22 0,22 −0,11 0,33 0
|EC| 0 0,34 0,47 0,44 0,44 0,47 0,34 0
EY+|EC| 1 1 1 0,88 0,75 0,69 0,43 0
EY−|EC| 1 0,32 0,06 0 −0,13 −0,25 −0,25 0
θC 0° 167° 284° 241° 61° 104° 347° 0°
Fig. 3.4. Valorile corespunzătoare semnalului PAL (saturaţie 75 %).
Oscilograma liniei PAL, corespunzătoare mirei cu

bare colorate, prezentată în fig. 3.5, reflectă aceste valori şi
evidenţiază existenţa, în timpul intervalului de stingere a unei
oscilaţii cu frecvenţa fSP, cu rol de sincronizare a culorii, SC.
56
Capitolul 3
Sistemul PAL
ALBASTRU
TURCOAZ
GALBEN
NEGRU
VERDE
ROŞU
MOV
ALB
1
EY EY + |EC|
SC
0,22
0
EY − |EC| −0,22
−0,25
−0,44
Fig. 3.5. Oscilograma liniei PAL pentru mira cu bare colorate..
• Care este structura semnalului video complex color ?

• Ce inconveniente ar apărea dacă s-ar folosi semnalul
video complex neprelucrat ?
• Care sunt semnalele ce formează crominanţa PAL ?
• În ce măsură este afectată calitatea imaginii în culori
de limitările impuse de sistemul PAL ?
• De ce este limitată inferior, la – 0,25 (şi nu 0), oscilaţia
de crominanţă ?
• De ce poate fi limitată banda semnalului de culoare ?
• De ce semnalul SC este plasat în timpul stingerii?
57
Capitolul 3
Sistemul PAL
3.3. Principiul sistemului PAL
Ochiul uman este foarte sensibil la nuanţa culorii

(putând identifica sute de mii de nuanţe) şi mai puţin sensibil la
saturaţia sau strălucirea culorii. Orice perturbaţie (la transmisie
sau la înregistrare/redare pe magnetoscop) este percepută, în
primul rând, ca o modificare deranjantă a nuanţei.
Din acest motiv, sistemul PAL a fost conceput ca, din
principiu, să elimine erorile de nuanţă care ar putea apărea.
Nuanţa culorii fiind determinată de faza subpurtătoarei de
crominanţă, sistemul PAL şi-a propus eliminarea erorilor de
fază.
Sistemul PAL foloseşte semnalele:
¾ luminanţă, EY, cu banda de frecvenţă limitată doar de
norma de canal TV, la 6,2 (sau 5,2) MHz,
¾ crominanţă, prin modulaţia în cuadratură a semnalelor EU
şi EV, cu banda de frecvenţă limitată la 1,3 MHz.
În scopul eliminării erorilor de faza, semnalul de
crominanţă este prelucrat la emisie. Pentru ca recepţia să fie
corectă, acesta suferă o prelucrare inversă la recepţie.
Acest mod de prelucrare complementară, asigurând
eliminarea erorilor de fază, constituie principiul PAL (Phase
Alternation Line = faza alternată pe linii).
Principiul PAL porneşte de la observaţia că orice 2 linii
TV succesive sunt extrem de asemănătoare, respectiv 2
elemente de imagine, de pe aceeaşi verticală, au aceeaşi culoare
şi, deci, sunt caracterizate de acelaşi semnal de crominanţă:
EC (t) = EU.sin ωSP.t + EV.cos ωSP.t. (3.16)
EC, n
LINIA n
LINIA n+1
EC, n+1
Fig. 3.6. Elemente de imagine corespondente, pe linii TV succesive.
58
Capitolul 3
Sistemul PAL
În fig. 3.6 sunt considerate 2 elemente de imagine,

aparţinând liniilor TV n şi n+1, caracterizate de vectorii EC,n şi,
respectiv, EC,n+1 (≡ EC,n).
Principiul PAL constă în următorii paşi de prelucrare,
evidenţiaţi în fig. 3.7:
1. la emisie, pentru fiecare a doua linie TV, semnalul de
crominanţă EC este transmis cu faza inversată, EC*:
EC*n+1 (t) = EU.sin ωSP.t − EV.cos ωSP.t; (3.17)
2. dacă între emisie şi recepţie există vreo perturbaţie,
aceasta va afecta liniile succesive în acelaşi sens: deviaţia
fazei cu un unghi, notat β;
3. la recepţie, liniile de tip n se păstrează nemodificate, în
timp ce cele de tip n+1 au din nou faza inversată, pentru a
reveni la semnalul original:
EC**n+1 (t) = EU.sin ωSP.t + EV.cos ωSP.t; (3.18)
4. prin utilizarea unei linii de întârziere, cu durata unei linii
TV, crominanţa punctelor corespondente pe verticală, ale
celor două linii, n şi n+1, devin simultane, permiţând
însumarea lor vectorială.
Se observă, în fig. 3.8, că vectorul rezultat are:
¾ faza identică cu cea de la emisie, θC, eliminând, deci,
eroarea de fază β şi păstrând nealterată nuanţa culorii,
¾ modulul uşor redus faţă de cel original, apărând, deci, o
desaturare a culorii.
În concluzie, principiul PAL conduce la:
¾ înlocuirea erorii de nuanţă, extrem de deranjantă
pentru ochi,
¾ cu eroare de saturaţie, mult mai tolerată de
observatorul uman.
Practic, dacă erori de fază de fracţiuni de grad sunt
sesizabile ca variaţie de nuanţă, sistemul PAL acceptă erori de
fază de până la 40°, fără ca desaturarea culorii să devină
deranjantă.
59
Capitolul 3
Sistemul PAL
LINIA n LINIA n+1
ORIGINAL EV EC,n EV EC,n+1
θC EU θC EU
EMISIE EV EC,n EV EC*n+1
θC EU EU
−θC
TRANSMISIE EV EC,n,β EV EC*n+1,β

CU EROARE
EC,n
DE FAZĂ β θC +β
θC EU EU
θC −β
−θC
EC*n+1
RECEPŢIE EV EC,n,β EV EC**n+1,β
θC +β
EU θC −β EU
Fig. 3.7. Prelucrarea la emisie şi la recepţie a semnalului PAL.
60
Capitolul 3
Sistemul PAL
EV EC,n,β EV EC**n+1, β
θC +β
EU θC −β EU
LINIE DE ÎNRZIERE
τ = TH = 64 μs
Σ CORECŢIA DE FAZĂ
EV ≅ 2 ×⏐EC⏐
EC,n,β
θC +β θC
EC**n+1,β
θC −β EU
Fig. 3.8. Transformarea erorii de fază în eroare de modul la PAL.
• Care este parametrul culorii pe care sistemul PAL şi-a

propus să îl transmită cu imunitate sporită ?
• Care este parametrul semnalului video complex color
care poartă informaţia de la întrebarea precedentă ?
• Explicaţi ce semnifică iniţialele PAL.
• De ce prelucrarea PAL contează pe identitatea
crominanţei liniilor TV succesive ?
• Cum este eliminată eroarea de nuanţă ?
• Cum pot fi însumate două semnale nesimultane ?
• Ce erori introduce prelucrarea PAL ? Deranjează ?
61
Capitolul 3
Sistemul PAL
3.4. Frecvenţa subpurtătoare de crominanţă
Subpurtătoarea de crominanţă, modulată în cuadratură

de semnalele EU şi EV, trebuie:
¾ să deplaseze spectrul semnalului de crominanţă, EC, limitat
la 1,3 MHz, în domeniul frecvenţelor înalte din spectrul
semnalului de luminanţă, EY, cu banda de 6,2 (sau 5,2)
MHz, pentru a perturba cât mai puţin recepţia în alb-negru;
¾ să asigure intercalarea spectrelor celor două semnale, EY
şi EC, conform principiului analizat în fig. 2.7, astfel încât
semnalele să nu se perturbe reciproc.
Pentru asigurarea celei de a doua funcţii, se impune
analiza spectrului semnalului de crominanţă PAL (fig.3.9).
¾ Componenta EU se obţine prin aceeaşi procedură de
explorare ca şi luminanţa, EY, astfel încât are aceeaşi
structură a spectrului: pachete spectrale grupate pe
frecvenţele k × fH.
¾ Componenta EV se obţine la fel, dar suferă apoi o
prelucrarea PAL: inversarea semnului din 2 în 2 linii (liniile
TV de tip n+1).
Perioada de repetiţie a acestui semnal rezultă, de aceea,
dublă: 2 × TH, iar frecvenţa sa devine fEV = fH /2.
În consecinţă, spectrul semnalului EV are de două ori mai
multe pachete, grupate pe frecvenţele k × fH/2.
Având în vedere că spectrul EC, ca sumă vectorială a
componentelor EU şi EV, rezultă cu pachete spectrale de două ori
mai dese decât spectrul EY, intercalarea nu se poate face cu un
decalaj de fH/2. Se standardizează un decalaj de fH/4, prin
alegerea frecvenţei subpurtătoarei de crominanţă, fSP, conform
relaţiei:
fSP PAL = (283 + 3/4) × fH ≅ 4,4336 MHz. (3.19)
Spectrul semnalului PAL rezultă cu structura prezentată
în fig. 2.4, în care semnalul de crominanţă (cu banda 1,3 MHz)
ocupă un interval de frecvenţă determinat de cele 2 benzi
laterale, rezultate în urma modulaţiei în cuadratură::
BC = (fSP – 1,3 MHz) ÷ (fSP + 1,3 MHz) = 3,1 ÷ 5,7 MHz. (3.20)
62
Capitolul 3
Sistemul PAL
EY
fH f
EU
EV
fH/2 f
EC
f
PAL fSP
f
283.fH fH/2 fH/2
3/4. fH
fH fH
Fig. 3.9. Intercalarea spectrelor semnalului PAL cu pasul fH /4.
La recepţie, pentru demodularea corectă a semnalului

de crominanţă, purtătoarea locală trebuie sincronizată cu cea de
la emise. În acest scop, ca referinţă de frecvenţă şi fază, se
transmite semnalul SC, de sincronizare a culorii: câteva oscilaţii
cu frecvenţa fSP, plasate în intervalul de stingere (fig. 3.5).
• Explicaţi de ce structura spectrului semnalului EV

diferă de cea a semnalului EU.
• De ce nu se pot intercala spectrele cu pasul fH/2 ?
• Ce se poate întâmpla dacă frecvenţa de demodulare
la recepţie are un defazaj faţă de cea de la emisie ?
63
Capitolul 3
Sistemul PAL
3.5. Codorul PAL
Schema bloc din fig. 3.10 prezintă elementele esenţiale

ale unui codor PAL, bazat pe prelucrarea semnalelor analizată
anterior. Se disting 3 secţiuni.
Semnalul de luminanţă, EY, se obţine prin ponderarea
semnalelor de intrare R, G, B. Pentru a păstra sincronismul cu
semnalul de crominanţă (ce necesită un timp de prelucrare), la
intrarea sumatorului Σ, de formare a semnalului video complex
color PAL, este întârziat cu aproximativ 0,2 μs, în blocul ÎNT.
Semnalul de crominanţă, EC, se obţine din semnalele
ponderate EU şi EV, cu banda de frecvenţe limitată în FTJ, prin
modulaţia în cuadratură realizată cu MODU, MODV şi ΣC.
EY
ÎNT
R M
A PAL
G T EV
FTJ ΣV MOD Σ
R V
B I
C ΣC
EC
E EU MOD
FTJ ΣU U
S St
sin ωSP.t
90°
± cos ωSP.t
180°
P K
fSP 2×fH
0SC ÷k IMP
3.10. Schema de principiu a codorului PAL.
64
Capitolul 3
Sistemul PAL
În intervalul K, din timpul stingerii, se formează semnalul de

sincronizare a culorii, SC, cu faza 135° (EU = −1, EV = 1), prin
însumare cu semnalul de culoare, în ΣU şi ΣV.
Sincrogeneratorul furnizează, cu oscilatorul OSC, frecvenţa
subpurtătoarei de crominanţă, considerată cu faza 0° (sin ωSP.t),
pentru componenta EU, precum şi defazată cu 90° şi 270°, în
blocurile 90° şi 180°, (± cosωSP.t), pentru componenta EV.
Alternanţa celor două faze, conform prelucrării PAL, are loc de
la o linie la alta, sub comanda semnalului P (paritatea liniei
TV), cu frecvenţa fH/2.
Impulsurile de sincronizare, S, şi de stingere, St, sunt însumate
în semnalul PAL, după formatare în blocul IMP, comandat de
semnalul 2.fH, sincron cu frecvenţa fSP, obţinut prin divizare, în
blocul ÷ k, cu factorul 8 / 1135.
• Explicaţi formarea semnalului de sincronizare a culorii.

• Explicaţi formarea fazei ± cos ωSP.t prin semnalul P.
• Demonstraţi factorul de divizare k, de la fSP la 2×fH .
3.6. Decodorul PAL
Schema bloc simplificată a decodorului PAL,

organizată tot pe cele 3 secţiuni, este prezentată în fig. 3.11
Semnalul de luminanţă, EY, este extras din semnalul video
complex color PAL prin filtrul de rejecţie FR, a subpurtătoarei
de crominanţă, pentru a reduce efectul vizibilităţii acesteia. O
linie de întârziere, ÎNT, cu durata de 0,4 ÷ 0,7 μs , este necesară
compensării duratei de prelucrare a semnalului de crominanţă.
Semnalul de luminanţă, EC, este extras cu un filtru FTB axat
pe frecvenţa fSP, cu lăţimea de bandă de ± 1,3 MHz şi
descompus în cele două componente, în blocul SEP.
Semnalele sunt demodulate cu semnale cu faza corespunzătoare
celor de la emisie, în DEMU şi DEMV, reţinându-se în FTJ
doar banda laterală inferioara, adică semnalele EU şi EV.
Demodularea corectă (redarea nuanţei) este condiţionată de
sincronizarea, în frecvenţă şi fază, a subpurtătoarei, cu emisia.
65
Capitolul 3
Sistemul PAL
FR EY
ÎNT M
4,43
A R
T
DEM EU R G
PAL FTJ
EC U I
SEP B
C
DEM EV E
FTJ
FTB V
4,43 sin ωSP.t
± cos ωSP.t
SINC 90°
fSP
180°
Fig. 3.11. Schema de principiu a decodorului PAL.
Sincronizarea culorii se realizează prin extragerea din

semnalul de crominanţă, în blocul SINC, a salvelor de
sincronizare, SC, reprezentate de oscilaţiile plasate în timpul
stingerii, cu rol de referinţă:
¾ în amplitudine (pentru reglajul automat al amplificării),
¾ în frecvenţă, fSP, pentru demodularea corectă a nuanţei,
¾ în fază, pentru a permite prelucrarea PAL de la recepţie,
prin identificarea liniilor care au faza inversată la emisie.
Blocurile de defazare, 90° şi 180°, asigură, prin comutare
sincronizată, fazele necesare demodulării corecte.
• Ce s-ar vedea pe ecran în absenţa filtrului de rejecţie ?

• Care este rolul filtrelor trece jos după demodulare ?
• Cum ar fi imaginea pe ecran dacă inversarea fazei la
emisie nu ar fi corect semnalizată la recepţie ?
• În ce mod semnalizează semnalul de sincronizare a
culorii această inversare ?
66
Capitolul 3
Sistemul PAL
Rezumat
• Pentru transmiterea celor două semnale diferenţă de

culoare, PAL foloseşte modulaţia în cuadratură.
• Amplitudinea purtătoarei determină saturaţia
culorii, iar faza ei determină nuanţa culorii.
• Din considerente de compatibilitate, sistemul PAL
limitează saturaţia la 75 % şi utilizează coeficienţi de
compresie a semnalelor diferenţă de culoare.
• Sistemul PAL elimină erorile de nuanţă şi le
înlocuieşte cu erori de saturaţie.
• Principiul PAL constă în alternarea fazei vectorului
de crominanţă şi medierea acestuia la interval de TH.
• Spectrul semnalului PAL rezultat are componente
axate pe multipli de fH/2, motiv pentru care frecvenţa
subpurtătoarei trebuie să asigure intercalarea cu fH/4.
1. De ce nuanţa culorii este determinată de faza
subpurtătoarei de crominanţă ?
2. De ce este necesară limitarea amplitudinii
semnalului de crominanţă ? Ce implicaţii are ?
3. De ce nu există oscilaţie pe nivelurile de alb şi de
negru în oscilograma mirei cu bare colorate ?
4. Care este rezoluţia cromatică pe verticală la
sistemul PAL ? Dar pe orizontală ?
5. Care este rolul semnalului de sincronizare a culorii.
6. Cum se alege frecvenţa subpurtătoarei PAL ?
TEMĂ: Modulaţia în cuadratură

- Reprezentarea în coordonate carteziene
- Reprezentarea în coordonate polare
- Semnificaţia amplitudinii şi a fazei
- Problema frecvenţei purtătoare la demodulare
67
Capitolul 2
Informaţia de culoare
2. INFORMAŢIA DE CULOARE
Subiecte
2.1. Modele pentru reprezentarea culorii
2.2. Compatibilitatea televiziunii în culori
2.3. Semnalele folosite în televiziunea în culori
2.4. Semnalul video complex color
2.5. Sisteme de televiziune în culori

2. Discuţie pe tema: “Spectrul semnalului video
complex color – intercalarea spectrelor”
2.1. Modele pentru reprezentarea culorii
Imaginea percepută de ochiul uman reprezintă radiaţia

electromagnetică dintr-un interval de sensibilitate limitat, cu
lungimea de undă:
λ = (380 ÷ 780) nm. (2.1)
Acest interval permite perceperea unui spectru cromatic de
mare diversitate.
Capacitatea ochiului de a distinge culori este extrem de
ridicată, putând fi percepute şi identificate sute de mii de
nuanţe, comparativ cu capacitatea redusă a ochiului de a
deosebi niveluri acromatice (doar zeci de tonuri de gri).
Dată fiind această sensibilitate ridicată a ochiului,
culoarea trebuie transmisă, în televiziune, cu mare precizie şi
fără distorsiuni. Din punct de vedere tehnic, culoare trebuie
caracterizată prin parametri măsurabili, care să poată
determina semnalul electric ce trebuie transmis şi care să
permită, la recepţie, refacerea corectă a imaginii în culori.
Pentru caracterizarea culorii, sunt folosite, mai multe
modele, bazate pe seturi de parametri ce pot defini culoarea.
29
Capitolul 2
Fiecare model ce urmează a fi analizat este, de fapt, o

funcţie de 3 variabile, fiecare variabilă definind o
caracteristică a culorii. Prin alocarea de valori acestor variabile,
rezultă o multitudine de combinaţii, echivalente culorilor
modelate.
Dacă, de exemplu, fiecărei variabile i se alocă 28 = 256
valori, numărul nuanţelor ce pot fi reprezentate, în baza
modelului respectiv, rezultă:
28 × 28 × 28 = 224 = 16.777.216 culori. (2.2)
Modelul RGB prezintă imaginea în culori descompusă
în elementele sale de bază: culorile primare:
R (red = roşu), G (green = verde), B (blue = albastru).
Acest model se bazează pe efectul aditiv al culorilor
primare la nivelul ochiului:
¾ orice culoare se poate obţine prin combinarea (prin
suprapunere, prin adunare) în diverse proporţii a celor 3
culori fundamentale şi, în consecinţă,
¾ o imagine în culori este echivalentă cu 3 imagini
monocrome, în roşu, în verde şi, respectiv, în albastru.
Reprezentarea grafică a acestui model poate fi
simplificată, conform triunghiului culorilor din fig. 2.1:
¾ vârfurile triunghiului reprezintă culorile fundamentale;
fiecare astfel de culoare este dată de o singură culoare
fundamentală;
¾ laturile triunghiului reprezintă combinaţiile, în diverse
proporţii, a două culori fundamentale; de exemplu, pe
latura stângă se succed culorile albastru, albastru verzui,
turcoaz, verde albăstrui, verde;
¾ interiorul triunghiului reprezintă combinaţiile, în diverse
proporţii, a tuturor celor trei culori fundamentale;
mijlocul triunghiului este albul, obţinut prin însumarea, cu
ponderi bine precizate, a culorilor fundamentale.
Toate culorile aflate pe perimetrul triunghiului
(vârfuri şi laturi), obţinute prin combinarea a cel mult două
culori primare, se numesc culori saturate (exemplu: galben).
30
Capitolul 2
VERDE
Galben
Turcoaz NESATURAT
ALB
SATURAT
ALBASTRU Mov ROŞU
Fig. 2.1. Triunghiul culorilor pentru modelului RGB.
Toate culorile interioare triunghiului se formează cu

necesitate şi cu participarea celei de a treia culori fundamentale
(în exemplul analizat, componenta de albastru “trage” galbenul
în interior, spre alb. În consecinţă, culoarea rezultată, având o
componentă de alb (fiind diluată), este o culoare nesaturată.
Triunghiul culorilor evidenţiază că:
¾ prin parcurgerea circulară a planului culorilor, sunt descrise
toate nuanţele cromatice,
¾ prin parcurgerea radială a unei nuanţe, sunt descrise
nivelurile sale de saturaţie,
¾ prin reducerea strălucirii culorilor fundamentale, rezultă
plane paralele cu cel analizat, corespunzător altor
nivelurilor de strălucire ale culorilor.
Modelul RGB echivalează imaginea în culori cu 3
imagini monocrome, necesitând, deci, o lărgime de bandă de
frecvenţă de 3 ori mai mare decât pentru imaginea alb-negru.
De aceea nu este utilizat în difuziunea semnalului TV, ci doar în
echipamente de studio TV, în sisteme de prelucrare a imaginii şi
în comanda monitoarelor de calculator.
31
Capitolul 2
Modelul HSL reprezintă concretizarea directă a

caracteristicilor culorii, aşa cum este aceasta percepută de
observatorul uman:
H (hue = nuanţă),
S (saturation = saturaţie),
L (luminance = luminanţă sau strălucire).
Acest model pune în evidenţă cele două componente ale
imaginii în culori:
¾ luminanţa, ca purtătoare a informaţiei de strălucire a
elementelor de imagine, echivalentă semnalului folosit în
televiziunea alb-negru,
¾ crominanţa, ca purtătoare a informaţiei de culoare, cu
componentele sale:
nuanţa, dată de lungimea de undă,
saturaţia, dată de conţinutul de alb.
În fig. 2.2 este prezentată relaţia între cele două modele,
RGB şi HSL:
¾ nuanţa este caracterizată prin faza de rotaţie a unui vector,
în planul culorilor,
¾ saturaţia reprezintă modulul vectorului culoare,
¾ luminanţa stabileşte nivelul planului de culoare, pe axa
verticală, de la negru la alb.
ALB
LUMINANŢĂ
VERDE
SATURATIE
NEGRU
ALBASTRU ROŞU
NUANTĂ
Fig. 2.2. Modelul HSL corespunzător triunghiului culorilor.
32
Capitolul 2
Modelul HSL utilizează parametri ce necesită un

anumit grad de prelucrare a semnalelor primare, motiv pentru
care este folosit doar în interfeţe grafice, pentru a asigura un
control simplu din partea utilizatorului. În sistemul de operare
Windows alegerea culorii (pentru fundal, de exemplu) se poate
face atât în formatul RGB, cât şi în formatul HSL.
Modelul Y, R–Y, B–Y este cel folosit în televiziune,
atât în sistemele analogice, cât şi în cel numeric. Parametrii
modelului sunt:
¾ semnalul de luminanţă, Y, reprezentând strălucirea şi
¾ semnalele diferenţă de culoare,
R – Y, reprezentând diferenţa dintre componenta de
roşu şi cea de luminanţă,
B – Y, reprezentând diferenţa dintre componenta de
albastru şi cea de luminanţă,
ansamblul celor două semnale reprezentând informaţia de
crominanţă.
În acest mod, cele două componente, de luminanţă şi de
crominanţă, sunt independente şi pot fi tratate ca atare în
semnalul de televiziune.
Cum acuitatea vizuală este mare în perceperea
strălucirii şi de câteva ori mai mică în perceperea culorii,
aceasta permite o dimensionare optimă a benzii de frecvenţă
alocate acestor semnale:
¾ luminanţa, ca şi în televiziunea alb-negru este de bandă
largă, pentru a putea evidenţia detaliile imaginii,
¾ crominanţa, adică semnalele R–Y şi B–Y, pot fi transmise
cu banda de frecvenţă redusă, fără a limita capacitatea de
percepţie, în culoare, a detaliilor.
• Câte culori percepe ochiului uman ?

• De ce nu este folosit modelul RGB în difuziune ?
• Ce se înţelege prin desaturarea unei culori?
• Explicaţi echivalenţa modelelor RGB ⇔ HSL.
• Care este avantajul utilizării unui semnalul de
crominanţă independent de cel de luminanţă ?
33
Capitolul 2
2.2. Compatibilitatea televiziunii în culori
Televiziunea a apărut în deceniul 3 al secolului 20 şi a

ajuns la o formă standardizată în deceniul 4. Astfel, în perioada
postbelică, televiziunea alb-negru era la maturitate tehnologică,
cu o răspândire importantă, atât în echipamente de transmisie şi
difuziune, cât şi în receptoare. Dezvoltarea în această perioadă a
televiziunii în culori (viitoare) nu putea face abstracţie de
standardul televiziunii alb-negru (existente).
Această observaţie s-a concretizat în conceptul de
compatibilitate (fig.2.3). Acesta presupune următoarele:
¾ compatibilitatea directă, respectiv recepţionarea cu noul
televizor color (în alb-negru) a programelor emise în alb-
negru, conform standardelor existente;
¾ compatibilitatea inversă, respectiv recepţionarea cu
televizoarele alb-negru existente (în alb-negru) a
programelor emise color, conform noului sistem de
televiziune;
¾ compatibilitatea canalului de televiziune, respectiv noul
canal color să ocupe aceeaşi bandă de frecvenţă cu cel alb-
negru, existent, pentru utilizarea aceleiaşi reţele de
transmisie şi difuziune.
EMIŢĂTOR ALB-NEGRU
ALB-NEGRU
EMIŢĂTOR COLOR
TV COLOR
Fig. 2.3. Compatibilitatea directă şi inversă în televiziune.
34
Capitolul 2
Y C
f
fSP fVMAX
BANDA DE FRECVENŢĂ VIDEO (COLOR)
Fig. 2.4. Compatibilitatea benzii de frecvenţă video.
Rezolvarea problemei compatibilităţii presupune

următoarele elemente:
¾ în televiziunea în culori să se transmită semnalul
corespunzător televiziunii alb-negru (luminanţa),
¾ informaţia de culoare (crominanţa) să fie independentă de
semnalul de luminanţă şi să nu afecteze recepţia acestuia,
¾ spectrele ambelor semnale (luminanţă şi crominanţă)
trebuie să nu depăşească spectrul semnalului de luminanţă.
Ţinând seama de primele două elemente, sistemele de
televiziune compatibile au optat pentru modelul Y, R–Y, B–Y
(se observă că modelul RGB nu respectă nici una din cerinţe).
Cea de a treia cerinţă, rezolvată conform fig. 2.4, se
bazează pe două observaţii, analizate anterior:
¾ banda de frecvenţă a semnalului de crominanţă, poate fi
redusă (datorită acuităţii vizuale scăzute în culoare),
¾ intercalarea spectrelor semnalului de luminanţă, Y, cu al
celui de crominanţă, C, limitat şi translatat în domeniul
frecvenţelor mari (exploatând structura discretă a acestora).
• Indicaţi două motive pentru care nu este folosit

modelul RGB în televiziunea difuzată.
• Ce se înţelege prin compatibilitate în televiziune ?
• Care este structura spectrului semnalului video
complex ?
35
Capitolul 2
2.3. Semnalele folosite în televiziunea în culori
Din motive de compatibilitate cu televiziunea alb-

negru, semnalele folosite în televiziunea în culori sunt cele date
de modelul Y, R–Y, B–Y.
Semnalul de luminanţă, EY, reprezintă
¾ întreaga informaţie video transmisă în alb-negru,
¾ componenta ce caracterizează strălucirea unei imagini
color.
El nu este, însă, obţinut direct prin explorarea imaginii.
Captarea unei imagini reale, într-o cameră video, se realizează
inevitabil conform modelului RGB, respectiv obţinerea a 3
imagini monocrome, în culorile fundamentale. Aceasta
presupune obţinerea prin calcul a semnalului de luminanţă, ca
o funcţie de semnale, corespunzătoare culorilor fundamentale:
EY = EY (R, G, B).
Datorită percepţiei cu sensibilităţi diferite a
componentelor cromatice, luminanţa nu se obţine prin adunarea
directă a componentelor cromatice, ci printr-o sumă ponderată:
EY = 0,3 × R + 0,59 × G + 0,11 × B, (2.3)
în care coeficienţii pot fi verificaţi experimental prin reglarea
ponderilor pentru redarea unei imaginii albe (captate).
Această relaţie permite determinarea semnalului
necesar în televiziunea în culori şi satisface cerinţele imaginii
monocrome, transmisă în televiziunea alb-negru.
Cum componentele cromatice pot lua valori în
intervalul [0, 1], se observă că:
¾ valoarea maximă este EY = 1, pentru R = G = B = 1,
adică alb;
¾ valoarea minimă este EY = 0, pentru R = G = B = 0,
adică negru;
¾ celelalte valori rezultă în intervalul (0, 1) şi reprezintă:
tonuri de gri, dacă R = G = B ∈ (0 ÷ 1),
nuanţe de culori, în caz contrar.
De exemplu culoarea galben, obţinută aditiv din roşu şi
verde, are valoarea luminanţei, calculată conform (2.3):
EY GALBEN = 0,3 × 1 + 0,59 × 1 + 0,11 × 0 = 0,89.
36
Capitolul 2
Este de observat că fiecărei culori îi corespunde o

valoare de luminanţă. Este posibil, însă, ca mai multe culori
(diferite) să fie caracterizate de aceeaşi valoare a luminanţei.
Aceasta explică de ce există un echivalent alb-negru al imaginii
color, în schimb este imposibilă refacerea unei imagini color
doar pe baza semnalului de luminanţă.
• Calculaţi luminanţa pentru turcoaz.

• Calculaţi luminanţa pentru gri 30 %.
• Calculaţi luminanţa pentru roşu şi comparaţi cu
rezultatul precedent. Interpretaţi rezultatele.
Semnalele diferenţă de culoare, conform criteriilor de

compatibilitate, trebuie:
¾ să fie independente de semnalul de luminanţă şi
¾ să reprezinte întreaga informaţie de culoare.
Informaţia de culoare este dată de cele 3 semnale R, G
şi B. Este de observat, însă, că între aceste semnale există
relaţia (2.3), iar EY este un semnal cunoscut (pentru că se
transmite). În consecinţă, este suficientă transmiterea doar a 2
semnale cromatice (de exemplu R şi B, cel de-al treilea, G,
putând fi calculat la recepţie, din EY, R şi B).
Pentru că semnalul de crominanţă nu trebuie să conţină
informaţie de luminanţă (să fie independent de acesta),
semnalele standardizate pentru sistemele de televiziune
compatibile sunt cele diferenţă de culoare:
ER – Y = R – (0,3 × R + 0,59 × G + 0,11 × B) =
= 0,7 × R – 0,59 × G – 0,11 × B, (2.4)
EB – Y = B – (0,3 × R + 0,59 × G + 0,11 × B) =
= – 0,3 × R – 0,59 × G + 0,89 × B. (2.5)
Cum informaţia de crominanţă, reprezentată prin cele
două semnale diferenţă de culoare, este independentă de
luminanţă, aceasta
¾ poate fi folosită de circuitele din televizoarele color,
¾ poate fi neglijată în televizoarele existente alb-negru.
37
Capitolul 2
Din analiza relaţiilor (2.4) şi (2.5) se poate observa:

¾ pentru toate semnalele acromatice (negru – tonuri de gri –
alb), R = G = B şi, deci, ER – Y = 0, EB – Y = 0, adică nu există
informaţie cromatică;
¾ semnalul ER – Y are valoarea maximă 0,7, obţinută pentru
roşu şi valoarea minimă – 0,7, determinată de turcoaz,
¾ semnalul EB – Y are valoarea maximă 0,89, obţinută pentru
albastru şi valoarea minimă – 0,89, determinată de galben.
Calculul se face, pentru semnalul ER – Y, conform relaţiei
(2.4), ţinând seama de componenţa culorilor primare în culoarea
analizată; de exemplu roşu nu conţine verde sau albastru,
rezultând:
ER – Y ROŞU = 0,7 × 1 – 0,59 × 0 – 0,11 × 0 = 0,7.
Analog, se calculează EB–Y, conform relaţiei (2.5),
pentru galben, obţinut aditiv din roşu şi verde:
EB – Y GALBEN = – 0,3 × 1 – 0,59 × 1 + 0,89 × 0 = – 0,89.
• Calculaţi semnalul ER – Y pentru turcoaz.

• Calculaţi semnalul EB – Y pentru albastru.
• Cunoscând, pentru galben. valorile semnalelor EY, ER – Y
• şi EB – Y, calculaţi valoarea corespunzătoare EG – Y.
Pentru televiziunea în culori, imaginea test este mira cu

bare colorate, cu saturaţie maximă, care, pe lângă alb şi negru,
conţine culorile fundamentale şi pe cele ce se obţin prin
combinarea a două culori fundamentale.
Valorile semnalelor folosite în televiziunea în culori,
EY, ER – Y, EB – Y, calculate conform relaţiilor (2.3), (2.4) şi (2.5),
sunt indicate în tabelul din fig. 2.5.
Se observă că luminanţa este o mărime pozitivă, care
ordonează descrescător barele colorate ale mirei. Această
mărime ne indică, de exemplu, că roşu apare, în alb-negru, ca
un gri mai deschis decât albastru.
Semnalele diferenţă de culoare sunt mărimi de ambele
polarităţi, cu domeniul specific semnalului:
ER – Y ∈ [– 0,7 ÷ 0,7] , EB – Y ∈ [– 0,89 ÷ 0,89] .
38
Capitolul 2
ALBASTRU
TURCOAZ
GALBEN
NEGRU
VERDE
ROŞU
MOV
ALB
R 1 1 0 0 1 1 0 0
G 1 1 1 1 0 0 0 0
B 1 0 1 0 1 0 1 0
EY 1 0,89 0,7 0,59 0,41 0,3 0,11 0
ER – Y 0 0,11 −0,7 −0,59 0,59 0,7 −0,11 0
EB – Y 0 −0,89 0,3 −0,59 0,59 −0,3 0,89 0
Fig. 2.5. Valorile semnalelor corespunzătoare mirei cu bare colorate.
Oricare 2 din cele 3 semnale diferenţă de culoare ar fi

putut fi folosite, din punctul de vedere al informaţiei transmise.
Au fost preferate cele menţionate datorită amplitudinii
superioare semnalului EG – Y ∈ [–0,41 ÷ 0,41].
Diagramele de timp ale semnalelor, corespunzătoare
unei linii de explorare, sunt prezentate în fig. 2.6.
Desigur, aceste 3 semnale, ce caracterizează imaginea
color din televiziune, nu pot fi transmise ca semnale
individuale, ci prelucrat, pentru a forma un singur semnal,
numit semnal video complex color.
39
Capitolul 2
ALBASTRU
TURCOAZ
GALBEN
NEGRU
VERDE
ROŞU
MOV
ALB
t
G
t
B
t
EY
1
0 t
ER – Y
0,7 t
EB – Y −0,7
0,89
t
−0,89
Fig. 2.6. Diagramele de timp pentru o linie a mirei cu bare colorate..
• De ce există coeficienţi de ponderare în (2.3) ?

• De ce se transmit doar 2 semnale diferenţă de culoare ?
• Calculaţi semnalele diferenţă de culoare pentru
gri 30 %. Explicaţi rezultatul.
40
Capitolul 2
2.4. Semnalul video complex color
În televiziunea în culori trebuie transmis un singur

semnal care să conţină atât informaţia de luminanţă (EY), cât şi
informaţia de crominanţă (ER – Y şi EB – Y).
În acest scop se formează, mai întâi, semnalul de
crominanţă, conform unei tehnici specifice sistemului de
televiziune în culori:
¾ modulaţia în cuadratură, a unei purtătoare, cu 2 semnale,
ce afectează 2 parametri ai purtătoarei (amplitudinea şi
faza), utilizată de sistemele NTSC şi PAL;
¾ modulaţia în frecvenţă a 2 purtătoare, cu câte un semnal,
şi transmiterea alternativă a acestora, utilizată de sistemul
SECAM.
Indiferent de modul în care este obţinut semnalul de
crominanţă, acesta:
¾ are banda de frecvenţă redusă, în limitele acceptate de
rezoluţia redusă a percepţiei cromatice a ochiului;
¾ are spectrul deplasat la frecvenţe superioare, printr-una
din tehnicile de modulaţie, cu frecvenţa subpurtătoare de
crominanţă, fSP ; în cazul sistemului PAL, fSP = 4,43 MHz;
¾ are aceeaşi structură a spectrului, ca şi semnalul de
luminanţă, pentru că se obţine în acelaşi proces de
explorare, pe câmpuri şi pe linii; rezultă că şi acest semnal
are intervale de frecvenţă libere în spectru.
Concluzia aceasta deschide posibilitatea intercalării
spectrelor semnalelor de luminanţă şi de crominanţă, conform
diagramelor şi a detaliilor mărite din fig. 2.7:
¾ luminanţa, Y, este de bandă largă, cu spectru discret,
conform analizei din fig. 1.10;
¾ crominanţa, C, are banda limitată, cu spectru discret;
¾ semnalul video complex color, SVCC, se obţine ca sumă a
semnalului de luminanţă cu semnalul de crominanţă
translatat cu fSP ; însumarea, fără perturbarea reciprocă, este
posibilă prin intercalarea spectrelor, exploatând
intervalele de frecvenţă libere.
41
Capitolul 2
a b 6 MHz
C
c d 1,5 MHz
SVCC
fSP e f
a m.fH (m+1).fH b
c n.fH (n+1).fH d
e m.fH (m+1/2).fH (m+1).fH f
Fig. 2.7. Posibilitatea intercalării spectrelor.
42
Capitolul 2
Spectrele au pachetele spectrale distanţate cu frecvenţa

liniilor, fH. Intercalarea lor de face cu o jumătate din frecvenţa
liniilor sau cu un sfert din frecvenţa liniilor, în funcţie de
sistemul color. Pentru PAL, decalajul este de fH / 4 (deci diferit
de reprezentarea din detaliul SVCC).
În aceste condiţii, semnalul video complex color
transmis conţine două semnale, intercalate spectral, ocupând
aceeaşi bandă de frecvenţă. La recepţie, semnalele pot fi
separate şi prelucrate pe căi distincte. Lăţimea canalului de
televiziune în culori rezultă identică cu cea corespunzătoare
televiziunii alb-negru.
• Cum se formează semnalul de crominanţă ?

• Care este structura spectrului semnalului de
crominanţă ? De ce ?
• Ce prelucrări suferă semnalul de crominanţă pentru
însumarea cu semnalul de luminanţă ?
• Ce decalaj de intercalare au spectrele în sistemul PAL ?
2.5. Sisteme de televiziune în culori
Există sisteme de televiziune în culori, dezvoltate

independent de televiziunea alb-negru. Iniţial au existat sisteme
pentru aplicaţii în circuit închis sau cu scop de cercetare.
În prezent există şi sisteme de difuziune (din satelit),
cum este sistemul MAC (Multiplexed Analogue Components =
componente analogice multiplexate), care multiplexează în timp
semnalele comprimate de luminanţă, crominanţă şi sunet. Acest
sistem este incompatibil cu televiziunea alb-negru.
Televiziunea difuzată, pe unde radio terestre sau pe
cablu, este compatibilă cu televiziunea alb-negru. Totuşi,
sistemele aflate în exploatate sunt incompatibile între ele,
datorită:
¾ parametrilor diferiţi (frecvenţa cadrelor, numărul
liniilor, frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă),
¾ tehnicilor diferite de prelucrare a semnalului
(modulaţia semnalului de crominanţă).
43
Capitolul 2
Sistemele de televiziune în culori, compatibile cu

televiziunea alb-negru sunt:
¾ NTSC (National Television System Committee = Comitetul
pentru sistemul naţional de televiziune) a fost elaborat în
S.U.A., în 1953; a fost ales, în competiţie cu alte sisteme
necompatibile, ca standard în S.U.A. şi a intrat în exploatare
în 1954; este utilizat în prezent în mai multe ţări americane
şi asiatice.
¾ SECAM (Séquenciel Couleur à Mémoire = culoare
secvenţială cu memorie) a fost elaborat în Franţa, în 1958 şi
a intrat în exploatare în 1966; este adoptat în ţări europene
(Franţa şi ţări din Europa Centrală şi de Est) şi africane.
¾ PAL (Phase Alternation Line = faza alternată pe linii) a fost
elaborat în Germania, în 1961 şi a intrat în exploatare în
1966; este adoptat de ţări europene (Europa Occidentală,
mai puţin Franţa, şi România) şi africane.
Deşi aceste sisteme sunt incompatibile între ele, datorită
unor parametri sau tehnici, ele au multe elemente de principiu
în comun:
¾ achiziţia semnalului în formatul RGB de la camera video,
¾ utilizarea semnalelor Y, R – Y, B – Y,
¾ formarea semnalului de crominanţă,
¾ intercalarea spectrelor la formarea SVCC,
¾ separarea semnalelor la recepţie şi prelucrarea lor separată,
¾ comanda tubului cinescop în formatul YRGB sau, mai
simplu, R – Y, B – Y, G – Y.
De aceea, indiferent de particularităţi, toate sistemele de
televiziune color compatibile, funcţionează conform aceloraşi
scheme bloc de emisie (fig. 2.8) şi de recepţie (fig. 2.9).
La emisie:
¾ semnalele R, G, B, furnizate de camera video tricromă
CAM, sunt însumate ponderat, în matricile MY, MR–Y, MB–
Y, conform (2.3), (2.4) şi (2.5), pentru formarea semnalelor
EY, ER – Y şi EB – Y;
¾ banda de frecvenţă a semnalelor diferenţă de culoare este
limitată în filtrele trece jos FTJR şi FTJB;
44
Capitolul 2
MR – Y FTJR ER – Y
EY EC
R fSP MODC
G EY Σ
CAM MY
B EY EB – Y SVCC
MB – Y FTJB EMIT
Fig. 2.8. Schema bloc de emisie a unui sistem TV color compatibil.
¾ semnalul de crominanţă, EC, este format prin modularea în

MODC (printr-o tehnică oarecare) a unei subpurtătoare de
crominanţă, de frecvenţă fSP, cu semnalele diferenţă de
culoare;
¾ semnalul video complex color, SVCC, se obţine prin
însumarea în Σ a semnalelor de luminanţă, EY, şi, respectiv,
de crominanţă, EC,
¾ semnalul astfel format este modulat pe o purtătoare de
radiofrecvenţă, în blocul EMIT, pentru a ocupa banda unui
canal TV.
Principala diferenţiere a sistemelor de televiziune
NTSC, SECAM şi PAL constă în modul de realizare a
transmisiei semnalului de crominanţă, respectiv blocul MODC.
La recepţie:
¾ semnalul video complex color, SVCC, este detectat în
blocul RF (care include selectorul de canale, amplificatorul
de frecvenţă intermediară, demodulatorul video etc.), apoi
este separat în componentele sale;
¾ prin filtrul de rejecţie a subpurtătoarei de crominanţă, FR,
este extras semnalul de luminanţă, EY, care comandă
catodul tubului cinescop al receptorului TV;
¾ prin filtrul trece bandă, FTB, axat pe fSP, este extras
semnalul de crominanţă, EC;
45
Capitolul 2
EY
FR
TC
RF SVCC ER – Y
EC
FTB
DEMC MG – Y
fSP
EB – Y
Fig. 2.9. Schema bloc de recepţie a unui sistem TV color compatibil.
¾ Semnalul de crominanţă este demodulat, în DEMC

(conform tehnicii utilizate la emisie, specifice sistemului de
televiziune), sub acţiunea frecvenţei fSP , în componentele
sale: semnalele diferenţă de culoare ER – Y şi EB – Y;
¾ cel de-al treilea semnal diferenţă de culoare, EG – Y, se obţine
prin ponderarea, în matricea MG–Y, a semnalelor transmise,
EY, ER – Y şi EB – Y;
¾ tubul cinescop, TC, are grilele comandate cu semnalele
diferenţă de culoare, astfel încât tensiunea de comandă a
fascicolelor de electroni (diferenţa de potenţial grilă –
catod) rezultă proporţională cu R, G şi B, componentele
imaginii originale.
• Daţi un exemplu de sistem de televiziune în culori

incompatibil cu sistemul alb-negru.
• De ce sistemele de televiziune în culori compatibile cu
sistemul alb-negru sunt incompatibile între ele ?
• Ce elemente comune au sistemele compatibile.
• Care este rolul filtrelor trece jos la emisie ?
• Care este rolul frecvenţei subpurtătoare de
crominanţă ?
• Cum s-ar vedea imaginea în absenţa filtrului de
rejecţie pe calea Y la recepţie ?
46
Capitolul 2
Rezumat
• Indiferent de modelul folosit, culoarea poate fi

reprezentată prin 3 parametri.
• Pentru asigurarea compatibilităţii cu sistemul alb-
negru, televiziunea în culori a adoptat modelul bazat
pe luminanţă şi semnale diferenţă de culoare.
• Semnalul de crominanţă este format din 2 semnale
diferenţă de culoare, cel de al treilea putând fi
refăcut la recepţie din semnalele transmise.
• Semnalul video complex color se obţine prin
intercalarea spectrelor semnalelor de luminanţă şi de
crominanţă, ocupând banda de canal TV alb-negru.
• Sistemele de televiziune în culori compatibile, NTSC,
SECAM şi PAL respectă aceeaşi structură a
echipamentelor de emisie şi de recepţie.
1. Ce este un model de reprezentare a culorii ?
2. Explicaţi importanţa compatibilităţii sistemelor în
culori, cu cel alb-negru, în anii 1950– 1970.
3. De ce se acceptă, după 1990, sisteme incompatibile ?
4. Explicaţi mecanismul intercalării spectrelor la
formarea semnalului video complex color.
5. Care sunt elemente care diferenţiază sistemele de
televiziune în culori ?
6. Explicaţi mecanismul transmiterii informaţiei de
verde dintr-o imagine colorată.
TEMĂ: Semnalele utilizate în televiziunea în culori

0
- Motivaţia alegerii semnalelor
- Posibilitatea transmiterii semnalelor în aceeaşi
bandă de frecvenţă a canalului de televiziune
-Prelucrările necesare semnalului de crominanţă
47
Capitolul 1
Transmisia imaginii
1. TRANSMISIA IMAGINII
Subiecte
1.1. Imaginea – semnal bidimensional
1.2. Caracteristicile ochiului
1.3. Explorarea liniară
1.4. Semnalul video complex
1.5. Spectrul semnalului video complex
1.6. Banda de frecvenţă video

2. Discuţie pe tema: “Spectrul semnalului video
complex – structură şi limite”
1.1. Imaginea – semnal bidimensional
Informaţia de imagine, aşa cum este percepută de

ochiul uman, reprezintă o mărime:
¾ optică şi
¾ bidimensională.
Deoarece canalele de comunicaţie utilizate sunt
adaptate transmiterii unui semnal electric, unidimensional,
transmiterea imagini trebuie să parcurgă câteva operaţii,
reprezentate în fig. 1.1.
Achiziţia imaginii presupune următoarele prelucrări:
¾ conversia optic – electric, bazată pe efectul fotoelectric,
este realizată în dispozitivele de captare a imaginii, cum
sunt tubul vidicon sau circuitele CCD (Charge Coupled
Device – dispozitiv cuplat prin sarcină),
¾ conversia bidimensional – unidimensional se realizează
prin descompunerea imaginii cu ajutorul unui sistem de
explorare a imaginii (sau baleiaj).
Ambele funcţii sunt realizate în camera foto sau video.
9
Capitolul 1
Transmisia imaginii
FORMAREA e(x,y,t)
ACHIZIŢIE SEMNALULUI
DE IMAGINE
TRANSMISIE
e(x,y,t) REFACEREA
IMAGINII REFACERE
ORIGINALE
Fig. 1.1. Transmisia imaginii în televiziune.
Imaginea reală (optică şi bidimensională, de

coordonate x şi y) este captată printr-un obiectiv (un sistem de
lentile) şi proiectată pe dispozitivul de conversie opto-electrică.
Dacă imaginea captată este în mişcare, ea este o funcţie şi de
variabila timp, t. Strălucirea fiecărui element de imagine din
fig. 1.2, dată de tensiunea e(x,y,t), determină, prin procesul de
explorare, semnalul de imagine (electric şi unidimensional).
ELEMENT DE IMAGINE
(PIXEL)
x Δx
Δy
e(x,y,t)
t
Fig. 1.2. Strălucirea elementului de imagine, funcţie de x, y şi t.
10
Capitolul 1
Transmisia imaginii
Transmisia semnalului, astfel obţinut, se poate face pe

orice canal de comunicaţie (cablu coaxial, canal radio, fibră
optică), prin tehnicile uzuale.
Refacerea imaginii (adresată ochilor telespectatorului),
la recepţie, presupune următoarele prelucrări:
¾ conversia unidimensional – bidimensional se realizează
prin reconstrucţia imaginii cu ajutorul unui sistem de
explorare a imaginii, similar celui de la achiziţie,
¾ conversia elector-optică este realizată în dispozitivele de
redare a imaginii, cum sunt tubul cinescop sau ecranele
LCD (Liquid Cristal Display – afişaj cu cristale lichide).
Ambele funcţii sunt realizate în receptorul de
televiziune, monitor sau televizor.
Este de observat că pentru refacerea corectă a imaginii
la recepţie, operaţia de explorare trebuie să fie identică cu cea
de la emisie, ceea ce reclamă sincronizarea celor două operaţii
(fig. 1.3). În acest scop, pe lângă informaţia de imagine,
semnalul de televiziune trebuie să conţină şi informaţia de
sincronizare.
EMISIE RECEPŢIE
EXPLORARE SINCRONĂ
Fig. 1.3. Sincronizarea explorării la recepţie cu cea de la emisie.
• De ce este necesară prelucrarea imaginii la achiziţie ?

• Care sunt funcţiile camerei video ?
• Cum se obţine semnalul de imagine ?
• Ce operaţii au loc în receptorul de televiziune ?
• De ce este necesară informaţia de sincronizare ?
11
Capitolul 1
Transmisia imaginii
1.2. Caracteristicile ochiului
Imaginea transmisă în televiziune se adresează ochiului

uman, iar ceea ce interesează la această imagine este calitatea
percepută, în mod subiectiv, de spectator.
Din punct de vedere tehnic, televiziunea trebuie:
¾ să asigure maximum de performanţe, pentru ca senzaţia
telespectatorului să fie a unei imagini cât mai apropiate de
cea reală;
¾ să utilizeze minimum de resurse pentru acele elemente ale
transmisiei care nu pot fi percepute de ochi.
De aceea, parametrii semnalului de televiziune sunt
determinaţi direct de caracteristicile ochiului, caracteristici care,
prin limitele lor, au permis dezvoltarea principiului
televiziunii.
Acuitatea vizuală reprezintă capacitatea ochiului de a
percepe şi de a distinge repere (elemente de imagine) apropiate.
Ea depinde de mai mulţi factori, ca distanţă, strălucire,
dimensiune etc. Oricare ar fi condiţiile de observare, există o
limită, sub care ochiul nu mai percepe elementele ca distincte,
ci contopite, continue.
Această caracteristică permite ca o imagine construită
din elemente discrete (linii sau puncte) să fie percepută de
ochiul uman ca o imagine continuă, în anumite condiţii (de
distanţă, de strălucire, de dimensiune etc.). O fotografie de
ziar, tipărită prin puncte, este percepută ca o imagine continua,
dacă este privită de la o distanţă suficient de mare.
UNGHIUL LIMITĂ
h
5×h
Fig. 1.4. Unghiul limită, sub care imaginea este percepută continuă.
12
Capitolul 1
Transmisia imaginii
O imagine pe un ecran poate fi construită din linii

orizontale discrete, care, privite de la o anumită distanţă de
vizionare, par contopite, rezultând o imagine continuă.
Acuitatea vizuală limitată nu permite distingerea liniilor, dacă
sunt privite sub un unghi suficient de mic, ca în fig. 1.4.
În televiziune, unghiul limită impune o distanţă
minimă de vizionare, raportată la dimensiunea ecranului (ca
regulă practică: minimum 5 × h, h fiind înălţimea ecranului).
Standardul de televiziune precizează numărul de linii
în care se descompune o imagine. Acest număr este determinat
direct de acuitatea vizuală limitată a ochiului uman:
z = 625 de linii TV pentru un cadru TV.
Această valoare permite vizionarea normală a
programelor de televiziune, de la distanţă convenabilă unei
încăperi. Pentru creşterea efectului imaginii asupra privitorului,
este de dorit ca acesta să fie cât mai aproape de ecran. În
televiziunea standard, acest lucru ar duce la observarea liniilor
şi, deci, la o percepţie neplăcută. Pentru eliminarea acestui
neajuns, este necesară creşterea numărului de linii pe ecran,
ceea ce se realizează în televiziunea de înaltă definiţie, cu
1250 de linii TV.
Inerţia percepţiei vizuale este o caracteristică a
ochiului, ce evidenţiază limita capacităţii de urmărire a
variaţiilor rapide de strălucire. Fig. 1.5 prezintă percepţia
vizuală diferită la impulsuri luminoase de frecvenţă diferită.
SURSA DE
t LUMINĂ
T1 = 0,1 s T2 = 40 ms
SENZAŢIA
t VIZUALĂ
PÂLPÂIT CONTINUU
Fig. 1.5. Inerţiei percepţiei vizuale.
13
Capitolul 1
Transmisia imaginii
Dioda electroluminiscentă (LED) este un dispozitiv

optoelectronic de frecvenţă mare, adică poate urmări variaţiile
rapide ale semnalului de comandă, furnizând impulsuri
luminoase cu frecvenţa tensiunii de comandă reprezentate.
Percepţia vizuală a impulsurilor luminoase depinde de
frecvenţa acestora:
¾ la frecvenţă mică (f1 = 1/T1 = 10 Hz), ochiul poate urmări
variaţiile de strălucire ale LED-ului, rezultând senzaţia de
pâlpâire;
¾ la frecvenţă mai mare ( f2 = 1/T2 = 25 Hz), ochiul nu mai
poate urmări variaţiile de strălucire ale LED-ului, rezultând
senzaţia de strălucire continuă.
Această experienţă demonstrează inerţia percepţiei
vizuale şi, deci, incapacitatea ochiului de a identifica imagini
individuale ce se succed cu o frecvenţă suficient de mare. Pe
aceasta caracteristică a ochiului se bazează transmiterea de
imagini în mişcare (aparent continuă), prin utilizarea unui
număr finit de imagini fixe.
Cinematografia exploatează această concluzie,
furnizând 24 de cadre (fotograme) pe secundă.
Standardul de televiziune precizează frecvenţa
imaginilor fixe în care este descompusă (în timp) imaginea în
mişcare. Această frecvenţă este determinată direct de inerţia
percepţiei vizuale a ochiului uman:
fV = 50 de imagini (cadre TV) pe secundă.
După cum se va vedea în continuare, în televiziunea
radiodifuzată, datorită explorării întreţesute, prin imagine se
înţelege un câmp TV (sau semicadru TV).
Efectul de pâlpâire este dependent de mai mulţi factori,
printre care şi strălucirea imaginii. De aceea, pentru o imagine
de bună calitate, fără pâlpâire, este preferată o frecvenţă de
împrospătare a imaginii de 60 ÷ 100 Hz.
Aceasta poate fi obţinută în monitoarele de calculator
(care nu trebuie să se supună standardelor de difuziune) şi în
receptoare TV, prin memorarea semnalului recepţionat şi
redarea lui prin citirea memoriei numerice, cu frecvenţa dorită.
14
Capitolul 1
Transmisia imaginii
Sensibilitatea ochiului, reprezentând capacitatea

ochiului de a discerne elemente de imagine, nu este aceeaşi
pentru orice fel de informaţie vizuală. Deoarece sistemului
vizual uman, prin construcţia sa, percepe şi prelucrează în mod
diferit informaţiile de strălucire şi de culoare, rezultă
următoarele concluzii:
¾ există o sensibilitate mare la strălucirea elementului de
imagine, ceea ce înseamnă că detaliile, contururile,
muchiile sunt percepute în strălucire (alb-negru);
¾ există o sensibilitate scăzută la culoarea elementului de
imagine, ceea ce înseamnă că ochiul nu percepe culoarea
detaliilor, ci doar culoare suprafeţelor.
Această caracteristică evidenţiază că un obiect foarte
îndepărtat, este identificat de ochiul uman (în strălucire), fără a i
se putea identifica culoarea.
Concluzia este folosită în televiziune, unde informaţia
de imagine este, de asemenea, prelucrată separat pentru
strălucire (luminanţă) şi pentru culoare (crominanţă):
¾ semnalul de luminanţă, purtător al informaţiilor privind
detaliile, trebuie să fie de bandă largă de frecvenţă,
¾ semnalul de crominanţă, pentru care detaliile oricum nu
pot fi percepute de ochi, poate avea o bandă limitată de
frecvenţă.
Standardele de televiziune fixează aceste valori, strict
dependent de percepţia subiectivă umană, la:
¾ 6 (sau 5) MHz pentru luminanţă, în funcţie de normă;
¾ 1 ÷ 1,5 MHz pentru crominanţă, în funcţie de sistemul
de televiziune în culori.
• Care sunt caracteristicile ochiului uman ? Ce

parametri ai televiziunii sunt determinaţi de aceştia ?
• Calculaţi unghiul limită sub care se văd două linii TV.
• Explicaţi percepţia vizuală a unui LED şi a unui bec cu
incandescenţă comandate cu acelaşi semnal de 10 Hz.
• De ce poate fi limitată banda semnalului de culoare ?
15
Capitolul 1
Transmisia imaginii
1.3. Explorarea liniară
Principiul televiziunii constă în descompunerea

imaginii prin explorare şi transmisia unui semnal
unidimensional. Explorarea unei imagini presupune
parcurgerea, o singură dată, a tuturor elementelor ei, după o
traiectorie bine definită. Traiectoria, teoretic, poate fi orice
curbă. Practic, însă, ea a fost aleasă din considerente de
realizare simplă a circuitelor de baleiaj, ce comandă explorarea.
Soluţia standard, atât în televiziune, cât şi în
monitoarele de calculator, este explorarea liniară, similară
citirii textului pe o pagină, bazată pe:
¾ explorarea orizontală, de la stânga la dreapta, a unei linii
TV, urmată de o revenire în stânga (nevizibilă pe ecran),
¾ explorarea verticală, de sus în jos, linie cu linie, a unui
cadru TV, urmată de o revenire sus (nevizibilă pe ecran).
Explorarea liniară progresivă, conform fig. 1.6,
respectă fidel această regulă. Ea mai este cunoscută ca explorare
liniară neîntreţesută. Pentru valorile standard:
z = 625 linii / cadru
fV = 50 cadre / s,
rezultă frecvenţa liniilor:
LINII
ACTIVE
ÎNTOARCERE
ORIZONTALĂ
ÎNTOARCERE
VERTICALĂ
Fig. 1.6. Explorarea liniară progresivă (neîntreţesută).
16
Capitolul 1
Transmisia imaginii
fH = z × fV = 625 × 50 Hz = 31.250 Hz. (1.1)

Explorarea liniară progresivă se caracterizează prin:
¾ calitate foarte bună a imaginii (avantaj):
rezoluţie bună,
absenţa pâlpâitului,
¾ frecvenţă relativ mare a liniilor de explorare (dezavantaj),
ceea ce conduce la frecvenţă video foarte mare pentru
rezoluţie bună.
Aceste caracteristici recomandă explorarea progresivă
în aplicaţiile în care banda de frecvenţă nu este limitată, cum
sunt monitoarele de calculator.
Pentru televiziunea radiodifuzată, însă, dezavantajul
frecvenţei mari determină evitarea acestei soluţii.
Explorarea liniară întreţesută, conform fig. 1.7,
asigură următoarea traiectorie de explorare a elementelor de
imagine:
¾ la prima parcurgere verticală a ecranului, sunt explorate
din două în două linii (liniile impare, care formează primul
câmp TV sau un semicadru TV),
¾ la a doua parcurgere verticală, sunt explorate restul
liniilor (liniile pare, ce formează al doilea câmp TV).
LINII
PARE
LINII
IMPARE
Fig. 1.7. Explorarea liniară întreţesută.
17
Capitolul 1
Transmisia imaginii
Pentru standardul TV cu z = 625 linii:

¾ câmpul 1 (linii pline)
începe cu o linie întreagă (linia 1) şi
se încheie cu o jumătate de linie (prima jumătate a
liniei 312);
¾ câmpul 2 (linii întrerupte)
începe cu o jumătate de linie (a doua jumătate a
liniei 312) şi
se încheie cu o linie întreagă (linia 625).
În aceste condiţii, durata de explorare totală a
imaginii este de două ori mai mare decât la explorarea
progresivă. Rezultă două componente ale explorării pe
verticală:
¾ frecvenţa câmpurilor, dată de frecvenţa de împrospătare a
imaginii:
fV = 50 Hz (câmpuri / s),
¾ frecvenţa cadrelor, obţinută ca jumătate din frecvenţa
câmpurilor:
fC = 25 Hz (cadre / s).
Rezultă, astfel, frecvenţa liniilor de explorare:
fH = z × fC = 625 × 25 Hz = 15.625 Hz. (1.2)
În concluzie, comparativ cu explorarea progresivă,
explorarea întreţesută, se caracterizează prin
¾ calitate apropiată a imaginii:
aceeaşi rezoluţie,
pâlpâit, în anumite condiţii, perceptibil,
¾ frecvenţă înjumătăţită a liniilor de explorare.
Frecvenţa redusă a liniilor TV conduce la frecvenţă
video de valoare rezonabilă, pentru aceeaşi rezoluţie a imaginii,
ceea ce a impus această soluţie în televiziunea radiodifuzată.
• Care este avantajul explorării progresive ?

• Câte linii TV are un câmp TV ?
• Ce tip de explorare este folosit în televiziune ? De ce ?
18
Capitolul 1
Transmisia imaginii
1.4. Semnalul video complex
Semnalele în televiziune respectă o terminologie bine

precizată, în strictă legătură cu funcţia şi structura lor. Fig. 1.8
prezintă semnalele, precum şi modul de obţinere a fiecăruia.
Semnalul de imagine reprezintă informaţia obţinută
din dispozitivele videocaptoare. Nivelul acestui semnal
corespunde strălucirii elementului de imagine explorat:
alb – nivel ridicat,
negru – nivel scăzut,
tonuri de gri – niveluri intermediare.
Semnal de
STINGERE
pe orizontală (linii)
Semnal de
STINGERE
complet
Semnal de
STINGERE
pe verticală (câmpuri)
Semnal
VIDEO
Semnal de
IMAGINE
Semnal
VIDEO COMPLEX
Semnal de
SINCRONIZARE
pe orizontală (linii)
Semnal
complex de
SINCRONIZARE
Semnal de
SINCRONIZARE
pe verticală (câmpuri)
Fig. 1.8. Modul de obţinere a semnalului video complex.
19
Capitolul 1
Transmisia imaginii
În procesul de explorare liniară, conform fig. 1.6, există

intervale de timp pentru întoarcerea pe orizontală, respectiv pe
verticală, când explorarea nu este vizibilă (este stinsă).
Semnalul care defineşte aceste intervale de timp, pe linii şi pe
câmpuri se numeşte semnal de stingere complet.
Pentru ca aceste intervale să nu fie vizibile pe ecran,
nivelul acestora este inferior celui corespunzător negrului,
conform oscilogramei din fig.1.9.
Semnalul de imagine împreună cu semnalul de stingere
complet formează semnalul video, reprezentând informaţia de
imagine conform explorării liniare.
Pentru refacerea imaginii (descompusă, în timp, în
câmpuri TV şi, în spaţiu, în linii TV), receptorul are nevoie de
informaţie de sincronizare (pe linii şi pe câmpuri). Ansamblul
acestor impulsuri formează semnalul complex de sincronizare.
Acesta nu poate fi transmis separat, ci suprapus
semnalului video. Pentru a nu fi vizibil pe ecran şi pentru a
putea fi detectat uşor la recepţie:
¾ este plasat (asimetric) în timpul stingerii şi
¾ are amplitudine mare, sub nivelul de negru.
Semnalul video împreună cu semnalul complex de
sincronizare formează semnalul video complex. Acest semnal
conţine întreaga informaţie de strălucire a unei imagini şi toate
componentele necesare refacerii ei corecte la recepţie. Este
semnalul ce caracterizează televiziunea în alb-negru.
Oscilograma semnalului video complex, obţinut pentru
o linie de explorare a unui mire, este reprezentată, la scară, în
fig.1.9.
Linia TV, cu perioada TH = 1/fH = 64 μs, are
o porţiune activă, vizibilă pe ecran, taH = 52 μs, şi
un interval de stingere pe linii, tStH = 12 μs.
Nivelul semnalului, cu valoarea standard de 1 V vârf la
vârf, are nivelurile de referinţă, pe scară procentuală:
0% - vârful impulsurilor se sincronizare,
30 % - nivelul impulsurilor de stingere,
35 % - nivelul de negru,
100 % - nivelul de alb.
20
Capitolul 1
Transmisia imaginii
IMAGINEA VIZIBILĂ
LINIA DE EXPLORARE
NIVEL DE ALB (100 %)
NIVELURI DE GRI
12 μs
52 μs NIVEL DE NEGRU
NIVEL DE STINGERE
NIVEL DE SINCRONIZARE
64 μs
IMPULS DE STINGERE
NIVELUL 30 %
DURATA 12 μs
LINIE TV
NIVELUL 0 ÷ 100 %
PERIOADA TH = 64 μs
LINIE TV ACTIVĂ
NIVELUL 35 ÷ 100 %
DURATA 52 μs
IMPULS DE SINCRONIZARE
NIVELUL 0 %
DURATA 4,7 μs
Fig. 1.9. Structura şi parametrii semnalului video complex.
21
Capitolul 1
Transmisia imaginii
• Ce este semnalul video ?

• De ce este necesar semnalul de stingere complet ?
• Care este rolul semnalului complex de sincronizare ?
• De ce este plasat impulsul de sincronizare în timpul
impulsului de stingere ?
• Cum poate fi detectat impulsul de sincronizare la
recepţie ?
• Calculaţi nivelul de tensiune corespunzător negrului,
dacă vârful impulsurilor de sincronizare este la 0 V.
• Calculaţi nivelul procentual al nuanţei de gri mediu.
1.5. Spectrul semnalului video complex
Semnalul video complex se obţine prin explorare, ceea

ce reprezintă un proces de discretizare (de întrerupere a
continuităţii) după două variabile:
¾ fragmentarea continuităţii temporale, prin formarea
câmpurilor TV,
¾ discretizarea spaţială, prin descompunerea în linii TV.
Din acest motiv, spectrul semnalului video complex
diferă de cel al unui semnal continuu, fiind asemănător
spectrului unui semnal eşantionat. Spectrul unui semnal
eşantionat este infinit, cu pachete spectrale axate pe multiplii
frecvenţei de eşantionare.
În cazul nostru, există două frecvenţe de discretizare:
frecvenţa câmpurilor, fV = 50 Hz,
frecvenţa liniilor, fH = 15.625 Hz,
ceea ce înseamnă că vor exista pachete spectrale pe toate
componentele rezultate din aceste frecvenţe, conform relaţiei:
m × fV ± n × f H , (1.3)
unde m şi n sunt numere naturale.
În concluzie, spectrul semnalului video complex are o
structură fixă, independentă de conţinutul imaginii (fig.1.10).
Fiecare imagine particulară influenţează doar forma pachetului
spectral, nu şi valoarea frecvenţelor pe care se axează acesta.
22
Capitolul 1
Transmisia imaginii
SVC
fH 2.fH … … k.fH … … 6 MHz
k.fH (k+1).fH
fV LIBER
Fig. 1.10. Structura spectrului semnalului video complex.
Se constată că amplitudinea componentelor spectrale

scade cu creşterea frecvenţei, ceea ce permite obţinerea unei
aproximări rezonabile a semnalului iniţial, dacă banda de
frecvenţă infinită este limitată. Această limitare este impusă de
necesităţile practice ale unui sistem de telecomunicaţii şi este de
6 sau 5 MHz, în funcţie de normă şi de banda în care se află
canalul de televiziune.
O a doua observaţie rezultă din analiza detaliului mărit,
care evidenţiază că şi componentele m × fV , din jurul fiecărui
multiplu al frecvenţei liniilor, scad cu creşterea valorii m.
Aceasta conduce la formarea unor intervale de frecvenţă libere,
ce pot fi folosite pentru transmiterea altor semnale (semnalul de
crominanţă în sistemele de televiziune în culori).
• Explicaţi structura discretă a spectrului SVC.

• Care este efectul limitării benzii de frecvenţă a SVC ?
• Ce importanţă au intervalele libere din spectrul SVC ?
23
Capitolul 1
Transmisia imaginii
1.6. Banda de frecvenţă video
În difuziunea semnalului de televiziune, un parametru

esenţial îl constituie lărgimea benzii de frecvenţă ocupate. Din
analiza spectrului semnalului video complex (fig. 1.10), se
constată posibilitatea limitării frecvenţei video maxime, fVMAX,
fără pierderea unor componente spectrale de amplitudine mare.
¾ Din punctul de vedere al canalului de televiziune, este
preferabil ca acesta frecvenţă să fie cât mai mică.
¾ Din punctul de vedere al calităţii imaginii, este de dorit ca
frecvenţa video să fie cât mai mare, pentru a asigura
rezoluţia pe orizontală necesară.
În aceste condiţii, trebuie analizat efectul limitării
frecvenţei video şi alegerea, prin standardizare, a unei valori
optime.
Este cunoscut faptul că imaginea TV este descompusă
în z linii de explorare. Datorită stingerii pe verticală, doar zA
linii sunt active (vizibile pe ecran). În standardul european:
z = 625 linii, zA = 575 linii active.
Rezoluţia pe verticală a imaginii TV este determinată
strict de numărul liniilor de explorare, fiind fixă pentru o
valoare zA dată (fig. 1.11). Rezultă, deci, că o imaginea poate
avea până la 575 de detalii (elemente de imagine) pe verticală.
Rezoluţia pe orizontală, reprezentând numărul de
elemente de imagine pe o linie TV, nX, este determinată de
banda de frecvenţă a semnalului care explorează linia TV,
respectiv fVMAX . Această valoare nu mai rezultă fixă, pentru un
sistem TV dat, ci depinde de circuitele care prelucrează
semnalul video complex.
Din analiza modului subiectiv de percepţie a imaginii,
s-a constatat că senzaţia de calitate bună a imaginii este dată de
o densitate uniformă a detaliilor, pe orizontală şi pe verticală.
Rezultă un element de imagine (pixel) de formă pătrată.
Această concluzie conduce la influenţarea valorii nX de
formatul imaginii, pentru zA dat. Imaginea de lungime l şi
înălţime h este caracterizată de raportul de aspect p = l / h.
24
Capitolul 1
Transmisia imaginii
REZOLUŢIA PE
l (nX pixeli) ORIZONTALĂ
REZOLUŢIA PE
VERTICALĂ
h
(zA linii)
FACTORUL DE
ASPECT
l 4 ⎛ 16 ⎞
ELEMENT DE IMAGINE p= = ⎜= ⎟
(PIXEL) - pătrat h 3⎝ 9 ⎠
Fig. 1.11. Rezoluţia imaginii în televiziune.
În televiziunea tradiţională, raportul de aspect are

valoarea p = 4 / 3. În formatul televiziunii cu ecran lat, p = 16 / 9.
Pentru formatul uzual, elementul de imagine rezultă pătrat,
dacă:
nX = p × zA = 4 / 3 × 575 = 766 pixeli. (1.4)
În aceste condiţii, trebuie calculată frecvenţa video
maximă necesară explorării şi redării acestui număr de detalii
pe orizontală. Pentru estimarea acestei valori, parcurgem
următorii paşi, conform reprezentării din fig.1.12.
¾ Dacă pe orizontală sunt doar două elemente de imagine
(unul alb şi altul negru), o perioada a semnalului video
poate reda linia TV (alternanţa pozitivă – zona albă, cea
negativă – zona neagră). Rezultă, deci, că este necesară o
frecvenţă video (aproximativ) egala cu frecvenţa liniilor.
¾ Similar, pentru 4 elemente de imagine, rezultă fVMAX ≅ 2 × fH .
¾ În general, pentru nX pixeli, rezultă:
nX
fVMAX ≅ × fH . (1.5)
2
25
Capitolul 1
Transmisia imaginii
2 pixeli / linie
4 pixeli / linie
8 pixeli / linie
...
766 pixeli / linie
f1 ≅ fH
f2 ≅ 2 × f H
f3 ≅ 4 × f H
Fig. 1.12. Estimarea frecvenţei video în funcţie de rezoluţia pe orizontală.
Pentru valoarea calculată, nX = 766, rezultă estimarea,

conform relaţiei (1.5):
fVMAX ≅ 383 × fH = 383 × 15.625 Hz ≅ 6 MHz, (1.6)
valoare marcată în fig. 1.10, pentru limitarea spectrului infinit.
Precizăm ca aproximarea este determinată de faptul că
linia activă (52 μs) are durata mai mică decât perioada liniilor
TV (64 μs), iar calculul corespunde explorării întreţesute,
pentru care valorile standardizate ale fVMAX sunt 6 (sau 5) MHz.
26
Capitolul 1
Transmisia imaginii
• Care sunt avantajele şi dezavantajele unui semnal

video complex cu bandă mică de frecvenţă ?
• De ce parametru depinde rezoluţia pe verticală ?
• De ce parametru depinde rezoluţia pe orizontală ?
• Ce se înţelege prin element de imagine pătrat ?
• Ce este factorul de aspect ?
• Calculaţi numărul de elemente de imagine pe
orizontală pentru formatul de imagine 16 / 9.
• Calculaţi frecvenţa video maximă, dacă s-ar utiliza
explorarea liniară progresivă în televiziune.
27
Capitolul 1
Transmisia imaginii
Rezumat
• Transmiterea imaginii în televiziune presupune un

proces de explorare a imaginii.
• Parametrii explorării sunt determinaţi direct de
particularităţile percepţiei vizuale.
• Explorarea liniară întreţesută este utilizată în
televiziune pentru reducerea frecvenţei maxime.
• Linia TV are o porţiune activă, vizibilă, şi o porţiune de
stingere, invizibilă, pentru revenirea spotului în stânga.
• Semnalul video complex include, pe lângă informaţia
de imagine, şi informaţie de sincronizare a explorării,
la recepţie.
• Spectrul semnalului video complex este discret.
• Frecvenţa video maximă determină rezoluţia pe
orizontală a imaginii.
1. Ce este un element de imagine ?
2. Ce se înţelege prin explorarea imaginii ?
3. Care este structura spectrului semnalului obţinut
prin explorare ?
4. Care sunt parametrii care determină rezoluţia unei
imagini de televiziune ?
5. Pentru un monitor de calculator, cu explorare
progresivă, reglat pentru rezoluţia 1024 × 768 şi
frecvenţa cadrelor 80 Hz, calculaţi frecvenţa liniilor
şi frecvenţa video maximă. Interpretaţi rezultatul.
TEMĂ: Explorarea liniară

- Principiul explorării progresive şi întreţesute
- Frecvenţa liniilor şi frecvenţa video maximă la
explorarea progresivă şi la cea întreţesută
- Avantajele fiecărei tehnici de explorare liniară
28

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 5

Formatul numeric al semnalului de televiziune

Evaluare: 1. Răspunsuri la întrebările şi problemele finale

5.1. Semnalele folosite în televiziunea numerică

Semnalul de televiziune poate fi prezentat conform mai

Sistemul de televiziune pe componente îşi bazează

Semnalele utilizate în standardul de studio sunt, ca şi

• Care sunt avantajele unui format pe semnale

5.2. Eşantionarea imaginii

Pentru formatul numeric al televiziunii, imaginea în

Fig. 5.1. Discretizarea temporală şi spaţială a imaginii.

În consecinţă, conform relaţiei (1.2), cele două sisteme

Conform acestei valori, numărul de eşantioane pe o

Fig.5.2. Linia numerică standard.

Pentru ca linia numerică standard să fie unică, respectiv

Fig. 5.3. Eşantionarea imaginii în formatul 4 : 2 : 2.

• Care este condiţia de eşantionare ortogonală ?

5.3. Cuantizarea semnalelor de televiziune

Prin cuantizare, amplitudinea (continuă) a eşantioanelor

ALB 1 255 (FF)

Fig. 5.4. Alocarea nivelurilor de cuantizare a luminanţei.

¾ nivelul analogic 0 (negru) corespunde treptei 16, asigurând

0,5 255 (FF)

Fig. 5.5. Alocarea nivelurilor de cuantizare a crominanţei.

Corespondenţa nivelurilor din analogic comprimat cu

• Care sunt semnalele ce se cuantizează în televiziunea

5.4. Debitul semnalului numeric de televiziune

Debitul unui semnal numeric, D, ca măsură a

Standardul Parametrii DY DR–Y + DB–Y D [Mb/s]

FORMAT fEY = 13,5 MHz

fEY = 13,5 MHz

Fig. 5.6. Familia standardelor de televiziune numerică.

¾ formatul 4 : 1 : 1 reprezintă o formă de uşoară reducere a

Fig. 5.7. Eşantionarea imaginii în formatul 4 : 2 : 0.

• Calculaţi debitul video pentru formatul 2 : 1 : 1.

5.5. Compresia debitului video

Debitul semnalului video, conform formatelor

pentru calculator sau cele de date. Factorul de compresie în

• Televiziunea numerică foloseşte semnalele de

TEMĂ: Difuziunea televiziunii numerice

Evaluare: 1. Răspunsuri la întrebările şi problemele finale

4.1. Semnalul de televiziune

Un semnal de televiziune conţine:

Translaţia de frecvenţă se face cu o purtătoare audio,

Fig. 4.2.Modulaţia în amplitudine cu albul negativ.

Aceste constrângeri au condus la limitarea amplitudinii

• Ce semnale compun semnalul de televiziune ?

4.2. Canalul de televiziune

Semnalul de televiziune (imagine + sunet) ocupă banda

Fig. 4.3. Transmisia cu rest de bandă laterală.

Între benzile de frecvenţă alocate televiziunii, sunt

• De ce este considerată transmisia RBL ca optimă ?

4.3. Receptorul de televiziune

Principalele funcţii ale receptorului de televiziune sunt:

AUDIO AFI DEM

Fig. 4.4. Schema bloc simplificată a receptorului de televiziune.

 demodulează semnalul în demodulatorul de audiofrecvenţă

• Care sunt funcţiile selectorului de canale ?

4.4. Prelucrarea în frecvenţă intermediară

Recepţia unui canal de televiziune ridică mai multe

Canal 8 Canal 9 Canal 10

190 198 206 214

Fig. 4.7. Semnalul de radiofrecvenţă captat de antenă.

¾ atenuarea purtătoarei de imagine, fII = 38,9 MHz, cu 6 dB,

demodulează semnalul în demodulatorul de audiofrecvenţă