Şi povestea mea începe cu un dascal!

Inca din primii ani de viata invatam ca educatia este importanta,

incepand cu gradinita derminand cu o facultate sau chiar cu un doctorat.
Ma intrebam mereu de ce trebuie sa merg la scoala dar raspunsul l-am
primit mai tarziu.
Un om special din viata mea m-a ajutat sa aflu raspunsul la
aceasta intrebare si anume invatatorul meu. A fost greu sa instruieasca o
mica fetita ca mine, care scria cu mana stanga si ura scoala. Dar totusi
acest om minunat a reusit ca in doar cateva saptamani sa ma faca sa
iubesc scoala. Nu o sa uit niciodata cum ne citea povesti si cum ne
invata sa numaram. Avea un stil aparte, inconfundabil din punctual meu
de vedere ce nu a fost uitat de mine si de restul colegilor. Serbarile
organizate de dumnealui erau memorabile, dar totusi cele de sfarsit de an
erau cele mai speciale si mai pline de melancolie caci simteam cum o
parte din mine pleca odata cu terminarea altui an scolar. Stiam ca ne mai
raman cativa ani cu domnu’ invatator.
Crescuseram deja, de la micii princhindei ajunseseram copii
aristocrati care stiau cum va arata viitorul nostru, sau asa credeam.
Aceasta este una dintre partile frumoase ale domnului invatator ne facea
sa visam dar totusi sa ramanem cu picioarele pe pamant. In clasa a treia
ne-a intrebat ce vrem sa devenim in viitor, eu am spus ca foto-model, un
raspuns stupid as spune acum. Mai gandit mai bine in clasa a patra cand
ne-a intrebat din nou, atunci am raspuns profesoara de matematica. Ar fi
fost sluja ideala pentru mine dar nu aveam un motiv excelent si doar
acela ca eram buna la matematica.
 Atunci cand a venit momentul despartitii noastre de domnul de
invatator, i-am vazut lacrimile din ochi de cand a inmanat prima diploma
pana cand a inmanat-o pe ultima. Tristetea i se citea pe fata dar totusi si-
a luat ramas bun de la noi cu zambetul pe buze si ne-a urat noroc in noul
nostru drum. Noul nostrum drum nu incepea fara dumnealui. Desi nu era
cu noi la clasa, toate invataturile, toate lectile, toate proverbele si intru-
un final tot ce ne-a invatat, venea cu noi.
Dupa toate acestea, in sfarsit mi-am dat seama care este meseria mea
adevarata, cea de invatatoare. Vreau sa le transmit copiilor ceea ce mi-a
transmis mie domnul invatator, toate emotiile. Vreau sa inspir copiii, sa
ii ajut, sa ii sfatuiesc si cel mai important sa ii ajut sa isi viseze viitorul
asa cum facea si domnul invatator cu noi. Dar ceea ce imi doresc cel mai
mult este ca cel putin unul din viitori mei elevi sa isi doreasca sa scrie o
poveste de mine, invatatoarea lui.
Aceasta este povestea mea, ce a inceput cu ajutorul unui dascal si va
continua cu dascalul din mine dar care nu se va termina niciodata.