Irimescu Stefania-Bianca

O pisica neagra…

Înainte să ajung pe mâinile stăpânei mele eram un motan trist. Hoinăream pe strazi
necunoscute, cautând rostul in viața: "Oare nu sunt un motan destul de draguț, destul de
pufos, destul de iubitor?". Erau intrebările care mă măcinau de fiecare dată când îmi vedeam
prietenii la curtea lor, ălaturi de familii iubitoare.

Asta făceam în fiecare seara, mă plimbam pe străzi luminate de vechile felinare, simteam
briza vântului printre blănița mea și îmi dădea putere, mă gândeam că totul va fi bine.

Până intr-o seara când totul se schimbase. Obișnuiam să dorm lângă o casă boiereasca
părăsită. Somnul îmi fusese tulburat de sunetul asurzitor al unui claxon. "Ce se intâmplă?
Cine e? Casa asta e parăsită de mult timp, imposibil să mai existe un proprietar." Ei bine se
pare că nu e așa. Chiar in toiul nopții, o familie cu 3 copii a dat buzna în singurul loc unde
puteam să mă adopostesc. Bineînțeles, m-am ascuns pentru că niciodata nu poți sa ai
încredere în oameni. Podul casei părea cea mai bună soluție, era vechi și înfricoșător, niciun
om nu ar vrea sa urce acolo. În graba de a mă ascunde, unul dintre copii mi-a zărit codița și a
strigat: "uite un motan negru, ghinion, ghinion, ghinion". Evident am alergat cât de repede
am putut în pod. Dar stiti cum se zice, graba strică treaba. Din toata iuțeala mea, am doborât
o ladă care a picat fix pe mine. Acum eram capturat, nimeni nu putea să mă salveze, nu aș fi
îndrăznit să incep să miaun, nu puteam sa am încredere în ei. Așa că am incercat să dorm,
mi-am promis ca voi incerca maine de dimineată să ies de sub ladă.

Noaptea s-a scurs iar razele soarelui pătrundeau printre lemnul vechi al lăzii. Am încercat să
mut cutia, dar tot ce am facut a fost să fac zgomot. Zgomot care i-a enervat pe noii
proprietari ai căminului meu. Am încercat să misc din cutia dar în zadar, mai mult decat atat,
mi-am rănit lăbuța. Nu puteam să ma opresc din mieunat deoarece mă durea foarte tare.
Am auzit o voce de fată de nicăieri. Teama deja mă făcuse să imi ridic blănița. Auzeam pașii
din ce în ce mai apasăti, se îndreptau spre lădița. Văd un chip angelic, o fată cu ochii verzi,
exact ca ai mei, cu părul negru și ondulat. Părea să fie copia mea umană. Ochii ei s-au umplut
de bucurie când m-a văzut. M-a luat in brate și am coborat din podul întunecat.

A avut grijă de lăbuța mea, mi-a făcut baie și m-a hrănit. De atunci, traiesc o viață regală,
sunt iubit și hrănit, îmi vizitez prietenii dar și ajut alte pisici. Încă exista multi tovarasi de ai
mei care nu si-au găsit un cămin dar există speranța pentru toată lumea. Iată cum eu, un
motan negru am ajuns să fiu iubit și îngrijit de către o familie.