şi niciodată nu ţi-am scris niciodată n-am crezut că te-aş putea atinge
unele semne te prevesteau
şi te ascundeau
înafara mea încotro să păşesc?
numai pe potecile mele
zdrenţuite, însângerate, numai în pasul nesigur, şovăielnic, numai în gestul nehotărât, numai în zâmbetul crispat şi fugos numai în tremur, numai în şoaptă mă simt acasă la fel de trist la sfârşit de mileniu ca la facerea lumii
nşurubarea la o comandă secretă, nebănuită
dintotdeauna am fost vrăjit
de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele, de clipa în care încep să se înşurubeze lent în vieţile lor cu-n soi de frenezie
dintotdeauna, cu aceeaşi uimire,
am privit intrigat cum se afundă semenii mei în vieţile acestea ale lor cu nepăsare, cu nepăsare şi oboseală, cu o sfârşeală dulce şi tristă pietrificată
tăcuţi, pe furiş, prietenii s-au înşurubat
- unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete, alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat devreme de fulgi şi tulee şi degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat şi-i trag de picioare înapoi ei au intrat până la brâu, până la urechi în vieţile lor
ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc
să audă altceva decât sunetul hrănitor al înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta, în moartea asta
oho, prietenii mei au dispărut complet
înghiţiţi de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate iar eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră apoi, în adierea părelnică a unei amintiri despre care nimeni nu poate mărturisi nimic