Mitul pastoral: balada „Miorița”

O. Gherman
„...acel minunat cântec bătrânesc,
publicat în veacul trecut de Vasile
Alecsandri, care se cheamă
Mioriţa”
(Mihail Sadoveanu)
• Balada „Miorița” este capodopera folclorului literar
românesc, George Calinescu considerând-o, alături de
„Traian și Dochia”, „Zburatorul” și „Mesterul Manole”
unul dintre miturile fundamentale ale
românilor. „Miorița” face parte din ciclul celor mai
vechi producții populare românești, numite de
specialiști „repertoriul păstoresc”.
• Balada a fost culeasă de Alecu
Russo de la niște păstori din
munții Vrancei, pe când se afla
în exil la Soveja.
• V. Alecsandri a publicat-o în
1850 în ziarul „Bucovina”,
apoi a inclus-o în volumul
„Balade (Cântece bătrâneşti)
adunate şi îndreptate de
Vasile Alexandri”, publicat în
anul 1852 şi în „Poezii
poporale ale românilor”–
1866.
Conform tipologiei literare, „Miorița” este o baladă
populară și aparține genului epic în versuri, însă în
textul ei se îmbină armonios elemente lirice, epice și
dramatice.
În structura baladei se disting două planuri: unul epic
în cadrul căruia se narează faptele și se construiesc
personajele reale sau fabuloase și celălalt
lirico-dramatic, ce se definește prin exprimarea
gândurilor, sentimentelor și prin atitudinea
ciobănașului în fața morții. Aspectul dramatic ține mai
cu seamă de viziunea personajului asupra morții.
 Geneza
Balada „Mioriţa” este atestată, conform părerii
lui B. P. Hasdeu, în sec. XVI-lea, însă s-a
cristalizat de-a lungul veacurilor, suferind
modificări, completări şi circulând în zeci de
variante.
„Mioriţa” relevă existenţa de veacuri a poporului
român, prin păstorit, unitatea lui etnică, prin cei
trei păstori din trei regiuni româneşti – Vrancea,
Moldova şi Transilvania.
 Conform cercetărilor, primul fragment, despre
imaginea spaţiului pastoral şi despre conflictul
dintre ciobani, îşi are originea în sec. XIII-XV şi
circulă în mod separat sub formă de doină
păstorească.

Al doilea fragment, despre drama mamei în

căutarea fiului, a fost iniţial o străveche doină
de jale (sec. V-VI e.n.), numită „Cântecul
păstorului” şi este o formă liricizată a mitului
Măicuţei bătrâne.
 Cel de-al treilea fragment, despre alegoria
moarte-nuntă, a circulat la început sub formă
de colind păgân, în care moartea este
asociată cu nunta, care este un început de
fericire, apropiată de credinţa dacilor.
În text apare o concepţie specific populară,
care prezintă moartea ca pe o integrare în
marele circuit al universului. Prin moarte
omul nu dispare, ci îşi continuă existenţa
într-un alt mediu.
Aceste fragmente diferite ca vechime au
devenit un singur text aproximativ în sec.
XIII- XV.
 Până la ora actuală, folcloriştii au cules peste
1000 de variante ale baladei
(bocetului/colindei) „Mioriţa”.
Ea a circulat ca baladă în Moldova, Muntenia,
Dobrogea, Oltenia şi Banat, având propria ei
melodie.
În 1964, cercetătorul Adrian Fochi a adunat,
cercetat şi publicat 930 de variante ale „Mioriţei”
(câte erau cunoscute între anii 1842 şi 1964) sub
titlul: Mioriţa – tipologie, circulaţie,
geneză, texte.
• Motivele şi structura narativă (succesiunea
evenimentelor în text) diferă în funcţie de
regiune, dar au comun motivul
testamentului baciului.
• Deşi balada se atestă în multe variante,
cea mai elaborată din punct de
vedere estetic este cea publicată de
Vasile Alecsandri.
 Varianta lui Alecsandri este alcătuită din 6
secvenţe:
1. Cadrul epic şi conflictul dintre ciobani;
2. Episodul mioarei năzdrăvane şi a
complotului;
3. Testamentul ciobanului;
4. Alegoria morţii;
5. Episodul maicii bătrâne care îşi caută
fiul;
6. Episodul despre nunta mioritică.
 Scenariul epic evocă istoria
unui păstor pe care însoţitorii lui
vor să-l omoare, dar căruia o oaie
năzdrăvană îi destăinuieşte
complotul. Cel sortit morţii îşi
exprimă ultimele dorinţe: să fie
îngropat în mediul său preferat
(în mijlocul stânii), să i să pună la
cap instrumentele lui, ca să-şi
audă etern cântecele îndrăgite, iar
moartea sa să fie ascunsă fiinţelor
dragi (oile, mama bătrână,
logodnica), cărora să li se
comunice că s-a însurat cu „a
lumii crăiasă”.
• SUBIECTUL poate fi analizat prin prisma
MOTIVELOR LITERARE:
• motivul transhumanței;
• motivul complotului (care îşi trage originea din
mitul biblic al lui Cain şi Abel);
• motivul mioarei năzdrăvane;
• motivul testamentului;
• motivul alegoriei moarte-nuntă;
• motivul măicuţei bătrâne.
Din perspectiva structurii narative, primele două
motive constituie expoziţiunea, al treilea – intriga, al
patrulea – desfăşurarea acţiunii; ultimele două –
punctul culminant şi deznodământul.
 Motivele literare
1. Motivul transhumanței
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.

2. Motivul complotului
Iar cel ungurean
Si cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfatuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare...
 Motivele literare
3. Motivul mioarei năzdrăvane
— Drăguțule bace,
Dă-ți oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.

4. Motivul moarte-nuntă
Să le spui curat
Ca m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Cã la nunta mea
A căzut o stea.

5. Motivul măicuței bătrâne

 MOTIVE
MOTIVUL MIOAREI NĂZDRĂVANE, reprezentat în baladă prin:
▫ Apropierea afectivă dintre baci și mioară (diminutive, dativul etic).
▫ Comunicarea om-natură: natura protejează omul prin destăinuirea
complotului.

MOTIVUL TESTAMENTULUI, reprezentat în baladă prin:

▫ Confruntare cu idea morţii (ipotetic).
▫ Îngroparea în mijlocul naturii (legătura cu mediul şi cu ocupația).
▫ Ascunderea morţii de fiinţele dragi.
▫ Simbolistica fluieraşelor (transpunerea estetică a suferinţei şi
gradarea ascendentă a tragismului).
▫ Metafora hiperbolică „cu lacrimi de sânge”.

MOTIVUL MĂICUŢEI BĂTRÂNE, reprezentat în baladă prin:

● Apropierea afectivă fiu-mamă.
● Ascunderea elementelor prin alegorie.
● Reluarea imaginii morţii ca nuntă.
MOTIVUL MORȚII CA NUNTĂ reprezentat în baladă prin:
● Justificarea alegoriei, raportarea la ceremonie şi la rolul
celor trei etape.
● Rolul tradiţiei în ceremonialul nunţii.
● Desprinderea treptată de terestru.
● Reintegrarea în natura eternă.

MOTIVUL COMPLOTULUI, reprezentat în baladă prin:

● Cadrul acţiunii (spaţiul mioritic).
● Transhumanţa (demonstrează unitatea naţională).
● Provenienţa personajelor (trei provincii istorice
româneşti).
● Motivul (invidia).
● Complotul (Cain și Abel – mitul biblic).
● Gruparea antitetică a personajelor.
Mioara năzdrăvană
• Fiind nu numai extrem de folositoare, dar şi
foarte blândă, agreabilă chiar, oaia a fost
considerată ca o vieţuitoare pură, curată.
Legendele o prezintă ca o creaţie divină: „Oile
le-a făcut Dumnezeu şi îmbla cu ele la păscut, cu
fluieru. El era îndestulit şi tare liniştit. Caprele
le-a făcut dracul, cu picioare tare lungi. Ele
alergau şi săreau pe deasupra tufelor. Dracul le
păstorea şi fugea tot după ele şi tot trudea şi
umbla necăjit cu cetera după ele.” (T. Brill, 1981,
p. 475.)
• Deci, oaia oferă celui care o îngrijeşte (adeseori
— aşa cum spun şi colindele — chiar demiurgul),
belşug şi linişte; spre deosebire de capră,
neastâmpărată şi mereu iscoditoare, ea stă
într-un singur loc, nu rătăceşte, este supusă şi
ascultătoare.
• Puritatea şi sacralitatea oii este consfinţită şi de
alte legende, în care ea împiedică dracul să pună
stăpânire pe întreaga lume, ajută la naşterea
Fiului, sau primeşte datorită blândeţii sale
binecuvântarea divină şi este scăpată de
blestemul strechiei.
• De altfel, oile se bucură întotdeauna de dragostea
şi protecţia figurilor divine; demiurgul nu este
numai creatorul lor, ci şi păstorul care le creşte şi
le păzeşte. Fiind iubite de demiurg, fiind aproape
de acesta, oile mediază între uman şi divin.
• Într-o altă variantă, Miorița este descrisă ca „o
mieluşică / Mândră, frumuşică / Cu lină plăviţă,
/ Cu patru corniţe, / Cu câte-o piatră nestimată /
Ce-mi lumină noaptea toată. / Când simţea de
vreme rea / Trăgea oile-n perdea, / Când simţea
de vreme bună / Trăgea oile-n păşune."
• Mioara este năzdrăvană pentu că posedă
omniscienţa, poate ghici viitorul, înţelege
graiul omenesc, percepe semnele
destinului. Din perspectiva analizei
mitologice, atributul fundamental al
acestei reprezentări folclorice este acela de
mesager: ea vesteşte iminenţa morţii,
transmite testamentul, comunică mamei
îndurerate povestea (încifrată metaforic) a
sfârşitului fiului ei.
• Imaginea oii năzdrăvane, poate fi întîlnită şi în
alte balade, precum şi în numeroase basme şi
legende populare. În acestea, ea beneficiază de
toate puterile fantastice atribuite, în general,
unui animal-adjuvant: naşte, în mod miraculos,
un copil năzdrăvan; readuce la viaţă pe viteazul
omorît; conduce eroul în altă lume, îl protejează
(prin sfaturile ei sau chiar luptându-se în locul
lui), îi dăruieşte obiecte şi arme fermecate etc. ;
din oasele ei, semănate în câmp, se iveşte o
turmă fabuloasă ş.a.
 Ciobănașul
• Ca în toate baladele, prin imaginea protagonistului
se relevă un ideal uman: frumuseţea morală,
iubirea de natură, dragostea de viaţă, de muncă,
iubirea de mamă, curajul cu care îşi înfruntă
moartea.
• Sfârşitul baladei reprezintă atitudinea
personajului în faţa morţii, privită ca o
contopire cu natura, intrarea în veşnicie. Deşi
fraza „de-o fi să mor” a fost interpretată ca
resemnare în faţa morţii, care ar caracteriza
întregul popor român, totuşi, în afirmaţia
ciobanului se resimte potenţialitatea acestui
sfârşit, el nu neagă că se va lupta, ci spune „de va
fi”, adică, de se va întâmpla să mor.
• Totodată, este sesizabilă şi viziunea panteistă,
care exprimă revenirea în circuitul cosmic după
moarte. Acceptarea morţii nu are nimic cu
„pasivitatea”, „resemnarea”, „fatalismul”,
„pesimismul”.
• Păstorul consideră că nimeni nu se poate opune
sorţii, el nu cade în disperare, ci găseşte o
modalitate de a triumfa în faţa momentelor fatale,
prin reintegrarea în univers. Acesta este, în opinia
lui M. Eliade, „răspunsul pe care românii pot să-l
dea destinului, când acesta se arată, ca de atâtea
ori, ostil şi tragic” (M. Eliade).
 Textul reuneşte într-o formulă poetică
concentrată mai multe probleme filozofice de
esenţă general-umană, cum ar fi:
• omul în faţa invidiei şi crimei;
• omul în faţa vieţii şi în faţa morţii;
• omul în circuitul cosmic;
• moartea ca dizolvare în natură.
Conform unor studii, „Mioriţa” se apropie la
nivel metafizic de teoria hamletiană despre
existenţă şi este numită „balada despre a nu fi”
(Paul Anghel).
 Credințe și tradiții folclorice
Tradiții populare în baladă: ceremonialul
nupțial (mireasa, nașii, preoții, lăutarii și
nuntașii, obiectele rituale tradiționale: cununa,
lumânările), ceremonialul funerar, credința că
la moartea unui om cade o stea.
Limbajul artistic
• simboluri: brazi, soarele, luna, steaua etc.
• metafore: „picior de plai”, „gură de rai”, „lacrimi de sânge”
• epitete: oi „mândre și cornute”, „negru zăvoi”, „mioriță laie,
bucălaie”
• personificări: „soarele și luna/ mi-au ținut cununa”, „preoți,
munții mari”, „paseri lăutari”.
• diminutive populare: „ciobanel”, „miorița”, „bolnăvioară”,
„fluieraș”, „măicuța”, „fețișoara”, „mustăcioara”, „perișorul”
• cuvinte populare cu iz arhaic: „ortoman”, „plăviță”,
„bârsană”, „strunga”
• forme populare ale viitorului verbelor: „de-a fi”, „s-or
strânge”, „dacă-i întâlni”.
Prozodia
• Balada are ritm trohaic, rima împerecheată,
măsura versului de 5-6 silabe, care conferă versului
o tonalitate melancolică, muzicalitate gravă și
sensibilitate emoțională.
Cântecul popular
https://www.youtube.com/watch?v=U7ccfhcbI_k
&ab_channel=Fabr1s
Sarcină practică
Susțineți ideea lui Mihail Sadoveanu prin cel
puțin 2 argumente:

„În Mioriţa se manifestă spiritualitatea cea mai

profundă a românilor dintotdeauna, deoarece
„prin toată structura ei această baladă unică este
aşa de artistică, plină de simţire, aşa de înaltă
pentru natura eternă, încât eu o socotesc drept
cea mai nobilă manifestare poetică a
neamului nostru”.
(Mihail Sadoveanu)