nesfârşită-i surparea

mi-a fost ruşine

şi niciodată nu ţi-am scris
niciodată n-am crezut
că te-aş putea atinge

unele semne te prevesteau

şi te ascundeau

înafara mea
încotro să păşesc?

numai pe potecile mele

zdrenţuite, însângerate,
numai în pasul nesigur, şovăielnic,
numai în gestul nehotărât,
numai în zâmbetul crispat şi fugos
numai în tremur, numai în şoaptă
mă simt acasă
la fel de trist
la sfârşit de mileniu
ca la facerea lumii

nşurubarea la o comandă secretă, nebănuită

dintotdeauna am fost vrăjit

de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele,
de clipa în care încep să se înşurubeze lent
în vieţile lor
cu-n soi de frenezie

dintotdeauna, cu aceeaşi uimire,

am privit intrigat cum se afundă semenii mei
în vieţile acestea ale lor cu nepăsare,
cu nepăsare şi oboseală,
cu o sfârşeală dulce şi trist㠖 pietrificată

tăcuţi, pe furiş, prietenii s-au înşurubat

- unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete,
alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat
devreme de fulgi şi tulee –
şi degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat
şi-i trag de picioare înapoi…
ei au intrat până la brâu, până la urechi
în vieţile lor

ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc

să audă altceva decât sunetul hrănitor
al înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta,
în moartea asta

oho, prietenii mei au dispărut complet

înghiţiţi de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate
iar eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează
cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră
apoi, în adierea părelnică a unei amintiri
despre care nimeni nu poate mărturisi
nimic

cînd femeia ta te părăseşte

oriunde s-ar duce

crezi că rămîi ascuns
definitiv
printre lucrurile ei

suflete, îndreaptă-ţi genunchii,

opreşte căderea,
decăderea,
opreşte nisipul,
apa,
viaţa!

oriunde s-ar duce

tu nu mai contezi
nici cît negru sub unghie,
oriunde s-ar duce
tu nu rămîi
niciunde

naşterea ta a fost
o aberaţie,
o imitaţie,
o negaţie
oriunde s-ar duce,
tu nu mai ai unde să te duci
Amin!