Vladimir Volkoff

Struţocămila

Prolog.
De douăzeci de ani aştepta părintele Grigori ziua aceasta şi iată că
ea a sosit. Ce surpriză! De obicei, epocile vieţii nu seamănă cu piesele
muzicale. Nu se poate desprinde prima măsură, nici ultima. Mai degrabă
se văd temele destrămându-se. În cel mai bun caz, vedem care e borna
de unde s-a pornit, dar cea care să marcheze capătul, viaţa a uitat-o. Şi
mergem mereu înainte. Însă Grigori, nu, cu el lucrurile nu stăteau aşa.
— Asta e! se gândeşte preotul cu surâsul ironic mijindu-i în barba
încărunţită. Am dus-o până la capăt. Mi-am făcut planul.
Adaugă mieros:
— Har Domnului.
Se îndreaptă spre fereastră; în curte ciugulesc de colo până colo
găinile. Se întoarce spre cameră: candela pâlpâie roşiatică în faţa icoanei.
Grigori îşi întinde mâna drept în faţă, ca şi cum ar vrea să atingă
borna de la sosire.
— N-am să-mi mai văd găinile şi nici pe Petia, cocoşul.
— Nu simte nici o amărăciune.
— N-am să mă mai ploconesc la icoane.
Îşi duce mâna la şalele îndurerate. Are patruzeci şi cinci de ani şi
şalele-i sunt de om bătrân. I se arată dinţii prin firele bărbii, prin păr şi
prin barbă. Nu trebuie să arate prea îngrijit. Aşa ceva indispune acolo
sus.
— Astăzi, însă.
Nu; artiştii buni nu-şi leapădă pielea cu care joacă decât după ce
au ieşit în culise. Grigori are conştiinţă profesională; aşa se spune. Sau
mai bine zis, simţul scenei; e scrupulos şi totdeauna după regulament;
aşa crede şi el. Cade acum în genunchi cu un icnet religios.
Rugăciunea. Grigori se gândeşte şi la morala creştină.
— Când te gândeşti, să mă pun eu în genunchi, în loc să-i silesc pe
ăilalţi s-o facă. Nişte sclavi!
Îi trece un gând prin minte: „Duminica trecută am liturghisit
ultima dată”.
 Simte un regret.
Ca o actriţă bătrâna, în seara de adio. Uite, mi-au furat spectacolul
de adio. Habar n-aveam că era pentru ultima dată. Sâmbătă seara,
acuma, am să pot să mănânc.
Îşi face semnul crucii de mai multe ori, cu pioşenia anxioasă a
preotului persecutat.
La început, ca să-şi intre în piele şi să-şi găsească gesturile cele
mai fireşti, îşi închipuia că-l spionează cineva pe fereastră. Acum
maşinăria e rodată. Păcat, aproape.
Intră Aliona. Grigori mai repetă o dată Tatăl Nostru, ca să-şi dea
importanţă cum trebuie. Alionei îi place să-l vadă rugându-se mult. Se
laudă cu asta faţă de cumetre, mereu spune câte ceasuri stă el în
rugăciune.
În sfârşit se ridică, sprijinindu-se cu mâinile de genunchi, ca în
nişte pârghii. Ea se învârteşte în jurul lui.
— Vino încoace, şoimule. Ţi-am adus laptele bătut.
Agasat, Grigori îşi traduce vorbele astea în toate limbile pe care le
cunoaşte.
„O proastă!”, conchide în sinea lui.
Pe urmă se înfurie de atâta pedanterie din partea lui: „De fapt, eu
nici nu sunt intelectual”.
Asociaţie de idei. Deodată înţelege de ce îl detesta în fond pe
Nadson, în vreme ce Gruzcik îi insufla o simpatie urât mirositoare şi
călduroasă. Nadson este un intelectual.
Aliona, în picioare, lângă masă, aşteaptă. Va trebui s-o părăsească
pe Aliona. N-are să mai vadă acest chip oacheş, plinuţ, cu privirea
nesfârşit de atentă. N-are să mai audă glasul acesta care-l idolatrizează.
Ce binecuvântare!
— Ea nu înseamnă nimic pentru mine, nici eu nimic pentru ea.
Cea mai bună dovadă, e că mă adoră. Nu adori ceea ce iubeşti.
— Ştii foarte bine că laptele prins şi zerul trebuie să fie otova. Şi
atunci, de ce.
Aliona spune:
— Ia-l pe al meu.
Înainte ca el să fi putut protesta, ea a şi schimbat castroanele.
Asta îl supără şi mai rău. Se supără acum că s-a supărat. Dar se
linişteşte.
— Oricum, am acuma un lapte bătut cum trebuie.
Aliona, cu ochii plecaţi, îşi bea laptele cu linguriţa.
Preotul Grigori o anunţă că se duce într-un sat vecin să vadă un
bolnav.
Aliona îşi înclină capul tăcută.
Ştie la ce se gândeşte ea: că nu are voie să se ducă la bolnavi decât
dacă a fost chemat cu forme în regulă, că, anul trecut, cam pe la vremea
asta, a fost suspendat pentru un nimic ca ăsta şi n-au avut ce mânca o
lună – dar ştie şi că ea e gata să împartă cu el orice formă de martiriu.
Îl irită faptul că ştie ce gândeşte ea. Se ridică acum, îşi îmbracă
sutană, îşi petrece crucea de aramă pe după gât, se îndreaptă spre uşă
cu pasul niţeluş mai grăbit. Aliona îi tăie calea, sfioasă:
— Înainte să pleci, blagosloveşte-mă părinte.
El o binecuvântează şi ea sărută mâna care a picurat asupra ei
puţin din harul Domnului.
Grigori se surprinde gândind ambiguu: „De parcă ar avea nevoie de
aşa ceva!”.
Iese din casă. Sau mai bine zis, intră în stradă, mediu ostil. El e o
pată pe strada asta proletară, luminoasă, cenuşie, modernă, el care are
veşmintele unei alte epoci şi semnul acesta de aramă pe piept.
Merge pe trotuarul de lemn, pe trotuarul de pământ bătătorit, apoi
pe strada prost pavată. Paşii îi sună sonori, apoi înăbuşit, pe urmă
răsună iarăşi. Mai presus de zgomotele străzii, îşi aude paşii. Nu ştie să
meargă. Când se întâlneşte cu un trecător, trebuie să se împingă sau să-
i cedeze lui trecerea?
„Ca creştin, ar trebui să-l las pe el înainte. Ca demnitar al Bisericii,
am dreptul la respectul laicilor. Ca preot, într-o societate comunistă, nu
merit decât dispreţ. Cu funcţia mea adevărată, de fapt. Mai bine să uit de
misiunea mea adevărată”.
Când îl întâlnesc, oamenii îşi pleacă privirile. El nu joacă cinstit,
trişează; adică el depune mărturie. Oricine trişează depune mărturie
despre regula jocului. Oamenii îşi întorc capul.
'„De ce-şi întorc ăştia capul? Ar trebui să mă privească în faţă, cu
ochii lor care au ştiinţa, în ochii mei care au superstiţii. Adică, îi mustră
cumva conştiinţa?”.
I se întâmpla ca femeile să se strângă lingă perete, să-l salute. E o
bătrână care-l confundă totdeauna şi-i cere binecuvântarea pe stradă.
— N-am dreptul, porumbiţe Au să mă acuze de propagandă
religioasă. Am să fiu dat afară din Biserică.
Dar ochii bătrânicii râd cu o veselie care-ţi face frică:
— Dacă nu îngăduie Domnul, nici un fir de păr.
Uneori nişte tineri cu brasarde pe braţ îl interpelează:
— Huo, corbule, popă împuţit, pântecosule, du-te să te
răstignească, burduf de vin de împărtăşanie!
Ehe, cum i-ar mai înşfăca Grigori doi câte doi, de păr, să-i bată cap
în cap unul de altul! Dimpotrivă, se străduieşte să semnaleze cât mai
favorabil în rapoartele lui zelul antireligios al organizaţiilor de tineret.
„Mai ales, tânărul Cutare m-a apostrofat în public să mă întrebe
ce-a făcut Iona în pântecele chitului.”
Nu consemnează chiar totul în rapoarte. Are şi el, nu-i aşa,
slăbiciunile lui clericale. Într-o zi, un speculant mai gras l-a scuipat, un
scuipat mare, alb, spumos, pe sutana lui neagră, scuipat greoi de bărbat
care salivează bine şi gândeşte cum trebuie să gândească în societatea
comunistă. Şi atunci, preotul, cu umilinţă, la marginea drumului:
— Dumnezeu are să te răsplătească, fiule.
Grigori merge înainte. Priveşte drept în faţa lui. Nu s-a putut
obişnui niciodată să fie un paria. Ar vrea ca în faţa lui capetele să se
descopere, să fie salutat, copiii să vină să se atingă de mâinile lui ridicate
pentru binecuvântare.
Se surprinde gândindu-se: „Păcatul orgoliului”.
Şi imediat după aceea: „Cum mă mai influenţează retorica asta a
lor!”.
Merge înainte. Oamenii trec pe lângă el grăbind pasul, unii
coboară chiar de pe trotuar cum îl văd de departe, ca să nu trebuiască
să-i cedeze trecerea pe trotuarul îngust în văzul lumii.
„Măcar de mi s-ar arăta duşmănoşi! Laşii”.
Se gândeşte la Intrarea în Ierusalim.
„Să intri astfel în satul ăsta, pe măgarul lui Burdiuk, înconjurat de
cântece de bucurie şi de ramuri de salcie. Nu-s sălcii. Ar flutura şi ei
nişte crengi şi porcul ăla de comisar Figovoi cu jacheta lui de piele pătată
cu găinaţ”.
Una câte una, recunoaşte casele în care a intrat, unde, în taină, i-a
miruit pe muribunzi în paturi fără cearşafuri, a botezat copii în câte o
băiţă de zinc şi uneori în ceaunul de fontă prost spălat. Recunoaşte case
în care i s-a mărturisit că au o Biblie, o icoană, o relicvă. Toate acestea
figurează în dosarul pe care-l are la subsuoară.
Dosarul e redactat în greacă şi textul e cifrat. Aliona îl întreabă
câteodată cu vocea scăzută:
— Lucrezi mereu, părintele?
El răspunde, cu beatitudinea pe faţă:
— Merge bine teza mea de teologie.
A ieşit din sat. Acum i se întind în jur câmpurile. Oamenii cu care
se întâlneşte sunt ţărani care-l salută cu tot respectul.
„Ăştia-s legaţi mai departe de superstiţiile lor. Unii ar trebui
spânzuraţi. Sofism. Au fost oricum spânzuraţi o grămadă”.
Merge mai departe şi acum s-a stropit cu noroi până la genunchi.
Câmpurile sunt pustii. Părintele Grigori se apropie de o pădurice de
mesteceni, se opreşte, se uită la ceas. De departe se aude un motor de
maşină. Se apropie camioneta. Grigori se încredinţează că n-are să fie
nimeni martor la întâlnirea asta şi porneşte iar, încet. Camionul
încetineşte, îl depăşeşte, e acum în viteza întâi. Îl ajunge – ce uşurare să
poată să alerge chiar şi numai câţiva metri! – deschide portiera din spate,
urcă, închide la loc. Camioneta prinde viteză. Înăuntru, beznă. Nici o
fereastră. Grigori n-are să-l vadă nici de data asta pe şofer. De fapt,
Grigori nici nu trebuie să ştie unde e dus. Dar ghiceşte, totuşi; nu de
mult i-a făcut clandestin spovedania, pe patul de moarte, fostului
comisar principal al poliţiei politice.
„Ce spovedanie piperată”.
O oră de mers astfel. Grigori o cronometrează totdeauna; nu are
încredere în şefii lui; preferă să evite surprizele cărora specialiştii le dau
numele blând de „punere în situaţie”.
Zgomotele unui oraş mare. Se opresc mereu. Un viraj deodată, la
stânga. Camioneta s-a oprit. Şoferul loveşte o dată tare cu pumnul în
despărţitura metalică dintre ei. Părintele Grigori coboară. Se găseşte într-
o boxă întunecoasă, din beton. Ştie drumul. Împinge o uşă, străbate un
coridor, urcă o scară. Se gândeşte iar la cele două borne: plecarea,
sosirea.
„Acum douăzeci de ani urcam tot pe scara asta, dar pe atunci nu
era linoleumul ăsta murdar. Nu ştiam ce voiau de la mine. Dar ei îmi
luaseră de pe atunci urma. Ei ştiau, mai bine ca mine, de ce eram în
stare. Asta e singura calitate care nu poate fi contestată regimului
nostru: insolenţa lui veşnică. Se lucrează pentru secole de acum înainte.
Se dau sarcini pe câte douăzeci de ani. Cât de departe suntem de sărăcia
aia democratică! Şi individul, pfui! Un fragment din viaţa colectivă, da,
mulţumesc. Regim pentru vulturi”.
Grigori surâde deodată rău, arătându-şi dinţii: „Sau de gropari”.
Bate la uşă. Are să fie vocea lui Nadson? Da. Nadson, vorbind pe
nas:
— Intră.
Părintele intră.
De obicei intră aici cu pas energic, izbind puternic cu genunchii în
sutana care-i fâlfâie în jurul trupului şi pe care şi-o scoate imediat
aruncând-o pe câte un fotoliu, cu crucea de aramă legănându-i-se,
agăţată de speteaza fotoliului.
De data sta, însă, nu. Se strecoară pieziş, cu un umăr înainte, cu
un surâs înfrigurat parcă în colţul bărbii, ca atunci când intră la
administraţie sau la reprezentanţii partidului când are de cerut vreo
autorizaţie, el, un biet popă. Grigori şi-a schimbat acum dispoziţia; de
data asta n-are să mai fie nici un „tovarăşe comisar” în faţa lui Nadson.
Nadson e un om tânăr; are faţa prelungă dar grăsulie. Contrast.
Pungi de grăsime sub ochi, buzele groase, întunecate la culoare, aproape
violete, ochelari scumpi. O mina decorativă îi e lăsată pe birou, cealaltă
pe genunchi, sau în vreun sertar, poate manevrând cine ştie ce. Grigori
se fereşte de mina asta invizibilă. O sonerie, vreo armă? Nadson îi întinde
mâna disponibilă; o pată umedă apare pe micul birou de metal pe care
Grigori nu a văzut niciodată nici un fel de obiect, cu excepţia unei mape
prelungi cu o sugativă imaculată, galbenă. Mina umedă a lui Nadson,
mâna puternică a lui Grigori se ating. Ca doi câini care se amuşină, fără
simpatie.
 Nadson glumeşte, dar se fereşte să surâdă:
— Blagosloveşte, părinte.
Grigori răspunde, uitând bonomia care s-ar impune:
— S-a dus vremea când aprindeam ruguri de bucurie cu bandiţii
de teapa ta!
Nadson miroase sub această ameninţare prefăcută o antipatie
reală. Râde scurt, satisfăcut:
— Păi, vezi şi tu, nu ne mai dau foc acuma.
Grigori s-a supărat. Adoptă tonul cel mai blând, cel mai clerical:
— Pe pământ nu, scumpule. Dar acolo jos, cine ştie?
Poate că ţi s-au rezervat nişte sobe încinse, să le lingi tu?
Încinse bine.
Îşi dă seama că i-ar face plăcere să-l pună pe Nadson să lingă o
sobă din astea încinsă la roşu. Nu în infern. Aici, acuma. O sobă
adevărată, cu gaz, cu foc bun. Se aşează.
Nadson nu-i răspunde. Face pe tăcute un gest ca şi cum şi-ar suge
buzele groase, vinete.
Grigori îşi pierde răbdarea.
— Da, bine. Am primit convocarea. Şi? Dacă am înţeles bine,
tragem cortina?
Celălalt suge mai departe din buze.
— Exact.
— Schuluss?
— Da.
— Uf, spune Grigori.
De fapt uşurarea pe care o tot aştepta o simte cu adevărat în
adâncurile fiinţei. Dar chiar în clipa asta, la suprafaţă, nu. Joacă acum
comedia. Şi, pe loc, Nadson îl ghiceşte:
— Îţi regreţi sutana?
Grigori i-ar răspunde cu plăcere: „Tâmpitule!”, dar aşa ceva ar
părea o replică plină de afecţiune. Tace.
— Oricum, spune Nadson, n-ai de ales, pentru că n-ai fost în stare
să te împingi episcop.
— Nu m-aţi ajutat voi.
— Ce-am fi putut face noi?
— Presiuni la patriarhie.
— Ca să te dăm de gol?
Grigori îşi mestecă barba; e un gest de preot de ţară care a ajuns
să-i fie familiar.
Nadson suge dintr-o ţigară invizibilă.
— Cum îţi spuneam: pentru că n-ai fost în stare să te cocoţi în
scaunul de episcop, autorităţile consideră că ne-ai făcut toate serviciile
pe care ni le puteai face în situaţia asta subalternă. Nu merită osteneala
să te ţinem mai departe pe postul ăsta. Aş minţi ascunzându-ţi adevărul
dacă nu ţi-aş spune că ai înşelat anumite speranţe. Nu străluceşte
oricine vrea să se împingă în faţă.
Grigori mormăie:
— Grozavi mai sunteţi! Ce puteam face eu mai mult de atât?
— Mde, îi răspunde Nadson pe un ton de conversaţie plăcută, dacă
ai fi ajuns patriarh, ai fi primit oricum note mai bune. Oricum, prea rău
n-ai fost. De altfel, se pare că anumiţi şefi se înfierbântă acuma în ceea
ce te priveşte. E unul care chiar se teme că ai prefera de fapt să rămâi
popă.
— Chiar eşti sigur că nu ţii la asta? Cotlete de porc, puţin în
sânge, tot felul de femeiuşti la spovedit, oare te-ai săturat de toate astea?
— Dacă nu ştii ce înseamnă o sarcină, răspunde Grigori, mă
lipsesc de comentariile tale, tovarăşe birocrat.
Nadson primeşte palma în plină faţă. Nici nu clipeşte. Totuşi,
„tovarăşe birocrat”! în regimul nostru proletar îşi suge mai departe
buzele.
— Uite dosarul, spune Grigori.
Trânteşte dosarul gros pe birou, dintr-o parte, să facă puţină
dezordine printre hârtiile dinăuntru.
Nadson îndreaptă dosarul cu amândouă mâinile, pe urmă,
răzgândindu-se, îl strecoară într-un sertar, cu un gest definitiv.
— Adică, nici n-aveţi de gând să vă folosiţi de el? îl întreabă Grigori
ironic.
Nadson îi aruncă o privire severă, vigilentă, prin ochelarii lui cu
luciu moderat în afară:
— Exact, tovarăşe-detaşat-în-misiune. Nu avem de gând să ne
folosim de el. Nu acum.
— Ai înnebunit! Am muncit douăzeci de ani ca să.
Gest de neputinţă a lui Nadson. Ochii lui Grigori s-au aprins de o
mânie sacerdotală.
— Şi de ce?
— Pentru că, explică răbdător Nadson, dacă am exploata dosarul
acesta acum, ar fi evident, chiar şi pentru nişte imbecili, că tu turnai, şi
mai ales pentru vulpoii de la patriarhie, că nu ţi s-au deschis ochii, aşa,
deodată, în faţa adevărului; că ai fost încă de la început agent al
adevărului. Nu de asta avem nevoie.
— Şi ce importanţă mai are?
— Ce ştii tu! Poate că tu nu eşti singurul care are sarcini de felul
acesta. Or, cu cât încrederea oamenilor din popor în preoţi are să fie mai
mare astăzi, cu atât va fi mai uşor să o smulgem din rădăcini mâine. În
schimb, orice vaccin cât de mic şi cea mai mică ezitare i-ar ajunge
Bisericii să-şi formeze toţi anticorpii de care are nevoie. Pot să-ţi dau
exemple câte vrei. Dacă începi să sapi de pe acuma ajungi la scopul
contrariu celui urmărit.
 — Am înţeles.
Grigori priveşte biroul dezgolit, sugativa galbenă, peste care, acum
câteva clipe, zăcea dosarul cel gros, plin de semne greceşti. Câte Biblii
scoase la iveală, câte psaltiri clandestine, câte spovedanii îndrăzneţe,
câte personaje compromise, pe astea 600 de file de un roz dezgustător!
Erau acolo date să împuşti o duzină sau două de oameni, şi date ca să
trimiţi câteva sute la ocnă. Preoţi mai ales, bineînţeles, preoţi care-şi
depăşeau drepturile, prozeliţi, despoţi ai inconştientului, traficanţi de
opium pentru popor, căpăţânoşi bătrâni, rumegând splendorile
vremelnice de altă dată, tineri exaltaţi, posedaţi de vocaţia martiriului.
Gleb, adolescentul înfocat, care gâfâia:
— Eu sunt sarea pământului!
— Lasă că găseşti tu altă sare în mine, îi răspundea Grigori în
sinea lui.
Arhimandritul Serafim, care delira:
— Au să pogoare limbi de foc şi-au să-i ardă pe oamenii roşii. Au
să ţopăie goi goluţi prin pieţe şi-au să se agaţe de firele electrice, din
stâlp în stâlp. Au să se urce pe coşurile uzinelor, au să se ascundă în
puţuri, au să zboare în navele cosmice. Dar limbile de foc au să-i
găsească peste tot, să-i mistuie. Coşurile au să se umple de fum şi
pucioasă şi, în puţuri şi în mine, are să ardă cu flacără mare petrolul.
Oamenii roşii au să se prăjească pe tot pământul ca nişte hălci de carne
în frigare, şi are să fie plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Nu numai preoţii sunt aici în cauză. De pildă, directorul ăla de
uzină, un tip enorm, cu faţa asudată, cu ochii albaştri acoperiţi de un
voal opac:
— Părinte, ce să fac să mă mântui? Am familie, şi mi-e grozav de
frică. Nu vreau nici să-mi las situaţia dar nici din cealaltă parte nu mă
lasă Dumnezeu. Ar trebui, ştiu bine. Siberia. Şi cu toate acestea,
Nicodim. Şi Iosif, cel din Arimateea. Nu? Astea nu se socotesc deloc? Şi
tânărul cel bogat, care ţinea legile? Cum să interpretez.
— Dacă m-aş putea spovedi! Dar, vezi bine, nu. S-ar afla imediat.
— Cum ar putea să se afle?
— Mi s-ar vedea pe faţă, cred.
— Dar crezi; deci eşti mântuit.
Şi celălalt, secretar raional de Partid:
— Spune-mi, dom' părinte. Voi aveţi baremurile voastre, nu? O
Biserică aranjată ca un cinema, cât costă în luminări? Le aprinzi şi
dumneata noaptea, în taină, când nu te vede nimeni. În faţa icoanei
sfântului protector. Pe mine mă cheamă Aristarc.
— Îmi pare rău. N-am icoană cu Aristarc, tovarăşe secretar.
„Cum aşa? se gândeşte Grigori. În dosarul acela eu am dovezi de
înaltă trădare. Şi ei le pun la păstrare?”.
 Se aştepta la cu totul altceva. În zori, camioane cu sirene urlând
care să-i strângă pe vinovaţi. Să-i înghesuie în săli de interogatoriu, pe
toţi bandiţii ăştia scoşi direct din paturi, aiuriţi de frică. Şi el, Grigori,
acolo de faţă, fără sutană, cu pieptul dezgolit, dar cu barba încă
elocventă, ca să le amintească de toate fărădelegile lor.
— Ziua aceea, când am fost arestat pentru propagandă religioasă,
mai ţii minte? Ai venit la mine în celulă să-mi dai curaj. Îmi spuneai: lasă
că într-o zi noi învingem. Învingem pe cine? Şi tu, ăsta care copiezi Biblii!
Mi-ai transcris cartea lui Isaia de la un capăt la altul pentru o duzină de
ouă. Îndrăzneşte acuma să negi, criminalule! Dar tu eşti aici, tovarăşe
preşedinte? Carnetul de partid îl ai, şi pe stradă nu mă salutai, dar într-o
noapte ai venit la mine cu o bocceluţă în braţe şi mi-ai spus: „E copilul
meu, botează-mi-l şi-ţi dau ciment pentru portalul Bisericii”. Aha, aţi
rămas agăţaţi de perversiunile voastre vechi, ca de nişte ziduri
mucegăite! Vă agăţaţi icoane pe partea de dinăuntru a uşilor la bufete şi
credeţi în duplicitatea asta a voastră. Dar avem noi ac pentru cojocul
vostru, iepuraşilor. Ia te uită, Teodosie! Nici nu te văzusem. Ce-ţi mai
face dragostea cu mica Matriona? Ia vino-încoace, grasule, să-ţi dau
dezlegarea, cum făceam sâmbăta. Deosebirea de data asta e că poate n-
are să-ţi mai fie aşa uşor s-o iei de la capăt mâine. Asta are să te ajute să
nu mai cazi în ispită, puişorule. Vezi că te ajut mai bine să te mântui
aşa, ca ofiţer al regimului, decât ca un biet popă murdar!
Şi într-o noapte, douăzeci de ani de umilinţe, de minciuni, de
murdării, spălaţi deodată!
„Trebuie să mă scap şi eu odată de tot mirul ăsta care mi s-a
prelins pe frunte, de tot vinul ăsta de liturghie care mi-a curs în
măruntaie, de toate săruturile care-mi ardeau mâinile, de toate crucile
astea, milioane de semne ale crucii de la care degetele astea curajoase de
comunist au rămas cu crampe. Cum să mă spele Nadson de toate astea?
Gruzcik ar fi înţeles. M-ar fi trimis să mă îmbăt o dată bine, sau la baia
de aburi până mi-ar fi ieşit şi untul din mine, sau m-ar fi dat pe mâna
unor ţigăncuşe focoase care să-mi mai dea viaţă. Dar Nadson nu înţelege
nimic. Nici nu face să-mi bat gura. Cel mult, în latineşte.”.
— Cum vrei tu, tovarăşe Nadson. Ad majorem factionis gloriam.
Nadson îşi suge mai departe ţigara inexistentă, cu un aer plin de
sagacitate.
— N-ai cum să înţelegi. Asta înseamnă: fericiţi cei săraci cu duhul.
— Dar asta nu-i limbajul eclesiastic obişnuit, obiectează Nadson.
— Puristule!
Atmosfera se destinde deodată.
— Şi atunci, dacă înţeleg eu bine, n-au să fie arestări, nici
interogatorii, nici percheziţii? Adică, nu mă mai pot dezmorţi şi eu niţel?
Nadson pufneşte şocat.
 — Sigur că nu. De altfel, procedeele de pe vremea ta s-au
schimbat. Uite care sunt acum ordinele tale. În seara asta îi scrii lui
Dobermann, titularul catedrei de ateism de la Universitate, îi spui că-ţi
este imposibil să mai continui să înşeli oamenii acuma când argumentele
lui te-au convins. Acum ştii că Dumnezeu nu există şi nu poate să
existe.
— Nu mai pot eu de argumentele lui Dobermann. Eu nu mai cred
în Dumnezeu de pe vremea când mama. N-ai să înţelegi. Să spunem de.
Demult.
— Am să înţeleg, dar nu asta contează. Dobermann are nevoie de
un brânci anul acesta ca să intre la Academie.
— Declaraţia ta are să-l scoată la vedere. De altfel, astea-s
ordinele.
— Dobermann ăsta e probabil un imbecil.
— Dobermann trebuie să intre la Academie pentru nişte motive
care pe tine nu te privesc.
Grigori îşi arătă colţii şi atmosfera se încordează iarăşi.
— Nici pe tine, poate.
Nadson plescăie din limbă, la modul inteligent: ţ, ţ, ţ.
— Nu asta-i problema. Ai să-i scrii lui Dobermann că-i citeşti de
mult articolele şi că ele te-au condus treptat.
— Pe drumul Damascului, mormăie Grigori.
— Şi că vii acuma la el.
— Ca la un părinte spiritual, ca să mă înveţe el să ard ce am
adorat şi vice-versa. Şi după asta, ce se întâmpla?
— Dobermann trimite pe cineva după tine; şi aveţi o întrevedere
emoţionantă.
— Ca doi auguri! O să ne batem pe burtă cum dăm ochii unul cu
altul.
— Deloc. Dobermann are să creadă cu adevărat că el te-a.
— M-a ce? Învins?
— În sfârşit.
— Că m-a convertit?
— Tocmai.
— Bine-aţi mai aranjat-o!
— Dizertaţi la modul metafizic; îi declari că dorinţa ta cea mai
fierbinte este acuma să le deschizi şi tu celorlalţi ochii, aşa cum s-a făcut
cu tine. El îţi oferă – s-a aranjat, e liber şi locul – o catedră de
conferenţiar la Academie.
O umbră de jenă trece pe chipul impasibil al lui Nadson, care-şi
răsfrânge buzele şi continuă:
— Tu primeşti.
— Eu primesc?
 — Iţi razi discret barba, nu mai calci prin satul tău ca să eviţi
scandalul şi iei în mână un seminar de studenţi atei la Universitate.
— Adică vreţi să mă vârâţi în toate seminariile cu putinţă, a ajuns
o mânie la voi! Şi cât trebuie să rămân în chestia asta?
Gest de neştiinţă din partea lui Nadson. Grigori care acuma începe
să se supere de-a binelea, îşi lasă mâna greoaie pe birou; cea a lui
Nadson se crispează instinctiv. Grigori vorbeşte:
— Căile Partidului sunt imprevizibile, ştiu asta. Aş vrea totuşi,
dacă s-a hotărât ca toată lumea să-şi bată joc de mine, să mi se spună şi
mie. Nu mai lua aerul ăsta de crap scandalizat. Eu am stat totdeauna de
vorbă pe faţă cu episcopii mei, care nu sunt nici ei mai buni ca tine, asta
ţi-o spun fără să vreau să te jignesc.
Mă gândeam c-au să vină cel puţin să mă caterisească în plină
slujbă cu două mii de persoane de faţă, între ieşirea cu Sfintele Daruri şi
spovedanie. Le-am fi pus în mişcare imaginaţia, cum s-ar spune.
Ochii lui Nadson au rămas ţintuiţi pe mâna lui Grigori.
— Ai unghiile murdare şi mâncate. Ai ajuns un adevărat popă.
Când ajungi la Universitate, ai putea să-ţi îngrijeşti manichiura.
Cu un gest brusc, Grigori îşi smulge de la gât lănţişorul de aramă
şi-ar vrea să-l arunce pe un scaun. În biroul lui Gruzcik erau totdeauna
scaune pline de hârtii. Aici, la Nadson, nu e nici un scaun disponibil.
Grigori îşi înfăşoară lanţul pe după pumnul pe care şi-l strânge şi şi-l tot
deschide cu nervozitate; zalele lănţişorului îi intră în carne.
— Şi deci n-o să avem scena cea mare în actul al cincilea? N-am să
am prilejul să-i vestejesc pe fariseii din parohia mea? „Ia ascultaţi aici,
oameni buni Toată vremea ne-am jucat trăgându-ne pe sfoară unii pe
alţii. Karp, epitropul vostru, e un codoş. Cerşetorul ăsta orb, Boria, vede
ca tine Şi ca mine. Buna noastră proprietăreasă, Coana Evdokimovna,
şi-a făcut rost de apartament denunţând în faţa ocupantului o familie de
evrei”. V-aţi hotărât adică, tovarăşe Nadson, să mă lipsiţi de plăcerea
asta?
Tovarăşul Nadson, în costumul lui albastru petrol, vizibil importat
dintr-o ţară mai puţin comunistă, îl observă cu dezgust pe preot.
— Curios – cu aerul că gândeşte cu delicateţe – cum religia,
prefăcută sau reală, favorizează lirismul burghez!
— Bine, spune Grigori, am să mă lipsesc de bucuria asta. Chiar
dacă e păcat. Ramolitul ăla de Firs, în saramura lui de bigotism, când ar
fi auzit că eu, marele om, eram o unealtă a Diavolului. Să lăsăm. Şi de
unde vin toate schimbările astea de program?
Gest de ignoranţă a lui Nadson.
Grigori se ridică în picioare. Simte că se înăbuşă, Începe să se
descheie la sutană. Vrea să şi-o scoată. Crucea care-i atârna de mâna
încleştată, îl jenează. Nadson îşi ridică o mâna să-l liniştească.
 — Nu te dezbrăca. Am o altă discuţie peste zece minute. Trebuie să
terminăm repede.
— Adică nu vrei să-ţi las sutana ca amintire?
— Deloc. Pentru că tu, oricum, te întorci la tine acasă să-i scrii lui
Dobermann.
— Cum aşa? Trebuie să mă plimb mai departe în hainele astea de
circ?
Nadson se strâmba:
— Ascultă, Grigori. Nu mai căuta cu tot dinadinsul să te faci
dezagreabil. Tot stând cu idioţii satului ai ajuns şi tu copilăros.
Universitatea are să-ţi facă bine.
— Şi care va fi, la Universitate, sarcina mea?
— Nadson ezită în faţa enormităţii pe care o are de spus:
— Păi. Să-i înveţi ateismul pe studenţi.
— Am zis: sarcina mea.
— După câte ştiu eu, Grigori, tu nu ai o misiune pentru moment.
— Adică, vacanţă?
— Nu ştiu ce să-ţi spun.
— Dar, dom' Nadson, regimul nu renunţă fără un motiv precis să-
şi folosească agenţii.
Aici Nadson îşi depăşeşte atribuţiile, atât de puternică îi este acum
antipatia:
— Asta se mai întâmpla atunci când cineva face greşeli în ce
priveşte propriile sale capacităţi.
Se privesc, şeful cel tânăr, scund, retras în spatele biroului său
golaş şi ordonat, subalternul puternic, în sutană, în mijlocul camerei.
Grigori îşi scutură barba, cu aerul că vrea să formuleze o
ameninţare grotescă. Nadson are un mic surâs hepatic şi totuşi victorios.
— Haide, haide, tovarăşe Grigori. Unde-i barbă, e şi religie, ştii şi
tu foarte bine. Sau poate ai de gând să mă afuriseşti?
Din punct de vedere fizic, lui Nadson îi e frică, şi cu toate acestea
ironizează. Grigori aspiră o mare cantitate de aer ca să se calmeze puţin.
— Şi ce-mi reproşaţi?
— Ineficacitatea.
— Dacă v-aţi arunca o privire prin dosarul ăsta.
— Nu suntem meschini.
— Dar Gruzcik îmi promisese.
Nadson, blând:
— Gruzcik s-a înşelat în ce te priveşte, Grigori. Credea că ai să
termini ca patriarh. Şi tu de abia dacă eşti popă.
— Eu i-am spovedit pe episcopi.
— Cei mai mulţi dintre ei au fost oricum împuşcaţi.
— Tovarăşe Nadson, eu mi-am îndeplinit sarcina.
— Nu există sarcină dusă la capăt sută la sută.
 — Eu ştiu una.
— Să ştii că mă interesezi.
— Cea a lui Iisus, în serviciul special al lui Iehova.
— Grigori, Grigori, grăbeşte-te să faci o cerere: poate că te lăsăm în
sutană.
— Iţi închipui că tu ai fi reuşit mai bine?
— Nu la ortodocşii ăştia păcătoşi ai voştri. La iezuiţi, probabil că
da.
Încet, Grigori îşi desface nodurile lănţişorului pe care şi l-a
înfăşurat pe pumnul îndurerat acum. Crucea de aramă se leagănă, îi
loveşte şoldul, piciorul, genunchiul. Grigori îşi depărtează picioarele, îşi
cască gura să respire mai adânc. El s-a considerat totdeauna drept un
agent de excepţie. Află acum că se înşela. Mediocru, el! Se întreabă dacă
ar putea fi adevărat.
— Să recapitulăm, spune, obosit. Mă-ntorc acasă. Îi scriu lui
Dobermann.
— Îi povesteşti. Cum se spune asta la voi? evoluţia ta spirituală.
Pui scrisoarea la poştă. Şi aştepţi. Dobermann te convoacă. Pleci şi nu te
mai întorci. Nu-ţi iei rămas bun de la nimeni. Faci pe mironosiţa faţă de
Dobermann. Accepţi postul pe care ţi-l propune. Nu mai încerci să intri
în legătură cu noi. Uiţi că ai avut vreodată legătură cu noi. E limpede?
— E limpede, tovarăşe Nadson.
Tovarăşul Nadson are un surâs rău:
— Hotărât, ţi-ai pierdut deprinderile bune, Grigori. Îţi permit să mă
întrebi când ai să primeşti plicul albastru.
Grigori nu întreabă nimic. Surâsul lui Nadson se accentuează.
— Ai să-l primeşti, să nu-ţi fie frică. Acuma, dacă tot te-ai popit cu
totul, ai să ai oricum posibilitatea să donezi conţinutul pentru săracii din
parohia ta.
— Are să mai fie parohie?
— Închipuie-ţi că glumeam şi eu. Biserica ta e suprimată din
cauza portalului care se clatină. Primejdios pentru trecători. Construim o
baie publică în locul ei.
Un răspuns stupid îi vine pe buze lui Grigori:
— Şi pe săraci, îi suprimaţi şi pe ei?
Se stăpâneşte, se întoarce pe călcâie, merge spre uşă, ajuns acolo
se răsuceşte iarăşi, îşi repede bărbia înainte, pe urmă, după un stânga
împrejur reglementar, nereuşit din cauza sutanei, iese.
— Riturile, mormăie. Da, m-am popit de tot. Am nevoie de rituri.
Coboară scară cu linoleum verde.
„Am fost adică toată vremea un agent mediocru? Sau am ajuns cu
timpul? Sigur că am ajuns, cu toate maimuţărelile astea şi chestia cu
popii. Dar ei, ei ştiau dinainte. Ei m-au sacrificat. Profesor de ateism.
Adică, tot cu religia. La dracu', la dracu'. În fond, mai sunt eu ateu? O,
daca-aş avea câţiva spioni germani ca lumea, să-i trec prin gradul al
treilea! Sau o misiune de comando la frontieră.”.
Se opreşte deodată.
„Te faci singur de râs, popo. N-ai mai fi în stare să mânuieşti o
mitralieră. De altfel, nici nu mai sunt din modelul pe care-l ştiai tu”.
Actul I.
DRAGĂ TOVARĂŞE!
Cât p-aci frate, să scriu: iubite.
Nu am cinstea să fiu cunoscut de domnia voastră, care sunteţi, ca
să spunem aşa, lumina acestui popor, dar, cum spun englezii, cărora li
se mai spune şi britanici, o pisică poate să se uite la un rege şi eu, în ce
mă priveşte, de ani de zile mă hrănesc cu gândirea dumneavoastră.
N-am citit nici un rând de ăsta. N-oi fi exagerând în umilinţă?
Excesul de umilinţă, spune proverbul creştinesc, e mai rău ca orgoliul.
Orgoliul. Nu e nimic mai primejdios, cum se spune în regulamentul de
serviciu, decât să te supraapreciezi. Ei, ce să-i facem, ce să-i facem!
Dumneavoastră sunteţi, dragă tovarăşe, torţa instrucţiunii în ţara
noastră – ce spun eu – torţă, flacăra însăşi, căci dumneavoastră ţineţi
sus lumina limpede a ateismului.
Eu – şi credeţi-mă că roşesc doar la gândul că am să vă
mărturisesc asta – am fost până astăzi purtătorul de cuvânt al
obscurantismului cel mai retrograd o mână care înăbuşe, care stinge,
deci, ca să spun lucrurilor pe nume, un preot.
Vă implor, dragul meu tovarăş, nu lăsaţi acest titlu de oprobiu să
vă îndemne să-mi aruncaţi mărturisirea la coş! Nu se spune oare:
„Pentru orice păcat, îndurare”? Vă prezint astăzi autocritica mea.
Asta e, am găsit tonul.
Şi totuşi, nu pot să scriu aşa ceva. Prima regulă la serviciu: să-nu
faci niciodată nimic prea mult. Dobermann poate să se vădească a fi
imbecilul pe care-l cred eu, dar vin astăzi să vă cer să mă ajutaţi să mă
lepăd de toată murdăria care s-a prins de mine.
Permiteţi-mi, dragă tovarăşe, să încep cu începutul şi să vă
povestesc tot calvarul meu, să vă spun cum am putut cădea atât de jos
şi cum, datorită dumneavoastră, am putut să urc iarăşi pe o treaptă
unde, cel puţin, aerul devine respirabil, căci nu mai este încărcat de
aburii înecăcioşi de tămâie.
Totul a început în ziua când.
Poale să fie şi un fals măgar care să-şi vrea porţia de fin, sau pur şi
simplu un tovarăş de la serviciu pus să mă supravegheze. Oricum,
scrisoarea are să fie publicată în ziare.
Încă o prefăcătorie pioasă. Cu atât mai rău. Au s-o înghită. Dar e o
prefăcătorie inteligentă. N-au s-o înghită. Vedem noi.
Ei nu! Nu şi asta!
Păi da!'Trebuie să fiu pe linie.
 În ce zi? Care a fost în realitate borna marcând plecarea?
Adică întrevederea aceea cu Gruzcik de la care m-am obişnuit să
socotesc, ca romanii ab urbe condita? Sau nu sunt eu însumi un tip
limitat întrucât cred în asemenea limite marcând una şi alta? Să nu fie
altceva decât rădăcini, fire, firicele care ajung până în adâncimi neştiute,
până în copilărie, până la eredităţi? Refuz să cred. Trebuie ca tabla de
şah să aibă margini, ca şi banda de biliard.
Biroul lui Nadson, dar nu seamănă deloc cu ce are să fie douăzeci
de ani mai târziu. Acum e încă vizuina lui Gruzcik. Afumat, dezgustător,
murdar, cum e viaţa însăşi.
O masă de lemn, cojită, pătată, susţinând că un soclu o adunătură
de hârţoage aruncate în teancuri, printre care licăreşte un pahar, gâtul
unei sticle, o scrumieră plină, peste care tronează, ca un presse-papier
ce te duce cu gândul departe, o vină de bou.
O jumătate de duzină de scaune; dar niciunul liber. Dosare cu
şireturile desfăcute s-au adunat vrafuri pe fiecare, într-un colţ, direct pe
duşumea, o maşină de scris, prăfuită toată, şi o sticlă de care nu a avut
timp să se atingă praful.
În spatele mesei, care-i ajunge doar până la coapse, se află
comandantul Gruzcik, fost muncitor turnător. E în cămaşă cu mânecile
suflecate, descheiată până jos şi descoperind un tatuaj alegoric care-i
ocupă pieptul de la un sân la altul. Îşi ţine coatele ridicate şi depărtate
de trup. Are un surâs de uriaş cumsecade, dând expresivitate dinţilor
galbeni şi negri.
— Uită-te şi pe tine, băiete. Ce vrei? Aha! Eu te-am chemat. Just.
Găseşte-ţi o bucată de scaun şi pune-te pe el.
Grigori nu schiţează nici o mişcare. E tânăr, fără barbă, cu
trăsăturile brutale, cu tenul trandafiriu, uşor aprins la faţă. E într-o
poziţie intermediară, între pe loc repaus şi drepţi, cu mâinile
bălăngănindu-i-se, deopotrivă încurcat şi insolent. S-a întors tocmai din
zonele eliberate, unde i-a vânat pe colaboraţionişti. Înainte, fusese pe
front; îşi risca viaţa în fiecare zi; a ucis şi el din gros şi, când îi lipseau
cartuşele, îi dădea cu baionetă; de aici îi vine o mare siguranţă de sine şi
de trupul său.
Mai sunt alţi doi bărbaţi în birou, nişte subalterni. Gruzcik se
poartă cu dispreţul greoi al omului de nimic care s-a ajuns.
— Voi, aceştia, ia ieşiţi voi doi până afară niţel, să vedeţi dacă nu
daţi de mine şi pe-acolo. Eu am de vorbit cu domnul.
Ei salută, ies. Gruzcik îl cheamă îndărăt pe unul din ei.
— Artemie, tu chiar n-ai nimic de făcut?
— Nimic, dom' şef.
— Du-te atunci şi mai lucrează-l la mutră pe ăla de ieri.
— Ca să-l punem în situaţie pentru diseară. Vezi cum îl aranjezi.
Trebuie să mai fie în stare să mai şi vorbească. S-a înţeles?
 Artemie iese. Gruzcik îi surâde blând lui Grigori, mângâindu-şi
falangele degetelor.
— Şi când te gândeşti că eu am totuşi un pumn în stare să dărâme
un bou. Dar mi l-am zdrelit pe porcul ăsta. Ăştia au pielea tare, băiete,
ascultă ce-ţi spun eu; da' tot îi aranjăm noi până la urmă. Ce voiam să-ţi
spun?
Încet, cu coatele mereu depărtate de trup, îşi aprinde o ţigară. Lui
Grigori nu-i oferă. Îşi ţine ochii coborâţi peste flăcăruia galbenă. Grigori
ştie că, într-o clipă, are să şi-i ridice, şi va slobozi o întrebare, aşa, ca un
glonţ. E tehnică bine cunoscută. Dar ce întrebare anume? Grigori îşi
compune de pe acum o faţă insolentă, se gândeşte cum să-şi facă
impasibili muşchii pleoapelor, ăştia te trădează. Gruzcik îşi scutură
chibritul, îl aruncă pe jos, aspiră o gură de fum, cu fruntea tot în jos. Şi,
deodată, îşi înalţă capul şi ochii lui albaştri strălucitori muşcă din faţa
deja pregătită a lui Grigori.
— Hai, nu mai face pe tâmpitu'. Eşti băiat de ciocoi, nu?
Grigori nu se aştepta la asta. Fiii de nobili n-au dreptul să-şi
continue studiile şi nici să intre în armată ca ofiţeri, nici să ocupe nici un
fel de post de conducere. Până acum s-a descurcat şi el pe furiş, trişând
când era vorba de origine socială. Însă ăştia i-au dat de urmă. Şovăie. Îl
priveşte pe Gruzcik în albul ochilor. Gruzcik fumează; îi ies valuri de fum
pe nările depărtate. Grigori nu ţine la viaţă, dar la cariera lui, da. Ar
putea să se eschiveze: adică, ce ştiu eu? În primul rând, când m-am
născut eu, nu mai existau nobili. Şi-ai mei nici nu erau boieri, cel mult
chiaburi. Ştie că Gruzcik l-ar dispreţui pentru aşa ceva. Răspunde cu
glasul înăbuşit:
— Da.
Gruzcik nu surâde. Ar fi putut s-o facă totuşi, ca să-l mai uşureze
pe tovarăşul ăsta tânăr. În loc de aşa ceva, mai aspiră a dată tare.
— Bine, zice. Dacă vrei condoleanţe de la mine, le ai.
— Asta zic şi eu o ghiulea s-o tragi după tine, legată de picior, cu
strămoşii şi aşa mai departe. Numai că noi, aicea, pe noi ne lasă rece. Aş
spune chiar că. Dar să lăsăm asta.
— Te-am luat la bani mărunţi, şi pe faţă şi pe dos; restul nu ne
mai interesează.
— Eu îi urăsc pe ăştia nobili, spune Grigori impulsiv (o clipă uită
de mecanismele lui de apărare).
Gruzcik pare deodată interesat:
— Pentru ce?
— Dacă ai pus mâna pe putere, ţii cât poţi de tare de ea.
Acum, într-adevăr, Gruzcik surâde patern.
— Bine, bine, fiule. Ai reflexe bune. Într-un fel, are să îţi fie mai
uşor. Cel puţin, n-ai să te-mpotmoleşti în idealismul ăsta burghez. Deci,
uite ce e. Ai făcut războiul onorabil. Sperai poate c-am spus „strălucit”?
Nu. Alţii au făcut mai mult şi mai bine. Eu zic, onorabil. Ai fost voluntar
la munca de lămurire. Stagii, sarcini, mă rog, tot ce vrei. Pe scurt, noi, la
firma mamă, ne-am gândit să te recuperăm. Am tot stat să ne mai
gândim şi pe urmă am dat în dosarul tău peste ceva anume, raportat de
unul din tovarăşii tăi. Părintele Grigori, îţi spune ceva asta?
— Au fost atâţia.
Nu mai face pe blazatul. Popa Grigori ăsta era un nenorocit de
popă de ţară, căruia nimeni nici nu s-ar fi gândit să-i pună ceva în circa
şi căruia i-a luat barba foc aşa deodată, într-o seară, pe lângă.
Grigori îşi aduce aminte foarte bine de omonimul ăsta al lui: un
omuleţ durduliu, gol puşcă şi cu o barbă lungă unsuroasă care ardea de
mama focului, el însuşi aşezat jos de tot, peste picioarele unui scaun
răsturnat. Mirosul de carne pârlita. Cutele de piele gălbuie peste
pântecul gol. Prima dată în viaţa lui când Grigori vedea un preot în pielea
goală.
— Voiam şi eu să mă conving că un popă e şi el un om ca oricare
altul. N-avea nici un fel de mădular sacerdotal.
Şi o barbă adevărată; care ardea şi ea dacă-i dădeai foc.
Cu glas tare, explică:
— Eu îi urăsc pe popi.
— Asta ne-am spus-o şi noi, zice Gruzcik ca un fel de observaţie
amabilă. Pentru că, nu-i aşa, n-aveai nici un motiv personal să te ţii de
el, şi el scuipase deja tot ce trebuie fără să se lase rugat. Ştiai?
— Ştiam.
Grigori are privirea în gol; se gândeşte, în fond ce-o fi el, se
gândeşte că de fapt nici nu se cunoaşte pe sine însuşi. Gruzcik
interpretează greşit:
— Nu mai lua aerul ăsta de nenorocit. Ai cumva vreo durere de
burtă? Atunci, fruntea sus, şi privirea deschisă!
Nu ne luăm noi de tine acuma pentru c-ai prăjit un popă.
Să recunoaştem totuşi că în condiţii normale, nu facem aşa ceva.
Dar fiecare-şi descarcă şi el nervii cum poate. Unul cu vodcă aia de 70,
altul cu fetiţele. Tu, eşti cu popii la frigare. Aici, la serviciu, ţi se cere
doar să dai randament Restul.
Acuma, douăzeci de ani mai târziu, Grigori începe să-şi pună
întrebări. Întreabă chipul porcin, descusut parcă pe la încheieturi,
formidabil în fond, al lui Gnizcik, aşa cum i-a rămas de atunci în
amintire.
— Gruzcik, adică tu minţeai pe atunci? Poate că-ţi spuneai pe
atunci că ura asta a mea faţă de popi era ceva anormal, că n-am să fiu în
stare să ajung niciodată un agent adevărat, că trebuia să vă folosiţi de
mine doar în limitele însuşirilor mele? Poate că încă de pe atunci mă şi
condamnaseşi la Institutul ăsta de ateism?
Gruzcik:
 — Aşa că, uite, fiule. Cum e limpede că eşti animat de cele mai
bune sentimente în ce priveşte Biserica noastră apostolică, m-am gândit
că ai fi tocmai bun să ţii tu rolul principal într-un spectacol de binefacere
pe care am eu intenţia să-l aranjez pe aici, pe undeva, în raion. Nu stai
dracului o dată? Aruncă hârţoagele alea pe jos. Se descurcă nenorociţii
ăştia de scribălăi cu ele. Nu te uita la mine.
Mie îmi place să mă plimb.
Grigori pune un dosar pe duşumea, se aşează, îl urmăreşte din
ochi pe comandant cum îşi plimbă de colo până colo prin cameră silueta
impunătoare.
— Văd eu, măi băiatule, că n-ai aerul că te-ai excitat, dar trebuie
şi tu să înţelegi.
Gruzcik explică. De ce se luptă comuniştii? Doar nu ca să impună
punerea în comun la un loc a mijloacelor de producţie, ca să modifice
programul de lucru, doar aşa din plăcerea de a-i mai spinteca pe nişte
burghezi mai scârboşi.
— Chestiile astea, micule, nu merită osteneala să omori două
milioane de oameni, nu-i aşa?
Scopul, scopul adevărat nu e nici de ordin social, nici economic,
nici politic. Nu moare nimeni pentru economia planificată, pentru o
societate fără clase, pentru un loc în comitetul de direcţie. Sau, cel mult,
un idealist burghez face aşa ceva. Un om cu scaun la cap, nu.
— Popii au şi înţeles asta, chiar aşa, cu mintea lor sucită. Popii
sunt la curent.
În schimb, poţi foarte bine să omori şi să mori ca să aduci o
gamelă de apă unui camarad însetat, apă în pumni şi care ţi se scurge
printre degete. Dar setea ce e ea în fond? Nu ţi-e sete după asigurările
sociale, după vacanţă pe litoral, după bilete de tren la tarif redus. Nu ţi-e
sete niciodată decât de un singur lucru: să fii tu însuţi, tu adevărat,
curat cum trebuie, proaspăt cum trebuie, hidratat cum trebuie. În largul
tău după posibilităţile tale, singur tu contra tuturor. Se tot vorbeşte de
alienare. Dar nu există decât o singură alienare adevărată, cea pe care
omul o descoperă în sine însuşi: alienarea faţă de Dumnezeu. Creştinii
au înţeles asta foarte bine. Ei ştiu foarte bine că, aşa exploatat,
înfometat, vârât la pârnaie, bătut în cuie pe două scânduri, omul rămâne
mai departe liber. Pentru că nici un fel de alienare exterioară nu
contează. Una singură contează: sclavia iubirii, da-ul pe care sclavul i-l
spune stăpânului; doar ăla care spune: „Facă-se voia Ta” este, la drept
vorbind, un alienat.
— Noi, adică, comuniştii, noi ne batem pentru că omul să fie cu
totul şi cu totul liber, adică dezvoltat pe cât posibil mai mult potrivit cu
posibilităţile lui, cu alte cuvinte, pe deplin el însuşi. Nu există libertate
fără plenitudine, fără belşug. Noi nu urmărim decât un singur obiectiv
serios: să-l omorâm pe Dumnezeu. Individul ăla, Dostoievski, prevăzuse
de fapt toată chestia. Tu habar n-aveai de toate astea, nu-i aşa?
Grigori ar putea să-i răspundă: „Eu presimţeam asta. De asta şi
sunt de-ai voştri”.
Îi lasă lui Gruzcik satisfacţia puţin cam naivă să dezvăluie el o
taină. Ofiţerul ăsta autodidact străbate acum camera în toate direcţiile, o
măsoară, o umple cu picioarele lui lungi nesfârşite, cu fumul ţigării, cu
mirosul lui puternic de fiară uşor alcoolică.
— Istoria asta a noastră, toată, a fost povestită de un grec,
închipuie-ţi. Nu mai ştiu cum îi zicea. Dar era un trădător. Şi totul se
termina prost, undeva în Caucaz, cu un vultur care-i tot halea ficatul lui
de comunist. Numai că noi, bătrâne, noi o să schimbăm sfârşitul.
Happy-end. De acord? Neron era un copil. El îşi închipuia că Dumnezeu
poate fi răsturnat din afară. Aici n-a nimerit-o. Şi noi am împuşcat popii
cu sutele. Şi ce-am făcut cu asta? Un episcop ţi-i face la loc, o mie de
popi deodată. Noi am încercat să-i lichidăm pe toţi episcopii, deodată, ca
să rupem lanţul: aş! E o adevărată hidră, îţi spun. Mai rămâne mereu
unul şi din el se fac doi, ca-n sciziparitate. Luptăm împotriva unor
infuzorii! Ce ne trebuia nouă e să intrăm în inima răului şi să-l tăiem de
acolo. Mă înţelegi? Măi băiatule, tu ai fost ales ca vârf de atac.
Gruzcik îi vorbeşte despre toţi oamenii ăştia negri, trădători ai
propriei lor stirpe, care adună aur şi rugăciuni şi smirnă şi tămâie până
fac munţi mai înalţi decât lumea întreagă, în faţa vidului cosmic.
— Spunem despre ei că sunt lubrici; lacomi, idioţi. Asta-i
propagandă. Dacă ar fi aşa, n-ar mai exista. În realitate, ei sunt făcuţi
din castitate, cad în extaz când e vorba de renunţare, au un fel de geniu.
Geniu negru. Satan, Dumnezeu, totuna. Duşmanii omului. Mă înţelegi?
Aşa că, uite. Singurul lucru la care ţin ei, din care trăiesc ei, e credinţa.
Trebuie să le frângem credinţa. Dar ea nu se frânge. O facem să
putrezească. Tu ai să fii agentul putreziciunii acesteia a credinţei.
Grozav, nu? Dacă eu aş fi avut capul făcut pentru chestiile astea popeşti,
aş fi fost eu în locul tău. Dar pe mine nimeni nu m-ar popi, prea semăn
cu Stenka Razin. Ai să vezi: n-o să fie uşor deloc. Posturi, priveghiuri,
prosternări. Au să-ţi înţepenească de tot genunchii şi au să ţi se tulbure
de tot privirile. Au să te spioneze, să te descoasă. Nici ei nu sunt nişte
copii de cor, popii ăştia. Ai auzit de Inchiziţie? Au să-ţi tragă cu
tirbuşonul din cap toate cele; trebuie să te ţii tare. Şi încă ceva: în
societatea asta a noastră curată, comunistă, tu ai să fii anacronismul,
sperietoarea, cioară. Ai să înghiţi multe. Şi are să trebuiască să accepţi.
Să-ntinzi şi obrazul celălalt.
Un fel de exaltare amară îl cuprinde pe Grigori. Nu asta e genul de
sarcini pe care conta el: sânge, lovituri, de asta are el nevoie. Dar e
măgulit totuşi de încrederea ce i se arată. Se simte încet, încet, roşind de
mândrie.
 Un fior de violenţă stăpânită îi crispează degetele. Spune:
— V-aduc Biserica apostolică pe tavă, la cald.
Gruzcik îl bate pe umăr.
— Eşti pe linie. Sigur, contăm pe tine să înaintezi în ierarhie. Nu-i
vorba să rămâi popă de ţară. Când ai să fii episcop, vin şi eu la slujbă,
aşa o dată, să-ţi sărut mina. Să nu râzi când dai ochii cu mine. Am să-ţi
spun dacă ţii predici care-ţi storc lacrimi.
— Episcop? întreabă Grigori. Dar pentru asta trebuie ani de zile.
— Eu îţi dau douăzeci, fiule. Multe faci în douăzeci de ani.
Grigori se ridică pe jumătate de pe scaun.
— Douăzeci de ani? Dar am să fiu om bătrân. De aici în douăzeci
de ani, am să fiu un om de.
Se gândeşte: „îmi pierd viaţa”.
Gruzcik surâde, deodată mai matur decât pare; îşi lasă pumnul,
blând, peste umărul tovarăşului mai tânăr.
— Când ai să ajungi la vârsta mea, Grigori, ai să afli şi tu marele
secret. Am să ţi-l spun de pe acuma, dar tot n-ai să-l înţelegi. Nu-ţi pierzi
niciodată cu adevărat viaţa.
— Douăzeci de ani, repetă Grigori consternat. Şi timp de douăzeci
de ani viaţa asta a mea n-are să merite osteneala să mi-o trăiesc. Toată
vremea asta am să postesc, să mă rog, să predic, n-am să.
Se întrerupe, cuprins de un fel de pudoare, cum o simt numai cei
violenţi, şi care-l împiedică să continue. Se gândeşte: „ce dracu'. Fără
femei?” îi vine să plângă.
Gruzcik, deodată sever, spune:
— Nu există decât un singur lucru care merită osteneală.
Ar trebui să ştii asta, dumneata, Domnule. Să slujeşti.
Grigori ştie bine că nu la calitatea lui de ofiţer se referă Gruzcik, ci
la familia sa care, de secole, a slujit fără să obosească. Numai că ei aveau
femei, câte ar fi vrut, să iubească. Ar vrea să refuze. Ştie că o sarcină nu
se refuză, în orice caz, nu fără pedeapsă.
Timp de două ore Gruzcik îi dă ordine, prevede evoluţiile,
precizează legăturile, transmiterea corespondenţei, îl avertizează
împotriva oboselii, vanităţii, „cei doi mari duşmani ai serviciului”, fără să
uite nici o clipă să-i hrănească febra asta glorioasă cu care se porneşte la
îndeplinirea unei sarcini.
— Ai să-ţi faci un fişier. Ai să încerci să obţii cât mai des să ţi se
schimbe parohia. Ai să faci dosare cu orice pioşenie din astea ale lor pe
care ai s-o vezi. Ai să le câştigi încrederea şefilor. Şi pe urmă, într-o bună
zi, peste douăzeci de ani, marea socoteală. Îi spânzuram pe toţi cu capu-
n jos, de clopotniţe. Dar va trebui ca oamenii de bine să râdă. N-avem
nevoie de martiri. Clovni demascaţi. Clar?
Totul a început în ziua în care, reîntors din războiul în timpul
căruia fusesem martorul unor acte de atrocitate care nici nu se pot
descrie, săvârşite de fascişti, am căzut în mâinile unui bătrân fanatizat
care m-a făcut să-mi strălucească în ochi posibilitatea unei lumi a
bunătăţii, a dreptăţii, a înţelegerii între oameni, pe care, zicea el, s-o
construim noi, urmându-l pe Iisus.
Am să-mi exprim gândul cu cât mai multă precizie, spunând că
omul acela a abuzat de încrederea mea.
Nu eram minor, dacă e vorba de vârstă, dar oricum eram, în ceea
ce priveşte maturitatea intelectuală. Dacă omul acela ar trăi astăzi, l-aş
pune sub urmărire pentru pervertirea tinerilor.
Dragă tovarăşe, omul acesta mi-a stârpit sufletul cu loviturile lui
de secure, a săpat în mine un canal care să devieze cursul firii mele
adevărate şi am intrat la seAsta mi se pare cam prea de tot. Adică
Dobermann are să înţeleagă aşa ceva? Mda, ce mai! Doamne. Gruzcik
chiar că mi-a vorbit despre el, încă din prima zi mi-a spus:
— Dacă nu l-am răstignit pe Iisus Hristos, l-am fi avut acuma. Şi
încă:
— Tu trebuie acum să îndrepţi gafa lui Pilat ăla.
Încă:
— Iisus ăsta ne-a făcut totuşi să mergem înainte. Fără el, n-ar fi
fost nici comunismul. Am fi rămas să ne închinăm la nişte cioturi de
lemn. Îţi spun eu: el e singurul primejdios. Are să trebuiască să-l faci
ridicol. Dar îţi atrag atenţia: e un adversar serios. Se lasă moale, asta e
şiretenia lui, minor într-o stare de spirit foarte aproape, în ce priveşte
exaltarea lăuntrică, de cea a unui tânăr care intră în Partid.
Seminarul.
Un drum desfundat, mărginit de tufişuri prost tăiate, de câţiva
copaci slăbănogi, înfriguraţi parcă. Mai jos – trebuie să cobori pe un
drumeag de pietriş – un agregat de construcţii pe jumătate intrate în
pământ, strânse în jurul unor cupole ca cepele, aurite, cu cruci
strâmbate, cu ţâţânile desprinse. Tăcere.
La fiecare pas se rostogoleşte câte o pietricică, fiecare pietricică se
izbeşte de celelalte cu zgomot mat. Departe, lătrături de câini.
Poarta. Într-o rină, boltită, umilă, sub o icoană care nu se vede
bine, în faţa căreia o candelă sfioasă pâlpâie roşiatică în amurg.
Sfios şi el, Grigori bate în poartă. Nu trebuie să se mai prefacă
încurcat. Niciodată nu s-a simţit atât de pus în încurcătură de când se
ştie. Ceva în el îi spune că primul preot pe care are să-l întâlnească aici
are să-i ghicească secretul.
— Piei, Satană!
Aşteaptă. Poarta de lemn, cu pete de mucegai, cuiele ei asimetrice.
Broasca în lucrătură veche, seamănă cu un chip bubos şi dezaprobator.
Când Grigori era copil mic, maică-sa îi arăta deseori la biserică icoane cu
Chipul Sfânt pe o pânză cârpita; era exact faţa aceasta.
 Poarta se deschide. În prag, mai jos decât el, un tânăr în sutană,
surprins. E vizibil că se întreabă dacă n-ar fi mai bine să-i trântească
poarta în faţă acestui nechemat.
— Ce se spune în cazuri din astea? 'A coborât harul asupra mea„?
„Nu vreţi o oaie rătăcită în mijlocul vostru”?
Sau '„E de lucru aici la voi”?
Grigori nu ştie.
Celălalt îl priveşte, buzele li se mişcă amândurora, tăcute.
Deasupra lor, candela roşie şi sfioasă se leagănă abia vizibil. Grigori în
atitudinea fiului risipitor şi celălalt în cea uşor uimită a Fecioarei la
Bună Vestire.
Mâna sa, frumoasă şi grea, menţine poarta deschisă. Grigori ar
vrea să-i spună:
— Iertaţi-mă, am greşit.
Şi să plece.
Dar Gruzcik l-ar găsi şi în gaură de şarpe.
Dintr-o dată, poate din cauza aerului atent al portarului, care e
mai puţin atent să-l priveasă pe străin cât să asculte cu încordare un
glas lăuntric, Grigori îşi dă seama că o muzică se aude din fundul
mânăstirii ajungând până la ei; o recunoaşte. Îi e dureros înscrisă în
amintire, încă din copilărie. Un cor de voci bărbăteşti, grosolane şi
nobile. Un cântec bătrân de o mie de ani, ştiut de o mie de ani, urât
împreună cu tot restul. Muzica lor.
— Maică-mea mi-l cânta şi mie când eram doar atâtica.
Pe loc, ar vrea să-i jignească pe ăştia, să le facă ceva rău. Ar vrea
să-i izbească acuma cu pumnul în faţa impasibilă a portarului care-i
răspunde:
— E modul al cincilea. Vrei ceva, om bun?
— Să-l văd pe şef.
— Pe.
— Pe cel care comandă aici.
Portarul caută pe înfăţişarea lui Grigori, pe hainele sale, în ochii
lui, un însemn al puterii. Nu găseşte. Atunci întreabă:
— Şi dumneata vii să ne faci mizerii?
— De ce mă întrebi asta? spune Grigori pălind.
— Ca să ştiu, spune celălalt.
— Şi explică:
— Dacă ne aduci alte necazuri, nu ne mai culcăm la noapte. Ne
rugăm.
Sarcasmele i se îngrămădesc pe buze lui Grigori care spune, doar,
spăşit:
— Eu nu vin să vă aduc necazuri, ci să le împart pe ale voastre cu
voi, dacă voi mă vreţi. Du-mă la superiorul vostru.
 Străbat curţile părăsite. Ici colo un copac. Peste tot obloane trase,
uşi sparte, ziduri prăbuşite, fresce şterse.
Dezolare. Şi cântecele, când mai depărtate, când mai apropiate,
după cum se întorc ei prin labirinturile curţilor interioare. Cântece grave,
greoaie, naive în expresie, sublime în, desenul lor. Vin direct din veacul
al doisprezecelea, se gândeşte Grigori. Într-o clipă, revede întreaga istorie
a ţării sale şi, de la un capăt la altul, acelaşi cântec psalmodiat de
glasuri bărbăteşti, cu o seninătate stupidă care se înalţă pentru a-i
fermeca auzul Domnului. Cuvintele arhaice îl fac să i se strângă inima; i
se pare că se deschide deopotrivă frumuseţii şi amintirii. Se grăbeşte să
ia notă de această sensibilitate pe care nu şi-o cunoştea.
— Muzica asta e frumoasă din raţiuni pe care eu nu le cunosc, dar
de care ştiinţa modernă dă seamă fără greutate. Lungimi de undă,
lucruri de felul acesta. Pe de altă parte, mama şi popii ăia răzbat cu
balivernele lor în care eu credeam din toate puterile; s-ar zice că-mi apar
în faţă iarăşi că vii, când aud cântecul ăsta. Nici aici nu e nimic
scandalos. Asta se cheamă asociaţie de idei. Va trebui să fiu atent. Am să
am aceleaşi emoţii când am să simt mirosul de tămâie, gustul vinului de
împărtăşanie, aşa, cald. Ce mutră are să facă corbul care o să mă
primească? N-are nici o importanţă. Toţi popii seamănă între ei. E un sex
special; nu sunt chiar bărbaţi, pentru că poartă fustă, nici chiar femei,
pentru că au barbă.
Urmarea i s-a şters din amintire. Îşi aduce aminte doar că a
aşteptat mult, într-o cămăruţă cu podeaua bine spălată, căutând, ca să
se mai distreze, să deosebească diferitele mirosuri de săpun, de smirnă şi
de frunze. Fereastră era deschisă. Un copac crescuse chiar în faţă şi îşi
tremura frunzele în briza serii. În afară de foşnetul frunzişului, cântecele
se înălţau mereu, la fel de monotone, cu câte o notă falsă din când în
când.
Pe urmă au venit popii. N-au simţit nimic, fireşte. Au pus nişte
întrebări vagi. N-au spus: „Piei, Satană”! Dar nici n-au primit
candidatura lui Grigori cu entuziasmul de care ar fi trebuit să dea
dovadă.
— O vocaţie merită totdeauna cel mai mare respect, cine ar putea
să conteste asta? Dar, fireşte, nimic nu e mai de regretat decât o vocaţie
greşit interpretată. Trecem în clipa aceasta printr-o criză naţională, cum
n-am mai cunoscut de 26 de ani. S-ar putea ca dumneata, cetăţene, să fi
fost foarte emoţionat, cum să-ţi spun, în sensul colectivităţii întregi, şi
poate ţi-ai orientat pur şi simplu emoţia asta în sens religios, ceea ce este
lăudabil în sine, dar nu e rodnic. Nu e deloc sigur că e vorba de o
chemare care să te privească pe dumneata personal. Fireşte, o să ne
stradu-im să descurcăm firele aici, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Tipii ăştia în sutane vorbeau ca la facultate. Grigori s-ar fi aşteptat
la ceva mai multă însufleţire, la culoare locală.
 Atâta întuneric, atâtea pasiuni şi atâta duplicitate ar fi trebuit să-
mi deschidă ochii. Însă eu am fost victima a ceea ce credeam că ar fi ceva
ştiinţific, fervoare, iubire. Dumneavoastră aţi spus-o de o sută de ori:
oamenii aceştia nu seamănă deloc cu caricaturile grosolane pe care ni le
arată propaganda anti-religioasă, sclerozată, a administraţiei. Ei ştiu
cum să cucerească o inteligenţă fără apărare şi cum să-i picure acolo
otrava lor adormitoare. M-am dăruit lor.
Nimic mai fals, fireşte. Nu m-am dat niciodată pe mâna lor. Cu cât
îi găseam mai sfinţi, cu atât îi uram mai mult. Şi nu era nimic adormitor
în otravă lor: dimpotrivă, era un stimulent excelent.
Trei preoţi la seminar. În amintirea lui Grigori ei alcătuiau o icoană
triplă, inexpresivă, alungită, evocându-i pe cei trei vizitatori ai lui
Avraam. Trinitate răufăcătoare, aurită, neagră. Aplecaţi peste viaţa lui,
de acolo de sus, din iconostas, îndrumând-o cu mâinile lor înţepenite, cu
un fel de incantaţie tăcută.
Insensibili, nişte mumii. Morţi sau vii, n-avea nici o importanţă.
Cutele sutanelor lor, ca şi ale patrafirelor, aveau totdeauna ceva hieratic,
fără voia lor. Asta e credinţa. Tenul bolnăvicios şi ochii larg deschişi, dar
înăuntru.
Deci, trei preoţi.
Primul, cel mai bătrân, părintele Mitrofan, o umbră mai limpede,
trup imponderabil, voce imaterială. Descărnat de vârstă; curăţie şi vis
hrănit în el de 80 de ani. Profesor de teologie. Demonolog iniţiat. Dăruit
mai ales Măriei, despre care vorbeşte cu un freamăt plin de emoţie.
— Gândeşte-te la ea, îl învăţa el, ca la o fetiţă evreică, o ovreicuţă
frumuşică, în vârful piramidei omeneşti, oferindu-se tuturor suflărilor de
vânt. Ce poate fi mai lipsit de apărare decât o fetiţă şi o evreică? Şi ce a
produs umanitatea mai desăvârşit? Păzeşte-te, mai ales, să nu cazi în
capcana papistaşă a Imaculatei Concepţiuni. Dumnezeu ni l-a dat pe
Iisus, nu Măria. Asta au făcut-o oamenii, cum face stridia perla, ca să i-o
ofere Domnului.
Al doilea, rectorul seminarului, părintele Nichifor, profesor de
greacă. Brunet, uleios, onctuos; un preot cu untdelemn de măsline. În
raporturi excelente cu autorităţile laice.
— Ei bine, tovarăşe comisar, ce mai aveţi să ne reproşaţi de data
asta? Încă un seminarist de al nostru care i-a dat o bucăţică de pâine cu
dulceaţă vreunui copil? Haide, să nu mai pierdem vremea cu asta.
Nenorocitul ăsta habar n-are ce-i aia propagandă religioasă şi nici nu se
gândea că risca să convertească un mic suflet comunist. Şi nici micul
suflet comunist nu ştia. Dumneavoastră, eu nu am să vă ofer pâine cu
dulceaţă, poate. Un păhărel de vodcă de coacăze? Dumneavoastră cel
puţin n-o să spuneţi că am vrut să vă convertesc! Dumneavoastră
cunoaşteţi punctul meu de vedere, fiecare cu munca lui. Dumneavoastră
îi faceţi pe comunişti. Eu îi fac pe creştini. Într-o zi, credeţi-mă, ne vom
regăsi laolaltă pe cale de-a face din ăştia nişte comunişti creştini. Nimeni
nu e mai ataşat de structura dumneavoastră socială decât noi, ăştia în
sutană. Tabula rasa. În fond, ştiţi foarte bine că Iisus Hristos este primul
socialist din istorie! Ar fi fost frumos să-L fi văzut cum le răsturna
tarabele capitaliştilor! Decât, că există totuşi nişte practici care. În
sfârşit: avem nevoie de dumneavoastră şi pe lumea asta, dar e o chestie
de vreo douăzeci de ani. În schimb, dacă credinţa nu mă înşeală, şi dacă
acolo sus, dumneavoastră şi cu mine o să găsim un judecător – ha, ha,
tovarăşe comisar, şi în cer totul se face cu relaţii, decât că e pentru
veşnicie. Mai luaţi un păhărel.
În spatele ochelarilor cu ramă de sârmă, ochii i se rostogolesc ca
nişte măsline negre. Barba, părul: argint lucitor. Surâs de grec,
vrăjitoresc şi perfid. Pe urmă, trei zile are să ţină post, ca să răscumpere
vodcă. A avut şi el plăcere? Fariseu.
Al treilea, cel mai tânăr, părintele Mihail, profesor de liturgică.
Faţă plată, palidă, osoasă, în formă de romb. Ochii decoloraţi, ieşiţi din
orbite, la nivelul frunţii. Gura strâmbata, băloasă, stăpânindu-şi cu greu
invectivele. Stăpânindu-şi-le rareori, de altfel.
— Jugul comunist este răscumpărarea Inchiziţiei. Toate bisericile
sunt solidare. Da, vă spun, eu mă simt solidar cu papistăşii. În secolul
acesta noi răscumpărăm rugurile pe care le-au aprins ei în secolele
celelalte. Cu cât răscumpărăm mai total, cu atât mai curând are să
strălucească curcubeul. Să fim sinceri, pentru un creştin, lucrul cel mai
de preţ e martiriul. E frumos să deschidem în fiecare duminică robinetul
acesta nesecat al sângelui lui Hristos; şi dacă l-am lăsa să curgă puţin şi
pe al nostru?
Are glas de tenor, strident şi violent. Proferează invocaţiile
obişnuite ca pe nişte urlete de suferinţă. Liturghia, ai zice că o naşte de
fiecare dată. Şi, în acelaşi timp, leagănă cădelniţa ca pe o armă!
Şi încă, nu oamenii aceia de aur negru contau cel mai mult! Nu
puteţi nega, tovarăşe Dobermann, efectul insidios şi senzual de-a
dreptul, al unei săli înguste şi înalte, cu pereţii plini de tablouri şi
foşnind de prapuri, întunecată, goală, tăcută, abia străbătută de
lumânări ici colo; asta te pătrunde, ca să zicem aşa, prin toţi porii, prin
toate simţurile. Ţi se umplu ochii de umbre şi de lumini alternând
evlavios ca şi de licărirea mată a aurăriilor; urechile.
Îţi aud cântece monotone, cuvinte rituale sau o tăcere în care
şuşotesc preoţii de ieri, de acum o mie de ani, de mâine poate; nările-ţi
sunt gâdilate de mireasma fadă, umilă, austeră de tămâie rece; în mâini,
ritul îţi vira o lumânare netedă şi moale; pe limbă îţi stăruie amintirea
pâinii şi vinului. Eşti împresurat, eşti invadat.
Grigori se opreşte din scris; îşi sprijină bărbia în palmă; degetele îi
resfiră barba. Capela, da, era într-adevăr impresionantă.
 Făcută pentru o mie de persoane, de altfel asimetrică şi cu colţuri
şi unghere peste tot, stâlpi de susţinere la întâmplare pe unde se curba
plafonul, pictată în stilul inexpresiv şi sacral al epocilor de altă dată,
încărcată până peste cap cu mici icoane de aur şi de argint, însufleţindu-
se şi de prezenţa câtorva icoane în picioare, şi ele de aur, de candele mari
roşii şi albăstrii, legănate în faţa lor de lanţuri, cu o podea nesigură, cu
pante şi rigole, când din lemn, când din cărămizi, iluminată de pete de
culoare căzând din rarele vitralii încă neatinse, de altfel aproape fără
ferestre, aproape ermetic retrasă, semăna capela asta cu o lume vrăjită şi
închisă, în care toate relaţiile sunt altele, în care legile sociale, fizice şi
matematice nu mai aveau trecere, în care fantomele domneau după
bunul lor plac asupra unor supuşi modelaţi după chipul şi asemănarea
lor.
Grigori revede cele şapte feţe palide ale celor şapte seminarişti,
singurii supuşi ai acestui regat pustiu, ridicate spre Hristoşii răstigniţi şi
ridicaţi în slavă, spre sfinţi nemişcaţi şi sfinţii înaintând, cu ochii
arzători, cu obrajii supţi, cu buzele fără sânge oferite ochilor, obrajilor,
gurilor cele care guvernează, mâini de rugăciune imitând mâinile
împreunate în rugăciune – răsfrângeri. Şi se mai spune că sunt stigmate!
Oricând, seminariştii ăştia şapte ar fi putut fi luaţi şi puşi pe perete,
acoperiţi cu vopsele de aur, şi domnii aceştia sfinţi din iconostas ar fi
putut fi luaţi de acolo şi puşi în viaţă: n-ar fi fost nici un fel de deosebire,
de schimbare.
„Dar eu? se gândeşte Grigori. Adică, faţa mea nu e altfel? Cum se
face că nimeni, niciodată, n-a spus: omul ăsta e altceva? N-are rost să-i
explic lui Dobermann, poate că, pentru el eu nu eram decât unul ca
atâţia alţii. Dar cu adevărat, ce eram eu? Un comedian machiat?”.
„Poate, îşi răspunde acuma lui însuşi, fără prea multă convingere.
Un cabotin machiat pe dinăuntru, de posturi, oboseala mătăniilor, de
versetele astea repetate pe dinafară şi de cântecele mormăite. E la fel de
uşor să simulezi rugăciunea cum îi e femeii să se prefacă oricând că
simte plăcere. Pentru că, fără îndoială, atât una cât şi cealaltă nu sunt
niciodată chiar prefăcute cu totul. Ritmuri, incantaţii, repetarea la
nesfârşit a chemărilor. Mi s-a întâmplat şi mie să strig: „Ai milă,
Doamne!„, spontan şi totuşi fără să am credinţă. Dialectica spune că
schimbarea cantitativă e treptată; la un anumit moment se preface în
salt calitativ. Asta e adevărat şi pentru litania religioasă. Din spirala
litaniilor se naşte hipnoza. Nu, nu mă deosebeam deloc de ei. Simţeam
exact acelaşi lucru ca şi cei de acolo, numai că, pentru mine, extazul
acesta sfânt al meu nu era decât un truc”.
Şapte sutane îngenunchiate. Şapte sutane sumecându-se. Şapte
sutane bătând mătănii. Şapte frunţi de seminarişti izbind pământul;
şapte spinări de seminarişti ridicându-se spre plafon într-un gest de
adoraţie derizorie. Şapte voci, la început disonante, cu consoanele
încălecându-se unele peste altele, pe urmă găsindu-şi acordurile
lăuntrice, contrapunctul în notele fiecăruia pentru a-şi cânta propria
ploconire. Muzică a sclaviei. Rugăciunea Domnească. Implorare. Să te
lipseşti de pământ, să te întinzi pe el, să te cufunzi în pământ, să intri în
el, să te porţi cu pământul precum cu o fiinţă iubită, pentru că el e cel
care te eliberează de orgoliu, de însuşi sentimentul propriei personalităţi,
deci el e cel care te apropie de Dumnezeu.
— Harul, urla părintele Mihail, bătând din picior, harul e aici în
scândurile astea, în bucăţile astea de scândură, în dârele astea de
ciment. E mai mult har în duşumeaua asta călcată în picioare decât în
toate splendorile iconostasului! Iubiţi pământul acesta aspru, pământul
acesta rece. Trupul vostru să-i poarte urmele. Mâinile voastre să se
acopere de plăgi, pe frunte să vă iasă de la el cucuie, să vi se jupoaie
genunchii! Gimnastul are nevoie şi el de o bară fixă să-şi practice
sportul; voi, pentru vocaţia voastră aveţi nevoie de pământ.
Eram, se gândeşte acum Grigori, cu adevărat unul din ei. Cine
ştie? Poate şi Pahomie şi Vsevolod erau ca şi mine, siguri în adâncul
inimii lor că Dumnezeu nu există. În realitate, noi nu lucrăm pentru
Dumnezeu ci pentru noi doar. Eram traşi pe sfoară. Ni se spunea: „Într-o
zi, când o să vă luaţi diploma şi vi se va da binecuvântarea, o să fiţi şi voi
aleşi să lucraţi pentru Domnul. Acum, fără orgolii. Formaţi-vă pe voi
înşivă urmându-l pe Hristos, fără să vă aşteptaţi la rezultate pozitive.
Grăuntele încolţeşte sub pământ. Să nu doriţi ca el să răsară înainte de
a-i fi venit vremea. Sarcina voastră acuma este să încercaţi să intraţi
iarăşi sub pământ, ca să încolţiţi, şi apoi să ieşiţi la lumină”.
— Şi atunci, ce deosebire mai e între el şi mine? Şi eu eram un
agent în misiune şi duceam o viaţă de larvă cu speranţa că am să dau
roade odată.
Unul dintre ei? să vedem. Nu aprecierea superiorilor, ci cea a
colegilor te integrează. Şefii şi sfinţii de pe pereţi vedeau cum se ridică şi
se pleacă în faţa lor, în jurul lor, la picioarele lor, şapte feţe emaciate şi
asemănătoare, însă aceşti semeni atât de asemenea lui Grigori, cei care
învăţau din aceeaşi Biblie cu colţurile filelor întoarse, care mâncau la
aceeaşi masă cu el, care îl atingeau, alături, la aceleaşi ligheane de
tinichea ce le slujeau drept chiuvetă, nu simţiseră aceştia la el mirosul
oii rătăcite?
Părintele Grigori surâdea, fericit şi rău, mândru de virtuozitatea pe
care o avea în continuare după mai bine de douăzeci de ani. Ceea ce
mieluşeii aceia simţiseră la el era, dimpotrivă, lupul pocăit, fiara mândra
care-şi lasă ghearele să se tocească de renunţarea emoţionantă, atât de
potrivită diletantismului de martir. I se spunea: „- Tu, ofiţerule.”. Sau:
„tu în viaţa laică o duceai bine, noi nu-l aveam decât pe Domnul”. Se
temeau de izbucnirile lui, de mânia lui, chiar când rămânea
prietenească, nu aveau încredere în umilinţa lui dulceagă, de împrumut.
I se spunea: „Călugărul cu pumnul tare” sau „chiaburul în sutană”.
Găseau că nu are şira spinării îndeajuns de maleabilă. Dar nimeni nu-şi
închipuia că ar fi putut fi un taler cu două feţe.
Ce plăcere echivocă şi subtilă să evoce acum prima seară când
sosise în mijlocul lor!
Trapeza, unde odinioară mai bine de o sută de călugări luau parte
la cină, de fiecare seară. O masă lungă de lemn, spălată, frecată, Şase
seminarişti care nu ocupau decât un capăt al mesei acesteia mari,
strânşi într-un colţ al sălii peste care se lăsa înserarea. Ferestre înalte,
deschise spre un cer încă luminos, pe care se profilau crengile
mesteacănului şi păsările în goana lor prin aerul serii. În faţa celor şase
seminarişti, şase castroane de lemn, pline de terci.
Şi iată că se deschide uşa şi intră noul venit, îmbrăcat într-o
sutană neagră care-i cade până la pământ; în mână ţine cel de-al
şaptelea castron, gol. Se opreşte în prag. Nu îndrăzneşte să străbată
sala, să se ducă până acolo, să se aşeze la masa aceasta unde nu-şi are
locul lui şi unde terciul a fost împărţit. Doi preoţi îl împing înainte.
Înaintează între ei ca între doi îngeri sau doi jandarmi. Îi vine să se
întoarcă pe călcâie şi să o ia la fugă. Însă părinţii Nichifor şi Mihail nu l-
ar lăsa să fugă aşa. În felul lor seamănă cu Gruzcik.
Toţi trei străbat jumătate din sală, se opresc la mijloc. Cei şase
seminarişti nu s-au ridicat în picioare dar nu se mai ating de terciul lor.
Privesc, aşteaptă, plini de o neîncredere fatalistă. Nichifor spune:
— Vă aduc un frate nou. Primiţi-l în mijlocul vostru.
Nu se clinteşte nimeni, nici Grigori, nici seminariştii.
— El n-a avut noroc că noi toţi, cei de aici, spune părintele
Nichifor. De ani de zile nu s-a mai bucurat de învăţăturile Bisericii. Are
să se străduiască să vă ajungă din urmă în învăţătură, ca şi pe calea
iubirii creştine. Ajutaţi-l.
Se numeşte Grigori. Haide, Grigori.
Şi atunci Grigori străbate jumătatea spaţiului care-l mai desparte
de masă şi se opreşte iarăşi. Lucrul care-l nelinişteşte este prezenţa
acestora. El este ultimul şi e creştin; deci lui i se cuvine ultimul loc. Dar,
pe de altă parte, îi dispreţuieşte pe ucenicii aceştia de popă; el e ofiţer
într-o armată glorioasă. Ştie că merită locul de onoare. Îl merită şi pentru
că nu e sincer, deci e cel mai inteligent. Primeşte să ocupe locul din
urmă, cu condiţia ca toată lumea să ştie că el l-a ales. În acelaşi timp se
învinovăţeşte:
— Locul pe care trebuie să-l ocupi e cel în care îţi vei îndeplini cel
mai bine sarcina. Orgoliosul îi învaţă pe ceilalţi rău. Ia ultimul loc: care o
fi?
Nu ştie nici el. Aruncă, lasă să-i scape o privire peste umăr.
Părintele Mihail îl priveşte nerăbdător, părintele Nichifor are un surâs
unsuros, viclean.
 Grigori s-a supărat. Merge acum cu paşi mari până la masă, îşi
trece piciorul peste o bancă, se lasă să cadă alături de unul dintre
seminarişti. Nu ştie nici el ce loc a luat, dar cel puţin acum e aşezat.
Colegii nu-i mai dau nici o atenţie; nu-i lasă din ochi pe superiorii lor
care s-au oprit în picioare în mijlocul sălii.
Grigori îşi mai ţine în mina strachina de lemn, lingura de lemn. Nu
îndrăzneşte să aşeze strachina pe masă, asta ar însemna că-şi cere şi el
terciul. Terciul s-a împărţit. Grigori îşi strânge strachina la piept. Că n-
are să mănânce, nu-i pasă, dar nu vrea să pară ridicol. Ce n-ar da acum
să fie la popota batalionului, unde ştie cum trebuie să se poarte?
Cei doi preoţi acolo, în sală, tac. Aşteaptă. În penumbră, siluetele
lor paralele, despărţite de spaţiul pe care-l ocupase Grigori rămân
nemişcate.
Grigori simte că cineva i-a atins strachina. Cine-şi permite? E
vecinul său, care i-o ia acum din mină, surâzând şi privindu-l în ochi.
Surâsul lui are un fel de sfială şi un alt fel de siguranţă în sine. După o
scurtă ezitare, Grigori dă drumul castronului. Vecinul i-l aşează pe
masă, fără să facă nici un zgomot, cu grijă, sub bărbia lui Grigori. Pe
urmă îşi bagă cu grijă lingura în strachina lui, o scoate plină de terci şi
transportă cu grijă lingura până la strachina lui Grigori, fără să lase să i
se scurgă nici o singură picătură.
Atunci vecinul din partea cealaltă face să alunece strachina lui
Grigori spre a lui. Cele două castronaşe se lovesc cu zgomot mic, mat şi
tandru. O nouă lingură se varsă în ea, la fel de majestuoasă ca bena unei
macarale.
Unul câte unul seminariştii iau câte o lingură din terciul din
strachina lor şi o deşartă în strachina lui Grigori. În tăcere. Unii trag
strachina lui Grigori spre ei. Alţii se ridică în picioare, cu lingura plină în
mina.
Un vlăjgan roşcat lasă să i se scurgă puţin terci pe masă.
Imediat se răspândeşte freamătul râsului. Surâsuri apar pe
chipurile blânde şi închise. Cineva râde tare. Se aud exclamaţii, de o
ironie atât de învechită încât n-ar putea răni pe nimeni.
— Ei, Pahomie, asta e tocmai bună pentru tine!
— Pahomie, tu n-ai să te schimbi niciodată!
— Pahomie, n-ai ce face, ăsta eşti tu!
Pahomie, mai roşu acum decât îi e felul lui, îşi apleacă peste masă
trupul lung şi deşirat. Strânge cu grijă terciul scurs cu vârful lingurii şi
se aşează la locul lui. Vecinii îi dau mici ghionturi.
În mijlocul sălii, cei doi preoţi se întorc încet unul spre altul şi, în
umbră, îşi împărtăşesc tăcerile.
Actul II.
Vă rog să consultaţi dosarele miliţiei în anul în care mi-am
terminat eu seminarul. Veţi găsi acolo dovezile orbirii mele totale. Eram
pe atunci unul din aceia legat la ochi, care-şi închipuie că înaintează pe
pipăite spre adevăr, când de fapt i-a însă ia întors spatele. De altfel, dacă
aproape de adevăr; e una voi avea vreodată fericirea [din axiomele
serviciului.] să vă întâlnesc, n-aţi mai avea nevoie să cercetaţi arhivele
miliţiei; veţi vedea pe propria mea piele cicatricele pe care mi le-a lăsat
nebunia asta a mea.
Cicatricele, Grigori şi le pipăie cu o satisfacţie posomorâtă. Una
sub mustaţă, unde buza superioară i-a fost ruptă de la un capăt la altul
de o lovitură de pumn; una în coaste, unde cuşca toracică i-a fost spartă
de o lovitură cu patul de puşcă.
Grigori era pe atunci în anul al treilea. Timp de doi ani şi jumătate
muncise cu încrâncenarea agentului în misiune. Cursurile nu urmau
evoluţia logică distribuită în timp. Unii dintre seminarişti învăţau aici de
şase ani; trebuiseră să fie învăţaţi să citească. Alţii de abia veniseră. Li se
acordă titlul de preot după avizul rectorului care hotăra el când unul sau
altul dintre elevi era pregătit, fără să trebuiască să dea socoteală
Patriarhiei de motivele lui. De aici ieşeau certuri. Patriarhia avea nevoie
de preoţi şi voia să le grăbească pregătirea. Nichifor nu ceda niciodată.
Răspundea cu surâsul său uleios:
— Înalt Prea Sfinţia Voastră are o sută de locuri şi eu am şase
studenţi. Cel puţin aceste şapte locuri să fie ocupate de oamenii cei mai
bine pregătiţi. În alte împrejurări am fi putut conta pe legea numerelor
mari pentru a avea calitate. Aici, nu. Harul are nevoie de un teren de
aterizare bine calculat.
În vremea asta, în chilia lui, Pahomie îşi recita psalmii. Avraam
respingea schisma romano-catolică; Vsevolod, prosternat cu faţa la
pământ, gemea: „Umilinţa, cer umilinţa, Doamne”; Grigori conjuga
verbele în mi până ameţea de tot; Macarie şi Toma făceau fiţuici după
Noul Testament şi Alexandru, care-şi legase o clanţă de un capăt de
sfoară făcea exerciţii să cădelniţeze în cadenţă.
Or, în vreme ce seminarul se ocupa de maturizarea harului – în
durată, dar fără îndoială în afara timpului, ca într-o seră – viaţa
comunistă modernă fierbea în toată ţara. Oamenii treceau prin faţa
bisericilor închise spunându-şi:
— E criză de locuinţe şi prăpăditele astea, gata clădite, stau goale.
Alţii, trecând prin faţa aceloraşi portaluri închise gândeau:
— Sufletul meu se chinuie şi capela bunicii nu se mai deschide.
Şi în vremea asta, directivele Partidului şi denunţurile activiştilor
locali se îngrămădeau pe birourile responsabililor cu educaţia maselor,
pătrundeau în sertare, umflau dosarele în celulele cenuşii, se elaborau
decizii. Priveau, printre mii de alte obiective, instalarea cutărui seminar
în localurile vreunei foste mânăstiri, pentru că localul ar fi corespuns cât
se poate de bine unui centru de pionieri care s-ar fi putut crea ca să le
ocupe.
 Fură cerute planuri, întinse pe mese. Diferiţi mari şefi trăgeau
fiecare mânăstire spre ei, ca pe o pătură, o cedau, o schimbau pe cine
ştie ce, obţineau satisfacţii şi cine ştie ce mici profituri. Arhitecţii
distrugeau nişte pereţi şi nişte ziduri pe care nu le văzuseră niciodată,
nivelau cu buldozerul inteligenţei micile movilite din cimitire pentru a
face acolo un teren de handbal. Hectolitri de vopsea închipuită se
răspândeau, prin miracolul previziunilor bugetare, peste frescele vechi de
400 de ani. Creioane roşii bifau „chilii, oratorii, capela” şi scriau: „duşuri,
birou, sală de spectacole”.
Se alcătuiră dosare, legate de către mâinile dactilografelor, cu
panglici negre, transmise mai sus. Personaje oficiale beau mari cantităţi
de vodcă de coacăze şi părintele Nichifor se condamnă pe sine însuşi la-
nişte posturi grele. Apeluri din ce în ce mai energice erau trimise spre
secretariatele de partid. Personajele cu scrupule nici măcar nu-l mai
anunţau pe părintele Nichifor ca să nu mai abuzeze de vodcă lui. Într-o
noapte, trei camioane de miliţieni se opriră la oarecare distanţă de
seminar. Clădirile fură înconjurate. Apoi căpitanul Lodzianko, în fruntea
unui grup de oameni, se prezentă în faţa intrării principale. Un locţiitor
politic, un omuleţ rotund, care semăna cu un catâr şi era camuflat într-o
mantă cu guler de blană înfăşurându-l din cap până-n picioare, se
ascundea în dosul spinărilor viguroase ale căpitanului Lodzianko şi a
acoliţilor săi.
Era ora cinci dimineaţa. Şuviţe de ceaţă se agăţau de crucea
strâmbata care încununa capelă. Domnea un miros de pământ proaspăt.
— Când doriţi, tovarăşe locţiitor, şuşotea căpitanul pe un ton
foarte oficial.
Omuleţul brunet făcu un semn de aprobare. Chiar şi vârful
nasului îi dispăruse în gulerul mantalei.
Atunci, Lodzianko, care avea instrucţie, dar nu religioasă, cu vocea
tunătoare:
— Haide, Vaska, ia deşteaptă-mi-i puţin pe călugăraşii ăştia veseli!
Călugăraşii veseli se treziseră de mai bine de o oră. Începuseră
prin a-şi face rugăciunile, fiecare în chilia lui, pe urmă se strânseseră în
capelă pentru prima rugăciune în comun a zilei. După aceea se duseseră
în trapeză, unde bău-seră câte un pahar cu apă şi mâncaseră câte o felie
de pâine neagră, căci în post laptele pe care-l beau de obicei nu le era
permis. După rugăciunea de mulţumire îşi împărţiseră munca de
întreţinere. Unii măturau în curte, alţii pliveau în grădină. Alexandru
freca masa din trapeză cu peria şi se întreba dacă ar fi fost păcat să
mănânce două fărâmituri de pâine neagră pe care le găsise în părul
periei. Pahomie lustruia cu un amestec de sare şi oţet clopoţelul de la
poarta de la intrare. Erau deci ocupaţi, călugăraşii veseli, cântându-şi în
vremea asta imnurile zilnice, astfel că un zumzet uşor domnea peste
întreaga mânăstire.
 În chilia sa, părintele Mitrofan ceda cu blândeţe ispitei sale zilnice
şi compunea noi litanii în cinstea Fecioarei, lucrând la nesfârşit fiecare
verset: „Fecioară, floare sălbatică a pustiurilor arabice, mic trandafir al
nisipurilor care nu poate fi uitat, roagă-te pentru noi.
Fecioară, fiică a lui Sem, care i-ai ajutat pe gentili, roagă-te pentru
noi.
Fecioară, crenguţă uşoară de măslin pe trunchiul lui Avraam,
roagă-te pentru noi.”
Părintele Mihail se ruga. Cu elocvenţă. Cu pasiune. Se aruncă la
pământ. Se ridica. Îi ieşeau ochii din cap. Se agita atâta încât flăcăruia
candelei pâlpâia la fiecare mătanie, din cauza mişcării aerului.
Mihail se ruga de sfântul său protector, cel care-i ajută pe
cavalerişti; şi-l alesese când se făcuse călugăr şi îi închinase un cult
deosebit; revenind în contrapunct în rugăciunile consacrate, el repeta
inconştient rugăciunile înflăcărate care erau adevărata sa rugăciune.
— Arhanghel. Arhanghel. Sabie de foc. Arhanghel. Tu şi cu mine,
scumpul meu, noi credem în Satana. Arhanghel. Munca de care nimeni
nu mai are nevoie. Sabie de foc. O, nu Gabriel e cel care.
Părintele Nichifor îi scria o scrisoare dulceagă comisarului politic al
raionului, care comisar – dar părintele nu ştia asta – debarcase tocmai în
tovărăşia căpitanului Lodzianko la cinci sute de metri de mânăstire.
— Tovarăşe comisar, circulă zvonuri după care persoane sus puse
şi mai curând rău informate decât rău intenţionate, şi-ar propune ca
într-un viitor, de altfel depărat, să procedeze la anumite schimbări ale
căror rezultate ar fi deplorabile pentru instituţia noastră care vă
datorează atât.
Poate v-ar fi cu putinţă să vă interesaţi mai îndeaproape?
Se vorbeşte despre un palat al pionierilor. Oricum ar fi, aici pe
pământ, sau sub el, noi am fi totdeauna bucuroşi să vă urăm bun venit
în sfânta noastră incintă, şi mă bucur dinainte că voi gusta împreună cu
dumneavoastră.”.
Scriind mai departe, părintele Nichifor îşi lăsa imaginaţia în
libertate. Visa la diferite îmbunătăţiri pe care voia să le facă în seminarul
său. Voia să îndrepte crucea de pe clopotniţă, să repare cupola spartă, să
dea cu var pe zidurile exterioare, pe faţadă, cel puţin, să picteze din nou
Fecioara de deasupra portalului.
— Dacă Dumnezeu îmi mai dă viaţă şi puţin var.
Dintr-o dată intră Pahomie, palid la faţă şi parcă eliberat de
obişnuita lui stângăcie.
— Părinte, am auzit zgomot în jurul clădirii. M-am uitat prin
luminator. Sunt oameni înarmaţi pe drum şi alţii prin tufişuri.
Părintele Nichifor lasă tocul la o parte, înşurubează cu grijă
capacul la călimară, să nu se usuce cerneala:
— Strânge toată lumea în capelă.
 De fapt, acolo e şi Grigori, tocmai pe cale să spele duşumeaua cu
multă apă. Şi-a petrecut pulpanele sutanei pe sub o curea îngustă de
piele pe care o poartă pe deasupra. E în picioarele goale. Se bălăceşte
prin apa turnată peste tot. În crăpăturile duşumelei apa îi plescăie
printre degetele de la picioare. A spălat acum prin locul unde e corul şi
partea din faţă a naosului; acolo, duşumeaua străluceşte ca dată cu
ceară, şi aurăria iconostasului se răsfrânge nelămurit în oglinda formată
pe jos. Capelă nu mai are acum solemnitatea care o îmbracă atunci când
se celebrează slujba; a devenit un loc de muncă familiar, nu mai e nimic
intimidant în prezenţa icoanelor; nici măcar nu se mai văd, s-ar zice că
sfinţii s-au retras de teamă să nu se ude pe picioare. Se vor întoarce cu
punctualitate, curând, la slujbă.
Dar iată că acum intră cei vii. Seminariştii, unii cu pulpanele
sutanelor suflecate, alţii, fără sutane, cu mătura încă în mâini. Părintele
Mitrofan, ca o pasăre captivă; părintele Mihail, profund neliniştit;
părintele Nichifor, senin. Ca să nu-l încurce pe Grigori în treaba lui şi să
nu-i strice curăţenia, s-au strâns cu toţii în fundul capelei unde
duşumeaua e încă uscată şi prăfuită. Îşi fac cruci mari şi se întreabă
îngrijoraţi din priviri.
Părintele Nichifor, cu pasul uşor şi sigur, înaintează până la limita
părţii curate, acolo unde apa amestecată cu praful a lăsat o dâră de
spumă şi clăbuc. Îşi face o cruce mare, cu ochii ţintă la uşile împărăteşti,
apoi, se întoarce cu spatele spre altar, cu faţa spre ai săi şi spre discipolii
care aşteaptă tăcuţi. Chipul rectorului abia mai poate fi recunoscut;
afectările greceşti i-au pierit de pe faţă; trăsăturile îi răsfrâng o armonie
nouă, o depăşire de sine. Nasul pare mai acvilin, sprâncenele mai
pronunţate, ochii, gura nu-şi mai au acea cochetărie obsecvioasă; barba
şi părul argintii i se strâng sobre în jurul privirii.
În spatele lui, sfinţii, asemenea unui stol de porumbei, s-au grăbit
să-şi reia locurile obişnuite în alveolele lor de aur. Sunt acolo, seamănă
cu el. În timp ce cei vii intrau prin naos, ei intrau prin cor. Capelă a
redevenit capelă. Nichifor vorbeşte acum:
— Fraţilor, poate că a venit pentru noi ceasul marii încercări. Să
ne străduim să ne rugăm pentru duşmanii noştri, nu cu gura, ci cu
inima. Cred că, dacă vom fi risipiţi, cei mai mulţi dintre voi nu vor
renunţa la chemarea lor. Dacă vor renunţa. Nu numai clericii îşi mântuie
sufletul. Fraţilor, tot ce aş putea să vă spun. E cu mult mai bine să ne
rugăm.
O speranţă nebunească îl străbate pe Grigori: dacă seminarul ar fi
suprimat, dacă toate seminarele ar fi suprimate – serviciul îi va da o
nouă misiune. Libertatea.
Fiecare din ei îngenunche, urmându-l pe părintele Nichifor care
spune Tatăl Nostru, Carele eşti în ceruri.
 Nu se mai schimbă priviri, fiecare şi-a îndreptat atenţia în faţă.
Fiecare dialoghează acum grăbit cu sfântul la care ţine, cu Fecioara sau
cu Mântuitorul, care tronează la dreapta şi la stânga uşilor împărăteşti.
Părintele Mitrofan s-a strecurat într-un colţ, în faţa unei mici icoane
mariale străvechi, pictată pe lemn, la care ţine el între toate. Pahomie
izbeşte pământul cu fruntea, cu toată puterea. Va face cucuie. Alexandru
s-a chircit în chip ciudat, mai mult decât a îngenunchiat; îi iese din
buzunar un capăt de sfoară. La celălalt capăt e, desigur, o clanţă de uşă,
cu care face exerciţii de cădelniţare.
Lovituri puternice se aud în poartă. Seminariştii tresar. Preoţii îşi
continuă rugăciunea, fără să se tulbure.
—. Puterea şi mărirea, Amin, încheie părintele Nichifor. Grigori,
fiule, du-te şi deschide.
Grigori se ridică. Nichifor se întoarce pe jumătate spre el:
— Şi aminteşte-ţi că ei reprezintă guvernul nostru legal, chiar dacă
nu legitim.
Grigori părăseşte capela în fugă. Cei care lovesc acolo, cu bufnete
largi, sparte, care zgâlţâie poarta închisorii sale, sunt tovarăşii săi în
uniformă, eliberatorii lui. În sfârşit, va vedea un chip pe care să nu-l
înceţoşeze atenţia confuză îndreptată spre tărâmul celălalt! Ştie bine că,
pentru oamenii aceştia, el are să fie un duşman, dar ei cel puţin au să-l
lumineze cu înfăţişarea lor.
Apropiindu-se de portal, aude înjurăturile cunoscute, vocile
certăreţe ale militarilor în termen, îşi aduce aminte, de război, de iarba
udă, de trupurile înalte, greoaie, ale oamenilor lui care se furişau prin
hăţişuri – de viaţă. Şi el urlă acum, cu vocea lui de ofiţer, brutală,
autoritară, dominând vacarmul:
— Nu spargeţi uşa, ce dracu'.! Vin.
Tăcere bruscă. Grigori ghiceşte stupefacţia celorlalţi şi gafa pe care
a comis-o.
Sarcina lui, să nu uite.
Portalul se deschide. Un seminarist cu ochii plecaţi, cu atitudinea
umilă, subliniată încă de picioarele şi pulpele goale, înfăţişându-se în
faţa oamenilor Cezarului.
În prag e căpitanul Lodzianko. Un Hercule cu un cap cârlionţat de
heruvim. Îi lipseşte la apel un dinte, în dreapta: e mai comod să scuipe.
Căpitanul măsoară de sus până jos pe seminaristul care-şi ţine
mai departe capul plecat. Seminaristul e solid, viguros, dar sutana îi
ascunde osatura şi muşchii. Nu i se vede decât un trup încovoiat, obrajii
supţi, o barbă hirsută de bărbat tânăr.
— Fă-te la o parte din drumul meu, popo, spune căpitanul cu
bonomie. Eu am treabă cu unul mai mare ca tine.
— Nu ţi-e ruşine? La vârsta ta ar trebui să ţii o puşcă în mina.
 — Dacă te-am fi aşteptat pe tine să ne salvezi patria, ăştia de aici,
pe care-i vezi, ar fi ajuns nişte nemţişori.
Se întoarce spre militarii din jur:
— Îl vedeţi pe ăsta, băieţi? Vi-l închipuiţi cum ar arăta cu sutana
pe el! Nu-ţi face griji, băiatule. Dacă te iau eu în mină, te dresez cum
trebuie. Poate că ar mai ieşi un comunist bun din tine.
— Hohoho! râd soldaţii.
Micuţul comisar, cu nasul ascuns în blană, se ascunde în spatele
căpitanului. Grigori se gândeşte: „Dă-i cu gura înainte, căpitan nenorocit
de intendenţă, îţi faci şi tu treaba, dar eu mi-o fac pe a mea, care e cu
mult mai importantă. Ăi fi având tu dreptul să mă umileşti, dar eu ştiu
mai bine care-i marele secret. Eu fac parte din serviciul special, eu sunt
un iniţiat”.
Şi îşi pleacă şi mai mult capul ca să-şi ascundă surâsul care i-a
apărut pe buze.
Grigori e mulţumit. Violenţa asta a căpitanului, glasurile astea
groase, răguşite, gesturile largi şi stângace ale soldaţilor, toate îl
scandalizează şi îl încânta. A ajuns şi el mai fin în trei ani de studiu, dar
şi-a păstrat nostalgia după viaţa violentă de altă dată.
„Printre ei se află adevărul meu”.
Se dă la o parte să-i lase să treacă. Căpitanul, comisarul, soldaţii îi
trec prin faţă. Un soldat uriaş îşi plesneşte palma grea peste capul lui şi-l
scutură puţin, fără răutate.
— Ia te uită, pereţii sunt mâzgăliţi pe dinafară, remarcă un soldat
când vede frescele interioare.
— Frumos! spune cu naivitate un caporal cu nasul în vânt.
— Asta-i incultură, spune un tânăr mai învăţat, cu ochelari.
Grigori vine la urmă.
— Unde-s popii? Popii! vociferează căpitanul.
— La capelă, domnule locotenent. Dacă vreţi să veniţi cu mine.
Indignare generală:
— Ăsta nici nu cunoaşte gradele!
Grigori îşi savurează mica lui răzbunare: e aşa bine să joci rolul de
idiot al satului.
Căpitanul merge prin mânăstire legănându-şi braţele, balansându-
şi şoldurile înguste şi umerii de luptător. Se opreşte în faţa capelei,
priveşte sfântă care e reprezentată deasupra intrării, scuipă elocvent pe
pământ spre dreapta şi dă o lovitură de picior în uşă. Cu mare vacarm
toată trupa intră în capela unde seminariştii cânta rugăciuni pe glasul al
şaptelea. Se deosebeşte vocea albă şi tremurătoare a părintelui Mitrofan,
articularea extatică a părintelui Mihail, basul rotunjit al lui Pahomie.
Soldaţii se opresc locului, uluiţi. Unora dintre ei, cântecul acesta
rugător le aduce în minte imagini din copilărie; o mamă, un preot cu
barba lungă, săptămâna întunecată a Patimilor şi, la capătul ei, gustul
acrişor şi zaharat al prăjiturii de Paşti.
Lodzianko tună ceva, dar o singură voce nu poate acoperi un cor
exersat. Odată versetul încheiat cu calm, părintele Nichifor face semn să
se întrerupă cântecul şi înaintează spre intrus, în faţa căruia se înclină
tăcut.
— Neaţa eşti şeful? întreabă Lodzianko.
— Eu sunt rectorul, răspunde Nichifor, cu vocea scăzută şi fermă.
— Binevoieşte să iei cunoştinţă de asta.
O hârtie dactilografiată trece din mina roşie a miliţianului în cea
cenuşie a preotului.
Părintele Nichifor este un organizator. Vede imediat detaliul
substanţial.
— Pentru ziua de 23? întreabă el. 23 a fost ieri.
Comisarul se trage îndărăt, se strecoară de-a-ndăratelea printre
soldaţi; căpitanul a rămas singur să dea explicaţii.
— Tocmai, spune Lodzianko, a fost o întârziere. Din cauza asta o
să fim obligaţi să procedăm într-un ritm accelerat la lichidarea acestui.
Acestui.
Caută, fără să ştie de ce să se arate politicos, cultivat, aproape
distins. În fond ar vrea să-l rănească pe preotul acesta, dar adânc. Vrea
să spună „lichidarea acestei văgăuni”. Se îndreaptă la vreme şi încheie:
— Acestui adăpost.
Părintele Nichifor îşi înclină capul în tăcere.
Seminariştii şi trupa stau faţă în faţă. Grigori, care a intrat
ultimul, s-a oprit în spatele soldaţilor, cu braţele încrucişate. Îl cuprinde
un simţământ ciudat; pentru moment, tovarăşii săi sunt cei pe care îi are
în faţă, cei de acolo, seminariştii. Le vede privirile îngrijorate, demnitatea
lor aparentă, le ghiceşte frica – acea contracţie incontrolabilă a tubului
digestiv. A mâncat din pâinea lor neagră, din terciul lor, a băut apa lor.
Cu ei şi-a făcut exerciţiile de rugăciune, epuizante fizic, nopţi întregi în
postul cel mare.
Le cunoaşte slăbiciunea, mirosul fiecăruia dintre ei. El a cusut
încă o dată nasturii lui Vsevolod care nu ştia să coasă; a spart lemne
pentru Alexandru, care are friguri. A explicat subtilităţi teologice mai
speciale pentru Macarie. Duşmanii lui sunt tovarăşii lui. Tovarăşii lui
sunt duşmanii lui. Ca printr-un semn, el se găseşte acum în afara
grupului unora din ei, în spatele grupului celorlalţi. Pentru că pe el l-a
trimis părintele Nichifor să deschidă poarta (l-a ales?), Grigori poate
acum să vadă reacţiile seminariştilor ca din afară şi, tocmai din cauza
aceasta, el devine conştient de apartenenţa lui – oricât de temporară,
oricât de fragilă ar fi – la grupul lor. Nu e nimic misterios aici; cunoaşte
camaraderiile astea calde care se nasc în vremea când faci parte dintr-o
unitate şi care dispar fără să lase urme. Ieri, toţi cei cu epoleţi albaştri pe
umăr erau fraţii lui; astăzi, doar epoleţii galbeni acordă fraternitatea. Aşa
stau lucrurile, şi doar pentru că aşa stau lucrurile, Grigori se simte şi el
acum un seminarist.
— Cât timp ne lăsaţi ca să plecăm de aici? întreabă părintele
Nichifor cu o răceală pe care ceilalţi nu i-o cunoscuseră până atunci.
— Lucrurile nu stau chiar aşa cum le vezi dumneata, hm.
Tovarăşe preot, spune Lodzianko din ce în ce mai politicos. Vedeţi, în ce
priveşte personalul, dumneavoastră ne veţi însoţi cu toţii pentru
verificarea identităţii. Sperăm că nu vom fi siliţi să vă reţinem mai mult
decât va fi necesar.
— În ce priveşte materialul, aţi omis să luaţi cunoştinţă de ultimul
paragraf al notei.
— Ultimul paragraf al notei spune: „Localurile vor fi golite, curăţate
şi dezinfectate pentru data specificată, materialele care sunt conţinute în
ele vor fi remise în mâinile comisarului raional”. Dumneavoastră,
domnule căpitan, sunteţi comisarul raional?
— Sigur că nu, răspunde căpitanul, cu un amestec de obiectivitate
pentru persoană şi de dezgust pentru funcţie.
— Comisare, unde te-ai băgat?
— Aici, face comisarul, fără să se arate la faţă.
Grigori vede din spate silueta timidă, cu picioare scurte, care ar
vrea să rămână în ultimul rând. Dar soldaţii se dau la o parte şi
omuleţul se află faţă în faţă cu Nichifor.
— Comisare, îl întreabă Nichifor sever, ce vrei să faci cu imaginile
sfinte şi cu obiectele de cult? Îţi atrag atenţia asupra faptului că e vorba
de proprietatea Patriarhiei şi că valoarea lor totală este foarte mare.
Bineînţeles, dacă dispare vreun obiect, am să fiu silit să-mi anunţ
superiorii.
Comisarul tuşeşte şi sfârşeşte prin a spune pe nas:
— Vă înşelaţi, cetăţene. Vă amintiţi, poate că localurile acestei
mânăstiri şi materialul cuprins în interior au fost confiscate la începutul
Revoluţiei şi împrumutate apoi unei asociaţii de cult care a fost
desfiinţată între timp. Toate astea nu au fost restituite mânăstirii decât
de către ocupanţii nazişti. Nu ignoraţi că o lege recentă abrogă toate
dispoziţiile de ordin administrativ luate de acea autoritate. Aşa că.
Revenind din punct de vedere legal la perioada în care toate averile
dumneavoastră ecleziastice.
Micul comisar se scarpină pe nas prin deschizătura gulerului de
blană.
— Totul, spune căpitanul cu fermitate, e perfect legal.
— Totul e legal, aprobă cu voce cântătoare comisarul, ca şi când s-
ar fi scuzat.
Nichifor nu răspunde. În spatele lui, Mihail, cu o voce mată:
— Totul este legal.
 Se instalează tăcerea şi o jenă profundă. Violenţa aşteptată nu a
izbucnit. Clericii nu au rezistat; armele se leagănă inutile în curelele lor.
Oamenii înarmaţi n-au lovit pe nimeni cu păturile puştilor, sângele n-a
curs; rugăciunile cântate adineauri cu atâta sinceritate păr acum
exagerate, aproape grandilocvente. De o parte şi de alta, atâta agitaţie
pentru o formalitate strict legală!
Nichifor nu se clinteşte de la locul lui. Nu vrea să facă nimic să le
uşureze situaţia invadatorilor. Comisarul detestă înfruntările violente.
Căpitanul aşteaptă ordine. Soldaţii îi privesc pe seminarişti cu o
neîncredere înnăscută, ca pe nişte vrăjitori, gata să arunce deochiul.
Grigori e cuprins de nerăbdare în colţul lui. Ar vrea ca toate lucrurile
astea, obiectele despre care se vorbea adineauri, prapurele, icoanele,
stranele, candelabrele, cădelniţele, toate astea să se mişte într-un dans
grotesc şi capela să rămână goală, pustie; să vină să dea cu var pe
frescele astea, şi nişte copii atei să vină aici să facă gimnastică şi să
cânte marşuri.
— Tovarăşe comisar, spune în sfârşit căpitanul, mi se pare că am
întârziat deja în aplicarea programului.
— Sigur că da, am întârziat.
— Poate că trebuie să ne apucăm de treabă?
— Şi eu cred.
Lodzianko se întoarce spre trupă şi spune cu vocea sa de
comandă, jovial:
— Băieţi, vă dau o oră să faceţi curăţenie peste tot aici.
— Într-o oră, caporalul are să-mi prezinte un local care să arate
decent pentru treburile cinstite comuniste. Caporale!
— Tovarăşe căpitan?
— Te jupoi de viu dacă mai găsesc aici picior de chestii sfinţite.
— Picior, tovarăşe căpitan. Dar ce fac cu desenele astea de pe
pereţi, tovarăşe căpitan?
— Ce vrei. Le camuflezi cu balegă de vacă. Executarea!
Vocea aspră. Călcâiele bătute. Şepcile militare pe care intruşii nu
şi le-au scos şi care subliniază făţiş saluturile ierarhice.
Caporalul face câte un semn uşor din ochi unuia, dă un ordin
altuia. Soldaţii îşi lasă armele într-un colţ cu zăngănit mare. Unul din ei,
firesc, se pune de santinelă. Rutină de manevre. Ei, şi asta e, o mână
bună, aspră, de soldat vânjos se lasă peste rama de acaju a unei
Fecioare. Alte mâini peste cadre aurite, dantelate, cizelate. Icoanele
imense se pun în mişcare, legănându-se, fiecare purtată de câte doi
soldaţi. Chipurile austere ale sfinţilor, emaciate de post, înnegrite de
vârstă, se înclină şi se îndreaptă. Înjurături, la început înăbuşite, apoi,
răsunând ca nişte blesteme sincere, se înalţă cu cordialitate. Un
candelabru se răstoarnă la pământ cu zgomot mare. Caporalul exclamă
urât.
 În colţul său, părintele Mitrofan, cu părul alb colilie, cu tenul
străveziu, se roagă mai departe, în adoraţie în faţa Fecioarei sale
preferate.
— Ascultă, bunicule, şi pe asta trebuie s-o luăm, spune caporalul
cu nasul în vânt.
Părintele Mitrofan îl priveşte fără să înţeleagă:
— Şi pe asta?
— Şi pe asta, bunicule, aşa e legea.
— Mitrofan surâde vesel:
— Ia-o, ia-o băiatule, dacă aşa-i legea.
Caporalul ridică dintr-un umăr, gest de scuză, apoi scoate din cui
panelul de lemn pictat. Atunci Mitrofan îşi ridică mâna albă, ofilită şi îl
binecuvântează pe caporal.
— Sclavi, sclavi! se gândeşte Grigori. Nu-şi apără nici măcar
Fecioară.
Caporalul rămâne cu gura căscată. Un soldat care a văzut scena
rânjeşte:
— Te-ai procopsit, tovarăşu' caporal! Curând cânţi şi dumneata la
liturghie?
Caporalul nu-l ascultă. Îi întinde icoana preotului:
— Poate, bunicule, vrei s-o mai săruţi o dată, ultima oară?
— Vreau, sigur, spune Mitrofan cu blândeţe. M-am legat de bucata
asta de lemn. Uite cât de pline sunt culorile. Uite cât e de frumoasă,
mica porumbiţă a deşertului, cu ochii ei negri şi degetele ei atât de lungi.
— E frumoasă, chiar, aprobă caporalul.
— Haide, ia-o, spune Mitrofan. Adio, porumbiţa mea, adio, sfânta
mea mică evreică, nu eşti decât o imagine, ştii, oricât de luminoase raze
ai avea. Adevărata e mai frumoasă şi pe ea n-au cum să mi-o ia. Ia-o,
băiatule, ia-o. Dumnezeu cu tine.
Grupul de seminarişti şi de preoţi nu s-au clintit din loc. Au crezut
că trebuie să înţeleagă acum că le este interzis să iasă din capelă. Se
retrag pas cu pas spre cor, pe măsură ce soldaţii iau icoanele pe care le
îngrămădesc în curte, fără batjocură, fără ostilitate, fără remuşcări, doar
cu nişte înjurături cu jumătate de gură când vreun panel prea mare iese
cu greu pe uşă.
Pereţii se dezgolesc. Acolo unde e acum Grigori se vede apărând
peretele gol, suprafeţe mari albe, pete de umezeală, verzi şi albastre.
Şi popii nici nu se apără! Vselovod, orgoliosul, Pahomie, care e o
adevărată forţă a naturii; suferă să vadă asta. Dacă aş fi fost eu.
Şi dintr-o dată Grigori scoate un strigăt:
— Hei, stai niţel, vlăjganule!
Vlăjganul se întoarce spre el. E înalt, urât, are un aer prostesc şi
gura întredeschisă. A intrat cu cizmele lui mari şi pline de noroi în partea
din faţă a naosului, acolo unde duşumeaua – de cărămidă şi lemn –
străluceşte de curăţenie atât de mult, încât statura deşirată a
iconostasului îşi şi stârneşte acolo răsfrângerea.
Grigori înaintează spre el. Rage, copilăreşte:
— Eu am spălat aici pe jos. Eu, înţelegi? Ia uite ce-ai făcut aici,
idiotule!
Soldatul îşi lasă ochii în jos. Bucăţi mari de noroi i-au căzut de pe
cizme şi-au murdărit duşumeaua. Nu răspunde nimic. Are un aer din ce
în ce mai prostesc.
Grigori şi-a pierdut stăpânirea de sine. A uitat de locul acesta
sfânt, de primejdie, de sarcina lui. Îl înjură acum pe omul căpitanului
Lodzianko aşa cum îi înjura pe oamenii lui pentru un percutor de armă
spart, pentru o cataramă de centură care nu strălucea cum trebuie. Se
amestecă şi pe el în epitetele pe care le varsă peste celălalt: „Porc de
ţărănoi” alternând cu „păgânule” şi numele Domnului revine în acuzaţiile
de sacrilegiu. După două fraze, nu-i mai ajung cuvintele. Faţa asta
stupidă a soldatului îi atrage ca un magnet pumnul ascuţit, pe vremuri
bine exersat. În spatele omului, se ridică iconostasul aurit şi mai sus
plafonul pictat, unde se înalţă pe tron Hristos rege care judecă pe toţi şi
pe toate. La stânga, un crucifix de lemn, la dreapta, năframa sfintei
Veronica; peste tot acelaşi Chip, de o plenitudine şi de o reţinere tainică,
pretutindeni aceiaşi ochi deschişi spre altceva, care-l urmăresc şi pe
Grigori cel care este aici şi pe un alt Grigori care e altundeva. Privirea
aceasta inexpresivă şi devoratoare îl tulbură pe Grigori, îl îndeamnă spre
o şi mai mare violenţă, spre un extaz eliberator. S-a terminat acum cu
trei ani de umilinţe, de îngenunchieri, de prefăcătorie. S-a terminat cu
străchinele de lemn, cu spovedaniile închipuite, cu ascezele făcute cu de-
a silă. S-a terminat cu plecăciunea asta a lui însuşi în faţa celuilalt, om
sau Dumnezeu. Grigori îşi cumpăneşte pumnul şi loveşte. Soldatul se
clatină pe picioare, cu mâna la bărbie.
Lodzianko, care stătea de vorbă într-un colţ cu comisarul, se
întoarce, înţelege, şi face un salt. Seminaristul în sutana lui suflecată, cu
picioarele depărtate, cu pulpele dezgolite, s-a întors să-l privească în
faţă. Nichifor înaintează cu un pas; îşi lasă o mâna fără greutate pe
antebraţul lui Grigori – muşchii acestui antebraţ sunt atât de încordaţi
încât vibrează:
— Fiule, aminteşte-ţi de Malhus.
— Ţi-arăt eu ţie, popo, tună Lodzianko.
Şi a primit pumnul popii în bărbie. Scuipă un dinte.
— Aşa, comentează Grigori, beat de mânie, ai să ai o mutră mai
simetrică.
Grigori îşi vine în fire într-o celulă în beznă, la secret; îl dor toate
coastele. Faţa i s-a umflat, tumefiată de lovituri; mădularele, frânte în
bătaie, refuză să mai funcţioneze.
„Şi tot am noroc că nu m-au omorât”.
 Grigori strânge din dinţi ca să nu geamă. Se întreabă.
„Ce m-o fi apucat?”
Dar nu aşa şi-a pus de fapt problema. La început s-a întrebat:
„Cum dracu' ies de-aici? Să-l fac pe Gruzcik să intervină. Dar cum să-i
explic lui Gruzcik? Am să-i spun adevărul. Şi atunci el are să vrea să afle
de ce am făcut o asemenea tâmpenie.”
Şi imediat i se impune justificarea subalternului: „Ce tâmpenie?
Deloc. Am profitat de prilejul care mi s-a oferit pentru a le dovedi popilor
că eram de partea lor. I-am aranjat mutra căpitanului Lodzianko în
cadrul sarcinii pe care o executăm. Am oferit, şi cu multă inteligenţă,
ceea ce se cheamă „garanţii„ de fidelitate”.
Câteva ceasuri îi ajung ca să se convingă singur cu totul de
veracitatea unei asemenea explicaţii. A uitat duşumeaua pe care o
spălase cu mâinile lui, iritarea care L-a stăpânit în acea scenă sfâşietoare
şi îngheţată, tot ce înăbuşise în el în aceşti trei ani de mătănii silite.
Crede acum că a acţionat cu toată luciditatea, cu toată îndreptăţirea. La
interogatorii, refuză să răspundă. Pretinde să fie dus în faţa
comandantului Gruzcik.
Trec zilele. Grigori îşi pierde răbdarea. Mâncarea e puţină. La cea
mai mică manifestare a unei dorinţe sau a unei nemulţumiri, oricare ar
fi, paznicii îl snopesc cu lovituri de măciucă.
— Nu trebuie să-ţi pierzi vânătăile şi juliturile astea aşa de
frumoase.
Caută să se stăpânească; trupul ăsta ologit îl doare, dar îl susţine
exaltarea pe care o trăieşte pe dinăuntru. Ştie că el îşi făcea sarcina!
Dacă e lăsat să putrezească în gaura asta, e doar ca să închidă mai bine
ochii duşmanilor. Nu se îndoieşte nici o clipă de funcţionarea perfectă a
serviciilor secrete ale ţării sale.
În sfârşit, îi pun într-o zi o pătură în cap, e dus din celulă.
Camionul. Urcă o dată, ce stai! E împins cu piciorul.
Camionul merge o vreme. Debarcarea. Scară. Coridor. O dată la
dreapta. Miros de tutun, de vărsătură. Aproape, o răsuflare zgomotoasă,
cu miros de alcool. O voce cunoscută:
— Scoateţi-i gluga şi întindeţi-o de aici.
Lumină electrică. La zece centimetri de faţa tumefiată a lui Grigori,
faţa de căpcăun a lui Gruzcik, cu privirea lui feroce şi inteligentă. Nu s-
au mai văzut de trei ani.
— Aşa deci, bătrâne, constat că ţi s-a aplicat un tratament
preferenţial. Te mai ţii pe picioare? Şi încă, drepţi!
Aha, deci ţi-au făcut un serviciu. Trebuie să treci şi tu personal
prin asta ca să eviţi mişcările greşite mai târziu. Şi eu, chiar acum
douăzeci de ani, când cu albii.
Cu vârful arătătorului, încetişor, Gruzcik apasă pe pieptul lui
Grigori care se simte, căzând pe spate, deodată iritat. Gruzcik îl prinde
râzând, eliberează un scaun împin-gând cu genunchiul hârtiile de pe el,
îl trânteşte pe Grigori pe el, trece în spatele biroului şi, cu coatele mereu
depărtate de trup, începe să-şi aprindă o ţigară.
„Nu se uită la mine. Are să-mi pună o întrebare la care nu mă
aştept. Dar care? Care?”.
Grigori aruncă o privire în jur, ca să aibă aerul că nu e speriat.
Într-un colţ, o pată nu se ştie de ce, greţoasă. Comandantul Gruzcik a
făcut acolo o anchetă amănunţită; de altfel, mirosul care se simte venind
de la el, căci e sigur transpirat, şi gesturile sunt ale unei fiare uşor
excitate.
„Cine-o fi fost clientul? se întreabă instinctiv Grigori. Un duşman
al poporului? Un spion american? Un colaboraţionist al ocupantului?
Săracu' de el, a încasat-o bine! Bine i-a făcut. Ce, eu mă plâng?”.
Gruzcik şi-a aprins ţigara. Îşi ridică deodată ochii albaştri spre
Grigori. Foc!
— Doar nu ţi-au schimbat sexul?
— Ce?
— Nu răspunde „Ce”. Te-ntreb dacă te-ai schimbat de partea
bărbătească. Asta ar explica tot.
— Ar explica ce?
Gruzcik dă o dată cu pumnul în masă.
— Tovărăşeii ăia de la brigada antireligioasă sunt nişte bobleţi! Te-
au mângâiat şi ei niţel, aşa degeaba? Nu mai ştii să răspunzi la o
întrebare. Se răspunde cu da sau nu. S-a înţeles?
Grigori răspunde că nu şi-a schimbat sexul, tovarăşe comandant.
Lucru curios, niciunul din tratamentele pe care le-a îndurat până acum
la închisoare ca şi la seminar nu l-a umilit ca acest răspuns pe care-l dă
roşind până la gât. Se simte atins pentru prima dată în demnitatea lui de
om.
— Aha, spune Gruzcik. Atunci ai să-mi explici toată chestia şi
repede de tot.
Grigori îşi închipuise scena aceasta altfel. Înţelege acum că şi aici e
supus unui interogatoriu şi că interesul lui e să răspundă cât mai
mulţumitor cu putinţă. Gruzcik nu mai e acum şeful lui, ci un judecător
de instrucţie.
— Sarcina mea.
Grigori explică într-o atmosferă de tăcere neprietenoasă. Propriile
lui argumente, în ciuda firescului şi simplităţii lor, nu i se mai par atât
de convingătoare. Termină repetând de mai multe ori:
— Înţelegeţi şi dumneavoastră, ar fi putut să intre la îndoieli, să
nu mai aibe încredere în mine. În felul acesta, acum au să ştie. Şi în felul
acesta, sarcina mea.
Gruzcik s-a aplecat acum înainte spre el, vorbeşte repede, repezind
cuvintele:
 — Popii aveau vreun motiv să te bănuiască?
— Nu.
— Tu ai vreun motiv să crezi că ei te bănuiau?
— Nu.
— Iţi dai seama de consecinţele gestului tău?
— Da.
— Mi-ai spus că sperai ca toţi seminariştii aveau să fie închişi.
— Da.
— Deci, sarcina ta avea să fie suprimată?
— Da.
— Aşadar, pentru o sarcină pe care o aşteptai, pe care în orice caz
sperai că va fi suprimată, ai ales să te laşi snopit în bătăi sub pretextul
fals că ai fi vrut să-ţi aperi duşumeaua spălată de tine? Răspunde.
Trebuie să răspundă. Vocea lui Gruzcik ordonă şi labele lui uriaşe
se crispează pe tăblia biroului.
— Da.
— Idioţii ăştia desprindeau icoanele din cui, răsturnau
candelabrele?
— Da.
— N-ar fi fost mai plauzibil să intervii ca să aperi o icoană?
— Ba da.
— Nu ştiai asta şi tu singur?
— Ba da.
— Atunci, was? Crezi în Dumnezeu, asta e?
A pus această întrebare pe un alt ton definitiv, aproape afirmativ.
Uşurare neaşteptată pentru Grigori: de data asta e sigur că Gruzcik se
înşeală şi serviciul secret nu poate să se înşele multă vreme.
— Nu, spuse Grigori. Nu cred în Dumnezeu. Îi urăsc pe toţi popii
mai mult decât oricând. Nu m-au pervertit, dacă de asta te temi. Colegii
mei erau nişte idioţi ai satului sau nişte ambiţioşi refulaţi. Nichifor e un
Machiaveli; Mihail un Savonarola; Mitrofan un nebun care crede că
exorcizează nişte posedaţi. Eu pur şi simplu am ajuns să le văd unele din
tainele lor, să văd prin ce mijloace îi îmbrobodesc ei pe oameni cu mintea
poate chiar demnă de admiraţie. Noi credem mereu că reuşesc asta prin
morală lor.
Dar morală nu există. Miliţia poate să ţină perfect locul moralei.
Prin cult o fac, tovarăşe comandant. Tămâia, luminările aprinse noaptea,
muzica. Biserica face toate acestea prin vrăji, credeţi-mă. Nu prin virtute.
Gruzcik ascultă fumând.
— Micuţule, m-ai liniştit. Am crezut la început că-ţi întorseseşi
sutana. Că ai trecut de partea cealaltă, ca să zicem aşa.
Dacă spune asta atât de sincer, aproape cu ironie, înseamnă că s-a
îndoit într-adevăr. Oricum, uşurarea persistă. De altfel, Gruzcik vorbeşte
acum cu un ton părintesc, tonul şefului care pedepseşte, doar ca să
încurajeze.
— Ascultă aici, băiatule. Eu nu cred nici un moment în istoria asta
a ta cu bătaia pe care ţi-ai cerut-o singur ca să-i convingi pe popi că tu
eşti de bună credinţă. M-am gândit un moment că ai fi fost atins de har
şi ai fi ajuns şi tu un apostol. Oricum, lucrul mă miră. Am să-ţi spun ce
cred acum. Dacă mă înşel o să vedem oricum şi o să avem vreme să ne
explicăm. Uite deci. Oricât ai fi fost de nenorocit în seminarul ăla, ai trăit
oricum în el. Obişnuinţa e şi asta o formă de ataşament. Inconştient,
poate, ţi-a fost greu să vezi cum se distruge lumea în care trăiai. N-ai
simţit asta conştient, decât atunci când cineva s-a atins de un lucru care
te privea personal: duşumeaua pe care o spălaseşi cu mâinile tale. De
aici, criza asta, Dar îţi trebuia un pretext faţă de tine însuţi. Şi atunci ai
inventat toată chestia că ar fi trebuit să le insufli încredere popilor. Dar
aici, fii atent, fiule! Căci ideea asta, să înduri martiriul ca să dovedeşti
ceva, asta e acum o idee de popă. Chiar dacă ţi-o fi venit după aia,
înseamnă că te laşi fără să-ţi dai seama influenţat de felul lor de a gândi.
Mergi pe drumurile pe care ţi le-au deschis ei. Fii atent! Drumurile astea
duc la Ierusalim. Nu dovedeşti nimic dacă suferi pentru asta, băiete.
Nimic, niciodată, nimănui. De altfel e şi inutil să dovedeşti orice oricui.
Când aperi o cauză, singurul lucru important e s-o faci să triumfe. Şi
pentru asta, cum zic ţăranii, trebuie ce trebuie. Dar mai ales nu trebuie
mai mult decât atât. Nu trebuie nimic prea mult, băiete. Înţelepciunea
antică îţi vorbeşte aici. Dacă mi-aş închipui o clipă că te-ai băgat în tot
rahatul ăsta închipuindu-ţi tu că-ţi îndeplineşti sarcina, te-aş da afară
din serviciu în trei minute. Prefer să-mi închipui că a fost vorba de un
moment de slăbiciune, de prea multă vigoare strânsă în tine, ce vrei tu.
Să spunem că te-ai îmbătat în misiune, ceea ce e grav, dar se poate ierta.
Eşti sigur că m-ai înţeles bine?
— Da, tovarăşe comandant.
— Fără zel prea mult, niciodată. Gândeşte-te la ţărani.
— Trebuie ce trebuie. Sau la filosofi. Niciodată prea mult. Oul, vezi
şi tu. Plenitudinea, niciodată excesul. Sau dacă nu, te trimit să păzeşti
gâştele.
— Gâştele, tovarăşe comandant.
— Am să te scot din închisoare repede, ca să nu pierdem vremea.
Ai să te descurci să reiei legătura cu părintele Mihail şi să obţii să te facă
preot cât mai curând posibil. Pe urmă.
— Cu Mihail, tovarăşe comandant?
— Da, Mihail. Bătrânul e la nebuni.
— Şi Nichifor?
— Rectorul?
Faţa lui Gruzcik se întunecă.
 — Cu rectorul ni s-a întâmplat un mic accident. A fost încredinţat
pentru interogatoriu unui idiot tânăr care, tocmai, s-a apucat de treabă
cu prea mult zel. Cum era de aşteptat, a dat toată treaba peste cap. De
altfel, din vina ta.
Indirect. Pe când tu îi aranjai mutra căpitanului Lodzianko,
rectorul ăsta al tău a făcut o aluzie pedantă şi nefericită la un oarecare
Malhus, un personaj onorabil cunoscut ca atare din Sfintele Scripturi. Ei
bine, idiotul ăsta de la noi şi-a vârât în cap că Malhus ar fi fost
pseudonimul unui corespondent al Vaticanului.
— Şi? întreabă stângaci Grigori.
Gruzcik ridică din umeri.
— Nişte nătăfleţi! I-aş învăţa eu minte. Şi, ce? Şi părintele rector
şi-a pus în cap scufia de martir şi a pornit cu pasul înaripat spre
pământurile vânătorilor veşnice, în vreme ce nătăfleţul respectiv a fost
mutat la vamă pe tot restul zilelor lui, cu şaizeci de zile de carceră.
Grigori îşi lasă capul în jos tăcut. Se gândeşte la Nichifor,
elenizatul cu barba argintie, cu surâsul inteligent. Se gândeşte la
Nichifor, transfigurat în faţa acelor intruşi înarmaţi; nasul lui acvilin,
privirea inexpresivă, lăuntrică, glasul acela tăios. Grigori nu l-a avut
niciodată pe Nichifor la inimă.
Gruzcik se ridică în picioare, acum într-adevăr agasat.
— Eu am oroare de genul ăsta de incidente. Asta înseamnă prostie,
înţelegi şi tu. Cu atât mai mult cu cât tipul ăsta, Nichifor, nici nu
spusese nimic. Nici cu Malhus, bineînţeles, nici despre treburile de la
patriarhie, nici despre pustnici clandestini. Nimic, bătrâne. Nici cea mai
mică chestie. Ştii cum fac ei? Au un anumit fel de antrenament şi după
aia le-ajunge să repete la nesfârşit nu ştiu ce formulă căreia ei îi spun
rugăciunea Domnească – tu trebuie să ştii asta – şi atunci nu mai simt
nimic. Sau se prefac că n-ar mai simţi nimic. Oricât i-ai lua la bani
mărunţi, stau şi surâd de parcă ar vedea îngerii Domnului. Adică, de
surâs nu surâd. Se. Cum să spun? Se dematerializează. Se des-
incarnează. Trebuie să fii tip deştept, bătrâne, ca să-i iei interogatoriul
cum trebuie unui popă bine pus la punct în chestia asta. Şi ca el mai
sunt. Apropo, dacă ajungi să le afli trucul, trebuie să-l pasezi şi la
serviciu. În anumite măsuri, ne prinde bine.
Grigori îşi lasă capul în jos. E covârşit. Se gândeşte la celălalt
părinte Grigori, cel cu barba unsuroasă, din seara aceea de aprilie.
Adică, acela nu era un popă bine pus la punct? Gruzcik îşi face poate
iluzii.
— Acuma, spune Gruzcik, te-ntorci frumos la pârnaie.
Dar ca să fim siguri că nimeni n-are să-şi închipuie că am fi de
conivenţă (tonul i se îmblânzeşte), nici chiar paznicii tăi şi nici plantonul
meu (vocea e din ce în ce mai blândă) şi pentru că tu tot ţii atâta să le
insufli încredere popilor tăi.
 Dintr-o dată pumnul enorm de muncitor la turnătorie al lui
Gruzcik îi sparge buza superioară lui Grigori. Sângele ţâşneşte, îi inundă
gura cu gustul său de fier, împroaşcă documentele de pe birou. Gruzcik
zbiară cu o voce de tunet:
— Artemie! Ia-l de aici pe idiotul ăsta. Îmi murdăreşte dosarele.
Artemie vine fuga.
— Nu ţi-e ruşine? Uite, ai sângerat pe dosarul lu' tovarăşu'
comandant.
Grigori e dus pe sus în vreme ce-şi apasă palma peste gură să
oprească sângele.
La ieşirea dintr-o închisoare pe care o meritasem pe deplin şi unde
am fost tratat fără îndoială cu asprime dar nu fără dreptate, m-am
apucat deîndată, atât de înrădăcinată era eroarea în mintea mea, să-mi
caut foştii stăpâni.
Într-un sens, speram fireşte că n-am să-i găsesc, însă în societatea
asta în care trăim noi, regăseşti oricând pe oricine vrei să-l regăseşti.
Capacul pe care-l aşează statul e atât de apăsător încât populaţia a
ajuns iarăşi la stadiul medieval care e, aşa cum îmi închipui, şi cel al
ţărilor coloniale: nu există neutri; toată lumea e sau oaie sau complice.
— Infirmierul, un pitecantrop înfăşurat într-o bluză murdară,
declară:
— Preotul? Caută-l în grădină. Nu face rău la nimeni. Nu l-am
pedepsit nici o singură dată. Ştii ce i-a spus medicului-şef? „Sunt în
împărăţia posedaţilor, şi tu, tu eşti regele lor”. Şeful nu ştie multe. I-a
trecut „incurabil” pe fişă.
Ieşit din biroul de la recepţie, Grigori se aventurează în împărăţia
posedaţilor care i se înfăţişează ca o lume de o violenţă respingătoare.
Lupta, interogatoriile, pe astea le ştie. Ştie că poţi să te duci să bei un
păhărel la bufet între două şedinţe de gradul al treilea. Dar nebunii şi
infirmierii lor, care îşi sunt, reciproc, diavoli unii pentru alţii. Universul
acesta de mici celule căptuşite cu plută. Electroşocu-rile care unesc
oroarea tehnicii cu indecenţa copilărescului. Caricatura asta de Birou
numărul doi. Lui Grigori i se face frică. Înaintează cu paşi ezitanţi şi nu
ştie dacă-i mai e frică de bolnavi sau de doctori.
Trece pe lângă oameni în bluze albe şi în pijama de pânză
grosolană, bleumarin. Evită să le întâlnească privirile. Se gândeşte la
suavul Mitrofan. „Nu l-am pedepsit nici o singură dată”, a spus
infirmierul.
„Dacă infernul ar exista, ar fi un azil de nebuni în care toată lumea
visează sub bătaia biciului fiecare visul său”.
Trece prin faţa sălii de mese; aruncă înăuntru o privire: mese de
lemn cu pete mari de lichid nedeterminat. Frunze de varză şi firimituri de
pâine risipite. Miros de sos care-l îngreţoşează pe Grigori, făcându-l să
grăbească pasul. Şi-l închipuie pe Mitrofan, bătrân, alb, imaterial,
mâncând aici, cu coatele strânse lângă trup, la mesele astea zgomotoase,
printre râsete isterice şi priviri melancolice.
Grigori înaintează pe coridor. O uşă deschisă; un dormitor.
Cincizeci de paturi de fier strânse unele lângă altele. Pături în dungi.
Mirosuri de doctorii luptându-se – cum o fac uneori cele de apă de
colonie – împotriva miasmelor de murdărie. Nimic din mirosurile virile –
sudoare de bărbat, unsoare de armă – ale cazărmii. Mitrofan, seara, îşi
dezbracă trupul descărnat sub ochii insultători ai infirmierului de
serviciu şi se vira sub pătură. Deasupra păturii i se văd barbă albă,
subţire, câteva fire de păr – de fapt nu i le-au ras? – şi privirea lui
translucidă.
La colţul coridorului Grigori se loveşte de un bolnav. Li se
întâlnesc privirile. Cele ale nebunului nu sunt deloc translucide, ci
ceţoase parcă, dezmoştenite, ochi de câine pe patul de tortură al unui
biolog. Oare şi Mitrofan are ochii ăştia?
Grădina nu e decât o curte cu patru copaci prăfuiţi, mărginită de
puţină iarbă. La capăt, cocoţat pe soclul unui stâlp, ca o pasăre mică, şi
cu ochii înălţaţi spre cer, imediat vizibil căci deosebit în ciuda uniformei,
Mitrofan.
Grigori străbate curtea, se opreşte, şovăie. În pijama, deghizare
grotescă – stamba grosolană contrastând cu pielea lui delicată – trupul
bătrânului angelic, pe care sutana îl ascundea, seamănă cu cel al unei
marionete de teatru de păpuşi. Părul alb, atât de rărit, de fin, i-a fost râs
ca unui ocnaş sau al unui recrut tânăr şi craniul fragil şi trandafiriu îi
apare în toată goliciunea. Şi barba i-a fost rasă. E adevărat că reîncepe
să crească, un puf alb, neregulat, ca cel pe un porumbel abia ieşit din
ou. Oricum, capul astfel dezgolit a început să semene cu o piatră urâtă,
de o oarecare formă. Dar câtuşi de puţin dezonorată. Grigori se aştepta
să găsească un înger violat, rumegându-şi ruşinea; deloc. Părintele
Mitrofan, despuiat de sutana şi de părul său, nu a întâlnit în
tratamentele care i-au fost aplicate, nici insultă, nici umilinţa. Asta se
vede numaidecât după ochii care i-au rămas aceiaşi: aproape incolori,
abia albaştri, blânzi şi bogaţi de o mică scânteie umedă de tandreţe.
— Părinte, eu sunt, Grigori.
— Bună ziua, Grişenka, bună ziua.
Mitrofan nu se miră câtuşi de puţin. L-a recunoscut imediat pe
vizitatorul său. Se interesează de treburile lui cu un fel de tandreţe
distrată. Nu a înnebunit deloc, cum se aştepta Grigori, de altfel, fără să
ştie de ce.
Grigori îi expune problema lui; ar vrea să fie ordonat preot cât mai
curând cu putinţă. Are nerăbdarea vocaţiei.
— Da, spune Mitrofan, este o idee cât se poate de bună.
 Şi binecuvântează mereu, cu acelaşi gest, şi afectuos şi indiferent,
ca şi în trecut, fără să-i pese de bolnavii care trec, nici de infirmierii care
stau să privească.
— Dar, sărmanul de tine, în privinţa asta eu nu pot să te ajut.
Trebuie să te îndrepţi. Nu mai ştiu: lui Nichifor, lui Mihail. Cum vezi şi
tu, eu sunt cu cei săraci cu duhul.
Surâde angelic. Grigori e dezamăgit. Şi-l închipuia că un călugăr
persecutat, dat pe mâna doctorilor şi nebunilor, aşa cum erau pe
vremuri daţi în gura leilor. Găsea chiar un fel de plăcere la gândul acesta
şi o compasiune pe care nu şi-ar fi putut-o mărturisi pentru sărmanul
bătrân.
— Părinte, sufăr şi eu odată cu Dumneavoastră.
Mitrofan e însăşi naivitatea.
— Suferi, tu, Grigori? Dar eu nu sufăr deloc. Nu mai suferi, te rog,
ţi-o cer eu. Eu nu am fost niciodată atât de fericit.
Grigori se gândeşte la feţele de pernă murdare, la firimiturile sub
masă îngustă, la infirmierii ca nişte maimuţe.
— Fericit?
— Da, dragul meu. Aici nu sunt decât două feluri de oameni.
Posedaţii şi cei săraci cu duhul. Săracii cu duhul sunt goi de orice,
dezgoliţi, despuiaţi, le e frig, tremură, aşteaptă venirea Domnului. Eu le
cer să mă înveţe meseria mea care este cum să-l urmez şi să-l imit pe
Hristos, şi ei o fac mai bine decât oricine, căci ei sunt cei mai săraci
dintre săraci. Ei nu mai au cu adevărat nimic, nici chiar raţiunea. Sunt
cu totul şi cu totul despuiaţi; cu adevărat deschişi şi gata să-şi
primească Dumnezeul lor. Înţelegi?
— Astfel dezgoliţi, astfel deschişi, aşa cum e brazda în toamnă.
Săraci cu duhul, nimic mai mult. Îmi povestesc poveşti, poveştile lor; le
povestesc şi eu: povestea Măriei. O, ne înţelegem bine. Dar am câteodată
un sentiment urât: îi invidiez; ei au să fie mântuiţi înaintea mea. Ei sunt
puri.
— Mărea sub lună care face ce vrea ea cu lumina lunii. Şi pe
urmă, dragul meu, sunt şi ceilalţi, posedaţii. Din toată inima, Grişenka,
îi plâng. Dar pentru mine, ce har! N-am avut niciodată atâţia supuşi din
ăştia la îndemână! Îi strălucesc ochii de lăcomie. Guvernul nostru nici n-
ar fi putut să găsească un loc mai rodnic unde să mă aşeze!
— Har? Supuşi? întreabă Grigori.
— Dar vezi şi tu, dragul meu! Un demonolog într-un ospiciu! Dacă
ai şti câte cunoştinţe vechi am întâlnit aici!
Sunt unii care-mi vorbesc în limbi pe care nu le cunosc, dar citi
vorbesc ebraică, de exemplu, sau greacă! Şi latină, ce să mai spun!
— Sunt nebuni intelectuali.
— Dar nu nebunii, dragul meu. Nebunii de abia dacă pot să
vorbească limba noastră. Demonii îmi vorbesc.
 — Avem nişte discuţii teologice,! Ştii? E foarte plăcut, când li se
dezleagă limba. Sunt câteodată atât de subtili, şi de altfel, Creaţia asta a
lui Dumnezeu. Aveam unul care-l obliga pe victimă lui să se creadă o
plită de gătit. Ăsta cu plita era chiar de plâns. Toată ziua îşi zvâcnea
braţele în sus, mereu. Transpira, gemea, nu stă locului o clipă. Noi îl
întrebam: „Vania, ce faci”? Zicea: „Fac clătite”. L-am observat aşa câteva
zile. O dată când căzuse la pământ, istovit, m-am lăsat lângă el, i-am
pus mâna pe cot, mi-am apropiat gura de urechea lui şi l-am chemat pe
diavolul care era în el: Urobach! Urobach!
— Îl recunoscuseţi?
— Cu puţin exerciţiu, spune Mitrofan, îl recunoşti numaidecât. La
vremea mea eu eram un exorcist acceptabil. Îl chem deci pe acela, în
greacă, pe urmă în latină. Vania se uita la mine, cu ochii sticloşi. Atunci,
încerc lovitura: încep să vorbesc pe ebraică. Vania, dragul meu, nu avea
nici şcoală primară, şi deodată din gura lui începe să curgă ebraica cea
mai curată din epoca clasică.
— Ce vă spunea?
— Am vorbit despre tot felul de lucruri. Urobach mă imploră să
nu-l alung. „Dacă mă scoţi de aici, spunea, trebuie să mă întorc în
Infern, care nu-i mai bun pentru diavoli decât e pentru oameni. Lasă-mă
să stau în Vania” – „Duh al întunecimii, i-am răspuns, tâlharule –
mâinile părintelui Mitrofan tremurau de mânie – să te las adică să-l
chinui pe Vania care n-a făcut rău nimănui niciodată?” – „N-am să-l mai
chinui pe Vania, zice demonul. Sau cel puţin n-am să-l mai chinui decât
aşa, niţel, căci dacă mă opresc de tot, imediat mă cheamă înapoi. Să
cădem la învoială. Vania nu are să mai facă decât o sută de clătite pe zi”
– „O sută de clătite? Nu mai mult de trei, mă înţelegi, păcătosule?” Până
la urmă ne-am învoit la 12 clătite pe zi. Şi atunci, ca să fiu sigur că nu
mă trage pe sfoară, în fiecare dimineaţă, la deşteptare, mă duc şi mă
aşez pe patul lui Vania. „Fă-ţi alea 12 clătite!” Le face. După aia se
aşează frumos în dulap şi toată ziua stă liniştit.
Grigori nu găseşte nimic de răspuns. Au trecut două luni de când
nu mai trăieşte la seminar; supranaturalul i-a redevenit străin. Se
gândeşte:
— Azilul ăsta tot a acţionat, până la urmă. Mitrofan nu era chiar
atât de nebun pe vremuri.
Însă în realitate Grigori era cel care, la seminar, asculta istoriile
astea cu demonii cu altă ureche. Acolo cu toţii participau la o doctrină
fantastică, dar nu absurdă, la o întreagă filosofie, falsă fără îndoială, dar
riguroasă. Aici, toate acestea nu mai sunt decât nişte superstiţii.
Mitrofan nu s-a schimbat deloc, decât poate că a mai întinerit, de când
are demoni de care să se ocupe.
Dintre profesorii mei, unul era la ospiciul de nebuni, unde mi-a
mărturisit el însuşi că şi-a găsit adevărata cale. Căzuse într-un abis de
superstiţii satanice, de altfel cât se poate de justificate de scripturile
sectei, care fac deseori aluzie la existenţa unor spirite imateriale şi
răuvoitoare asupra cărora preoţii ar avea puteri misterioase. Dragă
tovarăşe, pot să afirm aici în mod solemn, eu însumi preot: în cazul
improbabil în care asemenea spirite există, noi nu avem asupra lor nici o
putere şi nici n-am avut niciodată.
M-am pus pe căutarea unui alt preot, a cărui nebunie era mai
puţin blândă. Fusese lipsit de dreptul de a-şi exercita funcţia şi era acum
muncitor necalificat într-o uzină. Nişte creştini mi-au dat adresa lui când
le-am spus cine eram.
Toate astea sunt nişte mari prostii. Orice popă mi-ar răspunde că
sunt un preot nereuşit şi că harul, nu hirotonisirea dăruie puterile în
chestiune.
Reuşisem să-mi însuşesc felul acela de a fi speriat, fel prin care ne
recunoşteam noi între noi şi câştigăm uşor încrederea credincioşilor. E
suficient să persecuţi oricât de puţin orice fel de comunitate de oameni
pentru ca toţi membri ei să ajungă imediat să fie recunoscuţi după frică,
exact ca o decalcomanie caracteristică apărându-le deodată pe faţă.
Un imobil care fusese burghez înainte de Revoluţie. Scară
murdară. Hârtii colorate desprinzându-se de pe pereţi. Geamuri înlocuite
cu foi de jurnale sau lipite cu benzi adezive. Inevitabilul miros de varză.
Mirosuri de copii, de asemenea. Şi zgomote de bucătărie, liniştitoare, ca
tot ce ţine de treburile casnice, deci de viaţa organizată. O uşă cu două
canaturi, neagră.
Grigori sună. Nu se aude soneria. Bate. Aşteaptă.
A fost înainte la patriarhie unde nişte diaconi graşi i-au spus că nu
poate fi hirotonisit fără atestatul de studii eliberat de autorităţile
seminarului său. Or, nu numai că ordinele serviciului sunt formale, dar
în plus Grigori voia cu toată pasiunea să-i dovedească lui Gruzcik
fidelitatea lui. Pentru asta, trebuie să devină călugăr, mitrofor, şi cât mai
repede posibil, episcop. Atunci informările şi sabotajul îi vor fi la
îndemână şi accesibile atribuţiilor şi puterilor lui. Nichifor mort, Mitrofan
nebun, Mihail e ultima lui şansă.
Grigori bate. O voce de femeie, gravă, măsurată, abia puţin
neliniştită:
— Pe cine căutaţi?
Grigori dă numele persoanelor la care locuieşte preotul. Răspuns:
— Eufrosina Fominişna, pentru dumneata.
Apartamentul, bineînţeles, e împărţit între mai multe familii. Se va
putea oare sta de vorbă discret? Vecinii ştiu cine este Mihail?
O voce mică, nesigură şi tandră, de femeie bătrână reia dialogul
prin uşă:
— Pe cine cauţi, om bun?
El repetă numele şi adaugă cu vocea mai scăzută:
 — Aş vrea să-l văd pe '„Mihail”.
Nu îndrăzneşte să pronunţe cuvântul „părinte” interzis de
civilizaţiile luciferiene.
Glasurile femeilor parlamentează în spatele uşii. Sunt trei acum.
Prima apăsată, a doua spartă, o a treia, meditativă, adâncă şi care
spune:
— Deschide-i, mamă.
Uşa se deschide. Un vestibul, prelung, obscur. În primul plan, o
bătrânică, pe jumătate neîncrezătoare, surâzând pe jumătate; ea e cea
care a deschis. Mai departe, sprijinită de o uşă închisă, o fată tânără, cu
pieptul înalt şi puternic, faţa gravă, turtită ca a laponilor, sub cozi negre.
În final, în catul mai luminos al unei uşi deschise, o femeie robustă,
ţinând în mâini o cratiţă pe care tocmai o spăla; ea a răspuns prima, dar
se simte că vizita asta nu o priveşte pe ea; vine şi ea să vadă ce se
întâmpla, din curiozitate.
Grigori se trage fără să vrea îndărăt. Îi e frică să intre în vizuina
asta cu femei. Sunt trei ani de când n-a mai stat de vorbă cu o femeie.
De altfel, nici altă dată nu stătea de vorbă cu ele: le lua pur şi simplu. La
seminar s-a izolat de ispite. Castitatea, a constatat asta, e mai uşoară
decât se crede, cu condiţia să te fereşti nu de păcat, ci de ispită. Ispita e
cea care ne atrage, pe care o iubim. Grigori nu a trişat cu misiunea
primită. Cu o energie de care tovarăşii lui credincioşi erau lipsiţi uneori,
repeta de mii de ori pe zi, cu furie, prefăcându-se că se roagă de el însuşi
şi nu de Domnul: „Nu ne duce pe noi în ispită.”.
Aici nu mai are nimic să-l apere. Nici credinţa adevărată, nici
exerciţiile, nici micile reţete de la seminar. Se simte pradă acestor femei.
E îmbrăcat în civil, bineînţeles; sutana pe care a părăsit-o cu atâta
uşurare ar relua-o acum să se apere.
Explică încă o dată că ar vrea să-l vadă pe „Mihail”.
— Intraţi la noi, spune bătrâna, fără bunăvoinţă.
Fata se dă în lături ca să-l lase să treacă.
Încăperea e mare, cu două ferestre spre stradă. Curată. Plină de
mobile vechi, confortabile, uzate. Două paravanuri. Mătasea de pe unul a
fost cârpita cu grijă.
— Acolo doarme el. E colţul lui, spune bătrâna arătând spre unul
din paravane. Puteţi să vă duceţi să-l aşteptaţi acolo.
— Puteţi să-l aşteptaţi aici, spune fata.
În cealaltă cameră se aude vecina făcând mare tapaj cu cratiţele,
cântând cu o voce frumoasă, din piept.
Grigori şovăie. Ar vrea să se ascundă în spatele paravanului să
scape de femeile astea. Dar să străbată toată camera, să-şi dea de gol
mersul, poate să le facă să râdă? Mult mai uşor ar fi fost un salt deodată
sub focul inamicului!
— Bine atunci, să se aşeze, spune mama.
 Se aşeză într-un fotoliu vechi, cu pernele strivite. Fotoliul prea
scund. Grigori spera că va părea astfel mai impunător. Eroare. Se simte
şi mai vulnerabil în faţa acestor două femei rămase în picioare, care-l
privesc, fără să spună nimic. Mama, în mijlocul camerei, cu mâinile în
şolduri; fiica sprijinită de bufet, reculeasă. Grigori nu ştie unde să-şi ţină
mâinile, nici chiar privirile. Ca să n-o privească pe fată, priveşte bufetul;
enorm, de acaju, astăzi nu se mai fac din astea.
— Bine, zice femeia. Trebuie să-mi văd oricum de mâncare. Vine şi
„el” acum.
Ezită. Grigori nu ştie ce trebuie să spună el. Priveşte bufetul.
Bătrâna vine să-l examineze pe vizitator mai îndeaproape, se
apleacă spre el. S-ar spune că-l miroase. Aruncă o privire fetei. Şuşotesc
între ele. Grigori are impresia că mama spune: „Fii cu ochii pe el”, sau
„Fii atentă la argintărie” şi că fiică a răspuns: „Să-ncerce numai”. În orice
caz se sprijină cu toată spinarea şi amândouă palmele de bufet. Mama
iese.
Grigori a întors capul cu efort. Acum se uită pe fereastră. I-a
înţepenit gâtul, încep să-i amorţească picioarele. Dar nu se mai mişcă de
aici. Îl aşteaptă pe Mihail ca pe un eliberator.
Deodată, în spatele lui aude un scârţâit greoi. Cineva deschide
bufetul. Grigori nu se întoarce. E crispat în fotoliul lui, fără să ştie de ce,
ca şi când s-ar teme că va fi atacat pe la spate. Tăcerea. Pe urmă vocea
măsurată a feţei, foarte gravă, foarte feciorelnică:
— Eu te-am ghicit. Eşti unul dintre ei.
Grigori nu se mişcă. I s-au destins muşchii, mintea şi-a recăpătat
agilitatea. Redevine el însuşi, acel Grigori care fusese cu trei ani înainte.
Fata asta l-a ghicit. Va trebui probabil s-o omoare. Gruzcik nu prevăzuse
o asemenea eventualitate. Ce are să spună Gruzcik? Mai presus de
bucuria fizică a acţiunii care e atât de aproape, teama agentului
demascat: ce-au să spună şefii? În serviciu, se iartă totul, mai puţin
eşecul. Aşteaptă.
Nu se întâmpla nimic. Grigori se gândeşte la organizaţiile
clandestine despre care a auzit vorbindu-se, fără să creadă că ar exista,
troţkişti, monarhişti: agenţii care dispăreau. Atraşi în vreo cursă.
Fereastra dă spre stradă: nu omori pentru două etaje, dar te poţi
compromite. Un agent e ca o femeie de lume: nu se teme decât de
scandal. Grigori aşteaptă mai departe.
Foarte aproape de urechea lui – n-a auzit-o pe fată apropiindu-se –
vocea ei:
— Uite.
Sare în sus, gata s-o strângă de gât; se opreşte deodată. Cele două
uşi ale bufetului sunt deschise şi, prinse pe faţa interioară a panelurilor
de lemn, aliniate una lângă alta pe etajere, mari, mici, pictate, în alamă,
de argint, de aur, cizelate, lustruite, strălucitoare, lucesc acolo vreo 30
de icoane.
Grigori cade în genunchi, îşi face cruci mari şi loveşte duşumeaua
cu capul. Când se ridică o priveşte pe fată, ea îl urmăreşte aprobatoare.
Atunci Grigori îi adresează un surâs mare, naiv, dezgolindu-şi dinţii,
surâs de tânăr simplu, religios, încrezător. Şi-a venit în deplinătatea
mijloacelor sale; spune:
— Cum m-ai ghicit?
Ea nu surâde, decât poate lăuntric.
— Noi suntem deprinşi să ne recunoaştem.
O clipă ezită; pe urmă îşi rotunjeşte palmele, una într-alta în
gestul ritual:
— Binecuvântează.
— Şi clatină din cap.
— Eu nu sunt preot. Seminarist numai.
Atunci ea îl priveşte parcă altfel, cu un amestec de admiraţie
pasionată şi de milă. Cel care se sacrifică este încă şi mai emoţionat
decât cel care s-a sacrificat de acum. Tot nu surâde, dar până la sosirea
lui Mihail vor sta de vorbă, în deplină încredere. Îi va spune despre
moartea tatălui, preot, în deportare; viaţa ei retrasă, alături de mama ei;
munca sa de fiecare zi într-un atelier de ţesătorie; credinţa ei.
— Dar e mai bine să ne ascundem. În felul acesta, câteodată, mai
putem să facem câte ceva.
Intră Mihail. E în civil, cu mănuşi mari, cu ochelari de motociclist
în mâini. Cu pantalonii prinşi în agrafe. Slab. Cu ochii strălucitori.
Grigori se apropie pentru binecuvântare. Mihail îşi scoate
mănuşile, cu gesturi scurte şi mânioase. Când vorbeşte, s-ar spune că
scuipă.
— Uită-te pe tine, Malhus! Nu pe tine te aşteptam. Pahomie,
Vsevolod. Ceilalţi. Unde sunt? Singurul pe care l-am mai văzut e
Alexandru. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (face semnul
crucii, un semn mic, cu regret parcă, pe fruntea lui Grigori). Şi cum, nu
te-au dezgustat de sutană? Vrei să guşti persecuţiile? E cam devreme,
tinere. Văd că ai cicatrice. Asta te-a calmat?
— Ce face Alexandru? întreabă Grigori.
— El a pornit-o. Are o biserică, oficiază liturghia, el.
Eu învârtesc şuruburi. Nouă, în ţara asta, ni se dau bilete galbene
ca să ne facem vocaţia. Cum era pe vremuri cu prostituatele! Pe al meu
mi l-au luat. „Tu n-ai să mai faci liturghia, popo”. Aliona, tu du-te.
Fata se înclina adânc şi iese fără zgomot. Mihail se învârteşte în
jurul lui însuşi, suflă greu, se duce să-şi arunce mănuşile şi ochelarii în
dosul paravanului, se întoarce, se încovoaie, îşi scoate greoi agrafele de
la pantaloni:
— Şi deci, eşti mulţumit de tine?
 — Părinte, spune Grigori, nu vă înţeleg.
Mihail se apropie, îşi propteşte faţa palidă foarte aproape de faţa
roză, plină de cicatrici a lui Grigori:
— Nu înţelegi? Sfântul Petru! Sfântul Petru, pe cuvântul meu. Şi ai
să-l renegi şi tu, cred. Nu cu pumnii ăştia se crede în Dumnezeu,
prostule. Nu ştii că Nichifor a murit în torturi din vina ta?
— Din vina mea?
— Da, din vina ta. L-au arestat pentru că îţi vorbea ţie în
momentul când tu dădeai cu pumnul. Trei zile după aceea li s-a spus
femeilor care-i duceau mâncare că nu mai are nevoie de nimic. Că n-are
să mai aibă nevoie de nimic, niciodată. Deci, mort. Mort, cum? De ce se
moare în închisorile regimului nedreptăţii? De ce?
Lui Mihail îi tremură buzele. Se stăpâneşte ca să nu izbucnească
în plâns, sau poate ca să nu blasfemieze. Cu vocea mică, frântă, adaugă:
— Părintele Nichifor era un înger pe pământ.
— Şi pe urmă, reizbucnindu-i mânia:
— Ai să-l înlocuieşti tu, poate?
— Grigori, cu braţele încrucişate, răspunde:
— Tocmai în legătură cu asta am venit să vă văd. Cred că acum
ştiu îndeajuns ca să pot fi hirotonit. Dar îmi trebuie un atestat de studii.
Dumneavoastră doar.
Mihail îl întrerupe:
— Ai să ai atestatul.
Grigori continuă:
— Dumneavoastră îmi cunoaşteţi vocaţia. Aş vrea să fiu hirotonit
cât mai repede cu putinţă.
Mihail îl priveşte pieziş.
„Dacă ar putea să citească în sufletul meu, ar citi!”. Grigori susţine
privirea aceasta de torţionar care ar putea să-i smulgă adevărul.
— Tu n-ai să fii hirotonit, spune în sfârşit Mihail.
— Părinte, eu m-am crezut totdeauna menit clerului regulat. Ştiţi
asta.
— Da, spuse Mihail sec, şi tu, ştii tu care sunt ultimele cuvinte pe
care mi le-a spus Nichifor, martirul? La ureche, în camionul acela, pe
când eram duşi la poliţie. Întâi: „Toţi preoţi, în afară de Grigori”. Pe
urmă, după ce s-a rugat şi a meditat, s-a mai întors încă o dată spre
mine: „Ba da, preot. Călugăr niciodată”. Ultimul lui gând a fost pentru
tine.
— Fii mulţumit.
— Părinte, spune Grigori care-şi stăpâneşte cu mare efort lacrimile
de furie şi neputinţă, nu vă înţeleg amărăciunea, dar sigur că nu eu
trebuie să vă judec. Totuşi mă întreb dacă aţi interpretat bine cuvintele
părintelui Nichifor.
 Gândiţi-vă că dacă nu devin călugăr, n-am să pot ajunge niciodată
la demnitatea episcopală.
Din nou Mihail îl priveşte drept în ochi. Însă de data aceasta lui
însuşi îşi adresează o întrebare imperioasă. Nu găseşte răspuns.
Suspină; spune, cu surâs rău:
— Şi dacă tocmai pentru asta?
Am aflat atunci că autorităţile ecleziastice se opuneau ca eu să-mi
pronunţ jurământul, era cu toate astea dorinţa mea cea mai scumpă M-
am întrebat mult timp care ai fi fost motivele care să fi explicat o
hotărâre atât de extraordinară şi pe care insistenţele mele nu au putut-o
în nici un fel zdruncina La vremea aceea n-am găsit nici un răspuns la o
întrebare care, totuşi, mă preocupă mai mult decât orice pe lume. Astăzi
cred că preoţii, care se străduiesc să-i cunoască bine pe oameni ca să-i
poată câştiga mai bine, mirosiseră în mine iubirea aceasta de adevăr,
simţul acesta intransigent al adevărului dialectic care mă face astăzi să-l
reneg şi să mă îndrept spre dumneavoastră.
Este singura explicaţie, fireşte, şi nu mi-a trebuit prea mult ca s-o
găsesc. Am fost totuşi buimăcit; eram atât de mulţumit de duplicitatea
spovedaniilor mele. Cum a putut oare Nichifor?
Părintele Grigori aplecat asupra scrisorii sale îşi arată dinţii într-
un surâs plin de răutate. Îşi bate joc de el însuşi. Îşi aduce aminte că a
plâns aproape – da, i-au dat lacrimile – când Mihail i-a spus: „Tu n-ai să
fii episcop”. Şi de ce? Din cauza sarcinii lui, a lui Gruzcik, a răului
suprem pe care n-avea să-l mai poată face Bisericii detestate? Nu. Pentru
un alt motiv, tainic, pueril, absurd: de trei ani visa la momentul solemn
când, episcop uns, avea să treacă în plină slujbă religioasă la ritul
spălării mâinilor. Copii de cor, înveşmântaţi în brocart auriu aveau să-i
aducă un vas preţios sau un lighean de tinichea, n-avea importanţă, şi
ştergarul brodat; el, Grigori, avea să-şi cufunde amândouă mâinile, da,
mâinile astea, mari, sigure, în apa proaspătă sau în apă călduţă, după
anotimp, avea să le frece una de alta şi apoi să le şteargă pe ştergarul
curat de tot, strălucitor de curăţenie, brodat cu grijă cu cruci roşii şi
albastre sau galbene şi negre. Toate acestea pe pragul uşilor împărăteşti,
în vreme ce poporul avea să se roage, cufundat în reculegere, şi cântecele
austere şi frumoase aveau să tune sub cupolă. Grigori nu ştia de ce
imaginea aceasta îl urmărea de când el însuşi ajutase odată un episcop
să-şi spele mâinile cu mare solemnitate. I se părea că acea clipă avea să-i
răsplătească toate suferinţele, toate lipsurile, toată asceza pe care şi-o
impunea. Şi acum, nimic din toate acestea. Să nu mai fie altceva decât
un biet popă de ţară, murdar şi căsătorit.
Căsătorit, da! Dacă nu-şi depunea jurămintele trebuia, ca să fie
hirotonit, fie să aştepte vârsta canonică, ceea ce nu-i convenea deloc, fie.
Să se căsătorească. Mai avea încă lacrimi în ochi în clipa când îi venise
sângele în obraji, mai vizibil în adânciturile cicatricilor. Căsătorit, o soţie!
Interdicţia absolută pe care şi-o impusese – să se mai gândească la femei
– sărea acum în lături ca un zăvor tras. Trebui să se stăpânească cu
greu ca să nu iasă din cameră în fugă, să nu se arunce asupra primei
femei care i-ar fi ieşit în cale. Pe urmă nu-l mai ţinură picioarele; trebui
să se aşeze. Experienţele lui trecute îl năpădiră toate deodată trecându-i
prin faţa ochilor care i se injectaseră. Vedea un torent de imagini jalnic
de asemănătoare şi totuşi cutremurătoare. Se simţea slab, neputincios. Îi
venea să le ceară îndurare acelor sute de femele care i se înfăţişau
pentru ca el să le posede pe toate deodată. După câteva secunde reveni
la realitate. În ce priveşte femeile, n-avea să aibă decât una singură şi
chiar în câteva luni de acum încolo, cu condiţia ca Gruzcik să nu
găsească o altă soluţie. Îşi îmbrăcă iarăşi sutana şi se duse la Gruzcik
care îl privi buimac:
— Dragul meu, nu ştiu ce să zic.
Pe un ton şi iritat şi enervat, ca al şefului căruia subalternul îi face
greutăţi:
— În primul rând tu trebuie să te superi. Popii te-au tras pe
sfoară. Nu s-ar zice că sarcina asta a ta începe bine.
Grigori, drepţi în faţa lui, se gândeşte: „N-am pierde nimic dacă am
suprima toată misiunea asta”. Dar tace.
— Câtă vreme ai mucezit în şandramaua aia?
— Trei ani, tovarăşe comandant.
Gruzcik merge în sus şi în jos prin cameră răspândind un miros
puternic de sudoare şi de tutun.
— Înţelegi, scumpule, că acum nu mai putem face marşarier. Dar
explică-mi şi mie, cum s-a ajuns aici?
Grigori nu înţelege nici el. Îşi închipuia că inspirase o încredere
deplină stăpânilor săi. Nichifor avea faţă de el aceeaşi atitudine ca şi faţă
de colegii lui.
— Poate originea ta?
Originea lui Grigori îl preocupă de mult pe fostul muncitor din
turnătorie.
— Înţelegi, eu mai curând îi simpatizez pe nobili. Ăia erau nişte
adevăraţi patroni; cu ei se putea lucra. Vreau să spun, ăia din vremurile
de demult. Nu nobilii ăştia de salon. Nu, ăia „duri”, nobilii pământului, ai
războiului. Dar popilor ar trebui să le placă băieţaşii ăştia suferinzi şi cu
părul lins, pe care să-i aranjeze cum vor ei. Nu eşti de părere?
— Calendarul nostru e plin de principii, răspunde Grigori. Nichifor
mi-a spus de mai multe ori: „Tu ai să ştii să administrezi”. Credeam că se
gândea la mine în mod special pentru episcopat.
— Adică e o chestie de ultim moment? Ce s-a întâmplat?
— Când m-am apucat să-l pocnesc pe căpitan.
— Şi tu ce explicaţie îţi dai? Că, adică neputând să te stăpâneşti
pe tine n-ai să fii în stare să-i stăpâneşti pe alţii?
 — Poate.
— Nu, nu. Nu e chiar atât de logic. Trebuie că au simţit că nu eşti
de-al lor. Ăştia au nasul fin, popii ăştia, crede-mă.
— Dar atunci de ce te ordonează totuşi popă? Ar fi putut să te dea
afară. Haide, cum îţi explici?
— Nu-mi explic, tovarăşe comandant.
— Trebuie să poţi să-ţi explici. Tu ai stat cu ei trei ani.
— Dacă nu le-ai înţeles psihologia, atunci la ce eşti bun?
Îl cuprinde enervarea. Gruzcik are să se dezlănţuie. Grigori
aşteaptă în poziţie de drepţi, ca un soldat care-şi umflă docil obrazul ca
palma să sune mai bine. Pe urmă furtuna trece. Gruzcik se lasă să cadă
pe scaun:
— Aşează-te şi tu undeva, micule. Va trebui să luăm nişte hotărâri
în ceea ce te priveşte.
Pauză. O ţigară.
— Eu nu mă pricep deloc la chestiile popeşti. Povesteşte-mi ce are
să se întâmple acuma.
Grigori îi explică aşa cum se pricepe că poate fi ordonat preot, dar
că pentru asta trebuie să fie. Căsătorit. Pe urmă, poate să ajungă să
poarte mitră, dacă face o carieră frumoasă, dar n-are să fie niciodată
episcop.
Grigori a roşit spunând „căsătorit”. Gruzcik îşi fumează ţigara cu
un aer obosit. N-a remarcat nimic. Se pare. Întreabă:
— Ai să poţi să-i spovedeşti pe episcopi?
— Da, în general ei îi preferă pe călugări.
— Gruzcik fumează.
— Ar fi o soluţie, tovarăşe comandant.
Gruzcik îşi ridică ochii, leneş; fiara s-a trezit, dar se preface mai
departe că doarme.
— Spune.
— Văduvii pot ajunge episcopi.
Grigori iese de la Gruzcik cu inima uşoară. Are să aibă o nevastă
timp de câteva luni. Are să-şi dea drumul, are să facă tot ce poate cu ea.
Pe urmă, ea are să aibă un accident: un camion scăpat de sub control,
poate. Atunci Grigori are să-şi depună jurămintele. Nichifor are să fie
definitiv şters; să învingi un mort, cea mai frumoasă victorie. Misiunea
austeră va începe atunci. El singur, Grigori, are să distrugă Biserica. Are
să-i smulgă coroana, are s-o răstignească, are s-o extermine. Are s-o facă
să intre în pământ. Are să strivească sub picioare cioturile rămase. Nici
un singur popă negru, nici un diacon slăbănog care să mai întreţină în
popor speranţa pâlpâind într-o fugă supranaturală din faţa autorităţilor.
În această perioadă de activitate intensă, de delaţiune, are să fie mult
mai ocupat să stabilească fişe, să organizeze reţele de turnători, să-l
zădărnicească pe Patriarhul însuşi, decât să se mai gândească la femei.
Într-o zi poate, odată victoria câştigată, ce orgie va fi! Dar nu-şi bate
acum capul cu asta: poate că luna aia de miere îi va ajunge pentru toată
viaţa. Se vede de pe acum în chipul acelor sfinţi care, după o perioadă de
desfrâu grozavă, s-au canalizat într-o asceză la fel de serioasă, ca să
satisfacă exigenţele unei misiuni intransigente. Un lac strălucitor, pe
urmă un torent înspumat într-o râpă sugrumată, neagră; astfel îşi vede
el viaţa. Culoarea neagră îl obsedează, îl împresoară, aşa cum fac
cearcăne pe feţele sfinţilor din icoanele vechi.
Pe stradă, Grigori, pentru prima dată de trei ani de zile, vede o
mulţime de femei. Se opreşte în faţa lor, cu gura întredeschisă, se
întoarce după ele când trec pe lângă el, aiurit de tot acum, le mănâncă
din ochi şi nici nu-şi dă seama că se uită după ele până în clipa când o
bunică însoţind o adolescentă începe să ţipe, arătându-l cu degetul:
— Scoate-ţi sutana cel puţin, neruşinatule!
Îndată ruşinea îl covârşeşte pe Grigori; ruşinea seminaristului şi
ruşinea agentului în misiune; se atâta una pe alta. Ar vrea să intre în
pământ, ar vrea s-o omoare pe baba asta, ar vrea să tragă cu mitralieră
în trecătorii ăştia. A încălcat porunca a şaptea, a uitat să-şi joace rolul
fără nici o greşeală, îi e ruşine de sutana asta neagră, de dorinţele lui, de
stângăcia lui, îi e ruşine de ruşinea lui chiar. Fata izbucneşte în râs când
îl vede aşa, buimac. Îi vine s-o omoare şi pe fata asta.
Face un efort, îşi recapătă stăpânirea de sine. Merge încet, cu
suflul cumpănit, cu ochii plecaţi. Nu mai priveşte decât la glezne şi îşi dă
voie din când în când să vadă câte o jumătate de pulpă ca să se
răsplătească singur pentru atâta abstinenţă. Dacă l-ar fi văzut Gruzcik
când făcea pe bărbatul adineauri! L-ar fi dat afară din serviciul secret,
dezonorat. Sau Nichifor. Să greşeşti în privinţa asta, a curăţeniei
sufleteşti cum se spune, este păcatul cel mai grav, tocmai pentru că e
făcut fără voie. Nichifor, sfântul, Gruzcik, fiara, se contopesc amândoi în
conştiinţa vinovată a lui Grigori.
Pe urmă se pun nişte probleme. Gruzcik a spus: „Ai mâna liberă,
dar fă-o repede”.
Se gândiseră la început să-i dea de nevastă o femeie tânără din
serviciul secret.
— Eu am aici unele drăguţe foc, spusese Gruzcik cu subînţeles.
Grigori ar fi aplaudat ideea asta, dar Gruzcik a renunţat la ea
repede.
— În primul rând, aş imobiliza doi agenţi pentru o singură
misiune. În al doilea rând, ar trebui o fată cu totul extraordinară că popii
să nu miroasă ceva (ea n-are, în cazul ei, trei ani de seminar să se
rodeze); în al treilea rând, nici n-am putea s-o omorâm cu adevărat. Şi
ficţiunea, băiete, teatrul, la noi e totdeauna o greşeală. Nu. Va trebui să
te descurci singur, eşti om în toată firea.
 N-are să fie uşor. Nevastă de cleric, una care să se expună poate la
deportare, la moarte, sigur la umilinţe, la necazuri, la despărţirea de
bărbaţii obişnuiţi care trăiesc după normele societăţii lor – de ce? Nu
pentru ca să evanghelizeze spiritele, să mântuie sufletele, cum o face
preotul însuşi, ci ca să-i fiarbă lui supa de varză şi încă fără carne! Cine
ar accepta aşa ceva? Cei mai mulţi dintre popi, astăzi, sunt călugări.
O frică puerilă l-a cuprins pe Grigori. Dacă nu-şi găseşte femeie?
În primul rând, el nici nu cunoaşte femei. Poate să se apuce să întrebe o
măturătoare de stradă:
— Hei, cetăţeanco, n-ai vrea să te faci preoteasă?
Se reîntoarce la Mihail ca să-i comunice hotărârea lui; are să se
însoare şi are să se facă preot secular. Bate la uşă, îi deschide Aliona.
Aliona e acolo în faţa lui, dreaptă, respectuoasă, cu faţa ei cam de
calmucă, părul de culoare închisă, pieptănat strâns pe spate; în spatele
ei, tapetul pictat din vestibul reprezentând vase stilizate, cafenii pe fond
galben, aproape decolorat.
Grigori văzând-o pe Aliona, vestibulul acela întunecos, vasele
stilizate în gustul anului 1910, recunoaşte tabloul şi află acum că se va
căsători cu fata aceasta. Nu se poate să se întâmple altfel, era scris
undeva, într-un mare registru de stare civilă, de la începutul veşniciei.
Aliona îl conduce în camera lor şi-i spune (şi asta era-scris în
veşnicie):
— Mama nu-i acasă.
Sunt singuri unul în faţa celuilalt. Cele două ferestre cu geamuri
alungite, lasă să se aştearnă peste ei şi peste mobilele uzate razele oblice
ale soarelui. Grigori îşi înfige degetele în barba lui scurtă, prost
pieptănată şi şi le mişcă încet acolo. Nu ştie ce să facă acum cu mâna
cealaltă, însă jena asta e doar superficială. Stângăcia asta, de altfel
sinceră, i se potriveşte personajului pe care-l joacă. Nu-l deranjează;
dimpotrivă, aproape că o savurează. Tăce. Aliona nu-l pofteşte să se
aşeze căci aşteaptă şi ea. Şi ea ştie.
După o clipă, când jena şi tăcerea au ajuns să se coacă, Grigori se
întoarce spre Aliona.
— Uite ce aveam să-ţi spun. Nu am să pot să mă fac călugăr, aşa
cum doream. Însă aş vrea totuşi să fiu preot şi pentru asta trebuie să mă
însor. Aş vrea mult ca dumneavoastră să fiţi soţia mea.
A privit-o în faţă spunând aceasta, însă ea avea ochii plecaţi. El e
mulţumit de micul său discurs, foarte simplu, foarte sincer. Dacă fata îi
răspunde „da”, se condamnă la o moarte pe termen scurt – camionul cu
frâna stricată – dar asta nu are nici o importanţă: nu contează decât
sarcina lui.
Aliona îşi ridică ochii închişi de tot la culoare şi începe să surâdă:
 — Eu nu vă cunosc, dar totdeauna m-am rugat să fiu nevastă de
preot. De altfel, astăzi, când aţi intrat, am început să vă iubesc. Am să vă
iubesc totdeauna.
Grigori se gândeşte: „Vocaţia de sclavă, ca toţi adevăraţii creştini.
Am găsit mănuşa pe mâna mea”.
Dacă bătrâna aceea nu l-ar fi făcut de ruşine adineauri pe stradă,
ar fi săvârşit acum o gafă ireparabilă şi totul s-ar fi schimbat. Însă baba
care-l ocărâse pe seminarist l-a atins pe agent. Îi spune Alionei:
— Atunci să ne rugăm împreună lui Dumnezeu.
Ea deschide bufetul unde licăresc icoanele. Aurăria aruncă
răsfrângeri roşii peste arginturi. Chipurile sfinţilor, înnegrite, impasibile,
sprâncenate, privesc spre bărbatul şi spre femeia aceasta.
Aliona spune:
— Aşteptaţi o clipă.
Se duce să caute chibrituri, aprinde o candelă în faţa sfintelor
imagini. Flăcăruia pâlpâie în păhăruţul ei albastru, apoi arde bine.
Şirurile de icoane seamănă cu un foc nemişcat, mut.
— Acuma, spune Aliona.
Îngenunchează alături şi li se unesc mâinile. Au să se roage astfel
în tăcere, fiecare pentru el, se gândeşte Grigori, însă Aliona îl priveşte
uimită şi el înţelege numaidecât ce aşteaptă ea de la el. Cu glasul
stăpânit, la limitele murmurului, inexpresiv parcă, asemenea unui
instrument muzical, glasul preoţilor ortodocşi de când există ei, recită
rugăciunile emoţionante pe care ea nici nu le ştie; le alege pe cele mai
lirice, cele în care limba religioasă s-a transformat în miere în gâtlejul
sfinţilor celor mai blânzi, celor mai plini de căldură. Părintele Mitrofan
ştia multe din astea, rugăciuni mângâietoare adresate Sfintei Fecioare.
Grigori le spune acum, punând în inflexiunile inexpresive cât poate el
mai multă căldură iubitoare. Mina Alionei este călduţă şi fermă într-a
lui. După cinci minute el se opreşte. Ea îl priveşte, dezamăgită.
„Aha, bine, îi place”.
Dublează doza, mereu cu aceeaşi voce, nu onctuoasă ci,
dimpotrivă, răguşită, abia cântătoare, vocea incantaţiilor magice.
Flăcăruia din paharul albastru nu mai tremură. Feţele înalte ale sfinţilor
privesc, impasibile, spre tinerii îngenuncheaţi. E Mântuitorul, Fecioară,
Sfântul Nicolae, Sfântul Alexandru, Sfântul Vladimir, Sfântul Serghei din
Radonej, Sfântul Serafim de Sarov şi alţii; o întreagă adunare pentru a
binecuvânta nunta asasinului şi a victimei sale. Dar îi binecuvântează
oare? Prudenţi, ei tac. Abia un curent de aer care pătrunde prin
fereastră, tremurând flacăra candelei, face să treacă o umbră pe fruntea
lor. În afară de asta, nici o reacţie. Sunt acolo să depună mărturie, doar.
Şi n-au să depună această mărturie înainte de sfârşitul lumii.
În sfârşit, Grigori se opreşte şi spune:
— Ajunge.
 Aliona lasă să-i scape un suspin de mulţumire. Totul s-a petrecut
aşa cum îşi dorise ea dintotdeauna. Îl priveşte cu înduioşare pe
seminaristul acesta bărbos şi nepieptănat îngenuncheat alături de ea.
Poartă pe faţă cicatrice, e martir, erou. Iată-l, deci, pe cel căruia îi va
sacrifica propria ei viaţă, întru Dumnezeu. El este Hristosul ei. Şi fiecare
are Hristosul pe care îl merită.
Trei săptămâni mai târziu se căsătoresc,. Grigori a avut vremea să-
şi depăşească furia care-i cuprinsese trupul. De altfel, Aliona îi uşurează
situaţia; nici un fel de cochetărie, decât cea orientală a abandonării
reculese pe care o făgăduiesc atitudinile ei, privirile, supuşenia aceasta
care o stăpâneşte.
Evită să-i spună pe nume. El presimte că îndată ce va fi hirotonit
ea are să-i spună „părinte”, plăcere pe care nu va trebui să i-o refuze.
Constată repede că ea nu are nici un fel de cultură, nici chiar
religioasă. Ea iubeşte, nădăjduieşte, crede, toate cu inima. Literalmente
cu inima. O clipă se gândeşte să-i dezvolte inteligenţa.
„La ce bun? Într-un an are să aibă accidentul acela”.
Ei îi place ca el să-i citească din cărţi pe care ea nu le înţelege. Se
învârteşte în jurul lui, plină de respect, când îşi revizuieşte cursurile de
greacă. Credinţa Alionei este păgî-nă, cel puţin prin credinţa în mai
multe stadii ale iniţierii. Ea se mulţumeşte cu cercul exterior, dacă el
ajunge la cercurile mai tainice.
E o muncitoare manuală, mulţumită să fie astfel. Îi e teamă de
ştiinţă:
— Lucrurile astea nu sunt pentru mine.
Adaugă, folosind o metaforă care-i vine firesc pe buze:
— Tu poţi să pătrunzi fără nici o primejdie în noaptea ştiinţei, căci
tu ai lanternă religiei.
Grigori îşi aşteaptă liniştit căsătoria. Uneori, seara, în patul lui, îşi
îngăduie reverii delirante, dar nu iese nici o iotă din misiunea sa: „Orice
seminarist ar face la fel şi l-ar mustra conştiinţa, exact ca pe mine”.
Când o vede pe Aliona, se arată plin de atenţie, dar demn. Ea l-a
lăsat să înţeleagă cum îşi înţelege rolul pe care şi l-a asumat: să-l
elibereze de orice grijă materială pe preotul pe care l-a luat în căsătorie,
pentru ca el să se poată consacra pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Pentru
Aliona, partea trupească face parte dintre grijile materiale. Ea vrea să fie
„slujnica Domnului” prin intermediul soţului ei. El o tratează ca atare.
Mihail, care nu înţelege nimic, îi căsătoreşte. Cu ostilitate. Pentru
Mihail, Grigori este asasinul lui Nichifor. I-o spune direct la spovedania
dinaintea nunţii, în camera în care locuiesc acum toţi patru.
— Şi de moartea părintelui Nichifor care era un sfânt, de ea nu te
învinovăţeşti?
 Grigori, bărbos, în sutană, îngenunchiat, îşi ridică ochii spre
Mihail, care e în picioare, fără barbă, în bluză de piele, pantaloni de
muncă şi ca patrafirul brodat, atârnându-i pe umeri.
— Mă învinovăţesc, părinte, dacă aşa vreţi, printre păcatele
săvârşite fără ştire.
Mihail nu aprobă căsătoria Alionei. Nu ascunde asta. I-o spune în
faţa lui Grigori:
— Ţie ţi-ar trebui unul blând, bun. El nu e bun. Dacă va fi
mântuit, va fi prin răutatea lui. Sunt sfinţi care au ajuns sfinţi prin
răutate.
În întredeschiderea bărbii, care i-a mai crescut, Grigori îşi arată
dinţii.
Ceremonia nunţii este lungă şi solemnă. Niciodată Aliona şi mama
ei n-ar fi crezut că au atâţia prieteni. Vin din toate părţile şi aduc daruri.
Capela e plină. Toţi cei care ştiu să cânte se alătură-corului. Martorii ţin
sus cununile de aur deasupra capului căsătoriţilor. Tămâia fumegă;
candelabrele pline de lumânări iluminează de jos icoanele de pe pereţi.
Zeci de sfinţi, purtând lănci, stindarde, cruci, cărţi, odăjdii, şuviţe de aur
se alătură tăcuţi tainei căsătoriei. Norii de smirnă şi tămâie care urcă
spre ei abia dacă îi fac să-şi mişte buzele; privirile lor nemişcate cad de
sus asupra perechii albe şi negre. Aliona e într-o rochie simplă de vară,
cu un voal mic prins cu acul în păr. Grigori a avut un moment de
cochetărie; ar fi vrut să se căsătorească în uniformă de locotenent. Însă
asta nu ar fi fost cu putinţă, nici pentru seminarist, nici din cauza
banilor. A împrumutat un costum de la un văr al Alionei.
Grigori se pregătea să joace comedia; dar nici nu e nevoie.
Căsătoria lui se desfăşoară ca toate căsătoriile, cântecele sunt frumoase,
îl cuprinde o emoţie reală. Aruncă rare priviri pofticioase spre logodnica
lui reproşându-şi-le imediat. Are un nod în gât, ca toţi cei care se leagă
pe viaţă; nu se preface că nu ştie că într-un an Aliona are să fie moartă;
pentru moment a uitat. În sfârşit, asta e, sunt căsătoriţi.
— Da, bine, se gândeşte Grigori, ca şi cum s-ar fi întâmplat cu
adevărat ceva, ca şi când s-ar fi petrecut o schimbare.
N-a avut simţământul acesta la biroul de stare civilă unde s-au
dus în ajun să se înscrie.
La ieşirea din Biserică se înghesuie prietenii. Unii îşi arată darurile
pe care le-au adus la Biserică. Nu e o explozie de veselie. Felicitările
rămân amuţite, reculese, în cinstea lui Grigori care are să fie preot, toată
lumea ştie. Dar chipurile sunt luminate de bucuria sinceră. Aliona e
calmă; nu surâde. Grigori îi face o remarcă despre asta, căci el se lasă
câştigat de atmosfera aceasta de sărbătoare pe care ar vrea-o chiar mai
zgomotoasă, mai tumultuoasă; se ia singur drept un tânăr căsătorit. Ea
răspunde:
— N-am nevoie să surâd. Sunt fericită.
 Îl cuprinde un fior de enervare. „Creştinii nu trebuie să facă
paradoxuri”. Dar îi trece. Acasă, unde au venit cu toţii, Grigori îşi ridică
vesel paharul de vin spumos; n-a băut nici o picătură de alcool de trei
ani de zile, în afară de vinul de la împărtăşanie. Spumosul i se urcă la
cap: se opreşte imediat din băut, ca să nu se trădeze.
Cineva rosteşte ritualul: „E amar, vinul”. Cu timiditate, din cauza
lui Grigori. Seminaristul, însă, băiat bun, nu se supără. Se întoarce spre
soţia lui şi o întreabă din priviri dacă vrea să satisfacă cerinţele tradiţiei.
Până aici nu şi-au dat decât sărutul sacramental la Biserică. Ea, fără
nici cea mai mică sfială, îl sărută pe buze, îndelung, loial, nu cu sărutul
simbolic pentru a mulţumi galeria, ci un adevărat sărut pudic şi
pasionat.
— Toţi ăştia ar putea să plece, îi murmură Grigori.
— Ne iubesc.
De data asta surâde.
Grigori îşi dă seama că în multe privinţe Aliona e cea care preia
iniţiativa. Ea a aranjat amănuntele nunţii, ea a instaurat între ei acest
ton de respect plin de afecţiune. Ea i-a dat primul sărut.
El se scuză gândindu-se la misiunea lui. „Dacă o las pe Aliona să
conducă ea, ceea ce nu e cu adevărat important, înseamnă să întăresc
încrederea pe care oamenii o au în mine”.
Invitaţii pleacă. Pentru prima noapte, mama Alionei se va duce să
doarmă la o prietenă ca să le lase tinerilor căsătoriţi toată camera: un
regat. Mihail lucrează de noapte; nu va fi aici decât dimineaţa. Ei rămân
singuri.
Întâi mănâncă de seară. Grigori vrea s-o ajute la bucătărie dar
Aliona îl goneşte:
— Nu e aici locul tău.
Se duce în cameră. Nu ştie de ce să se apuce. Imagini din viaţa lui
trecută, în care a cunoscut, dacă nu luxul, cel puţin desfrâul, îl bântuie.
Pe stradă se aprind felinarele. Trec rare maşini. În celelalte camere ale
apartamentului vecinii râd, se ceartă, fac să se ciocnească farfuriile.
Aliona nu vine. Ba da, vine.
Când au sfârşit de mâncat, ea se duce să spele vasele, la
bucătărie, după orarul pe care l-a stabilit cu vecinele. Grigori se oferă să
le şteargă el, dar întâmpina un refuz scandalizat. Umblă de colo până
colo prin cameră.
„Numai de n-ar face-o prea tare pe mironosiţa; n-aş putea nici
măcar s-o bruschez cu misiunea asta a mea nenorocită'.
Se aşează la masă, deschide o carte; e un ceaslov. Îl închide iritat.
Aliona intră, îşi scoate şorţul, îl atârna cu grijă într-un cui, vine foarte
firesc să se aşeze pe genunchii lui Grigori. Aliona ştie să le facă pe toate,
chiar şi cum să fie nevasta unui viitor preot.
 Înainte de a se culca, se mai roagă încă, dar acum scurt, pe urmă
Aliona are să se arate nu doar docilă, ci şi tandră. Grigori aproape că nu
înţelege nimic; el n-a întâlnit până acum niciodată o amantă tandră.
Pasionate, venale, violate, da. Tandre, niciodată.
După ce a dormit o oră, el se trezeşte. Pe piept cu capul abandonat
al Alionei; pe obraz cu suflul placid al Alionei, Grigori îşi deschide ochii
pe întuneric şi începe acea serie de meditaţii cărora, în împrejurări
asemănătoare, are să li se lase pradă timp de şaptesprezece ani de acum
încolo.
Grigori nu are înclinaţii naturale spre filosofie, dar saţietatea
aceasta deplină a trupului îl îndeamnă spre ea. Se simte bine. La fel de
bine ca după un mers foarte lung prin munţi, după o luptă crâncenă
încheiată cu victorie. Meditează lenevos la căsătoria preoţilor. A învăţat
la seminar că preoţii catolici nu se căsătoresc.
„Dostoievski avea dreptate, divaghează Grigori, întins liniştit pe
spate, într-un pat îngust, cu părul Alionei risipit pe pieptul lui dezgolit.
Catolicii ăştia, papistăşii, n-au înţeles ce e cu adevărat omenesc în
creştinism. Eu sunt acum aproape preot. Am deci şi eu un cuvânt de
spus. Să dăruim totul lui Dumnezeu, vreau să spun toată atenţia şi toată
iubirea, de acord, dar ce lipsă de realism! Ar trebui să nu mai ai nici
rude, nici prieteni, nici patrie, nimic decât crucea ta. Asta e bine pentru
călugări, şi Biserica Romano-catolică nu pretinde de fapt că ar vrea să-i
constrângă pe preoţi ca atare. Alt argument: să-i scutească pe preoţi de
necazurile conjugale de genul scenelor între soţi şi aşa mai departe. Ar
trebui ca seminariştii să fie învăţaţi cum să-şi întrebuinţeze autoritatea
şi, la nevoie, cravaşa, pentru ca un argument ca acesta să cadă de la
sine. Dar se pare că toate astea nu sunt decât pretexte pudice. În
realitate, domnii ăştia de la Conciliul de la Trento ar găsi şocant ca nişte
mâini care, noaptea, au pipăit un trup de femeie să atingă dimineaţa
Sfintele Taine. Aha, aici se vede Roma! Dar n-a fost tot un romano-catolic
cel care a spus: „Cine vrea să fie înger va fi animal„? Trebuia să fi avut
un spirit de jandarm ca să gândească atât de uşuratic. Dar, în sfârşit,
fără să mai punem la socoteală că în ajun de liturghie e post mare, un
trup de femeie e la atingere la fel de curat ca o bucată de pământ sau o
bucată de pâine. Ce rost mai are să spunem că trupul nostru e Templul
Duhului Sfânt că să ne punem după asta pe nuanţările astea pofticioase!
Cum adică? Un preot ar avea dreptul să se ţină de sfânta sticlă, să-şi
răsucească ţigara după masă, dar nu să asculte de porunca lui
Dumnezeu „creşteţi şi vă înmulţiţi„? Nu, nu; e evident că Roma aici
păcătuieşte cu păcatul angelismului. E evident că nu are dreptate când
cere în acelaşi timp că preoţii să fie oameni întregi şi capabili tocmai de
lucrul pe care li-l interzice”.
Se întrerupe o clipă izbit de caraghioslâcul propriului lui
ataşament faţă de Biserica Ortodoxă.
 „Ei şi ce, îşi răspunde singur. Trebuie să minţim cât mai aproape
de adevăr. Trebuie să punem la inimă interesele comunităţii în cadrul
căreia ne facem şi noi misiunea, noastră. Eu urăsc Biserica noastră, dar
cine mă opreşte să o urăsc şi mai mult pe cea catolică? De altfel nu o
urăsc pe a noastră decât tocmai pentru că o găsesc plină de bun simţ,
raţională, ingenioasă, deci primejdioasă. Este limpede că dacă noi am
fost scutiţi de Inchiziţie şi de războaiele religioase, asta s-a întâmplat
pentru că instinctele naturale ale preoţilor noştri îşi urmau canalele
fireşti şi nu aveau nevoie de defilări monstruoase”.
La puţină vreme după căsătoria mea cu o fată stupidă, care de
altfel nu era lipsită de merite, dar pe care tatăl ei şi alţi clerici o
abrutizaseră cu totul, am fost ordonat diacon. „Abrutizat” este destul de
inexact, dar sună bine în context. Cu acest prilej – am intrat în contact
strâns cu Patriarhia unde nu am întâlnit fanatisme, ceea ce, trebuie să
vă mai mărturisesc, m-a dezamăgit, ci un fel de saţietate sordidă, de
mulţumire de sine, în contradicţie făţişă cu morala creştină, un
compromis permanent cu socialismul pe care totuşi îl detestau.
Asta e bine spus. La Patriarhie, e adevărat, n-am găsit nimic din ce
căutam; nici un indiciu despre acea vastă conspiraţie anticomunistă al
cărui suflet nu mă îndoiam că era Patriarhul. Nimic altceva decât nişte
diaconi graşi, nişte popi fără nici o valoare, care puseseră mâna pe un os
de ros, şi câţiva comisari politici care îşi purtau sutana cu o stângăcie
desăvârşita şi pe care i-am recunoscut drept ceea ce erau înainte chiar
de a le fi cerut binecuvântarea. Nu m-am abţinut să le torn gogoşi
teologice ălora! N-aveau decât ceea ce meritau.
Compromis permanent? Da, sigur. Asemenea clerici pentru asta
sunt acolo. Patriarhul, care nu e prost, i-a strâns în jurul lui pe cei mai
scârboşi, pe cei mai josnici şi mai vicleni, pe cei care n-au să şovăie să se
servească de orice, de saltea chiar, ca adică să amortizeze toate loviturile
pe care regimul ar vrea să le dea Bisericii, începând cu capul său.
Mulţumire de sine? Şi încă cum? Toţi birocraţii ăştia în sutană aveau
senzaţia că păcălesc şi regimul, sub nasul căruia continuau să se roage
lui Dumnezeu, sub nasul căruia se împerecheau cu cei mai răi duşmani
ai religiei, şi toate astea pentru cauza cea bună! „Eu n-am să fiu
niciodată un martir, le spuneau ei Hristosului lor, şi eşti şi Tu silit să
recunoşti că îţi sunt mai folositor în felul acesta!” Saţietate? Fireşte.
Există în toate sectele un fel de corespondenţă secretă şi necesară între
canonicat şi gastronomie.
Am rămas diacon puţină vreme. Şi-au dat seama că avem o
anumită instrucţie şi o autoritate naturală care mă făceau de la început
capabil să ajung la funcţii superioare. Câteva săptămâni mai târziu eram
preot, adică în ochii credincioşilor îl reprezentăm pe Hristos însuşi.
Adică, ce mai!
 În noaptea care urmează ordonării sale ca preot, Grigori se trezeşte
după un ceas sau două de somn. Obscuritatea nu e totală, căci candela
arde în faţa uşilor bufetului, închise totuşi din prudenţă; păhărelul
albastru a fost pus pe colţul etajerei de jos care e mai ieşită în afară.
Aliona respiră liniştită alături de bărbatul ei – de Mântuitorul ei, cum i-a
spus adineaori cu o extatică umilinţă. Cu ochii mari deschişi Grigori se
gândeşte la săptămânile acestea din urmă, în vreme ce o dulce oboseală
îi cânta în trupul istovit de abstinenţă la început, şi acum, la urmă, de
satisfacţie.
În aceste săptămâni în care a muncit din greu, Grigori s-a pregătit
pentru preoţie cum ar fi făcut orice diacon. În timpul slujbelor religioase
sau în singurătatea chiliei care i se rezervase, el se rugă cu aceeaşi grijă,
cu aceeaşi conştiinţă profesională, unui Dumnezeu în care nu credea. Pe
de o parte, voia să joace după regula jocului, să nu neglijeze nimic din
exigenţele misiunii sale. Pe de altă parte, gândul său aţipit, deprins cu
exerciţiile de pietate, înainte cu uşurinţă pe cărările rugăciunii; îi era tot
mai uşor să se roage, mult mai uşor decât să se gândească la altceva, cu
condiţia să se fi aflat într-un loc convenabil, să facă gesturile consacrate,
să-şi fixeze ochii pe câte un obiect de cult. Nu avea credinţa, dar
deprinsese tehnică, şi – aşa cum o dovedeşte experienţa misticilor –
tehnică are în problemele spirituale la fel de mare importanţă ca şi în
cele trupeşti, acrobaţie, virtuozitate sau meşteşug de orice fel. Anumite
rugăciuni, cum ar fi rugăciunea domnească funcţionau tară ca el să fi
fost conştient că pornise mecanismul repetiţiilor. Se rugau de la sine
rugăciunile acestea. Se surprindea asupra faptului, din când în când.
„Ia te uită, mă rog. Ce idiot. Când oi fi început?”.
Şi nu numai că repeta astfel cuvintele în sine. Cuvintele acestea
duceau cu ele frânturi de gând, frânturi de atenţie, ca şi o cârpă agăţată
de spiţa unei roţi şi care c dusă de rotirea roţii. O parte din cui lui repeta
neobosit „Ai milă, Iisuse”, ca şi cum Iisus ar fi putut să-l audă.
Uneori Grigori se surprindea neliniştit. „S-ar zice că popii ăştia, cu
manevrele lor, sunt pe cale să-mi grefeze o bucată de piele de la ei; piele
de creştin pe un petic al trupului meu. Doar n-o să mă apuc să cred.”.
Nu s-ar fi gândit de la sine la asta, decât că-l pusese în gardă
Gruzcik. Acum, în pat, surâde de aceste temeri. Uite-l preot acum, şi
mutaţia de care se temea nelămurit, pe care o aştepta aproape, nu s-a
produs. Fruntea, mâinile, trupul lui secret, nimic nu s-a schimbat.
Priveşte candela arzând liniştită în faţa uşilor închise ale bufetului de
acaju şi se gândeşte la celălalt Grigori, preotul bărbos, gol şi galben, pe
jumătate tras în ţeapa unui picior de scaun, cu barba vâlvoi, chemând
parcă chibritul. Surâde, visător. S-au distrat bine atunci cu popa Grigori.
Cercul s-a închis. Acum Grigori el însuşi e popă. Surâde din nou pe
întuneric. Acum, popilor, păzea!
 Totuşi, o decepţie. Se aştepta nelămurit la o iniţiere anume. O dată
terminată liturghia, episcopul ar fi urmat să-l cheme în faţa lui, cu ochii
legaţi, într-un colţ retras, o cavernă poate sau o capelă subterană şi ar fi
urmat să-i spună:
— De acum faci parte din comunitatea noastră şi ai acces la
cunoaşterea adevăratelor noastre mistere.
Pe urmă i-ar fi arătat alte cărţi sfinte în afara Bibliei, alte obiecte
de cult, l-ar fi învăţat o altă liturghie, mai eficientă, poate criminală, cu
rădăcini mai adânci, poate până la tainele orfice, până la miturile secrete
ale lui Attis sau Baal.
— Sângele lui Hristos. Cu toţii vorbesc toată vremea de sânge.
Trebuie să fie sânge pe undeva.
Grigori se gândeşte la sângele proaspăt al unui copil nou născut,
poate circumcis.
Sau poate episcopul, cu un surâs voltairian, i-ar fi vorbit astfel:
— Dragul meu, trebuie să te dezveţi să mai crezi ce ai crezut până
acum. Dumnezeu nu există, crede-mă pe mine, sunt expert. Liturghia e o
farsă. Sfintele taine sunt nişte capcane pentru proşti. Nici un preot nu
crede în Dumnezeu, dar noi trăim foarte bine, îţi spun eu, de pe urma
credulităţii credincioşilor.
Şi încă în şoaptă:
— Ai ajuns preot, eşti al nostru. Acum faci parte dintr-o mare
conspiraţie pentru a răsturna regimul comunist şi a stabili supremaţia
Bisericii. Misiunea ta. Corespondenţa ta. Reţeaua ta.
Nu s-a schimbat nimic din toate acestea.
Doi diaconi, unul burtos şi un tânăr herculean, i-au pus mâna pe
umăr şi l-au împins să se învârtească în jurul altarului sub ochiul
lăcrămos al episcopului, aşezat în jilţul său. Grigori a sărutat de câte trei
ori cele patru colţuri ale altarului şi veşmintele episcopului. Această
cursă gâfâitoare simboliza disponibilitatea lui în slujba Domnului şi
Grigori era emoţionat. Se învârtea ca o sfârlează, întâlnea ochii apoşi şi
înduioşaţi ai superiorului său (nici o asemănare cu Gruzcik), avea grijă
să nu calce pe odăjdiile prea lungi. Avea senzaţia că i se aplică un
tratament şi onorific şi umilitor, foarte vechi şi foarte misterios.
Îi lipsea ceva: dragostea supusă, pe care o simbolizau aceste
săruturi. Sigur, bătrânul acela aurit care-l binecuvânta nu însemna
nimic pentru el. Nu era în bătrânul acesta nici o mândrie, nici o
rezistenţă, nici un schelet cu şira spinării. Era bănuit de a fi de
convenienţă cu regimul şi se spunea că nici nu ţinea posturile aşa cum
ar fi trebuit. Însă îl privea pe Grigori cu un aer înduioşat. Grigori detesta
înduioşarea.
În timp ce viitorul preot se învârtea în jurul altarului, corul cânta
la început „Sfinţii martiri, voi care aţi suferit atâtea suferinţe şi aţi fost
încununaţi, rugaţi-vă Domnului ca sufletele noastre să fie mântuite”.
Această rugăciune însemna că sfinţii martiri ar fi trebuit să-l ajute pe
Grigori să înainteze pe calea renunţării şi a fermităţii, şi el se alătura
acestei rugi cu tot devotamentul pe care-l purta serviciilor secrete. Pe
urmă corul cântă: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, laudă
apostolilor şi bucurie martirilor care au mărturisit Treimea Una şi
Nedespărţită”. Grigori ştia că acest cântec îl alătura celorlalţi aleşi şi se
bucura, căci se gândise totdeauna că aleşii formau un ţel de societate
secretă. În sfârşit corul cântă: „Isaia dănţuieşte! O Fecioară a născut un
prunc şi numele lui e Emanuel”. Grigori s-ar fi cuvenit să conchidă că
fundamentul însuşi al sacerdoţiului său era Întruparea lui Hristos, dar
se rătăcea în asemenea consideraţii teologice.
Momentul crucial se apropia. Grigori îşi lăsă amândoi genunchii la
pământ (nu îngenunchease decât cu un picior când fusese făcut diacon)
pentru a arăta că, de data aceasta, accepta pe umerii săi povara cea mai
grea. Pe urmă îşi aşeză braţele în cruce pe altar în semn de supunere
desăvârşită şi-şi abandonă şi capul în aşteptarea Duhului Sfânt. Îl
străbătu un fior. Şi dacă într-adevăr Duhul avea să pogoare asupra lui?
Dacă în câteva secunde avea să se ridice în picioare crezând?
— Nu, se gândi fără să-şi dea seama de absurdul gândului, Hristos
n-are să-mi joace o asemenea festă.
Încet, bătrânul episcop, cu un ochi plângându-i, se ridică din
strana lui, lăsă să cadă marginea odăjdiilor episcopale peste capul lui
Grigori, făcu de trei ori asupra lui semnul crucii („Crucea, crucea, mereu
crucea, crucea este un instrument de tortură, tortura – la asta mă pricep
– o, da! dar de la capătul celălalt al manevrării”, se gândea Grigori cu o
fervoare nedesluşită), pe urmă îi atinse fruntea cu mâna lui aspră ca un
pergament. În sfârşit, cu voce caraghioasă şi parcă înecată în plâns,
psalmodie:
— Harul dumnezeiesc care vindecă relele şi care umple toate
golurile îl ordonă preot pe piosul diacon Grigori, rugămu-ne că harul
Duhului prea sfânt să pogoare asupra lui.
— Kyrie eleison, tună corul.
Şi Grigori se gândi la femeia sa, care, în primul rând al
credincioşilor, îmbrăcată într-o rochie mov, prost croită din cea a unei
mătuşi defuncte, repetă cu încrederea devoţiunii:
— Doamne miluieşte.
Grigori se ridică în picioare preot.
Atunci mâinile episcopale, cu falange roz şi noduroase, îi întinseră
lui Grigori veşmintele potrivite noii sale funcţii şi patrafirul sfânt fără de
care nu avea dreptul să oficieze, în vreme ce buzele episcopale, supte şi
fără încetare agitate de o mişcare lăuntrică asemenea celei a
rozătoarelor, i se lipeau de obraz. Ceilalţi preoţi, diaconii, corul cântau:
— Axios, axios!
 Un surâs palid străbătu chipul istovit al lui Grigori. „Da, sunt
demn de serviciul meu, demn de Gruzcik, demn de misiunea ce mi-a fost
încredinţată”. Surâsul acesta îi dădu un aer cu totul mistic.
I se făcea semn să se apropie de Sfintele Taine. Înainta triumfător.
În timp ce primea pâinea şi vinul, episcopul cânta tremurător cu o voce
emoţionată:
— Primeşte acest dar şi păstrează-l neatins până la ultima ta
suflare, căci ţi se va cere socoteală deci la a doua şi înfricoşata venire a
Domnului Nostru, Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos. Grigori crezu
că vede, spre marea sa surpriză în ochii episcopului care erau uşor
încrucişaţi, o expresie tainică şi ameninţătoare. Cuvântul „ţi se va cere
socoteală” care în limba sacră însemna acelaşi lucru cu „vei fi tras la
răspundere” produse asupra lui Grigori o impresie ciudată şi oribilă. O
clipă se crezu demascat, gol, sabia Arhanghelului îi arse ochii. În clipa
următoare îşi revenise şi săruta cu evlavie mina episcopului care plângea
pe o parte.
Acum, întins în întuneric, îşi amintea ieşirea din Biserică, în
sutană, cu crucea acum la gât, Aliona alături de el, la o jumătate de pas
în urmă, agasantă, se gândea el, de servilitate. S-a oprit o clipă în
pridvorul Bisericii şi a privit cerul cu nori scămoşaţi, casele înalte
leproase, strada însufleţită cu urâţenia şi eficacitatea ei modernă.
Decepţie şi uşurare. Nimic nu se schimbase de la punerea mâinilor,
culoarea aerului nu se schimbase. Ceremonia de adineauri nu fusese
decât o comedie cu revărsare de ornamente ţipătoare, şi de asemenea o
etapă în împlinirea sarcinii sale. În două zile, o obscură secretară la
serviciul secret avea să adauge pe fişa lui Grigori o decoraţie pe care el
nu avea să o poarte decât peste 17 ani.
Candelă arde. Aliona respiră liniştit. În spatele paravanului, soacra
lui Grigori – a binecuvântat-o adineauri cu onctuozitate – sforăie. Sforăie
încetişor, cu modulaţii umile, nu trâmbiţează orgolioasă, cum fac alţii.
Sforăie cu devoţiune. În umbră, Grigori surâde, dezgolindu-şi toţi dinţii.
— Sunt preot, se gândeşte el, şi asta implică o serie de funcţii
distincte. Am să am, începând din acest moment, relaţii speciale cu
Dumnezeu, cu superiorii mei, cu tovarăşii mei, cu enoriaşii mei. Va
trebui să dau ascultare, să celebrez, să dau învăţături şi ajutor. Va
trebui de asemenea să rezist pasiv regimului. Nu mai am voie să dau
pumni acum când sunt sfinţit. Am să îndur toate umilinţele cu
supunerea care i se cuvine agentului în misiune. Am să-mi primesc
răsplata mai târziu, peste 17 ani. Regimul are vreme. În ce-i priveşte pe
superiorii mei, disciplina militară, e totul; ei n-au să se plângă de mine.
Eu sunt obişnuit. Asta n-are să mă împiedice să-mi ţin fişele la zi.
Trebuie să mă aranjez să fac carieră ca duhovnic de episcopi; severitate
respectuoasă. Ai să faci opt zile de penitenţă, tovarăşe episcop. Are să le
placă aşa ceva. Bun. Cu tovarăşii, acelaşi sistem. Camaraderie şi fişierul
la zi. Toată lumea ştie că am făcut războiul. Să joc şi partea
centurionului. Asta e destul de la modă printre scumpii noştri popi.
Acum, enoriaşii. Să-mi fac datoria potrivit funcţiei mele. Simplu. O să
vedem noi ce aşteaptă ei de la mine: să-mi joc partea mea de joc. Să joc
totdeauna ce-mi cere celălalt, să nu opun nici o rezistenţă. Să fiu ca apa
în mâinile duşmanilor, fluid, repede risipindu-mă: ăsta e abecedarul
agentului în misiune. Să te supui total, înseamnă şi evadezi cu totul. Nici
o problemă. În ce priveşte legătura cu Dumnezeu, cu ce numesc ei a fi
Dumnezeu, n-am decât să mă refer la instrucţiile privind antrenamentul
pentru falsele legături telefonice. Formezi un număr inexistent, asculţi
discul care-ţi repetă la nesfârşit: „Nu există numărul pe care l-aţi
format”, şi tu vorbeşti închipuindu-ţi de fiecare dată că celălalt îţi
răspunde şi tu dându-i replica pe cât se poate mai puţin precis. Am să
stau la capătul de aici al firului. La celălalt capăt, nimeni. Am să vorbesc
în microfon şi am să-mi aud propria răsuflare în membrana receptorului.
Să nu exagerez. Asta-i tot.
Programul a fost fixat acum. În ce priveşte detaliile are să vadă de
la o zi la alta. Soacra sforăie mai departe. Aliona respiră adânc, liniştită.
Candelă, aşezata pe marginea etajerei care iese în afară în colţul
bufetului se răsfrânge în uşile de acaju, senină, tainică. Grigori îi arată
dinţii în rânjetul lui în vreme ce-şi mângâie barba. Trupul lui destins şi-a
relaxat acum vigilenţa.
Grigori doarme, adică? Nici el nu ştie. Poate că bufetul nu a fost
închis bine. Încet, cu un scârţâit aproape imperceptibil, cele două uşi se
desprind una dintr-altă, ca două buze verticale, se depărtează încet, se
întredeschid asemenea unei stridii, înaintează în întunericul camerei,
resping în faţa lor aerul, scârţâie, îşi opresc o clipă mişcarea, o reiau, şi
în sfârşit, ca două mâini care se desprind una dintr-altă, oferindu-şi
palmele treptat, îşi arată faţa interioară, peste care arginturile şi aurul
prind numaidecât puţina lumină răspândită prin încăpere. Chipurile şi
mâinile sfinţilor nu sunt acum decât pete negre; veşmintele lor doar
răsfrângeri. Bufetul întreg seamănă cu o gură care va începe să
vorbească.
Actul IV.
Mi s-a întâmplat să ţin o dată în mina patru cărţulii, patru volume
de amintiri ale cuiva, şi ştiu că am fost emoţionat; toată viaţa autorului,
de la primul ţipăt la ultimul suspin, era acolo între cartoanele coperţilor.
Eu, în ce mă priveşte, nu pot s-o fac în patru volume, eu trebuie să mă
povestesc pe câteva foi. Să trec totul sub compresor, să vâr totul în
hârtie, ca la seminar, când încercam prosternându-ne să intrăm în
pământ. Dar în realitate, cu cât trăieşti mai mult cu atât ai mai puţin de
povestit. Cei 17 ani care-au rămas. Cele vreo nouă sute de ori când m-
am jucat să transform pâinea în carne, vinul în sânge. 1328 de file roze
de informaţii. Ce prostie. Să mântui sufletele e până la urmă o rutină,
ateii n-au să înţeleagă asta niciodată. Să te joci de-a treaba asta e ceva
de zi cu zi, mai minuţios, poate. Totuşi, am avut şi eu sclipirile mele.
Îndată ce am fost uns preot mi s-a dat o parohie în provincie. M-
am dus plin de entuziasm şi m-am consacrat sacerdoţiului în cele mai
entuziaste stări de spirit. Propaganda noastră antireligioasă care face o
operă omenească atât de utilă – aş spune chiar indispensabilă – face
totuşi erori grosolane care dăunează cauzei umanismului ateu, mai
degrabă decât să-i slujească De exemplu, se obişnuieşte să se spună că
preoţii încasează lefuri nemaipomenite. Dar fiscul le ia 87% şi vă asigur,
tovarăşe profesor, că viaţa mea era, dacă e să vorbim de lux, cam ca cea
a lui Ioan Botezătorul în pustie.
Ciudat, această situaţie nu făcea decât să-mi întărească vocaţia.
Am făcut ordine într-o parohie părăginita, am celebrat slujbele tolerate
ca şi cele interzise; să vă mărturisesc? Am contravenit legislaţiei noastre
atât de înţelepte făcându-le vizite bolnavilor acasă la ei sau bătrânilor
care cereau mângâierile pe care eu aveam puterea să le dau. O problemă
de conştiinţă s-a pus totuşi pentru mine – în ciuda amorţelii mele
intelectuale de atunci a acelei osificări care îmi cuprinsese simţul moral
pietrificat de învăţătura creştină. Trebuia oare, conform legislaţiei în
vigoare, să refuz lecţiile de religie tuturor minorilor? Trebuia dimpotrivă,
conform uzanţelor creştineşti, să profit de inocenţa copiilor pentru a le
îndopa imaginaţia cu concepţii clericale?
Exact. Am cerut în sensul acesta instrucţiuni scrise de la şefii mei.
Eu cunoşteam bine procedeele regimului: punctul acesta, socotit că
foarte important, ar fi fost primul căruia mi s-ar fi făcut reproşuri dacă s-
ar fi urmărit minimalizarea meritelor mele, şi asta indiferent de ce linie
de conduită aş fi urmat. La vremea aceea serviciul începuse să
şchioapete. Gruzcik, dacă nu mă înşel, era atacat din plin şi-şi pierdea
autonomia care i se acordase în mare măsură mai înainte. O nouă clasă
de oameni sosea la putere. Am primit deci instrucţiuni contradictorii.
Nici chiar asupra propriilor sale servicii secrete, pe care le iubise
cu toată pasiunea, popa Grigori nu-şi mai face acum iluzii. Îşi aminteşte
de mesajul lapidar al lui Gruzcik: „Nu faci omletă fără să spargi ouăle.
Evanghelizează cât poţi. Cu atât mai rău pentru ţânci. Pentru tine,
misiunea înainte de toate”.
Îşi aminteşte şi de explicaţiile doctrinale ale „consilierului politic”:
„Bineînţeles, e inadmisibil ca viitorul ideologic al tineretului ţării noastre
să fie periclitat de un zel excesiv desfăşurat în executarea unei sarcini
izolate. Anumite rele sunt necesare, dar trebuie reduse la minim. Astfel,
vă este permis, chiar dacă nu şi recomandat, să acordaţi împărtăşania
unor copii mici; vă este formal interzis să le transmiteţi învăţături de
orice fel. Trebuie că actele rituale pe care aţi fi pus în situaţia să le
îndepliniţi să le apară lor ca fiind absurde îndată ce li se va dezvolta
inteligenţa, moment în care propagandiştii noştri vor lua legătura cu ei.”.
 Am fost convins că pactizez cu Dumnezeu şi cu diavolul, adică să
nu-i învăţ decât pe copiii ai căror părinţi se arătau cei mai insistenţi, cei
mai decişi să sacrifice totul – chiar şi viitorul copilului lor – erorii în care
ei persistau.
Şi de fiecare dată, câte o mică fişă.
Copiii.
Copiii au în Evanghelie un loc aparte. Ei au dreptul la şi mai multă
iubire şi simpatie chiar decât păcătoasele, centurionii şi fariseii.
Grigori n-a avut copii. Dumnezeu nu i-a binecuvântat căsătoria.
Trebuie spus că în primii doi ani Grigori s-a străduit din răsputeri. Pe
urmă, odată cu înlocuirea lui Gruzcik şi enorma decepţie care a urmat,
s-a lăsat pe tân-jeală. Ar fi putut avea copii. Zeci de copii, ca popii
seculari, însă îngeraşii din lacul berzelor au refuzat să vină şi la el. Au
rămas, înfriguraţi în acea ţară a nimănui, a limburilor, aşteptând un alt
tătic. Regrete? Nu, bineînţeles. Avea să-i fie şi aşa destul de greu să se
despartă de Aliona. De altfel, la ce bun să aibă copii într-un regim ingrat
care, ca răsplată a unei misiuni de douăzeci de ani, îţi oferă o catedră de
ateism? Amărăciune, totuşi. La patruzeci şi cinci de ani cine n-are copii
nu e un bărbat adevărat, ca şi cel care n-are femeie la douăzeci.
— Firea omenească nu s-a schimbat de la instaurarea
socialismului mai mult de la venirea lui Iisus, spune Grigori, nu fără
sarcasm.
Grigori a citit mult de zece ani încoace, autori gravi şi plini de
amărăciune; dar şi umorişti. A îndurat toate decepţiile tot mai amare ale
preotului şi ale agentului în misiune, ceea ce e mult pentru un singur
om. A îmbătrânit. Începe să sufere de reumatism şi devine mizantrop.
Degeaba îşi spune că odată ce-şi va rade barba va redeveni locotenentul
de viitor care era acum douăzeci de ani, asta nici măcar nu-l mai face să
rânjească. Când se uită în oglindă, îşi găseşte deopotrivă aerul furiş al
preotului de tară tradiţional din comediile socialiste şi o asemănare cu
bunicul său, care a fost nobil de tară. Ciudat. În realitate, Grigori nu are
aerul acesta prefăcut şi furiş decât în faţa oglinzii, omul regimului care-l
cercetează cu privire de popă. Când vine cineva să-l vadă, ia uneori
aspectul unui câine bătut şi gata să mârâie, dar de cele mai multe ori
este un personaj plin de bunăvoinţă şi cu autoritate, ca o umbră din ceea
ce proştii ar numi o atitudine paternă.
— Nişte copii.
Nici ai lui şi nici ai altora. Copiii, cu încrederea lor indiscretă, îl fac
să-i fie frică. Nu-i plac copiii; nu-i place să-i înşele pe copii. Când dă
împărtăşania şi când linguriţa de aur intră în gura fără dinţi a unui ţânc
cu ochi misterioşi, Grigori simte totdeauna o senzaţie de enervare extrem
de violentă. Aproape că-i ia la insulte pe părinţi:
 — Ştiţi ce faceţi? De ce vă lăsaţi progenitura pe mâna minciunii?
Eu sunt minciuna, se gândeşte el de multe ori, cu la fel de multă
solemnitate că şi Hristos spunând: „Eu sunt adevărul”.
Îi vine uneori să urle în biserică, mai tare decât corul care zbiară
hieratic în colţul lui. Să urle:
— Nu lăsaţi copii să vină la mine!
Nu urlă şi dă mai departe împărtăşania, şi murmură uneori la
urechea unei mame sfâşiate care face parte din tineretul comunist:
— Adu-l pe micul Vasia mai des. Trebuie ca mirosul de tămâie să
ajungă să-i fie cunoscut înainte de cel al binelui şi al răului.
Astfel că joacă şi rolul lui Hristos şi pe cel al serviciilor secrete în
acelaşi timp, căci Vasia va fi un copil religios, însă îndoielile se vor naşte
în sufletul mamei văzând preotul acesta folosind argumentele pe care
propagandiştii atei i le-au suflat dinainte.
— Eu merg pe sârmă întinsă aşa cum Hristos mergea pe ape.
Mă grăbesc să vă spun că în parohia mea ca şi în cele următoare –
am avut patru cu totul, corespunzând cu înaintarea mea rapidă în
ierarhia Bisericii – cei mai mulţi dintre enoriaşii mei erau bătrâni şi mai
ales femei Fără îndoială, obscurantismul epocilor precedente, unde
femeia era analfabetă şi desconsiderată, explică această slăbiciune a
surorilor noastre care, acum, au ajuns egale cu noi, căci ele au pătruns
chiar şi în cosmos.
Cretinisme. Sigur, femeia e sclavă. Or, religia creştină fiind o religie
de sclavi, cum zice Engels.
La început, Grigori îi gonea pe bigoţi, pe acele broaşte ale
agheasmatarului care dădeau fuga la biserică înainte de slujbă, care
ieşeau din biserică cu regret, care încercau să se dea pe lângă el să-i mai
binecuvânteze o dată, el care stă şi ascultă cu ceasurile păcate fără
importanţă.
— Nu! tună el la predici; creştinismul nu trebuie să fie o religie a
femeiuştilor, a babalâcilor, a slăbănogilor! Ce sunt bătrânii? Nişte morţi
latenţi. Şi s-a spus în Scriptură: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”. Ne
trebuie o forţă tânăra şi nouă, capabilă de sacrificii şi de fapte mari.
Refuza să le binecuvânteze pe babele care-şi întindeau spre el
mâinile tremurătoare, împreunate, mult prea des:
— Pleacă, ţi-am dat binecuvântarea azi-dimineaţă.
Le încredinţa bărbaţilor sarcina de a stinge luminările pe sfârşite.
Nu-i dădea voie decât Alionei să aranjeze florile aduse la biserică pe cele
ce le aduceau le-ar fi vrut puse în faţa unei icoane anume şi nu a alteia.
— Fără favoritisme, mormăia. Alexandru e băiat frumos, nu zic nu,
dar ăsta nu-i un motiv ca să-l lăsăm pe Akakie fără flori.
Oricât de jignitoare îi era atitudinea – se străduia să găsească
penitenţe penibile sau ridicole pentru cele mai bigote dintre enoriaşele lui
– era tot mai popular printre ele. Dacă nu aveau faţă de el tandreţea pe
care o simţiseră pentru predecesorii lui, se temeau de el şi sentimentul
acesta de frică le plăcea:
— Ăsta, şuşoteau ele, e preot adevărat.
Înţelegeau prin asta un preot cum trebuie, un adevărat slujitor al
lui Hristos. Şi unele adăugau, gândindu-se la originea lui, pe care i-o
ghiceau, oricât ar fi avut el grijă să o ascundă:
— E un stăpân.
Şi cu sărmanii lor ochi plângând de pe urma severităţii lui, ele
începeau treptat să-l adore.
În ce-l priveşte, ura asta a lui pierea treptat. Începea să
binecuvânteze maşinal, ca cei mai mulţi dintre confraţii lui, şi nu se mai
enerva. Spunea: „haremul meu de nebune” sau „batalionul meu de
ţicnite” cu o tandreţe abia ascunsă, Îi plăcea să le găsească acolo în faţă,
gata să fie dispreţuite şi să mai spună şi mulţumesc. Aveau de asemenea
uneori nişte devotamente imprevizibile care emoţionau soldatul din el, şi
atunci recunoştea ipocrit: „Caritatea este forţa celor slabi, aşa cum este
slăbiciunea celor puternici”.
Cât despre meschinăriile, josniciile lor care l-ar fi putut scandaliza
pe un preot convins, pe el îl făceau să rânjească. Doar, cu un fel de
satisfacţie, confirmându-i eşecul grandios al moralei creştine.
De altfel, broaşte de agheasmatar, morală creştină, ce importanţă
aveau toate acestea? Iisus avusese dreptate să-i trimită pe toţi moraliştii
care veneau să-l bată la cap, direct la decalog. Comuniştii au şi ei
dreptate: morala creştină nu ar putea aduce nimic din ce n-ar aduce
comunismul. Fericitul Augustin ştia asta: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Decât,
bineînţeles, dacă iubeşti cu adevărat, capcana iubirii se închide peste
tine şi n-ai să mai fii disponibil pentru rău. Voltairienii sunt nişte
imbecili, care ar vrea să păstreze creştinismul pentru plebe, ca s-o poată
ţine în chingi. Ce farsă! Stupefiant, religia, e de fapt un excitant!
„Şi cu atât mai rău dacă sunt marxist în spirit şi nu în literă, ca să
reluăm vibranta formulă a tovarăşului Sfânt Pavel”.
Acestea fiind spuse cred, tovarăşe Dobermann, că în cursul celor
şaptesprezece ani ai mei de preoţie, am fost ceea ce se cheamă un preot
bun.
Încercam pur şi simplu să-i pun pe credincioşii mei în legătură
imediată cu Dumnezeu, aşa cum erau ei, şi nu după o perioadă de
abrutizare sentimentală prealabilă. Am fost totdeauna impresionat de
procedeele de propagandă ale lui Iisus din Evanghelie. Spre deosebire de
activiştii noştri, el îşi recruta adepţii întâi şi îi instruia apoi, ca şi când s-
ar fi aflat încă de pe atunci în teritoriul cucerit. Specialiştii noştri cei mai
buni ai războiului subversiv nu ar fi capabili de o asemenea virtuozitate.
Luându-i cu el, nu căuta nici să le stârnească mânia împotriva unui
opresor sau a unui duşman, nici aviditatea pentru vreo recompensă
oarecare, ci doar să le câştige adeziunea totală. Metoda să era opusul
celei pe care Biserica însăşi o foloseşte uneori şi care aminteşte de
tactica unora dintre societăţile de asigurări occidentale, Iisus cerea totul
imediat; tot aşa acţionam şi eu cu clienţii mei şi trebuie să vă
mărturisesc, tovarăşe profesor, că, cu toată activitatea desfăşurată de
catedrele noastre de ateism, în ţara noastră ajunge în continuare să ceri
ca să obţii ce ai cerut. Mă mir chiar să văd dificultăţile pe care le
întâmpină Partidul – deşi ceea ce cere el e atât de conform cu însăşi
raţiunea – şi căruia majoritatea oamenilor nu-i cedează nimic decât cu
regret. În ce mă priveşte, mie totdeauna lucrurile mi-au mers foarte uşor
în privinţa aceasta.
Grigori se opreşte din scris şi-şi priveşte hârtia liniata, cenuşie,
acoperită pe jumătate cu scrisul lui mare, negru, aplecat într-o parte; o
priveşte cu un fel de ostilitate amicală. Oare în câteva minute are să-şi
semneze actul de eliberare sau arc să subscrie la o servitudine
definitivă? Tovarăşul Dobermann va înţelege ceva din minciunile astea
savante pe care are să le citească în seara asta sau mâine dimineaţă?
Cum se face că, vorbind despre trecut şi la trecut, a împins de acum în
această porţiune a timpului ceea ce e încă prezent? Grigori îşi ridică
acum capul, priveşte în jur. Se aştepta aproape să vadă un alt decor,
pentru o altă comedie. Nu. Hârtia pictată de pe pereţi e tot murdară şi
cârpita; icoană pâlpâie mai departe în colţul său, luminată palid de
candelă; fotografiile părinţilor Alionei sunt tot acolo; Aliona, ea însăşi, şi-
a luat iarăşi ciorapii de cârpit, aşezată pe pat, tăcută şi incorporată
parcă, în ciuda trupului ei acum greoi chiar dacă osos, pe care anii l-au
făcut să pară dizgraţios; mâinile lui Grigori aşezate pe hârtie, mâinile
astea mari, păroase, făcute să răsucească, să construiască, să izbească,
ies din mânecile unei sutane uzate care aproape că nu mai e neagră de
cât de mult a fost purtată. Trecutul e tot prezent chiar dacă a fost
revocat. Grigori simte şi dezgust, ca şi când ar trebui să poarte o cămaşă
murdară încă o zi, şi uşurare, ca şi când, într-o dimineaţă, şi-ar fi permis
să mai adaste cinci minute mai mult într-un pat răvăşit dar cald de la
căldura trupurilor.
Atunci Grigori se gândeşte la parohia lui. Mâine parohia nu are să
mai aibe stăpân. Se gândeşte la parohie aşa cum, acum douăzeci de ani,
se gândea la secţia să de la serviciu. „Oamenii mei”. Se îndreptă imediat,
cu răutate: Femeile mele, mai exact„. Dar nu aşa. Om – trebuie luat aici
în sensul cel mai elevat. Sufletele mele. Femeile astea sunt şi ele oameni.
De altfel, sunt şi masculi. Mulţi bărbaţi. Mai mult decât în parohiile
învecinate. Au fost seduşi de siguranţa în autoritatea lui, de
devotamentul constant şi mut al parohului lor. Grigori nu are nimic din
popii care fac fraze onctuoase sau tunătoare. Este un om de acţiune
care-şi face silitor acţiunea sa divină aşa cum alţii fac bare de metal sau
împing din greu tractoarele lor şchioape. Lui Grigori nu-i e frică nici să
blameze, nici să laude; nu se supără când e deranjat; e mulţumit dacă e
plătit, dar nu cere nimic; nu-şi cere iertare că exista sau că e aşa cum e;
reprezintă, în vremurile astea de spaimă, o certitudine. „Atâta vreme cât
comandantul Cutare e aici, nu ni se poate întâmpla nimic”, mormăie
soldaţii din anumite batalioane privilegiate. Aşa şi oamenii lui Grigori. Cu
un astfel de popă nu te temi nici de Dumnezeu, nici de dracu'.
Grigori nu a tergiversat niciodată; în orice situaţie el impune o
soluţie după ce a cântărit argumentele pro şi contra, fără să se teamă că
a fost văzut că şovăie. E un stil care insuflă încredere. Grigori a refăcut
căsnicii tulburate de neînţelegere; i-a despărţit pe alţii, cu autoritate,
pentru că nu socotea că asemenea căsătorii mai puteau dura. A readus
câţiva tineri pe drumul cel bun, punându-le în suflet acea exaltare dură
pe care ei o cereau în zadar regimului birocratic. I-a împăcat pe unii
părinţi cu copiii lor. Mai ales a ajutat un mare număr de oameni să
îndure nedreptăţile pe care le sufereau. Aceştia, cei care veniseră să-l
caute pe ascuns, îi păstrează o recunoştinţă pe care n-au s-o uite
niciodată orice s-ar întâmpla.
— Eu, părinte, dacă nu eraţi dumneavoastră, eu îi tăiam gâtu' lu'
socru-meu.
— Eu îl snopeam pe miliţian.
— Uite, eu am pus la loc banii în casă.
— Eu am rămas la al meu pentru copii.
Grigori surâse, mândru, sarcastic, rău, înduioşat: „Sufletele mele”.
Toate vieţile astea care poartă urmele faptelor lui.
„Nici o legătură, se gândeşte el, nu are nici o legătură cu preoţia
mea. Toate chestiile astea, chiaburii, strămoşii mei le făceau la fel de
bine ca mine, mai bine, pentru că ei aveau şi măciuca să-i ajute”.
Simte vreo mulţumire la gândul acestor câtorva zeci de fiinţe care
au să-l binecuvânteze încă sau au să-l renege – şi când el are să fie
profesor de ateism? Ridică din umeri.
Toate astea, Grigori ştie acum foarte bine, nu au nici o importanţă.
„Am fost un preot bun?” pentru el înseamnă „Am dus bine la capăt
sarcina mea?”. Sarcina: să fie un preot bun. Un preot bun nu se
limitează la a face nişte servicii mărunte aproapelui său. Un preot bun
nu e un cercetaş. Un preot bun e un sfânt.
„Sunt cu oare un sfânt? se întreabă Grigori, aproape fără să mai
facă grimasă”.
Propriu unui sfânt, îşi închipuie proştii, este să reziste ispitelor. Şi
atunci, întorcându-se spre aceşti 17 ani de viaţă pe care a sfârşit prin a-i
trăi, Grigori se întreabă: „Am avut eu ispite?”.
Da, sigur, dar nu ispite vulgare. Grigori a ţinut postul când trebuia
şi a trimis-o la dracu' cu o mânie sinceră pe Doamnă cu braţele ei
frumoase de culoarea laptelui: „Am eu alte treburi decât să-mi pierd
vremea cu voi, caprelor pofticioase!”.
 Altceva de făcut? Fără îndoială: parohia şi fişierul îl ţineau toată
vremea ocupat.
Violenţa asta e o ispită comună, dar care pe el îl încerca mai
profund. I-ar fi snopit în bătaie cu plăcere pe unii din enoriaşii lui în loc
să le dea iertarea sau să le impună atâtea rugăciuni sau atâtea mătănii.
Incidentul semnificativ a fost cel al epitropului, agent al regimului pe
care îl slujea şi Grigori. Dar ce agent! Individ sordid, josnic, încercând să
înfometeze parohia, fără să se expună el însuşi nici unui risc. Cu el,
Grigori a căzut cu bucurie în ispită şi cedând ispitei a slujit biserica;
satisfacţia era triplă şi paradoxală. Şi-o aminteşte şi acum cu o bucurie
feroce.
Epitropul, un mic birocrat cu costum în dungi, bine încheiat,
venise într-o seară să-i reproşeze că botezase un copil fără ca tatăl să-i fi
făcut declaraţie la asociaţia de cult.
— Înţelegeţi, părinte, că lucrurile astea nu mai pot să dureze aşa.
Legea e, cum s-ar spune, lege. Trebuie respectată. Eu sunt răspunzător
de ceea ce se petrece la noi, bunul Dumnezeu este bunul Dumnezeu, dar
regulamentul e făcut pentru toată lumea. Înţelegeţi şi dumneavoastră,
părintele, că dacă vă luaţi prea multe libertăţi, noi n-o să mai putem, ca
să zicem aşa, să vă mai ţinem în serviciul nostru. Căci, în sfârşit, de ce
să nu le spunem lucrurilor aşa cum sunt? Dacă botezaţi, dacă
înmormântaţi, dacă îi căsătoriţi, dacă spuneţi liturghia, o faceţi pentru
noi, aceştia care vă plătim. Noi suntem, ca să zicem aşa, patronii
dumneavoastră şi ca atare putem să vă obligăm să respectaţi legile.
Acum, dacă legile astea nu vă plac şi dacă sunteţi un duşman al
regimului, vă daţi seama că datoria noastră de patrioţi ne impune să
dăm socoteala celor în drept. L-aţi botezat pe micuţul lui Vasilici şi mi-aţi
ascuns asta pentru că Vasilici este subdirectorul uzinei şi el îşi ascunde
credinţa în Dumnezeu. Dar asta nu l-a împiedicat să vă plătească! Banii
ăştia, banii lui Vasilici, sunt aici în buzunarul dumneavoastră, părintele.
Dar dumneavoastră n-aveţi intenţia să-i declaraţi la fisc, nu-i aşa? Cu
alte cuvinte uite-l pe marele Vasilici care se pregăteşte să înşele Partidul
– ştiu că a făcut cerere să fie primit în Partid – în vreme ce părintele
Grigori e pe cale să înşele fiscul? Plescăia din limbă cu un aer
reprobator, cu ochii mereu într-alta parte, aşa că Grigori nu-i vedea
decât albul pupilelor, într-un colţ al camerei, aşezată pe pat, aplecată
peste lucrul ci de mină, Aliona, de obicei imaterială, devenise ciudat de
reală. Deasupra capului ei licărea candela, icoana strălucea stins.
Grigori simte una din furiile lui bune, vechi, milităreşti, care-i urcă din
măruntaie până în vârful degetelor. E aşezat, aplecat înainte, cu coatele
pe genunchi, în fata epitropului. Lasă să se aşeze o pauză apăsătoare şi
ochii lui duri fixează ţinta ochii albi ai epitropului. Deodată, se ridică în
picioare, cu sutana lui neagră, îndesată şi bărboasa parcă. Epitropul
tresare. Aliona în colţul ei s-a strâns toată, ca şi când s-ar pregăti să facă
un salt în apă. Aşteaptă.
Grigori s-a întors la icoană înfiorat de plăcere la gândul că are să
joace un rol îndrăzneţ şi greu.
— Dumnezeu mă vede, rosteşte el cu vocea solemnă,
desfăşurându-şi încet fraza; şi el vede că indignarea pe care o simt eu în
faţa nedreptăţii nu se deosebeşte de cea care a simţit-o el însuşi în faţa
negustorilor din templu. Epitropu-le, datorez sufletului tău nemuritor
singurul tratament pe care inima ta împietrită este în stare să-l
înţeleagă.
Încă întors spre icoană. Grigori îşi face cruce cu un gest larg şi
pios. Joacă comedia, sigur, dar se gândeşte de asemenea, şi cu pasiune,
la sfinţii violenţi, la Alexandru şi Vladimir.
Aliona se face şi mai mică. Mai grea, mai densă. Epitropul se trage
tot mai îndărăt pe scaunul lui, bate din pleoape, cu ochii tot întorşi într-
o parte, gângăveşte, lasă bale. Cu mâna stânga Grigori îl înşfacă de
gulerul cămăşii şi de nodul cravatei, strângând totul în pumn, în aşa fel
că omuleţul a şi început să se gâtuie. Pe urmă, cu mâna dreaptă, fostul
ofiţer izbeşte metodic în mutra lividă, aşa cum izbea pe vremuri în mutra
tâmpa a vreunui recrut beat sau idiot.
Dar la drept vorbind, satisfacţia nu e aceeaşi, Grigori nu bate.
Aplică o corecţie.
Când cu efort se opreşte, epitropul se prăbuşeşte pe scaun, cu
gura căscată să poată să respire, cu degetul gros şi arătătorul apăsându-
şi nasul ca să-şi oprească sângele.
— Acum, spuse Grigori calm, cu vocea doar puţin răguşită de o
bucurie plăcută, dacă ai de gând să te apuci să povesteşti că l-am
botezat pe fiul lui Vasilici are să se afle că mi-ai promis că ai să-ţi ţii gura
dacă-am să-ţi dau bani.
Cât despre lecţia asta pe care ţi-am dat-o, n-ai decât să te lauzi cu
ea, mie n-are ce să-mi strice.
Epitropul se ridică clătinându-se, ţinându-se mereu de nas.
Ajunge la uşă, cu degetul întins spre duşumeaua nedată bine la rindea şi
spune, pe nas, umil:
— Părinte, iertaţi-mă. V-am făcut o pată mică, acolo.
E sânge.
Grigori îşi împreunează braţele şi, cu bunătate superioară,
răspunde:
— Ştergem noi. Mergi în pace, fiule.
Epitropul iese.
Aliona respiră în libertate. Grigori n-are să ştie niciodată ce
gândeşte ea. Ea nu se gândeşte la nimic. Ea nu judecă pe nimeni; cel
mai puţin pe bărbatul ei care e Mântuitorul ei. În realitate, ştie doar că el
s-a expus unui risc imens pentru binele parohiei şi că ea îl iubeşte, dacă
asta se poate, şi mai mult.
Grigori se îndreaptă spre masa de lemn vopsit pe care se găsesc
ligheanul şi ulciorul cu apă. Se spală pe mâini cu grijă, fără grabă.
Săpunul prost face totuşi clăbuc. Grigori se gândeşte: „N-am să-mi spăl
mâinile niciodată la uşile împărăteşti, în faţa credincioşilor reculeşi,
printre preoţii în straie aurite şi în cântarea corului”.
Cu mâinile bine şterse se instalează la cealaltă masă, cea care-i
slujeşte de birou şi, în greceşte şi în cifru, adaugă pe fişa lui Vasilici, pe
care scria deja „şi-a botezat copilul pe ascuns”, menţiunea „se pare că a
făcut cerere de intrare în partid” şi adaugă şi originea informaţiei.
Dar violenţa ca atare nu e o ispită care damnează. Ea nu exclude
puritatea. Deseori ea e chiar indisolubil legată de puritate. Înainte de a fi
mutat la serviciile de informaţii, pe vremea când mai sărea încă greoi, cu
puşca mitralieră sub braţ, în fundul unei tranşee pe care invadatorul o
sapa-se în pământul patriei, Grigori era un pur. Memoria lui îi
garantează asta. Ar fi putut să se împărtăşească. Iară blasfemie. Omora
dintr-un fel de furie plină de iubire şi nu din ură. Pe urmă mânia i-a
deviat.
De fapt, ca toţi agenţii speciali. Grigori nu a cunoscut niciodată
decât două ispite grave: cea leonină şi cea serpentină, excesul şi lipsa,
zelul şi oboseală; excesul ajungând până la paradoxul reversului complet
şi lipsa până la mâncărimea insuportabilă, vicioasă, care-l împinge pe
spion să se demaşte.
Prima ispită – cea magnifică, regească, cea care revine mereu în
pulsaţii, ca puseurile de febră – semăna cu o trădare faţă de serviciul
secret: era una, şi mai oribilă în realitate, faţă de Hristos.
— Ia te uită, îşi spune Grigori aplecat asupra scrisorii pentru
Dobermann; am pătruns totuşi îndeajuns de departe în religie ca să
înţeleg asta. Sunt mai aproape de ceea ce ei numesc Hristos, cel puţin
prin inteligenţă, decât o grămadă de cardinali, de papi sau decât
Constantin cel Mare.
Tentaţia magnifică, pe aceasta o simţea rareori, dar era arzătoare.
Când un tânăr viguros venea să-şi îngenunche trupul puternic în faţa lui
Grigori să se spovedească. Când, în cursul predicii, simţea că împărţea
un fel de fericire sau de virtute în rândurile unui public în care erau
mulţi bărbaţi, sau mai plini de fervoare decât de obicei. Când un
demnitar al regimului său din rândurile Partidului îl chemă în mare
secret şi-i propunea târgul lui Nichifor: „Protecţia mea pentru tine pe
lumea asta, aici; a ta pentru mine, în lumea cealaltă, dincolo”.
Prima dată ispita magnifică îl încercase într-o noapte de Paşti, în
capitală, scurtă vreme după ce fusese uns preot. Oficia împreună cu mai
mulţi alţi preoţi de la Patriarhie, într-una din puţinele catedrale rămase
deschise pentru cult. Liturghie pontificală. Mitropolitul era un bătrân
imens, slab, alb şi aurit, strălucind tot de pietre preţioase. Se ştia că
dormea într-un sicriu şi că se lăsa să moară de foame. Cum nu murea
totuşi destul de repede şi popularitatea nu înceta să-i crească, avea să fie
otrăvit în scurt timp. Liturghia celebrată de acest martir era înnobilată
dinainte. Slujba a durat toată noaptea. Nu numai că întreaga catedrală
era plină – nu se vedea decât o mare de chipuri abrutizate de bucurie, o
spumă de lumânări roşii şi albe, o ceaţă de fum şi de lămâie – ci şi
pridvorul, piaţa întreagă erau pline până la refuz de oameni. Circulaţia
era paralizată pe străzile din jur. Automobilele claxonau disperate.
Miliţienii urlau. Dar nimic nu poate acoperi clamările sălbatice de
bucurie care răsunau tot timpul în jurul catedralei. Fiecare, pe rând,
înconjuraţi de nori de tămâie, preoţii înaintau în faţa iconostasului şi din
toate puterile strigau mulţimii palpitante, căzute în extaz, aceeaşi
străveche noutate:
— Hristos a înviat!
Săptămâni de zile înainte Grigori postise, se rugase, oficiase cu
ceilalţi slujbe. I se învârtea capul. Jubilaţia evanghelică pe care biserica
orientală a păstrat-o salvând-o prin tradiţie este prin esenţă contagioasă.
Grigori jubila împreună cu ceilalţi pentru că un Hristos, în care el nu
credea, înviase, lucru pe care el îl credea imposibil. Cădelniţa de aur –
Patriarhia îşi păstrase comorile – fumega în mâna lui Grigori care înainta
spre mulţime. La cele două capete ale transeptului, cele două coruri
psalmodiau canonul pascal pe un ton de-a dreptul zguduitor. Nu se
auzeau cuvintele propriu-zise; vocile se ridicau până la cupolă şi apoi
coborau asupra asistenţei că şi când ar fi venit din cer. Trepidaţia era
îmblânzită, armonicile se topeau; rămânea o muzică într-un fel statică,
absolută.
Grigori se opri. Miile de lumânări, miile de ochi, în spatele lui, mai
în înalt, din toate părţile, candele roşii, nenumărate în faţa chipurilor
negre şi aurite ale sfinţilor, încercuindu-i pe credincioşi. Deasupra, norii
de tămâie plutind pe cerul de aur al cupolei.
Grigori ezita. Limba i se lipise de cerul gurii. Ştia că îndată ce şi-ar
fi deschis gura răspunsul avea să ţâşnească din toate părţile, crescând,
izbucnind şi rostogolindu-se până la porţile catedralei, până în piaţă,
unde clamarea tună fără întrerupere de trei ceasuri, de nezăgăduit.
Deschise gura şi îndată un glas de copil îşi cântă răspunsul chiar
înainte ca Grigori să fi spus ceva:
— Adevărat a înviat!
Grigori surise străbătut de o înfiorare extatică, impură. Ispita se
apropia de el, cobora asupra lui din cupola invizibilă, urca spre el din
rândurile credincioşilor total subjugaţi de cuvântul lui, de cuvântul
acesta pe care avea să li-l arunce în faţă, ca pe o torţă într-o claie cu fân.
Vorbi.
Strigă:
 — Hristos a înviat!
Şi cum el era un preot intelectual strigă în toate limbile pe care le
cunoştea, în greacă, pentru a aduce un omagiu Bizanţului, în engleză, în
germană şi în franceză pentru a alătura lumea întreagă la această veste
bună, în latină, pentru a sfida copilăreşte Roma, în ebraică pentru a-i
certă pe călăii lui Hristos.
Şi mulţimea, imediat, cu iubire, strigă, şir după şir – semăna cu
un lan de grâu pradă flăcărilor şi în care spicele s-ar fi transformat în
flăcări în vaste ondulaţii:
— Adevărat a înviat!
Atunci, în faţa imensităţii acestei mulţimi, în faţa puterii propriului
său cuvânt, Grigori are o intuiţie: „Cu atâta foc în mâini, cum să nu fii
prinţul acestei lumi?”.
Ispita aceasta nu avea să-l mai părăsească.
Cu facilităţile pe care i le dă apartenenţa sa la serviciile secrete,
dacă ar putea ajunge la rangul episcopal, el ar putea câştiga o asemenea
influenţă asupra poporului credul încât e sigur că regimul s-ar clătina. Şi
regimurile odată ce se clatină se prăbuşesc. În locul regimului, Grigori ar
stabili dictatura absolută a bisericii. Poate ar fi patriarh, poate eminenţă
cenuşie, poate ar fi mort între timp. Asta n-ar mai fi avut importanţă. Un
regim, nu totalitar ci total – totalitarii nu constituie decât aproximaţii
stângace – ar fi fost impus ţării, curând lumii întregi. Secolul al XX-lea a
adus o revelaţie în politică: e pueril să domneşti asupra acţiunilor
oamenilor – sufletele lor trebuie aservite. Pentru aceasta se aplică
artificiile propagandei ştiinţifice, maleficii psihanalizei şi ale televiziunii.
Însă aveam ceva mult mai bun cu mult dinainte: religia. Aşa cum
propaganda n-are în general alt scop decât de a le lua unora pofta de a
se lupta pentru a da altora, religia a propovăduit totdeauna resemnarea
că război sfânt. Creştinismul, religie care-i învaţă pe oamenii liberi să
devină sclavi, e perfect adaptat aservirii sufletelor. Violul mulţimilor.
Constantin înţelesese asta. Un popor de sclavi în extaz, încadraţi de
paznici care sunt directori de conştiinţă. Un popor de credincioşi
frenetici, guvernat de un stăpân necredincios. Toată credinţa aceasta
care se pierde, e captată, convertită în energie; fumul nu mai trebuie
lăsat să urce inutil spre cer, ci făcut să lucreze. Pentru ce? Vag, Grigori
se gândeşte la „binele omenirii”. În realitate, puţin îi pasa de binele
omenirii. El vrea ca puterea să se exercite, aşa cum îi place gândul că
nişte cai frumoşi aleargă şi că femeile frumoase îşi iau iubiţi. Pentru că
armele sunt făcute ca să omoare, camioanele ca să meargă pe şosele.
Pentru că destinul să se realizeze. „Pentru că cele scrise în Sfânta
Scriptură să se împlinească”. La asta se gândeşte când spune: „Facă-se
voia Ta”; fie ca toate camioanele să meargă pe drumurile lor, se gândeşte
el, că armele să omoare, ca femeile să iubească, ca toţi caii să galopeze!
Fie ca puterea cea mai mare care poate fi aplicată să fie în toată
plenitudinea ei! Face osteneala să-i vorbească despre asta lui
Dobermann? Da. Aşa va fi mai natural.
Tovarăşe profesor, voi merge şi mai departe. Am visat, vă fac aici
mărturisirea aceasta, la o autoputernicie a bisericii, la o acaparare totală
de către cei asemeni mie a tuturor activităţilor politice, economice,
sociale ale ţării. Înţeleg acum enormitatea monstruoasă a unui asemenea
gând şi, de altfel şi datorită dumneavoastră. Dar cu încă nu prea mult
timp în urmă, visam la o hierocraţie de altfel comunistă, pe departe
imitându-i pe iezuiţii din Paraguay care-i puneau, se pare, pe indienii pe
care-i biciuiau să le mulţumească. Şi constat acum că acest vis – pe
care-l hrănesc şi pe care l-au hrănit ecleziaştii din toate ţările nu este
mai puţin contrariu legii lui Hristos decât este bunului simţ şi nici
dialecticii şi binelui omului. Iisus nu a spus textual că ceea ce e al
Cezarului îi era datorat integral? Vedeţi, tovarăşe Dobermann, de cât de
departe vin! Recunoaşteţi însă ca să-mi faceţi dreptate, confesiunea asta
a mea este sinceră şi eu vă povestesc adevărul aşa cum s-a copt în mine.
Impertinenţa asta e poate prea mult. Cu atât mai rău. Mă amuză.
Adevărul aşa cum s-a copt? Şi Aliona? Trebuie să-i vorbesc şi de Aliona?
Aliona este la sursa celei de-a doua tentaţii, cea mai insidioasă,
cea mai urâcioasa, ispita oboselii căreia ştie bine – deşi nimeni altcineva
nu ştie asta – că el în realitate i-a cedat. Căci dacă ar fi omorât-o pe
Aliona, ar fi avut o sarcină mai glorioasă de îndeplinit şi gloria este un
antidot împotriva oboselii. Fără Aliona, Ambrosie ar fi părut într-un fel
mai puţin puternic, mai puţin important. Aliona moartă, moartea ar fi
devenit o aliată.
— De ce am cedat? Din oboseală. De ce eram obosit? De Aliona.
Spionii n-ar fi trebuit să se însoare niciodată şi nici popii; căci se tem nu
de dragoste – pfui! – ci de toată oboseala asta plină de ură strânsă şi care
e specific conjugală. Tovarăşul de alături este totdeauna răspunzător.
Ambrozie a fost într-adevăr ucis, dar de către Aliona.
Aliona nu s-a mişcat de la locul ei; e tot acolo, îi cârpeşte ciorapii.
Îi place să coasă, să lucreze de mină. Nu citeşte niciodată nimic. E
mulţumită totuşi dacă, în vreme ce ea coase sau tricotează ceva,
bărbatul ei îi citeşte cu glas tare viaţa unui sfânt sau explicaţia vreunui
act liturgic.
Grigori o priveşte acum, întors într-o clipă de la scrisoarea către
Dobermann. Aliona îşi ridică ochii. Surâde. E un surâs abia schiţat, avar
parcă. E în prea mare măsură obişnuită să-şi ascundă bucuria asta
mare care e în ea. Câteodată se mai şi încurcă atunci când vrea să
vorbească despre fericirile ei:
— Părinte, sunt atât de fericită că pot să lucrez pentru tine. Atât de
fericită că avem cu toţii pe lângă Domnul nostru Iisus Hristos unul care
să mărturisească pentru noi. Atât de fericită că am putut să plec de la
atelier datorită ţie. Atât de fericită că sunt iubită de tine.
 El o iubeşte? Da. Ca pe un pat, ca pe o puşcă, ca pe un peisaj.
Când, cu 16 ani în urmă, s-a dus la şeful lui – nu mai era Gruzcik şi nu
era încă Nadson, era Verniak, căruia i se mai spunea Institutoarea –
Grigori simţea fără voia lui un fel de regret. Ţi se pare întotdeauna greu
să te desparţi de o anumită fidelitate, fie că e vorba de o maşină, de o
carte sau de o femeie. Grigori, ducându-se să-i spună lui Verniak: „A
sosit momentul să trimiteţi camionul ăla cu frânele stricate”, simţea
întreaga amărăciune a unui bărbat care-şi omoară câinele turbat sau
care-şi-vinde calul bătrân.
Verniak era instalat în biroul lui Gruzcik. Scaunele erau curate,
libere. Dosarele bine legate se înşirau pe masă. Ochelarii mari cu ramă
de baga ai noului patron îi striveau ciudat faţa slabă, nasul ascuţit, gâtul
noduros pe care-l susţinea, ca un soclu, un guler tare, lucios.
— Luaţi loc, vă rog.
Ton oficial. Grigori îl cunoştea dinainte pe Verniak, căci îl întâlnise
la alte drumuri aici, într-o altă secţie a aceluiaşi birou, unde Verniak era
un fel de subaltern. Pe vremea aceea, purta cămăşi în dungi, cu guler
moale. Fireşte, nu era acum momentul să-şi aducă aminte de asemenea
întâlniri dinainte, nici să-l întrebe ce se întâmplase cu Gruzcik. Trebuia
doar să facă o dare de seamă şi să formuleze dorinţe, dacă era cazul.
— Tovarăşe comandant, misiunea se desfăşoară conform cu
programul. Pentru ca să pot trece la cea de a doua fază a executării, ar
trebui să procedăm la eliminarea care a fost prevăzută.
Verniak îl priveşte pe omul acesta în sutană care vine să-l roage să
se pună la cale asasinarea soţiei lui legitime. Verniak se preface că nu
înţelege.
— Ce fază? Ce eliminare? Vă rog să-mi explicaţi mai limpede. Nu
mă faceţi să-mi pierd timpul.
Grigori îi explică, sec.
— Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, tovarăşe comandant.
— Verniak îl întrerupe:
— Eu nu ştiu nimic.
— Vă rog să consultaţi dosarul meu.
— Dosarul dumneavoastră nu este explicit. Multă neglijenţă,
aproape nişte fantezii la întâmplare. Se pare că tovarăşii se bazau pe
intuiţiile lor. Vă rog să-mi daţi elemente concrete.
Grigori i le dă.
— Dacă înţeleg bine, sunt de acuma patru ani de când un agent al
serviciilor noastre face pe prostul în sutană?
Verniak face o mutră dezgustată când pronunţă cuvântul „sutană”,
strâmba din nas. S-ar crede că cea a lui Grigori miroase urât.
Grigori îşi ia de la capăt explicaţiile. Verniak îl întrerupe:
— Un moment. Aţi vrea să-mi spuneţi care ar putea să fie utilitatea
unei misiuni cum este a dumneavoastră?
 Li se ciocnesc privirile. Acum un an doar, Grigori ar fi simţit un
fior de speranţă. Poate că are să i se suprime misiunea asta. Acum, nu.
Are să şi-o apere, cu ferocitate, nici el nu ştie de ce.
— O misiune cum este asta a mea are drept scop să saboteze
singura organizaţie duşmană pe care Constituţia noastră ne obligă să o
lăsăm să prospere sub nasul nostru.
Nasul lui Verniak freamătă ca şi când ar fi fost el pus în cauză.
Verniak răspunde, dispreţuitor:
— Tinere, dacă s-ar cădea ca eu să discut cu dumneavoastră, v-aş
răspunde că Biserica nu reprezintă decât o grămadă de prejudecăţi
obscurantiste, o asociere de ţicniţi, de iluminaţi, de babalâci centenari,
un fel de schelărie mâncată de carii care are să se dărâme de la sine în
mai puţin de zece ani. Cu toate acestea.
Grigori are obişnuinţa comandanţilor din timp de război, oameni
crânceni dar deschişi faţă de îndrăznelile subordonaţilor, Îl întrerupe pe
acest profesoraş, fără nici un cuvânt de scuze:
— Tovarăşe comandant, scopul misiunii mele este tocmai să
dovedesc contrariul. Aici la noi oamenii se însoară, sunt botezaţi; nu e
vorba doar de înmormântări. Sunt milioane de copii.
Verniak ridică un deget, sentenţios şi ameninţător în acelaşi timp.
— Tovarăşe locotenent, vă sfătuiesc să nu vă uitaţi gradul şi să nu
gândiţi dumneavoastră prea mult de capul dumneavoastră atunci când
dispuneţi de superiori care sunt mai bine calificaţi să facă ei asta.
Patriarhul e un nebun înconjurat de câţiva scapeţi care sar de bucurie
până în tavan atunci când au smuls vreun avantaj material oarecare;
nici nu cer mai mult. Doctrina creştină este, ar trebui s-o ştiţi şi
dumneavoastră, un opium menit să paralizeze voinţa poporului, dar
ajunge să închidem afumătorile şi opiomanii or să redevină oameni
normali, poate cu excepţia celor mai atinşi, care au să crape. Vedeţi şi
dumneavoastră că istoria realizează o grămadă de lucruri.
— Tovarăşe comandant, mi-e teamă că.
— Vă e teamă? îl întrerupe Verniak dezgustat. Dumneavoastră, un
ofiţer al serviciilor noastre?
În faţa stupidităţii acestui joc de cuvinte, Grigori e buimac o clipă,
se enervează:
— Ştiţi foarte bine ce vreau să spun. Priviţi statele mele de serviciu
şi încercaţi după aceea să mă acuzaţi de laşitate. Mi-e teamă, deci – da,
mi-e teamă – că primejdia e mai mare decât credeţi dumneavoastră.
Biserica vizează ţeluri mult mai înalte decât vă închipuiţi
dumneavoastră. Ea îi dă omului un ansamblu întreg de senzaţii pe care
regimul este incapabil să i-l ofere, şi nu e vorba aici de senzaţii de genul
celor provocate de stupefiante, ci de stimulente, de excitante. Dacă am
fost ales pentru această misiune, înseamnă că eu eram cu deosebire
conştient de primejdia pe care o reprezintă Biserica şi că.
 Din nou degetul lui Verniak se înalţă la capătul palmei lui
rotunjoare.
— Locotenente, mie mi-e teamă că frecventarea asta excesiv de
prelungită a mediilor ecleziastice la care aţi fost constrâns v-a adus în
situaţia să priviţi lucrurile într-un fel foarte puţin marxist. Biserica, şi
lucrul acesta a fost dovedit de dialectică, nu poate reprezenta nici un fel
de primejdie pentru un regim ca al nostru. Biserica e o formă care
supravieţuieşte. Câteva picături de puroi pe fundul abcesului.
Să nu mai discutăm, locotenente, eu ştiu despre ce vorbesc.
Tace o clipă pentru a-şi marca bine punctul înscris. Apoi reia:
— Eu sunt primul care să recunosc că, în anumite cazuri, nu e
inutil să stoarcem abcesul ca puroiul să ţâşnească mai repede. O să-l
stoarcem. Vă mărturisesc, misiunea asta pe o durată de douăzeci de ani
mi se pare o aberaţie, cu atât mai mult cu cât ea vă supune pe
dumneavoastră la nişte influenţe nefaste pe o perioadă de timp mai
lungă decât e conform cu regulamentele noastre care prevăd aşa ceva şi
cu rezistenţa omenească de a le îndura. Am să ridic de altfel problema
mai sus.
Verniak a început să-şi dea aere. Guşa de curcan i se înfoaie şi i se
umflă; gulerul lui tare abia se clinteşte.
— Dacă am rezolvat asta, să trecem la proiectul acesta ciudat
despre care îmi afirmaţi că predecesorul meu ar fi fost de acord să-l pună
în aplicare. Sigur, nu sunt obligat să vă cred pe cuvânt, dar.
— Dosarul meu, tovarăşe comandant.
— Da. Judecând după felul în care erau întocmite dosarele înainte
de a veni cu aici. În sfârşit, accept să spun că îmi spuneţi adevărul.
Doriţi deci că noi să o eliminăm fizic pe soaţa dumneavoastră?
„Soaţa” sună ciudat în vocabularul comunist şi profesional.
— Da, tovarăşe comandant.
— Urmărind care obiectiv?
— Cel de a mă face văduv.
— Asta mi-am închipuit şi eu că am înţeles. Dar, spuneţi-mi, dacă
ajungeţi văduv, ce decurge de aici?
— Devin călugăr.
— De ce n-aţi devenit până acum?
— Mi-a fost refuzată autorizaţia. Dosarul meu.
— Să lăsăm la o parte dosarul dumneavoastră. Autorizaţia asta v-a
fost refuzată de care autoritate?
— Autoritatea religioasă.
— Pentru ce motiv?
— Un preot venerat de ei s-a opus pe patul de moarte ca eu să fiu
lăsat să fac jurămintele de monah.
— Ce obscurantism! Ce prejudecăţi! suspină Verniak. Şi chiar,
locotenente, dumneavoastră credeţi că nişte sălbatici de felul ăsta ar
putea să reprezinte o primejdie pentru structura statului nostru? Haida-
de! Dar să revenim. Care e avantajul pe care-l urmăriţi dumneavoastră
devenind călugăr?
— Numai călugării pot ajunge la rangul de episcop. Poziţia
strategică a unui episcop fiind net superioară.
— Tactică, tinere, tactică. Nu vă luaţi drept Napoleon.
— Deci, dacă înţeleg cu bine, devenind văduv, deveniţi automat
călugăr?
Grigori ezita. Ştie bine că aici a fost atins punctul slab al
raţionamentului său. Gruzcik nu se oprea la asemenea subtilităţi, în ce-l
privea pe el.
— Nu devin automat călugăr. Rămân preot secular văduv, dar.
— Dar nu vi se mai poate refuza autorizaţia să vă depuneţi
jurămintele acelea?
— Ba da, mi se poate refuza încă, dar.
— Locotenente, nu vă înţeleg.
— Mi se poate refuza în continuare autorizaţia, dar e puţin
probabil că se va face asta. Aş putea merge să mă adresez unor autorităţi
superioare, Patriarhului chiar. Vocaţia mea monastică va părea atunci a
fi aprobată de Providenţa divină care, la momentul potrivit, m-a scăpat
de o nevastă pe care mi-o impusese voinţa oamenilor, înţelegeţi?
Verniak surâde cu acel dispreţ absolut pe care nu-l pot trăi decât
fiinţele cele mai mărginite cu putinţă:
— Nu, spune, cu un ton satisfăcut, nu înţeleg.
Schimbă tonul:
— Nu înţeleg şi nu vreau să înţeleg. Sau cel puţin înţeleg că Sfânta
Biserică asta a voastră nu e decât o adunătură de pungaşi şi de idioţi ai
satului. Că în secolul nostru, când cosmosul e cucerit, se mai poate vorbi
încă de Providenţă, aşa ceva pe mine mă depăşeşte. Îmi veţi face plăcere
să vă luaţi trei săptămâni de permisie şi să mergeţi să le petreceţi fără
soţia dumneavoastră în capitală sau în sudul ţării. Nu e de competenţa
mea să vă suprim misiunea dumneavoastră, o veţi relua deci la
reîntoarcere. E posibil ca până atunci să vi se mai limpezească ideile.
Tinere, viaţa căsătoriţilor nu e întotdeauna uşoară şi micile despărţiri
sunt în asemenea cazuri recomandate. După trei săptămâni de plajă sau
de mici desfrâuri venale, veţi avea poate mai puţină poftă să vă suprimaţi
jumătatea legală. Eu nu permit să se folosească micile avantaje ale
serviciului.
Grigori sare în sus:
— Tovarăşe comandant, dacă vă permiteţi asemenea insinuări, cer
imediat să raportez în faţa colonelului.
Cei doi bărbaţi se privesc în ochi, amândoi la fel de furioşi. În
sfârşit, aşa-zisa Institutoare şi-i coboară pe ai lui, dar doar ca să spună
cu vocea înăbuşită:
 — Locotenente, sunteţi liber.
Grigori ezită, îşi îndreaptă trupul, bate din călcâie şi salută. În
sutană, gesturile par ireale, cum nu se poate mai insolente. O clipă
Verniak are o halucinaţie: e, adică, un popă adevărat aici în biroul lui şi-
şi bate joc de el!
Grigori ajunge la uşă după ce a făcut stânga împrejur, cum scrie în
regulament. Şi-a pus mâna pe clanţă când Verniak îl cheamă îndărăt:
— Locotenente.
— Tovarăşe comandant?
— Dacă i se întâmpla ceva soaţei dumneavoastră ţin să vă
avertizez, veţi fi considerat răspunzător pe cale disciplinară. Aţi înţeles?
Ca şi cum un şef ar fi pus vreodată asemenea întrebări de
institutor de ţară! Grigori nu se coboară la a-i răspunde. Verniak îi
explică acum cu răbdare:
— Soţia dumneavoastră ar putea avea un accident sau ar putea să
moară otrăvită cu ciuperci sau de vreo boală. Oricare ar fi împrejurările
eventualului ei deces, eu aş considera că v-aţi făcut vinovat de o
imprudenţă gravă în îndeplinirea misiunii dumneavoastră. Aţi înţeles?
Verniak a ghicit, după însăşi insolenţa felului în care el bătuse din
călcâie, că Grigori îşi spusese: „Dacă nu sunt ajutat, mă ajut singur”.
Grigori iese consternat din biroul şefului său. Dacă nu mai pot fi
omorâţi oamenii, atunci la ce bun să i se mai dea misiuni, la ce să-ţi mai
sacrifici viaţa pentru a le îndeplini? Grigori ştie bine că dacă Verniak a
hotărât că Aliona nu are să moară, a făcut-o nu din umanitate ci pentru
a împiedica realizarea planurilor lui Gruzcik. Dar e deprimant să ajungi
să te gândeşti că asemenea considerente pot să cântărească mai greu
decât misiuni care durează o viaţă de om.
— Condamnat să rămân un mediocru.
Luni de zile apoi Grigori visează că o asasinează pe Aliona. Visează
fără plăcere, căci nu are decât sentimente bune faţă de această femeie
care-l satisface şi-l răsfaţă. Dar trebuie totuşi făcute stăvilare pe râuri,
chiar dacă astfel strici peisajele. Decât că lui Grigori îi e frică de cei doi
stăpâni pe care-i slujeşte. Oricât de perfectă ar fi crimă pe care ar
săvârşi-o, Verniak va şti şi serviciul nu duce niciodată lipsă de probe şi
de martori. În cazul improbabil că Verniak nu ar ghici sau n-ar reuşi
niciodată să-l pedepsească pe Grigori, influenţa postumă a lui Nichifor
martirul cum a şi început să i se spună, nu va precumpăni la Patriarhie?
Secular şi văduv, Grigori nu ar fi avut nimic de câştigat decât găurile din
ciorapi şi tentaţiile trupeşti. Şi atunci? N-ar avea nici măcar soluţia de a
deveni un preot ratat, căci aceasta ar însemna că şi-ar face prost treaba
în misiune şi un lucru ca acesta serviciul nu-l admite deloc.
Deci, Grigori s-a resemnat. Resemnat în aparenţă să aştepte cei
şaisprezece ani care-i mai rămân ca preot de ţară. Să îndure în loc de a
acţiona. În fundul sufletului, fără să ştie asta, s-a resemnat la orice. O
anumită bucurie de viaţă, pagina, s-a frânt în el în ziua în care Verniak a
refuzat asasinarea soţiei sale. Pădurile minunate pe care le avea în
germene şi care ar fi putut creşte în el au fost în ziua aceea acoperite de
sate. Ştiind că nu va fi niciodată episcop, că nu va învinge niciodată
Biserică la nivelul în care voia să o învingă, cu alte cuvinte că jertfă
virilităţii, tinereţii lui, adică ceea ce el mai numea încă viaţa lui, nu va da
decât o recoltă ridicolă şi meschină, s-a obişnuit cu o concepţie despre
viaţă cu totul diferită, posomorâţii şi ciudat de empirică. S-a apucat să
citească acum cărţi şi să crească găini. Altădată cuvântul „viaţă” evoca
pentru el planuri vaste şi luminoase, pe care desena triunghiuri şi curbe
îndrăzneţe, planificând viitorul; acum „viaţa” este pentru el o
îngrămădire de pietricele, o grămăjoară care se risipeşte pentru că s-a
pus prea mult nisip în ciment. „Viaţa” devine un cuvânt din familia
„miopie”, „cârpăceala”, „asta-e-n-ai-ce-face”, „filatelic”, „muc de ţigară” şi
ea să le spunem chestiilor pe nume, „moarte”. Pe aici se strecoară ispita
cea mai scârboasă.
Moartea este ca un turn la capătul drumului. Pe măsură ce ziua
trece şi înaintezi şi tu, umbrele se rotesc, amănuntele sunt tot mai
apăsate şi din ceas în ceas nici nu mai recunoşti turnul spre care te
îndrepţi.
Când era copil, om tânăr, moarte nu era pentru Grigori decât un
cuvânt mare, negru, găunos, care-i privea pe ceilalţi. Un cuvânt
neînţeles, luat dintr-o limbă străină, limba celorlalţi.
Pe urmă el însuşi a dat moartea altora şi şi-a riscat-o deseori pe a
lui. Ea a căpătat atunci aspectul fizic cel mai respingător, dar şi cel mai
senin; Grigori a aflat ce însemna acest cuvânt străin. Însemna „să ţi se
străpungă intestinele”, „să sari în aer pe o mină şi să cazi la pământ
sfârtecat”, „să anchetezi la gradul al treilea” şi uneori „să fii tu anchetat
la gradul al treilea”. Grigori a avut atunci impresia că ştie ce era moartea
pentru că ştie cum se cuvenea să o trateze: să o evite pentru el însuşi şi
să o impună altora. „Moartea” era cu adevărat la epoca aceea un cuvânt
străin; era un cuvânt german.
Moartea şi-a schimbat masca atunci când Grigori s-a iniţiat în
meseria lui de preot. A văzut că oamenilor le era frică de moarte sau că
nădăjduiau în ea pentru că credeau că ea era o naştere, şi li se spusese
că se vor naşte într-o lume bună sau rea, după cum erau ei înşişi buni
sau răi. Astfel, şi nu ca o retribuţie minuţioasă a acţiunilor săvârşite – îşi
explică Grigori mitul Paradisului şi al Infernului. Dumnezeu prezidând la
o gigantică distribuire de premii în ziua Parusiei, ar fi fost ceva prea
grotesc şi Grigori nu îşi subestima adversarii. Nu. Fiecare avea să se
întoarcă la locul de unde venise. Binele la bine, răul la rău. În cursul
Revoluţiei se operau poate unele devieri; schimbul de cărţi între cei doi
parteneri? De altfel, nu degeaba „binele” te duce cu gândul dintr-o dată
la „bunătate”, „bunăstare”; „răul”, „a face rău cuiva” şi „suferinţă pe care
o înduri tu”. Exista o esenţă a binelui, o esenţă a răului; fără să creadă el
însuşi în aceste viziuni Grigori şi le explica astfel pe acele ale preoţilor şi
ale credincioşilor. Însă ideea pe care şi-o făceau despre moarte era totuşi
schimbată din cauza asta. Moartea nu mai era o gaură în care să cazi, ca
din întâmplare, din ghinion, ci un zid în care intrai închipuindu-ţi că
acolo era o poartă. „Eu sunt poarta”. Un zid în noapte. Şi dacă ar fi
adevărat că undeva în zidul acela se deschide totuşi o poartă? Nu, nu!
Oamenii inventaseră o asemenea poartă pentru a se mângâia ei. Meseria
lui Grigori era să-i ajute să creadă că era o portiţă – ce spun eu portiţă? o
poartă, un portal! – şi să-i trimită să-şi spargă capul în toată liniştea de
zidul acesta. Un om cu sentimentul milei ar fi putut să prindă gust la
aşa ceva. Dar nu Grigori. El dispreţuia asemenea speranţe stupide, fricile
acestea medievale. Nişte săraci cu duhul veneau să întrebe dacă, într-
adevăr, în infern trebuia să lingi cuptoare încinse o veşnicie întreagă şi el
se amuza să răspundă: „Încălzite la roşu, micuţilor!”. Îşi închipuia chiar
nişte chinuri îngrozitoare, dar acestea aveau mai puţin succes. A avut
mai multă trecere când le-a atribuit diavolilor care chinuie sufletele
anumite practici ale serviciului faţă de vreun arestat cu deosebire
recalcitrant. Alţi enoriaşi, mai culţi, se indignau în faţa unor asemenea
poveşti. El răspundea atunci, după obiceiul pe care şi-l luă Biserică de
când se preface că ţine cont de ştiinţă: „Trebuie înţeles la modul
simbolic”. Îl distra să se travestească el însuşi în diavol şi când se gin-
dea la propria lui moarte, îşi spunea: „Oricum, dacă „toate astea„ ar
exista, atunci şi eu aş fi bun să ling asemenea sobe încinse”.
În ce priveşte un asemenea punct, ceruse amănunte de la
episcopul său:
— În sfârşit, Prea Sfinţite, dacă admitem, într-un fel sau altul,
realitatea suferinţelor veşnice ale păcătoşilor, trebuie să ne gândim că
duhurile care-i chinuie pe aceştia suferă şi ele sau că simt o anumită
satisfacţie să-şi facă misiunea pentru care au fost create?
Răspunsul episcopului nu fusese precis decât asupra unui singur
punct. Dumnezeu nu a creat pe nimeni pentru rău. Restul nu au fost
decât fraze confuze, armonios legănându-se.
La vremea aceea, moartea i se părea lui Grigori ca un capăt atât de
îndepărtat încât îşi pierdea orice realitate, cum sunt obiectele depărtate
de milioane de ani-lumină de cel care le observă. Lui Grigori i se părea
nelămurit că, scăpând din dilema aceasta a mântuirii pentru că nu
credea în aşa ceva, scăpând de chinurile idolului pentru că ele nu
existau, scăpa de asemenea şi de moarte căreia nu-i mai evoca chipul
fizic ci doar aspectul religios.
Treptat, pe măsură ce se apropia acel capăt, tot văzând bolnavii
pierind şi murind în chip cât se poate de previzibil, tot nemaiavând să se
ocupe decât de propria sa viaţă, Grigori ajunse să considere moartea cu
mai mult firesc şi bun simţ. Ea făcea cu adevărat parte din viaţa lui de
fiecare zi, şi pentru că el îi spovedea pe muribunzi, se ruga la căpătâiul
morţilor, îngropa cadavrele, şi pentru că propria lui viaţă trăită aşa cum
şi-o trăia, dedicată îndeplinirii unei misiuni mediocre, îl trăgea
ineluctabil spre propria sa moarte fără ca el să se poată agăţa, cum făcea
altădată, de vreo marc idee, de vreo speranţă, de acţiune. Fu izbit,
citindu-le enoriaşilor lui Evanghelia, de pasajul în care Hristos îi spune
lui Petru: „Tu te mai gândeşti încă la lucrurile pământeşti”.
— Eu, îşi spuse Grigori, nu mă mai gândesc la lucrurile
pământeşti.
Prin cuvântul acesta el înţelegea acea tulpină verde care creşte în
noi, şi care e dragostea de viaţă, şi pe care botezul cu apă nu o botează.
Tulpina aceasta este necurată, cel puţin de la o anumită vârstă încolo.
Vine o zi când trebuie sacrificată dacă viaţa însăşi nu o face să se usuce
puţin câte puţin. Asta i se întâmpla lui Grigori. Nu mai iubea viaţa plină
de verdeaţă. Nu se mai gândea la lucrurile pământeşti.
Nu se mai gândea la nimic. Nu mai nădăjduia decât vag, la
sfârşitul misiunii lui. Cânta liturghia, le dădea împărtăşania enoriaşilor,
îşi mânca ciorba de varză cu mai mult zgomot decât era strict necesar,
medita la destinul oamenilor, îl asculta cântând pe Peţia cocoşul, o
mângâia cu regularitate pe nevasta lui şi dormea cu somnul adânc din
care soneria deşteptătorului îl smulge în fiecare noapte pentru
rugăciunile reglementare.
Şi. Fireşte, exact în perioada aceasta o alese ispita serpentină
pentru ca să intervină şi ea.
Verniak fusese avansat; succesorul lui avea să se arate oare mai
înţelegător în ce priveşte camionul acela fără frî-nă? Grigori întineri,
deveni mai bine dispus, trăi cu speranţa timp de trei săptămâni. Pe
urmă, speranţa agonizând, un resentiment nou, mai amar decât cel
vechi, se răspândi în el. S-ar fi risipit şi acesta în rutină, dacă Ambrozie
n-ar fi murit în momentul acela, cu perversitatea care-l caracteriza.
În parohia al cărui preot era atunci Grigori, Ambrozie avea un loc
aparte. Nu era nici bătrân, nici nebun, nici cu adevărat sărac, nici
profund incult. Se ocupa de comerţ, nu chiar oficial, dar totdeauna în
regulă. Citea puţin ziarele, participa cât mai puţin la manifestaţiile
spontane pe care le organiza Partidul, era în afara vieţii propriu-zis
comuniste, fără ca nimănui să-i pese să-i ceară altceva. În schimb,
participa activ la viaţa municipală, făcea sugestii rezonabile şi modeste
cu privire la canalizare, la vacanţele şcolare, la serviciile poştei, domnea
ca un patriarh absolut asupra unei familii numeroase cu tot felul de
alianţe şi încuscriri. Autorităţile publice îi purtau chiar un anumit
respect pentru că în zilele de sărbătoare se arăta cu o panoplie de
decoraţii care-i ispitea totdeauna pe fotografii ziarelor oficiale. În
realitate, făcuse războiul ca un erou, dar nu se lăuda cu asta altfel decât
cu o sclipire de ironie în ochii lui de om de bine şi de negustor.
 — O singură dată am tăcut şi eu ceva mai bine decât ceilalţi. Şi
pentru asta nici măcar nu m-au decorat!
Fapta asta cu totul extraordinară din care scăpase cu viaţă printr-
un miracol îi mulţumea şi simţul religios şi pe cel al umorului. O faptă
nemaipomenită şi nici măcar nu fusese decorat. O misiune de sinucigaş
şi la capătul ei supravieţuise. Şaizeci de oameni sfârtecaţi şi mântuirea
veşnică pentru exterminator.
— Dar de ce, tovarăşe Ambrozie, nu vi s-a dat nici o decoraţie
pentru camionul ăla? îl întrebau de o sută de ori curioşii.
— Pentru că nu mai era nimeni care să propună citarea pe ordin
de zi, mieluşeilor.
— Dar de ce, tovarăşe Ambrozie, nu mai era nimeni?
— Pentru că nu mai rămăseseră decât doişp'ce răcani din tot
regimentul, şoimilor.
— Dar de ce tovarăşe Ambrozie, muriseră cu toţii?
— Pentru că fusese la.
Şi câtă o bătălie care va rămâne celebră în amintirea îngrozită a
oamenilor până la sfârşitul timpurilor.
Atunci curioşii îl înconjurau pe Ambrozie strângându-se tot mai
aproape, se agăţau de buzele lui şi îşi ridicau uşor braţele, ca şi când ar
fi vrut să-l apuce pe Ambrozie de braţ sau de umeri, în semn de
veneraţie. Ambrozie, în mijlocul lor, nu se împăuna, nici nu-şi plecă
fruntea, nici nu se lăsa rugat ca să povestească. Era mândru de ispravă
lui, încântat mai ales că nu fusese răsplătit.
Grigori sosise doar din ajun în noua lui parohie când îl văzuse pe
vlăjganul acesta pentru prima dată. Ambrozie se prezentase la o oră
decentă din după-amiază, spre scară; bătu discret; odată intrat, ceruse
binecuvântarea preotului, îşi făcuse cruce evlavios la icoană, nu se
aşezase, după ce o salutase pe Aliona, decât atunci când Grigori însuşi îl
rugase s-o facă.
— Păi, uite ce-i, sfinţia ta, am venit şi eu să vă văd cum arătaţi la
faţă, dacă nu e cu supărare.
Grigori îl privi fără să surâdă.
— Nu la faţa mea trebuie să te uiţi; la sutana mea.
— Asta-i un răspuns cum trebuie, spuse Ambrozie. Aveţi dreptate.
Dar şi, în alt sens, nu aveţi dreptate. Căci dacă sutana nu poate decât să
facă faţa mai frumoasă, faţa poate să necinstească sutana.
Îi plăceau asemenea discuţii sentenţioase, presărate deseori cu
proverbe, pline de citate. Grigori îl întrebă:
— Mergi cum trebuie la biserică?
— Nu lipsesc de la nici o slujbă, sfinţia ta, chiar dacă înseamnă să
lipsesc de la târg. Şi tot aşa, dacă am de ales între o slujbă la biserică şi
o faptă bună, nu stau pe gânduri. Fapta bună e de preferat, căci
Dumnezeu se hrăneşte cu gândurile inimii, dar oamenii nu se satură aşa
uşor.
— Înţeleg, spuse Grigori, că ai grijă de mântuirea sufletului
dumitale şi te felicit pentru asta. Asta e, ca să zicem aşa, un egoism
îngăduit de Biserică.
Îşi îngăduia şi el uneori asemenea declaraţii cu două înţelesuri,
mai ales când avea de-a face cu oameni mai simpli, însă vorbirea
ţărănească a lui Ambrozie îl indusese în eroare:
— Vă înşelaţi, sfinţia ta. Mântuirea sufletului meu, nu-mi pasă de
ea nici atâtica!
— Mă miră ce-mi spui, bunule Ambrozie. Din moment ce interesul
propriu şi poruncile Domnului sunt şi ele odată de acord. De altfel, să
lăsam interesul propriu la o parte. E de datoria dumitale de credincios.
Ambrozie surâdea, şi binevoitor şi puţin ironic.
— Vreţi să vă spun eu, sfinţia voastră? Mântuirea sufletului meu e
chestiune sigură, o chestie de care sunt sigur acuma pe vecie.
— Mă minunez că eşti acum atât de plin de dumneata. N-ai auzit
niciodată vorbindu-se despre păcatul din orgoliu? Nu ştii şi dumneata că
cine vrea să-şi mântuie sufletul şi-l pierde? Nu te temi că.
Ambrozie aşteptă până se liniştiră fulgerele noului preot.
— Sfinţia ta, spuse el în sfârşit, am şi eu să vă pun o întrebare.
Este scris sau nu este scris că „cel care-şi va da viaţa pentru prietenii
săi, aceluia i se va mântui sufletul”?
— Dar mie mi se pare că dumneata nu eşti chiar mort.
— Din vina cui? Eu am făcut tot ce am putut că să fiu şi pentru ca
vreo doişp'ce Vania frumuşei de la noi de acasă să se poată întoarce în
izbele lor unde-i aştepta poate mămucă, poate nevasta, poate copiii. Toţi
Vania s-au întors, eu n-am murit. Ar fi trebuit să înţeleg de aici că
sacrificiul meu n-a fost primit, dar nu era aşa! Pe de o parte vreo şaizeci
de stârvuri nemţeşti îmi arătau că reuşisem şi pe de altă parte nu mi s-a
dat nici cea mai mică decoraţie pentru toată chestia. Asta înseamnă că
eu nu fac parte dintre cei „care şi-au luat răsplata aici pe pământ”.
Şi surâdea ironic, indulgent, încântat să-l pună pe gânduri pe
preotul lui şi, cu toate astea, respectuos mai departe.
Grigori, în ce-l priveşte, se ferea de provocatori. Ambrozie putea
foarte bine să-i fi fost trimis de cine ştie ce agent de miliţie. Dar
precizările militare pe care i le dădea eroul îi dovedeau autenticitatea
poveştii.
— Eu ştiu de regimentul dumitale, spuse Grigori. Şi eu eram pe
front la vreo cincisprezece kilometri mai la nord.
Camarazi de luptă, cei doi simţiră dintr-o dată unul faţă de altul
simpatia plină de căldură pe care nu le-o insuflase apartenenţa la
aceeaşi religie. Este atât de adevărat că duşmanul e cel care-i uneşte pe
oameni. Îşi făcură schimb pe loc de informaţii în ce priveşte parohia,
autorităţile, speranţele lor, cel puţin în ce priveşte viitorul apropiat. În
puţine zile, fără să-i fi fost acordat titlul de epitrop care nu putea fi
decernat decât cu acordul autorităţilor civile, Ambrozie prelua totuşi
atribuţiile acestei funcţii, vânzând luminările cu profit, purtând cu
evlavie anafura, punând să se spele cum trebuie duşumelile, lustruind
sfeşnicele şi icoanele, supraveghind întreţinerea acoperişului, portalului,
cupolei, luându-i partea lui Grigori cu întreaga sa influenţă oficioasă în
conflictele cu Partidul şi cu municipalitatea.
În schimb Grigori asculta deseori povestea cu camionul cu
explozibili şi cu cei 12 Vania care se întorseseră la mama acasă. Când
Ambrozie bea un pahar mai mult, plângea de înduioşare gândindu-se la
băieţii pe care-i salvase el.
— Eu sunt un mare păcătos, spunea el. Nu încetez nici o clipă să
păcătuiesc. Dar când am să mă înfăţişez în faţa Domnului Dumnezeului
nostru, ăştia doişp'ce băieţei au să pună şi ei o vorbă bună pentru mine.
E scris aşa sau nu e scris? au să întrebe ei, cu cartea în mina. Ambrozie
şi-a dat viaţa ca să ne-o salveze pe a noastră. În privinţa asta, au să fie
unanimi. Şi atunci Domnul are să-mi spună: Mergi în pace, bunule
păcătos.
O dată trecută prima căldură a camaraderiei Ambrozie, care avea
totdeauna dreptate, începu să-l agaseze pe preotul său. Cum să-i stric şi
eu o dată plăcerea, se gândea Grigori şi crezu curând că găsise o cale.
— Şi ăilalţi 60 de Hanşi germani? întrebă el. Crezi că şi ci au să
pună o vorbă bună pentru tine?
— Germanii au murit în război şi se duc şi ei în cer, răspunde
Ambrozie fără să-şi piardă cumpătul. Adică, dacă n-au săvârşit cine ştie
ce mârşăvenii împotriva unor civili fără apărare. Dar de ce să
mărturisească împotriva mea? Eu i-am omorât pe ei aşa cum ei mi-au
omorât mie şefii, camarazii mei. Veniseră cu moartea şi au plecat cu
moartea.
— Da, dar tu i-ai omorât prin trădare. Ai pătruns în liniile lor cu
steagul alb şi deja aprinseseşi fitilul cu ardere înecată.
— Ei, părinte, parcă n-am fi făcut amândoi acelaşi război! Eu
aveam steagul alb pe turela camionului meu, da' sfinţia ta crezi că ei
trăgeau mai puţin abitir din cauza asta? Şovăiau doar, aveau mână mai
puţin sigură, se mai întrebau în sinea lor sau îi întrebau pe ăia alături de
ei.
— Din ploaia de gloanţe care-o turnau peste mine n-a lipsit decât o
picătură dar, vezi, tocmai aia care trebuia să mă omoare.
— Da, fie, spunea Grigori. Hanşii ăştia germani n-au să-ţi
reproşeze nimic. Dar mamele lor? N-au să vină ele să se plângă la Tronul
Celui Veşnic?
 — Mamele n-au nimerit-o să se plângă pe lângă Domnul Nostru
Iisus Hristos, răspunse grav Ambrozie. Domnul Nostru Iisus Hristos,
Care a avut atât de puţină milă faţă de propria lui mamă.
Discutau aşa cu ceasurile şi Grigori ieşea totdeauna în pierdere,
oricât de limitate şi rigide în acelaşi timp erau cunoştinţele teologice ale
lui Ambrozie.
De altfel, Ambrozie era un om bun. Nu era primul om bun pe care-
l întâlnise Grigori dar, până atunci, nu mai simţise niciodată că
bunătatea putea să fie pentru el, un trădător, o piatră de încercare. Şi
alţi enoriaşi erau buni, şi femeile; asta era treaba lor. Bunătatea lor
venea de undeva prea de jos ca să-l incomodeze pe Grigori. Altfel stăteau
lucrurile cu Ambrozie, în care bunătatea se adăuga curajului,
patriotismului, unui spirit complicat, unei voinţe de nezdruncinat, virtuţi
pe care Grigori le admirase cu pasiune totdeauna. Ambrozie nu bârfea
niciodată pe nimeni, dar nimeni nu-l acuza de servilism. Ambrozie se
arăta câteodată generos, dar nu cerea nimic în schimb. Ambrozie
domnea ca un despot în familia lui, dar copiii, ginerii, nepoţii, toţi îl
lăudau. Ambrozie lua sistematic apărarea celor săraci dar nu căuta
niciodată să iasă pe primul loc, se ferea de excesele în recunoştinţă.
— Mulţumesc şi rămâi cu bine sunt două cuvinte care sună ca
nişte rime laolaltă, îi plăcea să spună, găsind nostim că tocmai aceste
două cuvinte nu rimau între ele.
Cu toată credinţa lui simplă, omul în sine nu era un ignorant.
Citea Scriptură şi buletinul Patriarhiei după ce-şi punea ochelarii care-i
dădeau un aspect mefistofelic din cauza urechilor ascuţite pe care i le
subliniau. În ce priveşte viaţa, Ambrozie era un mare sceptic. Când i se
vorbea despre chestii legate de politică, economie, succesele regimului,
se scărpina în ceafă cu un aer de profund respect. În ciuda codului său
moral de o austeritate cât se poate de tradiţională, ajutase mame
necăsătorite şi, culme a ciudăţeniei, nimeni nu-l bănuise vreodată de
paternitate ilicită. Rigoarea vieţii sale, eroismul trecutului său, decenţa şi
cumpănirea limbajului, cărţile sfinte pe care le citea fără să se ascundă,
le făcea pe unele bătrâne să înceapă să şuşotească pe ascuns că era un
sfânt. Grigori fu încântat când Aliona îi vorbi despre zvonul acesta –
Aliona era agentul lui de informare; se gândi că în sfârşit găsise mijlocul
să-l pună pe Ambrozie în încurcătură.
— Ia spune, meştere Ambrozie, procesul ăsta de canonizare al
dumitale merge cum îţi doreşti domnia ta?
Ambrozie îşi ridică ochii, surâse, şi abia dacă se putea spune că
roşise:
— Ei, sfinţia ta, rău faci că-ţi râzi de nebunele astea bătrâne.
Hulesc şi ele fără să-şi dea seama; sunt nişte sărace cu duhul.
Grigori nu putu scoate de la el mai mult.
 Când Ambrozie s-a îmbolnăvit de cancer, Grigori a sperat că
suferinţele aveau să-i răzbească această perseverenţă blândă. A fost
decepţionat. Ambrozie se supuse la unele îngrijiri, refuza altele, toate cu
cea mai mare seninătate. Trupul lui devenise pentru mulţi un obiect
respingător, însă Ambrozie însuşi glumea aproape cu evlavie.
— Sărman stârv, m-ai slujit totuşi cum te-ai priceput.
Mă gândesc că parcă eşti prea grăbit să te-ntorci în ţarină, dar
dacă aşa ţi-e soarta!
Grigori se ducea să-l vadă pe Ambrozie cu devotament, ca un
adevărat preot. Aşezat pe marginea patului, indiferent la mirosuri,
admirat de toată parohia – „Un adevărat preot popa ăsta al nostru! Şi nu
e deloc ingrat!” – preotul discuta ceasuri întregi cu fostul lui epitrop
oficios. În ciuda tuturor eforturilor lui Grigori. Se vorbea puţin despre
moarte, despre mântuirea sufletului, despre toate lucrurile care prin
oboseala bolii, ar fi putut să stârnească îndoiala şi frica. Se vorbea
despre viitorul parohiei, despre greutăţile bisericii, despre copiii mici
cărora, în ciuda interdicţiilor, ar fi trebuit să li se dea pregătire
religioasă.
— Când eu am să fiu mort, părinte, să faci mai departe o slujbă
oricât de mică, marţi seara; de asta nu ştiu autorităţile şi ai să ai
totdeauna participanţi care nu vor să se dea în spectacol. Când am să
mor, nu mai merită osteneala să te duci pe la Terapontov; ei nu sunt
credincioşi şi nu te lasă să stai de vorbă cu copiii decât pentru că-mi
datorează mie bani. Să sperăm că acum Cuvântul Domnului a încolţit în
capetele lor mici cum sunt. Când am să mor.
Pe măsură ce Ambrozie îi dădea astfel de sfaturi, Grigori îşi dădea
seama până la ce punct depinsese de Ambrozie în relaţiile lui cu
parohienii. Din cauza asta se supără şi mai tare pe el. Pe urmă Ambrozie
avea o fişă amănunţită în dosarul acela al lui Grigori; îl enerva gândul
că, prin boala lui, vinovatul avea să scape de o pedeapsă meritată.
Ambrozie îşi pierdea puterile de la o zi la alta. Intervenţiile
chirurgicale nu reuşiseră. De altfel nu crezuse niciodată că are să
supravieţuiască. La prima chemare a morţii răspunsese „prezent” şi nu
se lăsase îngrijit decât ca să nu-i scandalizeze pe ai lui.
Or, într-o dimineaţă, după o vreme de speranţe profesionale,
Grigori află că mutarea lui Verniak nu schimbă cu nimic în privinţa
hotărârilor în legătură cu soarta Alionei.
Aliona avea să trăiască mai departe. Fu pentru el ceea ce se poate
numi „o lovitură”. O lovitură de lopată peste cap, o lovitură de cizme
peste mâna. O clipă, şi în timp de o clipă, toate resemnările lui, toate
renunţările pe care şi le impusese se risipiră:
— Să rămân pentru totdeauna un mediocru. O viaţă pierdută.
Cu fierea în suflet, abia reuşind să se stăpânească, Grigori se duse
să-l vadă acum pe Ambrozie.
 Ambrozie şi familia lui ocupau două camere într-un apartament în
comun. De la intrare Grigori simţi mirosul, În prima cameră era mai
puţin apăsător căci ferestrele erau larg deschise şi coji de portocale
fuseseră puse pe sobă. Nevasta lui Ambrozie, două dintre fetele lui, fiul
său mai mic (care slujea duminica la liturghie, ca băiat de cor), se
ocupau cu tot felul de lucruri mărunte, copiii, în număr şi de sex
nedeterminat, se jucau tăcuţi într-un colţ.
— Aşteaptă moartea lui cu nerăbdare, se gândi Grigori iritat.
Pe urmă iritarea îi crescu.
— Nu, nici măcar n-o aşteaptă. Îşi fac de lucru. Se prefac că ar fi
avut loc şi-ar fi plecat.
Se ridicară toţi în picioare. Grigori făcu un gest:
— Vă rog. Nu vă deranjaţi. Vin pentru bolnav, în sinea lui
mormăia:
— N-au inimă. O educaţie creştină reuşită. Bravo, Ambrozie!
De altfel îşi dădea seama foarte bine de ipocrizia furiei lui. Nu
femeile acestea, nu băiatul palid cu ochii înspăimântaţi, copiii aceştia cu
jucăriile lor de lemn, nu aşteptarea sau dispreţul acesta al morţii îl
înfuriau; era mânios pe Ambrozie chiar, încrezător şi senin în mijlocul
suferinţei şi mirosului ăsta urât.
În a doua cameră era mai întuneric. Fuseseră închise obloanele,
trase draperiile. Ardea doar candela în faţa icoanei, o lumină slabă se
strecură printre perdele, printre jaluzele. Restul nu era decât o noapte
urât mirositoare.
— N-are importanţă duhoarea asta, se gândea Grigori.
Mi se obişnuieşte nasul la fel de repede cum mi se adaptează ochii
la întunericul ăsta. Dar cum pot să-l rănesc pe unul care în câteva
ceasuri poate are să-mi scape complet din putere?
Grigori se apleacă spre cearşafurile albe, către ochii deschişi în
umbră, încearcă să-şi dea seama în ce dispoziţie e bolnavul. Bolnavul e
ridicat în capul oaselor; pernele i s-au îngrămădit la spate, sub
antebraţele lui grele.
— Binecuvântează, părinte.
— Grigori îl binecuvântează maşinal.
— Merge, Ambrozie?
Îi pune întrebarea cu o cruzime de băiat bun, cu o lăcomie
îngrijorată, ca şi cum el însuşi, negru, bărbos, îndesat ar fi fost Moartea.
— Prost, prost, răspunde Ambrozie pe un ton energic, aproape
vesel.
Grigori se aşează pe pat, simte căldura nesănătoasă a acestui trup
care curând are să fie atât de rece.
— Păcat.
Regretă sincer. Moartea aceasta creştinească va fi pentru el o
înfrângere. Cu toate acestea el a văzut zeci de oameni dându-şi sufletul
întru Hristos şi în sinea lui îşi bătea joc de ei săvârşind în gravitatea
morţii gesturile rituale. Ambrozie, nu. Ambrozie e un om al luptei,
Ambrozie se va împlânta în moarte drept ca un căpitan pe puntea lui de
comandă, Ambrozie nu cere mângâierile omului-preot; are toate
mângâierile în el însuşi.
Grigori se întreabă ce să-i spună. Nu găseşte nimic. Moartea
aceasta va fi un eşec al preotului ca şi al duşmanului preotului.
În umbra care se risipeşte pe măsură ce ochii lui Grigori se
obişnuiesc, Ambrozie pare să mestece ceva.
— Mănânci ceva?
— Îmi mestec limba.
Din nou tăcerea. Ambrozie nu mai începe nici măcar discuţiile
acelea teologice despre semnificaţia şederii lui Iona în pântecele chitului,
despre fericirea celor „săraci cu duhul” sau despre singurul păcat care
nu are să mai fie iertat. Grigori se gândeşte, cu o intensitate a meditaţiei
deopotrivă cu cea pe care o întâlneşte în insomniile lui, în îndestularea
trupului lui mulţumit.
„Cine este omul ăsta, „Ambrozie„? Punând ca ipoteză de lucru că
religia creştină e adevărată, va fi el mântuit? Cine e mântuit?”.
Nouă întrebare. Răspunde: „Sunt mântuiţi cei drepţi, cei blânzi şi
cei plini de înfocare. Cea mai gravă întrebare a creştinismului este să afli
dacă trebuie să ai toate aceste trei însuşiri deodată sau dacă una din trei
ajunge, pentru că, în anumite cazuri, blândeţea şi ardoarea sunt
incompatibile. În ce categorie să-l pun pe Ambrozie? Blândeţea lui e atât
de cumpănită, dreptatea lui atât de limitată, fervoarea lui atât de pagină.
Va fi damnat deci? Cine e damnat?”.
Dar şi întrebarea asta, în forma copilărească pe care o are acum,
esenţială, e nouă pentru Grigori. Pune mâna pe genunchii muribundului
şi îşi răspunde singur: „Sunt damnaţi fariseii, cei molateci şi cei violenţi,
adică cei drepţi, cei blânzi şi cei înfocaţi. Astea-s contradicţiile sectei
creştine! Ambrozie a omorât oameni cu zecile, Ambrozie n-a cerut
niciodată martiriul, Ambrozie este sigur de mântuirea lui. În condiţiile
astea, Ambrozie are să fie blestemat”.
Puţină speranţă se înalţă iarăşi în inima lui Grigori. Se apleacă
spre muribund ale cărui trăsături de abia mai sunt de recunoscut.
Paloarea pernei albe, pâlpâirile candelei fac încă şi mai străină faţa asta
peste care mâna morţii a şi trecut neglijentă.
— Ambrozie, spune părintele Grigori, e vremea să te gândeşti la
sosirea ta acolo.
Nici un fior nu străbate genunchiul pe care degetele lui Grigori îl
strâng cu putere – genunchi rotund, osos, rotula şi tendoanele, altceva
nimic. Ambrozie spune:
— Da.
 — Înainte să începem, spune Grigori, trebuie să-ţi priveşti nu
numai toată viaţa ta trecută, în cursul căreia ai făcut multe lucruri
urâte, ci mai ales propria ta conştiinţă; nu acţiunile tale ci chiar felul în
care îţi judeci acţiunile căci, ştii şi tu, cine vrea să-şi mântuie sufletul şi-l
pierde.
Aşteaptă oarecum nervos un citat care să-l contrazică dar
Ambrozie nu răspunde. Mestecă mereu.
— Îngăduie-mi, spune Grigori, să-ţi vorbesc mai puţin ca părinte,
cât că frate, îngrijorat de mântuirea ta ca de o problemă personală. Nu ţi-
a trecut niciodată prin minte că certitudinea asta pe care o ai ar putea,
la limită, să fie ea însăşi un păcat? În fond, nu eşti nevinovat ca un copil
nou născut. În faţa lui Dumnezeu, oricât de curat ai fi, tot o grămadă de
murdărie eşti. Şi cu toate acestea spui că ai putea să ajungi în împărăţia
veşnică. Eşti sigur că nu e vorba aici de orgoliu? Nici un răspuns.
— Ambrozie, gândeşte-te că biserica noastră creştină se mişcă
între doi poli: păgânul şi fariseul. Nu-ţi spui că felul în care îţi faci
datoria de creştin – fie şi numai că ai omorât 60 de nemţi deodată – ar
putea avea ceva păgân? Nu recunoşti că atitudinea asta a ta, cea a celui
mântuit dinainte, are şi ea ceva din a fariseului?
Ambrozie răspunde, fără citate şi fără ezitări:
— Dumnezeu a făgăduit.
Grigori începe să simtă că-i sare ţandăra. Credinţa omului ăsta
seamănă cu un pietroi, cu un grăunte, cu un ou: e închisă în ea însăşi.
Şi bogată înăuntru.
— Şi ăsta-i un motiv. Ambrozie, ca s-o pui la încercare?
Tăcere. În sfârşit, Ambrozie mormăie că ar vrea să se spovedească,
să ia împărtăşania şi că apoi ar vrea să primească maslul. Grigori
înţelege pe loc, Ambrozie a depăşit momentul în care discuţiile teologice
cu un specialist l-ar mai fi interesat; îl respinge pe expert; nu mai are
nevoie decât de meşteşugar. Grigori spune:
— N-am la mine anafura, nici maslul. Mă întorc.
Îşi petrece ziua în rutină clericală. Aşteaptă să se facă seară. Îşi
închipuie că-l pune în felul acesta pe Ambrozie în „situaţie”, cum fusese
învăţat să facă la serviciul secret. Măcar dacă muribundul nu ar muri
pină atunci. Nu încă.
Se lasă seara când Grigori îşi aşează cele de trebuinţă în geanta
cea mică pe care i-a dat-o Aliona ca să-şi ducă sfintele daruri; cădelniţa,
patrafirul, cupă, linguriţa, lumânările, Cartea Sfântă, bucăţica de
anafura învelită într-un şervet, buretele şi cele şapte cleştişoare.
Cu geanta în mina iese în stradă, îi place să meargă pe jos târziu
seară pentru că trecătorii sunt mai rari şi sutana se pierde în întuneric.
Doar crucea pectorală care i se leagănă la capătul lănţişorului răsfrânge
lumina de la geamurile fără obloane şi de la cele câteva felinare ale
orăşelului.
 Acolo un om moare într-o seninătate unică. Unică în experienţa iui
Grigori.
— Şi eu, se întrebă ei deodată, eu cum am să mor?
Moartea i se pare departe chiar dacă îl dor reumatismele.
— 35 de ani. Toată viaţa mea am să mi-o mai trăiesc a doua oară.
Ceasurile au trecut şi atmosfera s-a schimbat în cameră. Mirosul
mai apăsător, căldura mai umedă anunţă sfârşitul. Părintele Grigori cere
să se aducă lampa cu gaz care e aşezată pe duşumea ca să nu-l supere
pe bolnav cu lumina directă. Umbre înfricoşătoare încep să alunece pe
pereţi. Ambrozie, tot în capul oaselor, cu ochii pe jumătate închişi, părea
inconştient, dar când Grigori l-a întrebat dacă-l recunoaşte, răspunse cu
enervare evidentă şi cu o voce cu totul inteligibilă:
— Nu mai vorbi ca să nu spui nimic, preotule. Grăbeşte-te să-ţi
faci treaba.
Familia se îndepărtează. Se închise uşa din afară. Grigori se regăsi
singur cu inamicul lui. La început spovedania.
— Dacă te simţi prea rău ca să răspunzi, clipeşte doar, când e da.
Nu clipi când e nu, îi propune Grigori.
O expresie aproape ironică trecu pe faţa lui Ambrozie, care clipi
îndată. Nasul îi arunca o umbră care-i deforma obrazul. Grigori avea din
ce în ce mai puternică impresia că trupul acestui om nu mai era decât
incoerenţă, decât amestec întâmplător de piele, nervi, planuri luminate,
găuri obscure, reîntorcându-se în haos. Însă voinţa rămânea limpede.
Răspunsurile, unele după altele, se înşirau fără ezitare: da, nu, da, nu,
da.
— Nu există nici un păcat vechi pe care l-ai ascuns acestei judecăţi
a cunoştinţei şi pe care ai vrea să-l mărturiseşti acum?
Pleoapele nu i se zbăteau. Însă privirea care se îngălbenea treptat
rămânea agăţată de ochii preotului.
— Iţi simţi sufletul împăcat cu Domnul?
Clipire energică.
— Nu simţi nici o revoltă apropiindu-te acum de ce e dincolo?
Celălalt nu clipi.
— Te căieşti sincer de greşelile tale din trecut?
Celălalt clipi.
Grigori oftă. Se ridică încet. Cu mâna lui pătrată aşeză patrafirul
pe capul lui Ambrozie care închise ochii, reţinân-du-şi respiraţia, aşa
cum se cuvine să facă cel care aşteaptă cu adevărat judecata
Dumnezeului său. Pe patrafirul acesta, ca pe un jgheab, harul milei
trebuia să alunece. Grigori vorbi cu vocea sa de preot, gravă şi blândă:
— Fie ca Domnul Nostru Iisus Hristos cu harul şi bunătatea sa de
iubire de oameni să-ţi ierte, copilul meu, toate păcatele pe care le-ai
săvârşit.
Grigori oftează încă o dată şi vorbeşte mai departe.
 — Şi eu, preot nevrednic, prin puterea lui pe care mi-a dăruit-o, te
iert şi te eliberez de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, Amin.
Preotul ridică patrafirul. Cum el era acum între faţa muribundului
şi lampă, trăsăturile lui Ambrozie adâncite într-o umbră limpede i se
păruseră a-şi fi recăpătat echilibrul, armonia primitivă pe care le
avuseseră odinioară şi cum Ambrozie respirase adânc, expresia de
uşurare se uni cu cea de pace pe care o avea dinainte chipul său.
Dar curând vinele i se umflară pe fruntea asudată şi murmură.
— Mai repede.
Grigori se îndepărtă de pat. Pusese potirul pe măsuţă, acoperit cu
un şervet alb. Din nou umbrele se mişcară şi muribundul scoase un
horcăit aproape imperceptibil. Grigori reveni lângă pat, cu potirul în
mina. Cu glas puternic întrebă:
— Vrei să le spun să intre?
Clipi indiferent.
Grigori îi chemă. Îndată – aşteptaseră clipa aceasta – adolescentul,
cele trei femei şi copiii intrară pe rând în cameră. Adolescentul se grăbea
cu un şervet. Îi era tare frică că tatăl său să nu verse potirul cu Duhul
Sfânt.
Grigori descoperi potirul cu împărtăşania, îi deschise capacul cu
arc. Ochii lui Ambrozie îi erau agăţaţi de ochii lui. În clipa aceea gura lui
Ambrozie se deschise cu un gest atât de automat, atât de asemănător cu
deschiderea capacului, încât Grigori se întrebă dacă nu era moartea cea
care făcuse să-i cadă astfel falca. Asemănarea celor două mişcări l-ar fi
făcut să surâdă dacă n-ar fi fost prea ocupat să-şi îndeplinească
gesturile. Ochii galbeni ai lui Ambrozie abia mai apăreau sub pleoape;
cum să ştie dacă muribundul nu era de acum mort? Grigori avu un
moment de ezitare. O crispare de nerăbdare pe care o văzu pe fruntea
bolnavului îl linişti. Îşi introduse linguriţa în gura întredeschisă, intre
dinţii, unii galbeni, alţii negri de carii, unii de aur, pe urmă o scoase
încet, cu toată blândeţea care se cuvenea. Gura lui Ambrozie se închise
cu un zgomot expresiv de lăcomie mulţumită. Şi aici ar fi fost de râs.
Însă Grigori se întoarse simplu spre familia muribundului, cu un aer
triumfător: băiatul, cele trei femei, copiii nu plângeau. Priveau cele ce se
petreceau cu un aer care i se păru lui Grigori viclean, aşa cum erau
deopotrivă a pisaţi de respectul faţă de mort şi cel faţă de preot.
Grigori se duse să pună potirul la loc pe măsuţă, îl închise cu grijă
– zgomotul definitiv al capacului cu arc – şi se întoarse spre masă pe care
intrând îşi lăsase celelalte lucruri: Evanghelia, buretele, farfurioara cu
anafura pe care erau înşirate cele şapte bucăţi de vată.
Întoarse pe jumătate capul şi adolescentul făcu un pas înainte.
Ţinea în mină o carte de rugăciuni: îi tremurau buzele. N-avea
obişnuinţa să cânte şi se temea că i se va frânge glasul. Fără îndoială îi
era teamă că o notă falsă ar fi făcut fără valoare Sfintele Taine.
Începu slujba maslului. Preotul şi adolescentul îşi răspundeau
cântând cu vocea scăzută. Cele trei femei, cu mâinile încrucişate pe
burtă, cu capul plecat, rămâneau nemişcate, fără o lacrimă, fără un fior.
Copiii se strânseseră într-un colţ, pufnind pe nas, şuşotind. Alte rude şi
mulţi prieteni umpleau cealaltă cameră, de unde veneau gemete, câteva
suspine mici, repede curmate. Deodată, un nou sosit, împinse uşa de la
intrare şi strigă cu o voce grosolană, vocea seculară:
— Dar ce de lume-i aici!
Îi răspunse un val indignat de şuşoteli şi se lăsă o tăcere
scandalizată. În camera muribundului nimeni nu păruse să fi observat
incidentul. Glasul adolescentului se aşezase. Grigori cânta cu decenţă şi
modestie, dar fără să ia nimic din modestia cultului. Ar fi fost nevoie de
şapte preoţi pentru ca ceremonia să se facă aşa cum ar fi trebuit, şi
Grigori regreta că nu erau şapte, pentru ca spectacolul să fi fost mai
impunător şi să oglindească mai bine majestatea Bisericii.
— Doamne, se rugă el, sfinţeşte uleiul acesta pentru ca, ungându-l
cu el, să fie vindecător şi eliberat de orice patimă, de orice necurăţie în
suflet şi în trup, precum şi de orice rău, ca astfel slăvit să fie numele
Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Simţului Duh, Amin.
De şapte ori fură citite pasaje din Faptele Apostolilor şi din
Evanghelie, de şapte ori Grigori se rugă astfel ca uleiul sfinţit să vindece
trupul şi sufletul robului lui Dumnezeu, Ambrozie.
Pe urmă preotul muie cleştişorul în buretele pe care adolescentul i-
l ţinea aproape de mâna lui şi unse fruntea, nările, buzele, palma şi
dosul palmei muribundului care zăcea părăsit, destins, şi consimţind şi
străin de ceea ce se făcea cu trupul său: cinstiri sau atingeri de orice fel,
nu-l mai interesau. Nu mai hrănea nici teamă, nici speranţă; doar
aşteptare: aşteptarea lui Dumnezeu care avea să coboare asupra lui sub
o altă formă, de pe acum mai puţin materială, după ce pătrunsese în el
prin alte două moduri carnale. Astfel şi acest trup, acest trup urât
mirositor, putrezind fără rost pentru sufletul care-l însufleţise avea să fie
totuşi sfinţit, pe toate feţele, pentru Dumnezeu stăpânul său. La fiecare
ungere – şi fură toate căci preotul singur acum ţinea locul celor şase
preoţi absenţi – Grigori murmura în tăcerea şi mai încărcată de respect –
nimeni nu mai auzea claxoanele care răzbăteau din timp în timp din
stradă modernă şi comunistă – murmură formula sfânta, aproape
magică:
— Părinte sfânt vindecător al trupurilor şi sufletelor, vindecă-l pe
robul tău Ambrozie de relele sufleteşti şi trupeşti care-l stăpânesc şi
întăreşte-l prin harul Domnului Nostru Iisus Hristos.
În sfârşit, Grigori puse cleştişorul peste burete şi luă cu amândouă
mâinile Evanghelia pe care o deschise şi o întoarse astfel încât textul să
fie îndreptat spre pământ. Încet o apropie de faţa muribundului, aşa
cum se apropie o mască. Cleştişorul, nou, nu făcuse economie de ulei şi
faţa, ca şi mâinile lui Ambrozie luceau. Grigori avu grijă să nu se păteze
filele Cărţii Sfinte aplicându-i pe fruntea unsă cele şapte cruci
împreunate. După o ultimă rugăciune, Cartea Sfântă fu închisă şi
vizitatorii se putură apropia să sărute mâna celui care mai trăia încă.
Mână caldă, foarte caldă dar care, cu toate incantaţiile, cu toate ungerile,
cu toată impunerea Cărţii Sfinte, simbol al atingerii mâinilor lui Hristos,
avea să înţepenească de gheaţă.
Grigori se oprise la capul patului şi-i privea pe bărbaţii şi femeile
acestea, dintre care mulţi plângeau, dintre care mulţi – şi deseori aceiaşi
– se grăbeau să iasă după ce sărutaseră grăbiţi mina unsă de ulei cu un
gest vizibil dezgustat; o sărutau totuşi, şi prin sila lor Grigori le simţea
gândul care-l irita mult:
— Iată un om de bine care moare, mâine vom fi mai singuri pe
lume. El ne iubea şi noi îl iubeam.
Secretarul de Partid din orăşel era şi el acolo, îl salută pe Grigori
cu o timiditate pe care nimeni nu i-o cunoştea.
Grigori răspunse cu o înclinare clericală salutului adânc al
tovarăşului său.
Muribundul nu se mişca. Se mulţumea să iradieze uleiurile. Când
defilarea se terminase, Grigori închise uşa, şi cu spatele spre pat începu
să-şi strângă cele aduse. Din camera cealaltă se auzeau glasurile
indistincte ale formulelor anticipate.
Dintr-o dată un glas se auzi din spatele preotului, glasul lui
Ambrozie, Crini dar aproape ferm, alb, dar triumfător, ca şi cum s-ar fi
smuls din teaca de carne.
— Deschide, te rog, fereastra.
O clipă o panică grotescă îl cuprinse pe Grigori: dacă se petrecuse
miracolul? Formula de politeţe dădea o nuanţă de realism înfricoşat
cererii muribundului. Grigori se întoarse.
Ambrozie nu-şi schimbase poziţia, însă acum ochii, gura, îi erau
deschise. Privea drept în faţă, ca şi cum ar fi crezut că fereastră era
acolo.
— Haide, deschide! repetă. Vreau lumină, aer.
Grigori trase draperiile, deschise fereastra cu două canaturi, se
aplecă să deschidă obloanele. Se lăsase noapte şi un vânt răcoros
pătrunse în cameră. Flacăra. Lămpii cu gaz, aproape de nivelul podelei,
tremură, apoi şi cea a candelei, aproape de tavan. Pentru a treia oară
umbrele trecură peste pereţi. Grigori reveni spre muribund. Cu fereastra
deschisă se schimbase şi lumina în cameră. Petele de ulei luceau mai
puţin.
Respiraţia venea acum cu uşoare icnete.
— Te rog mult. Deschide! spuse încă o dată Ambrozie.
 Te rog mult.
Grigori înţelese atunci că nu se petrecuse nici o minune. Fu ciudat
de uşurat. Timp de câteva minute, peste un ceas, Ambrozie avea să se
simtă mai bine, apoi avea să înceapă agonia.
— Am deschis, spuse Grigori. Probabil că nu mai poţi să simţi şi să
vezi. Mă auzi?
Ambrozie clipi. Buzele îi tremurau: mai era în stare să surâdă?
Dacă surâdea într-adevăr, era cu fatalism amuzat. După câteva încercări
nereuşite, reuşi îşi recapătă suflarea şi spuse:
— Cu atât mai rău.
Grigori ar fi suportat resemnarea, dar umorul sau ceea ce se părea
a fi umor îl exaspera. Se aşeză pe marginea patului, se aplecă cât mai
aproape de omul de alături, având pe buze o întrebare scandaloasa:
— Ambrozie! Ambrozie! Chiar nu ţi-e frică de moarte?
Ochii lui Ambrozie, până atunci ţintuiţi pe un punct de pe tavan,
se rotiră cu greutate spre Grigori şi i se opriră pe tâmpla lui stângă.
— De ce frică, întrebă muribundul într-o şoaptă care mai putea fi
încă înţeleasă uşor. Le e frică celor care nu ştiu. Dar eu ştiu. L-am citit
pe Sfântul Macarie, Sfântul Macarie din Alexandria. Acuma îngerul meu
are să vină să mă mângâie. Trei zile. Pe urmă mă duc în cer. Îl salut pe
Domnul Dumnezeu. Vizitez Paradisul. Îl laud pe Domnul.
Şase zile. Îmi uit tristeţea. Dar mă chinuie greşelile. Mă reîntorc la
Domnul. Îl salut. Cobor iar. Vizitez infernul. Îi plâng pe cei blestemaţi.
Troica de zile. În a patruzecea mă întorc sus. Domnul mă recunoaşte
pentru totdeauna după drepturile mele. Asta e.
Grigori atunci nu mai suportă. Se apleacă şi mai mult, nasul lui
aproape îl atinge pe cel al muribundului pe care-l scutură:
— Idiotule, nu există nici Paradis, nici infern, nici Dumnezeu.
Astea-s poveşti pentru babe. În câteva minute ai să fii mort, cu totul
mort. Ai să putrezeşti şi nu are să mai fie nimic. N-ai să mai simţi nimic,
n-ai să mai gândeşti, n-ai să mai fii. Eu nu sunt preot, sunt un agent al
guvernului plătit ca să vă pun pe fişe. Mă auzi? Mă auzi?
Asta e marea ispită, şi Grigori i-a cedat! Cea mai mare dintre
ispitele lui ca preot, cea mai mare dintre ispitele lui ca agent: aceeaşi.
Într-o clipă de slăbiciune şi-a trădat amândouă misiunile în acelaşi timp.
Se trage îndărăt; îl priveşte pe Ambrozie cu dorinţa mai plină de furie că
acesta să-l fi înţeles şi speranţa cea mai fierbinte ca el să nu fi înţeles
nimic. Ambrozie nu pare să reacţioneze. Pare doar mai crispat decât
adineauri. E o iluzie? Nu, toţi muşchii i se încordează, trupul începe să i
se arcuiască, nu mai respiră, strânge aer în piept. E agonia? Grigori se
trage şi mai mult îndărăt. A înţeles oare Ambrozie? Frica de moarte l-a
înţepenit astfel deodată? Dintr-o dată ochii i se opresc asupra lui Grigori;
scoate din toate puterile un strigăt răguşit, dar răsunător:
— Fiule! Fiule! Nu crede asta! E o minciună! E o.
 Nu ajunge mai departe. Grigori apucă una din perne şi o aşează cu
amândouă mâinile peste faţa care urlă acum a lui Ambrozie aşa cum
adineauri pe fruntea lui liniştită aşează o clipă Cartea Sfântă.
Câteva secunde, două tresăriri, trei secunde încă, siguranţa.
Grigori se ridică, ţinând în mina perna cu care şi-a îndreptat greşeala.
Câteva bale pe albul pernei. Încet, preotul le şterge cu mâneca
sutanei uzate.
Veţi avea deci, tovarăşe Dobermann, satisfacţia să vă gândiţi că nu
pe un minus habens l-aţi convins prin argumentele dumneavoastră, ci
pe un preot excelent căruia, dacă ar fi putut părăsi viaţa seculară, îi era
făgăduit cel mai strălucit viitor ecclesiastic. Ce să vă mai spun mai mult?
Cunosc acum adevărul. Dumnezeu nu există, religia e o superstiţie;
Biserica, un instrument al exploatării. Refuz să mai continui să înşel
poporul nostru care nu are să-şi caute călăuzele spirituale de care are
nevoie decât printre reprezentanţii Partidului, şi mă pun cu totul la
dispoziţia dumneavoastră pentru a încerca să îndrept răul pe care l-am
făcut umanităţii.
Actul V.
Vă rog să credeţi în sentimentele mele de fraternitate întru Marx.
Borna de sosire. Nu astfel şi-o închipuia Grigori acum douăzeci de
ani, plin de exaltare şi de repulsie în acelaşi timp.
Acum împătureşte foile scrise, dezgustat şi uşurat în acelaşi timp.
Le pune în plic. Scrie adresa (i-a dat-o Nadson, şi-o aminteşte pe
dinafară). Umezeşte partea cu lipici cu vârful degetului, aşa cum l-a
învăţat mama lui, acum foarte multă vreme. Se întoarce spre Aliona:
— Pentru poştă.
— Aliona îşi ridică ochii.
— Mâine? Imediat?
— Da. Imediat.
Ea se ridică, ia scrisoarea, apasă clanţa uşii. Toate gesturile au o
semnificaţie care îi scapă cu totul şi cu totul celui care le face. Mâine
bărbatul ei are să plece şi ea nu are să-l mai vadă. Sărmana Aliona.
Nebună de Aliona. Nici nu priveşte măcar adresa: Profesorului
Dobermann, catedra de ateism a Universităţii din.
Aliona iese.
Grigori se ridică la rândul lui, îşi trosneşte încheieturile. Se simte
în vacanţă. Ar trebui să se ducă la Teodor, care e pe moarte; la Antonie,
care şi-a bătut fată însărcinată; la Tatiana, Irina, Anastasia. Se întinde.
Nu se duce.
Aliona se întoarce. Scrisoarea e la cutie. Trucul a fost făcut.
Misiunea îndeplinită. Mâine, libertatea.
Până la sfârşitul după-amiezii Grigori se învârteşte prin izba lui
prăpădită, iese în curte, se duce să vadă dacă s-au ouat găinile, intră iar.
Aliona îl priveşte pe furiş, simţindu-i agitaţia. Însă nu pune întrebări.
Aliona nu pune niciodată întrebări. Repetă psalmi, fără zgomot, dar i se
mişcă buzele. Grigori e exasperat, ar lua-o la bătaie. Ia o carte.
Dobermann nu primeşte scrisoarea până mâine dimineaţă.
În seara aceasta Grigori nu va spune rugăciunile. Aşa a hotărât.
Dar când, după masă, Aliona se ridică şi se duce să se oprească, aşa
cum face în toate zilele la ora aceasta, în faţa icoanelor, Grigori nu
rezistă. E ultima oară, fără îndoială. De altfel, ce explicaţie ar putea să-i
dea? Îşi dă seama că nu-i va putea spune niciodată adevărul Alionei.
Puterea femeilor blânde. Bine. Îşi va face rugăciunile.
Le spune. Când rugăciunea în comun se încheie şi Aliona se
întoarse la spălatul vaselor, Grigori continuă singur. În picioare, în
genunchi, prosternat, să bâlbâie cuvinte pe care nu le mai înţelege.
Gândul îi e în altă parte. Pentru prima dată de cincisprezece ani, acest
ateu se roagă prost. Se întreabă:
— Acum cuvintele îmi vin fără să mă mai gândesc la ele. Cât timp
are să-mi trebuiască la Universitate să le uit? Am să-mi simt şalele
uşurate să nu mai fac gimnastică din asta.
Se culcă plin de un optimism acru.
A doua zi e joi. Seară poate primeşte convocarea lui Dobermann?
Dimineaţa Grigori nu iese, pretextând lucrul la teza lui de teologie.
După amiază vin de la Teodor, să-l cheme. Refuză, ei insistă. Se duce
fără nici o bunăvoinţă. Teodor nu face nimic ca să-i dea bună dispoziţie;
sărmanul nu vrea să moară, se încăpăţânează, se agaţă de viaţă. Soseşte
seara şi Teodor împinge obrăznicia până la a se simţi mai bine.
Acasă, nici un răspuns de la Dobermann. În fond e firesc aşa:
Grigori socotise prea corect.
Seara, îl cuprinse iar rutină. Stă de vorbă cu Aliona despre cele de
peste zi, îi citeşte din viaţa unui sfânt, omite, cum face totdeauna
încăpăţânat să încuie uşa („nu e nimic de furat”), se roagă mai bine decât
în ajun, o ia pe Aliona în braţe.
Noaptea, după câteva ore de somn, se trezeşte pentru una din
şedinţele sale de meditaţie. Trupul mulţumit, flacăra candelei în faţa
icoanei, respiraţia Alionei în patul celălalt, cântecul în răstimpuri al lui
Peţia cocoşul, toate îl îndeamnă la îngândurare. Se gândeşte la
scrisoarea lui: „Am respectat principiul să mint totdeauna cât mai
aproape de adevăr? N-am exersat, n-am dat dovadă de prea mult zel? Nu
m-am lăsat dus de umorul meu de om civilizat pe care comuniştii nu
sunt în stare să-l înţeleagă?”.
Pe urmă se gândeşte la rolul pe care l-a jucat: „Un agent de
informaţii deghizat în preot. Spune-i cuvintele astea înfricoşătoare,
satanice, oricărui credincios. Ce-şi va închipui imediat? O fiinţă sordidă,
lipicioasă, demnă de dispreţ, un prefăcut, un laş, un taler cu două feţe,
respingător şi josnic până dincolo de puterea de a ţi-l închipui. Sunt eu
acest personaj? Nu. Eu sunt un ofiţer, care ar fi putut să facă în armata
regulată o carieră strălucită, sunt un om care gândeşte, capabil să ia
hotărâri, să ţină piept, să modifice mersul lucrurilor. Pot să par odios dar
nu sunt josnic. Acum zece ani l-am sufocat pe Ambrozie fără ezitare,
cum trebuie: e un indiciu. Pe de altă parte, evident că, dacă mi se
propune la patruzeci şi cinci de ani, să devin profesor de ateism, sunt
luat drept un mediocru. Poate şi sunt?”.
Intervine imediat vârsta şi Grigori îşi spune:
— Imbecili sunt cei care mă iau drept un mediocru, imbecilii care
sunt astăzi în fruntea serviciului. Pe timpul lui Gruzcik lucrurile n-ar fi
mers aşa.
Şi pe urmă:
— Ei, încep să bat câmpii ca un ramolit. Serviciul nu poate să se
înşele, pentru că serviciul slujeşte regimului şi regimul e infailibil.
Acum douăzeci de ani i se întâmpla să rostească fraza aceasta cu
cea mai mare seriozitate. Nu s-a schimbat nici un cuvânt, dar toate
acum sunt ironice.
— Nu e nostim că Biserica, păianjenul acesta obscurantist, a
contribuit să-mi deschidă ochii?
Face o strâmbătură; se simte neliniştit la gândul că i s-au deschis
ochii. Ştie că această nouă înţelegere e nu numai primejdioasă; mai ales
că nu-i o stare convenabilă pentru un om aşa cum trebuie. Ochii
deschişi, asta e ceva care sună burghez, decadent, desuet. Deschiderea
asta a ochilor e un lux necuvenit, că adulterul monden sau opereta
franţuzească. Grigori se zvârcoleşte în pat ca şi cum şi-ar căuta o poziţie
mai altfel, dar e ceva în plus aici. Inteligenţa odată dezvirginată nu mai
face marşarier, oricât de puternic ar fi sentimentul purităţii pierdute.
— În ce moment am pactizat cu inteligenţa?
Nu ştie. Îşi aminteşte cu nostalgie de călăul cu obrajii roz care era
el acum douăzeci de ani. Însă nostalgia nu exclude o ironie crâncenă. În
umbră, întins pe spate, în faţa icoanei care veghează, părintele Grigori îşi
arată colţii.
— Poţi să-ţi pierzi sufletul din prostie. Biserica mi l-a mântuit pe al
meu.
A doua zi răspunsul lui Dobermann tot nu vine. Grigori se lasă
dus de supoziţii stupide: n-o fi pierdut poşta vreuna din aceste două
scrisori?
Sâmbăta, poşta de dimineaţă ca şi cea de seară sunt la fel de
decepţionante. Şi Grigori, pe lângă exasperare, simte şi o uşurare
ciudată.
— Oricum, mi-am luat adio de la cântăreaţă.
Nervozitatea din primele zile dispare.
— Am fost prost că m-am aşteptat la un răspuns grabnic. Ce faci
cu birocraţia? Poate mai trebuie să suport încă o lună circul ăsta.
Sâmbătă se duce la slujba de seară, firesc.
 Biserica e întunecată. Se aprind cât mai puţine luminări cu
putinţă şi candelabrele rămân stinse; se face economie de electricitate, şi
pe urmă, în colţurile întunecoase, e totdeauna câte un militar sau un
personaj semioficial care n-ar mai veni dacă ar trebuie să se arate la
lumină.
Nu se scot Sfintele Taine la slujbele de seară. E doar o slujbă de
rugăciune, cântata pe glasurile vechi de două bătrâne cărora li se
deosebesc cu greu siluetele negre prin umbră.
Cu paşi înceţi, trăgându-şi picioarele, cu cădelniţa fumegând în
mină, Grigori ocoleşte biserica, cădelniţează una câte una icoanele – uite
şi pentru tine, Sfinte Gabriel Arhanghele, uite pentru tine, Sfinte
Vladimir din Kiev – îi cădelniţează unul câte unul pe credincioşi – uite,
bătrâna cârtita, uite tâlharule bătrân, uite şi pentru voi, copii clandestini
ce sunteţi, grăunţă de creştini. Prin fereastră se vede cum se lasă
noaptea. Înăuntru cele două glasuri bătrâne se înalţă cu credinţă, fără
efort. Din stradă nu vine nici un zgomot. Pacea.
De cincizeci de ori la rând, ţârcovnicul inexpresiv şi intonând pe
nas, psalmodiază „Kyrie eleison, Kyrie eleison, Kyrie.”
— Ca nişte plesnete de bici! se gândeşte Grigori, simţind un fior
prin spinare. Flagelaţia harului. Încă o dată, încă o dată! Am să mai
trăiesc până la a patruzecea?
Doamne miluieşte, Doamne. O, prostii!
După slujbă, Misa, băiatul de cor, vine să se spovedească ca să
poată să se împărtăşească mâine; are de acum opt ani şi jumătate şi nu
se mai poate împărtăşi fără iertare prealabilă, precum copiii mici.
Părintele Grigori spovedeşte în spatele unui paravan, pe întuneric.
O singură lumânare arde într-un mare sfeşnic de lemn care ar putea
cuprinde cincizeci. Copilul şopteşte:
— Părinte, i-am spart nasul lui Boris. A sângerat, ar fi trebuit să
vedeţi! Închipuiţi-vă, spunea că e o ruşine să mergi la Biserică!
Misa e în genunchi cu ochii lui mari deschişi spre preot,
mântuitorul său. Pe urmă îşi aplecă uşor capul, spicul blond se ridică,
cu amândouă mâinile împreunate pe o lumânare înconjurată, cum e
obiceiul, de o bancnotă. O bancnotă mică.
Grigori îşi ridică mâna care ţine patrafirul, îl priveşte pe copil,
coroană de păr, un nas naiv care iese în afară, două mâini încă mici, de
pe acum bătăioase, înnodate în jurul lumânării, cu degetele mari
împreunate. Grigori lasă să cadă patrafirul peste capul plecat, aşa cum
noaptea se lasă peste lume, cum harul se lasă peste lume.
— Şi eu, preotul, nevrednicul, prin puterea Sa care mi-a fost dată.
Nevrednic? Şi încă cum! se gândeşte, şi în acelaşi timp, nevrednic?
Poate că nu chiar.
Asta e, s-a făcut Absoluţiunea a fost dată. Copilul se ridică, pur ca
în prima zi, ca Adam în paradisul său.
 — Mulţumesc, părinte.
Fuge, uşor. Revine câteva clipe mai târziu, roşu la faţă:
— Părinte, am uitat.
Îi întinde luminarea cu banii înfăşuraţi. Grigori surâde, ia
lumânarea; bancnota nouă, foşneşte între degete. Misa spune:
— Bună seara, părinte.
Un bună seara respectuos, dar pe de acum aproape prietenos;
Grigori, cu patrafirul scos nu mai e decât un preot şi nu arhanghelul
coborât pe pământ ca să ierte şi să pedepsească.
— Bună seara, Misa.
Misa dispare, şi mai uşor. În noaptea asta are să doarmă un somn
limpede. Mâine dimineaţă, are să se scoale voios, până la liturghie are să
se păzească să-i dea palme surioarei sale; va sluji ca băiat de cor la
slujbă, are să se împărtăşească; ziua toată are să se simtă înaripat. Spre
seară doar, jucând arşice, pe stradă, la apusul soarelui, are să mai
pocească un nas, dacă un altul îşi bate joc de el sau dacă încearcă să
trişeze. Fericirea.
Prostii, dar o altă formă a prostiei. De ce altă formă? Pentru că e
inofensivă? Nu, răspuns simplist, materialist într-un fel. Există o altă
raţiune. Grigori se gândeşte la toate astea stingând ultima lumânare,
punând la loc două sau trei cărţi, părăsind tăcut biserica cu cheia în
buzunar.
— Şi la anul guvernul are să mi-l ia pe Misa să facă din el un
„pionier” şi are să-l înveţe o altă prostie.
Grigori merge pe stradă.
— Ce importanţă mai are toată asta? La anul eu n-am să mai fiu
aici. Luna viitoare, n-am să mai fiu aici.
De departe vede fereastra căsuţei luminată. Aliona aşteaptă, în
seara asta, nu mănâncă. El, pentru că nu are dreptul, e sâmbătă; ea, din
solidaritate. Îi e de pe acum puţin foame şi senzaţia asta i-a ajuns atât de
ştiută încât o recunoaşte cu prietenie.
— Curând n-are să-mi mai fie foame.
Curând, se gândeşte, am să fiu un om liber. Şi urcând cele două
trepte de lemn ale pridvorului său, îşi arată colţii. Liber! A doua zi după
război, cuvântul acesta avea un sens. Armătura plesnise. Se găseau idei,
camere, femei. Dar acum nimeni nu mai era liber. Un profesor de ateism
ar fi şi el condamnat la o tovarăşă unică şi cumsecade, la fel ca şi un
preot. Fireşte, ar putea să şi-o aleagă tânăra. Dar va şti ca să-l respecte,
aşa ca Aliona? Să-i îndeplinească toate dorinţele, fără să-l irite niciodată
prin exces de atenţie? Liber, o, da, cu adevărat! Aliona se ridică în
picioare când intră el; el o strânge la piept, o sărută cu o forţă reculeasă
ca şi când ar iubi-o. Pe urmă o dă la o parte, nemulţumit de acest elan
de care ştie totuşi să abuzeze.
Se culcă devreme în cele două paturi strâmte şi paralele.
 La deşteptare primul gând al lui Grigori e pentru Misa, care, nici el
n-a mâncat de seară şi nu are să mănânce nici dimineaţă; care, şi el, ca
şi preotul, are să se împărtăşească astăzi: Pentru copil zilele de
împărtăşanie sunt sărbători limpezi, nu strălucitoare ca Pastile sau
Crăciunul, ci reculese, albe. Puritatea plină de o luminozitate măsurată,
adaugă purităţi supreme care au să coboare, acum curând, peste lume.
Grigori se gândeşte la Misa, îmbrăcându-se, spălându-se – cu barba
înmuiată în ligheanul de tinichea – pieptănându-şi-o, barba asta care are
să fie acum un accesoriu la taina lui.
„Misa. Aş fi fost şi eu, la vremea mea, un copil ca el. Dacă aş fi fost
credincios, aş fi spart şi eu multe nasuri de dragul credinţei mele”.
„Dar, îşi răspunde singur, ideea asta de a le sparge nasurile altora
pentru credinţă, din punctul de vedere al adevărului creştin, e rea. Dacă
ceva reiese limpede din Evanghelie, carte destul de obscură în multe alte
privinţe, e cu adevărat rezistenţa la rău pe care noi ne-am lăsat s-o
învăţăm de la hinduşi”.
— Deci, spune mai departe, creştinismul este, cum zicea Engels, o
religie de sclavi, nevrednică de toate virtuţile, de toate eroismele pe care
le-a inspirat. Cruciaţii erau creştini răi pentru că erau oameni adevăraţi.
Misa e un cruciat. Dacă tot ce-i povestesc eu lui Dobermann ar fi
adevărat, aş fi putut fi şi eu acel cruciat care, la capătul unei vieţi de
isprăvi creştineşti, îşi dă seama că există o separaţie între curajul său,
foarte exact între virtutea sa şi laşitatea inerentă religiei lui Iisus. Aş fi
disperat? Nu, căci virtutea mea s-ar fi exercitat totuşi şi cât despre cauza
pe care aş fi slujit-o, dacă e rea, ce importanţă are asta? Cu atât mai
mult cu cât nu-l slujeşti pe Hristos cu sabia şi că, în consecinţă,
cultivându-şi virtutea care-i e proprie, cruciatul a slujit o cauză care nu
merita să fie slujită mai bine.
„Ce încurcătură decadentă! Nu m-ar mira să ajung un adevărat
umanist. Unde-i respectul pe care-l aveam pentru regimul nostru din
cauza acestei stăpâniri a lui asupra timpului pe care o avea el în ochii
mei? Misiuni de douăzeci de ani; până acum nici trei zile asta mă exaltă.
Dar ştiam totuşi că de la Gruzcik la Nadson timpul modificase reliefurile.
Ei, oricum, nimic nu are cu adevărat importanţă! Dacă peste două
săptămâni Nadson mă cheamă şi-mi spune: ai să rămâi popă toată viaţa,
aş fi capabil să-i răspund amin. Profesor de ateism, ce putere aş avea? Pe
când, cap al unei parohii, mi-au fost transmise nişte puteri oculte şi mă
slujesc de ele, pe Dumnezeul meu, mă slujesc de ele!”. E puţin
nemulţumit că s-a lăsat dus spre asemenea discuţii interioare. O parte
din bucuria de dimineaţă i-a dispărut, dar rămâne esenţialul. Aceeaşi
bucurie îl cuprindea, când era copil, atunci când mama lui îi spunea:
— Azi e duminică.
Grigori nu se gândeşte niciodată la copilăria lui, dar astăzi
amintirile freamătă undeva în străfundurile lui. Cele două chipuri, al lui,
orizontal pe pernă, cel al mamei sale, oblic, întoarse unul spre altul, că
spre o oglindă.
Preoţii. Copilăria lui plină de preoţi clandestini. Unul din ei, mai
ales. A, nu! Nu acela. Şi Grigori are acest gând ciudat:
— De demult, de când sunt preot, ar fi trebuit să iert.
Imediat îşi revine:
— Ce, eu? Preot? Să iert? E într-adevăr vremea să ies din sutană;
începe să mă pătrundă.
Îşi spune asta în glumă, ca să-şi ascundă spaima reală care-l
cuprinde.
La ora zece se duce la biserică. Înfruntarea cu strada îi e încă şi
mai grea decât de obicei. Nişte vlăjgani în salopetă aruncă pe la spate cu
bulgări de noroi după el. Deodată, Grigori primeşte, odată cu acest
bulgăre în spinare, toată greutatea umilinţelor pe care le-a îndurat de
douăzeci de ani. Greutate spirituală, dar care-l face să se poticnească.
— Nu mi-am dat seama că am suferit atât.
Îi fusese atât de firesc să sufere în exerciţiul sarcinii lui încât nu se
gândise până acum să-şi măsoare suferinţele. Ori azi cunoaşte un
sentiment de revoltă, nou. Nu e pus într-o situaţie absurdă? A primit
ordinul să-i scrie lui Dobermann că renunţă la preoţie, şi de asemenea
ordinul să continue să oficieze. O clipă, îşi închipuie:
— Am înţeles prost ordinele.
O sudoare rece îl scaldă o jumătate de secundă, ca atunci când,
sublocotenent fiind, fusese chemat în faţa colonelului.
Încă o dată se stăpâneşte.
— Am înţeles foarte exact.
— Se întrebă:
— Ce-i asta, fac crize de nervi?
Ca să se liniştească, se gândeşte la liturghia pe care are să o
oficieze, la această suită de gesturi arbitrare şi de formule goale aducând
atâta uşurare celor şaizeci de persoane care, acum curând, au să fie de
faţă. Grigori merge mai repede, ca şi cum ar fi aspirat de şaizeci de
voinţe, de şaizeci de credinţe.
— Ei sunt oamenii mei, dar şi eu sunt al lor.
Biserica e mică, de lemn, cu o cupolă de pe care s-a şters poleiala,
o pictură decolorată deasupra portalului, o uşă strâmba. Grigori urcă
cele trei trepte strâmbe, înfige cheia mare în broască, o întoarce, intră.
Îndată se simte încercuit ca în filmele în care eroul întorcându-se
acasă găseşte fotoliile pline de asasini sau de poliţişti care-i spun:
„închide-o binişor, micuţule, şi să nu-ţi treacă prin cap să strigi”.
Încercuit de Mântuitori şi de sfinţii care se apleacă spre el din toate
părţile. Cei mai mari îi fac fată: au luat poziţie pe iconostas: Mânuitorul,
Fecioară, Simţul Nicolae, Sfântul Mihail şi Sfântul Gavriil, un alt
Mântuitor şi cei doisprezece Apostoli, artilerie grea, ce mai! Dar, mai
aproape, în poziţii avansate, din spatele mesei funerare şi a marelui
candelabru, o altă Fecioară şi un alt Mântuitor, acesta răstignit. Din
părţi, se năpusteşte cavaleria, călcând în picioare pe ceilalţi sfinţi. Sfinţii
războinici, pentru care Grigori simte mai multă simpatie, o complicitate
pe care şi-o poate mărturisi: Sfântul Vladimir, Stântul Gheorghe, Sfântul
Alexandru Nevski, Sfânta Olga care, înainte de a fi creştină, ardea satele
şi pe locuitorii lor pentru a-şi răzbuna bărbatul păgân. Alţi sfinţi care s-
au ocupat cu filosofia şi pentru care Grigori nu simte nimic, În sfârşit,
martirii, cei pe care-i detestă, pe care nu-i priveşte deloc în faţă, pe care
dinadins uită să-i cădelniţeze când trece prin faţa lor.
— Martiri! Să se lase martirizaţi! Măgari de povară. Şi mama, ea
nu e o martiră poate? De ce n-are drept la o icoană, şi ea?
În spatele lui, deasupra uşii, un alt Mântuitor, care-şi deschide
braţele, şi pe stindarde, pe cadrele ferestrelor, pe canaturile uşilor, o
mulţime de chipuri sfinte. Grigori se simte străbătut de toate aceste
priviri aurite care-l străpung. Străbate biserica cu pasul încet, respiră
mirosul familiar – praf şi tămâie. Fără grabă se opreşte în faţa uşilor
împărăteşti, pe covorul de iută roz şi rosteşte rugăciunile obişnuite,
cerând de la Dumnezeu forţa şi puritatea care-i sunt necesare pentru a
celebra taina liturghiei. La drept vorbind Grigori nu se roagă aşa cum ar
crede unii că ar trebui s-o facă; nici un avânt nu-i poartă cuvintele pe
care le rosteşte, însă le gândeşte pe toate, unele după altele, ca şi cum ar
citi un text cu toată atenţia. El, Grigori, nu-şi azvârle rugăciunea cum ar
lansa o rachetă, căci el ştie perfect că obiectivul nu exista. Între două
rugăciuni îi trece prin minte gândul că acest exerciţiu seamănă cu tirul
unui mortier asupra unei ţinte invizibile.
— Tu toarnă-ţi obuzele şi nu te mai gândi la altceva.
Dar poate că atenţia asta asupra obiectivului ajunge?
Nimeni nu poate să-l vadă acum, însă el îndeplineşte toate
gesturile, în care nu crede, cu o punctualitate meticuloasă. Se apropie de
micile icoane ale Mânuitorului şi ale Fecioarei, agăţate de panglicuţe roz
de canaturile porţilor împărăteşti, le trage una după alta spre buzele lui
pe care şi le întinde înainte aşa cum fac copiii, sărută cu religiozitate cele
două paneluri de lemn pictat. Se întoarce apoi spre biserică goală şi se
înclină în faţa credincioşilor (absenţi) cerându-le să-i ierte păcatele şi să
se roage Domnului pentru el.
Pe urmă intră în altar.
Un calm familiar, câtuşi de puţin solemn domneşte aici.
Veşmintele sacerdotale sunt la locul lor în cuier şi Grigori îşi spuse cu
uimire şi certitudine în acelaşi timp:
— Sunt ale mele. Preotul acestei biserici se întâmpla să fiu eu. Ia
te uită, ca să vezi!
De trei ori, chiar dacă-l dor şalele face de trei ori mătănii în faţa
altarului, bombănind puţin, dar fără răutate. Sărută altarul, sărută foaia
de metal care acoperă Sfânta Evanghelie; începe să-şi îmbrace
veştmintele sacerdotale şi accesoriile onorifice pe care le-a primit ca
răsplată pentru serviciile aduse: sabia şi stindardul, carouri de brocart
care reprezintă sabia Domnului; acuma îşi va pune mitra, bătută cu
pietre preţioase, care i-a fost dăruită de credincioşi. În vremea asta
murmură versete din psalmist care-i amintesc de semnificaţia
veştmintelor pe care şi le pune şi virtuţile cuvenite să le însoţească. Pe
urmă îşi spală mâinile în ligheanul mic pe care i l-a pregătit Misa şi e
străbătut de un fior de amărăciune:
— Niciodată n-am s-o fac sub uşile împărăteşti.
De acum se poate considera ca despărţit de lume. Odăjdiile îl
izolează ca o fortăreaţă, ca norul Schimbării la Faţă. Nu mai este om, ci
unealta lui Dumnezeu.
Acum se întoarce spre masa jertfei, la stânga altarului. Masa
aceasta simbolizează deopotrivă peştera în care s-a născut Hristos şi
Golgota unde El s-a jertfit. Cinci pâini au fost puse pe masă de epitropul
care a venit astăzi dimineaţă, în zori. Sunt cinci pentru că Iisus a hrănit
cinci mii de oameni cu cinci pâini; sunt alcătuite din două părţi pentru a
aminti de cele două naturi ale lui Dumnezeu-Omul: cea de sus are o
pecete reprezentând o cruce şi, prescurtată, deviza „Iisus Hristos
învingător” care-i place lui Grigori prin tonul ei marţial, dacă nu prin
înţeles.
Grigori ia lancea, rece pentru mâna lui încă umedă, şi înfige tăişul
în prima pâine din care taie un cub, în amintirea Domnului Nostru
Mântuitorul Iisus Hristos. Ia cubul acesta în mina. Cubul reprezintă
Mielul şi scoţându-l din pâine Grigori rosteşte cuvintele profetice ale lui
Isaia: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas
înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui
judecată Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?”
Şi Grigori murmurând cuvintele sfinte, răspunde în lăuntrul lui: În
tăcere. În umilinţa! O, cu adevărat între tine şi mine, nu e nimic comun,
Iisus din Nazaret.
Ţintuind asupra Mielului o privire mânioasă îl poartă peste disc.
Aici îl taie în lung şi în lat, apoi, cu furie, înfige lancea în coasta dreaptă
în amintirea rănii făcute lui Hristos.
— Ţine, Mielule!
Pe urmă merge spre potir şi toarnă în el vin şi apă în amintirea
apei şi sângelui care a ieşit din rană.
Îi aude pe credincioşi intrând în naos, aşezându-se, schimbând
între ei vorbe în şoaptă. O voce frântă de bătrân, cea a băiatului de cor
psalmodiază rugăciunile de început. Toate acestea sunt departe, atât de
departe de Grigori. E singur în sanctuar, singur cu Mielul, ca şi cu un
duşman pe câmpul de luptă.
 Însă inamicul îşi găseşte curând aliaţi; numărul lor creşte sub
ochii lui Grigori care îi creează el însuşi, unii după alţii, tăind în a doua
pâine o bucată pe care o aşează la dreapta Mielului, întru cinstirea
Maicii Domnului, Doamna Noastră Foarte Sfânta; din a treia pâine, nouă
bucăţele în cinstea celor nouă ordine de sfinţi: Sfântul Ioan Botezătorul,
profeţii, apostolii, ctitorii, martirii, venerabilii, cerşetorii, rudele lui
Dumnezeu Ioachim şi Ana, toţi sfinţii şi Sfântul Ioan Gură de Aur, aceste
nouă bucăţele fiind aşezate la stânga Agneţului, pe trei şiruri; din a patra
pâine o bucată întru cinstirea celor vii; din a cincea o bucată pentru cei
morţii, aceste două din urmă bucăţi aşezate la picioarele Mielului pe
două şiruri.
În acelaşi loc aşează bucăţelele pe care le tăie din pâinea
credincioşilor care au să-i ceară în timpul liturghiei să se roage pentru
apropiaţii lor; prenumele acestora sunt scrise pe listele care are să le
citească acuma.
Astfel comuniunea sfinţilor a fost realizată simbolic; Mielul
străpuns de sabie e în faţa preotului, în fruntea unei armate mistice:
„Iisus Hristos învingător!”
Grigori aşează steaua de metal la locul ei deasupra bucăţilor de
pâine. Mişa a intrat fără zgomot şi suflă peste tămâia care fumegă.
Grigori întinde mâna fără să-l privească; Mişa îi dă cădelniţa aplecându-
se să sărute mina aceasta întredeschisă. Grigori ia cădelniţa
încruntându-se, căci Mişa a întârziat, nu şi-a îmbrăcat încă roba. Mişa
roşeşte. Grigori cădelniţează steaua şi cele trei bucăţi de pânză; aşează
pânzele peste vas şi stea. Cădelniţează totul, cum făceau regii magi, de
trei ori. Ritual, îi mulţumeşte Domnului că a instituit Euharistia şi-i cere
lui Dumnezeu Tatăl să primească în sălaşul lui ceresc taina oferită, să se
gândească la cei care o oferă şi la cei de dragul cărora ei o aduc, să-l facă
pe el, sărmanul preot Grigori, vrednic să împlinească aici Sfintele Taine.
Murmură aceste cuvinte fără ironie. Crede oare omul în toate misiunile
care-i sunt încredinţate? Această rugăciune încheiată, liturghia propriu-
zisă poate începe.
Când pentru prima dată în ziua aceea Grigori deschide uşile
împărăteşti şi se înclină în faţa asistenţei, se simte şi mai ferm
împresurat decât în clipa în care intrase în biserică. Nu numai sfinţii îl
înconjoară şi-l ameninţă cu puterile lor: arme, cărţi sau stindarde; nu
numai îngerii întind lănci spre el din înaltul tavanului; nu numai Mielul
şi armata sa de bucăţele de pâine îl urmează din spate, dar, în faţa lui,
şaizeci de fiinţe vii, înfăţişând omenirea întreagă, par să înainteze spre el,
să-l respingă spre altar, prin rugăciunile lor, prin crucile pe care şi le fac,
prin mătăniile şi prosternările lor. Această recoltă de prosternări, această
pădure de cruci înlănţuite pe care le fac cu mâinile acestea – mâini
străine pe care umilinţa le face să fie răzvrătite, mâini teribile, care nu se
opresc din mişcarea lor ritmată de la frunte la piept, de la umărul drept
la umărul stâng, dăruindu-i pe cei chiar cărora le aparţin răstignirii. –
această masă de dăruiri calde pueril strânse laolaltă, lui Grigori aproape
i se face frică de toate acestea.
Priveşte ochii aceştia iluminaţi, priveşte degetele acestea ritual
îmbinate, şi spune:
— Pace vouă.
Cu mâna lui, cu mâna lui vinovată, face semnul crucii, dar peste
ei, nu peste sine. Prin semnul acesta le dăruie lor pacea şi în acelaşi
timp se gândeşte:
— Hristosul vostru fie cu voi, nici nu meritaţi altceva.
Corul eteroclit – şase femei, trei bărbaţi, cu voci frânte dar pline de
o armonie care le e proprie – răspunde:
— Şi duhului tău.
— Adică:
— Hristosul tău fie cu tine.
Grigori intră iarăşi în sanctuar, şi se gândeşte:
— Hristosul meu nu e vesel. Dacă-l întâlnesc într-o zi o să avem o
explicaţie! Are să mă usture.
Când corul cânta fericirile, Grigori înţelege bine că fiecare din
aceste fericiri îl respinge pe el, îl înlătură, cu o fermitate absolută;
niciunul dintre fericiţii pe care-i înşiră Scriptura nu-i seamănă lui întru
nimic: nici sărac cu duhul, nici aducător de pace, nici urmărit pentru
credinţă. Ce loc ar mai putea fi pentru el printre nenorociţii aceştia,
estropiaţii aceştia, martirii din această curte a miracolelor care devine o
adevărată Curte regală în care Hristos Împăratul face adevărate
miracole?
— Eu sunt din tabăra cealaltă.
Încă nu regretă, dar nu e nici mândru; constată doar faptul şi
continuă să oficieze slujba.
Când vine momentul să arate Evanghelia poporului, Grigori o ia în
mâini şi o poartă în faţa sa pentru a simboliza astfel pe Hristos ducându-
se să ducă învăţătura lumii întregi. Şi îşi spune o remarcă neaşteptată:
— Îl port pe Hristos, cum l-a purtat asinul.
Pe urmă citeşte Cartea, cartea aceasta în care, se gândeşte el, nu e
nici un singur verset pentru el.
— Şi totuşi sunt şi eu Cristofor, ca asinul.
Poporul ascultă, cu capetele sfios plecate. Şi singurul om dintre ei
toţi care nu crede în Dumnezeu devine pentru ei glasul Domnului.
— Eu, cel pe care Hristos l-a respins de la Sine pentru veşnicie.
După Evanghelie se rostesc noi rugăciuni, apoi, cum urmărea
slujbei e pentru creştinii botezaţi, preotul proclamă solemn, cu o voce
puternică şi ameninţătoare:
— Catehumenii să iasă, catehumenii să iasă! Păziţi uşile!
 Nu iese nimeni căci toţi cei de aici sunt botezaţi, însă Grigori, fără
să-şi oprească rugăciunile; se amuză cu oarecare amărăciune la gândul
că el ar putea exclude din templul acesta în care se oficiază nişte
catehumeni sinceri.
— Astfel, în ziua Judecăţii din urmă. Ce prostie!
Ar sta să se gândească la aceste probleme, dar nu are timp; slujba
îi cere toată atenţia asemenea unei acţiuni militare care nu poate fi
amânată pentru mai târziu.
Începe liturghia credincioşilor.
Grigori în taina sanctuarului, descoperă potirul şi se roagă să fie
făcut vrednic să îndeplinească jertfa nesângeroasă. Se roagă raţional,
fără extaz, cum s-ar ruga un preot care crede în rutină sa religioasă. Se
roagă la fel de firesc ca credincioşii să primească împărtăşania fără
blasfemie.
Corul cânta cu o blândă emoţie:
— Chip mistic al heruvimilor, cântând cântul de trei ori simt întru
cinstirea Treimii dătătoare de viaţă, să lăsăm în clipa aceasta orice grijă
pământeasca pentru a-L primi pe Împăratul Atotputernic, ridicat nevăzut
în locul sfânt de armiile îngerilor înarmaţi. Aliluia.
Grigori ia cu amândouă mâinile potirul slăvit şi, prin uşa dinspre
miază-noapte intră iarăşi în naos. La vederea sa credincioşii cad în
genunchi. El e împărţit între orgoliul demenţial de a vedea astfel zeci de
oameni căzând cu faţa la pământ înaintea lui şi amărăciunea de a şti că
nu lui i se adresează omagiul acesta, ci vasului sfânt pe care-l poartă
triumfător.
„În faţa picăturilor acestora de apă şi picăturilor acestora de vin,
eu cine sunt?” Îl cuprinde mânia: „A, dar dacă vasul acesta ar fi plin cu
Dumnezeu?” Umilinţa ar fi mai mică: Grigori respectă puterea.
Cu încetineală, cu o solemnitate deliberată, se roagă pentru
patriarh şi pentru tot clerul, pentru a se putea bucura cât mai mult de
spectacolul acestor spinări încovoiate, acestor frunţi extatice, acestei
aserviri voite, acestui refuz voluntar la orice voinţă.
Întâlneşte privirea Alionei care e la dreapta sa, în genunchi, cu
ochii fierbinţi de aşteptare.
„Oamenii aceştia şi Dumnezeul lor, ca şi Aliona şi cu mine”, se
gândeşte fără înduioşare.
Cu paşi înceţi intră iarăşi în altar şi cântă:
— Să ne iubim unii pe alţii.
— Eu nu iubesc pe nimeni.
De trei ori se prosternează în faţa altarului pe care pâinea şi vinul
apasă cu puţina lor greutate materială. Prosternându-se, murmură cu
evlavie cuvintele iubirii:
— Am să te iubesc, Doamne, care eşti puterea mea, pe tine,
Dumnezeul meu, care eşti reazemul şi adăpostul meu.
 Sărută discul, potirul, colţul altarului şi se gândeşte:
— O, nu, nu te iubesc. Tu eşti mai puternic decât mine.
De douăzeci de ani duc război cu tine; şi ce nu ţi-am făcut? Nu te
iubesc. Nu iubesc blândeţea ta, renunţarea ta, iubirea ta, virtuţi de
sclavi. Nu iubesc pildele tale, sofismele tâlc, moştenirea ta. Nu-ţi iubesc
doctrina ta, tu care-i înveţi pe oameni cum să se mântuie, cum să se
salveze, ştiinţa celor mai laşi. Nu iubesc sentimentalismul naşterii tale,
în ieslea aceea, nici al morţii tale, pe crucea aceea. Nu iubesc nimic din
ce-i al tău. Detest Duhul pe care-l trimiţi tu, Biserica pe care ai fondat-o
tu, preoţii care se ascund în case şi ei sunt vinovaţi de moartea femeilor
proaste care-i primesc. Nu ai nimic conform raţiunii umane şi nici
curajului omenesc. Nu eşti decât un paradox întrupat. Te refuz.
Acum, dacă ar avea diacon, ar trebui să schimbe cu el sărutările
frăţeşti şi cuvintele:
— Hristos e printre noi.
— Este şi va fi.
Cum nu are diacon şi nu e nimeni pe care să-l sărute, rosteşte
singur cuvintele ironice.
Liturghia se urmează ireversibilă, ca o simfonie, ca o ofensivă.
Măsurile cântate, tranşeele cucerite au rămas în urmă. Grigori se miră în
taină de determinismul slujbei. Nimeni nu va împiedica lucrul care
trebuie să se întâmple, oricare ar fi lucrul acela; el însuşi nu mai are
timp să se întrebe exact care e acel lucru, dar se gândeşte că mişcarea
aceasta fatală, tot mai înainte, seamănă cu cea a naşterii unui copil:
durerile încep, cine-l mai poate împiedica să nască?
Continuă deci să alunece pe pantă.
Se aude tunător crezul. Toţi credincioşii îl cânta în cor, cu energia
concentrată a celor pentru care, pentru aceste articole ale credinţei,
creneluri mistice pe care le înalţă în jurul lor înşişi, unul câte unul, vor
trebui să moară mâine.
— Să aducem în pace sfânta jertfă, cânta Grigori şi corul explică
acest sacrificiu.
— Mila păcii, jertfa dragostei.
Grigori se întoarce spre poporul său şi-i aduce salutul apostolic:
— Harul domnului Nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi.
Pe urmă, cu o inspiraţie neaşteptată, însoţind sfintele cuvinte cu
un gest plin de nobleţe:
— Sus să avem inimile!
Începe Cina cea de Taină.
În sanctuarul tainic cu toate uşile închise, avându-l doar că singur
martor pe Misa, Grigori se roagă o întreită şi tainică rugăciune. Aduce
mulţumire lui Dumnezeu în cele trei Persoane ale sale, întâi pentru
nesfârşirea desăvârşirilor sale, în al doilea rând pentru iubirea sa de
oameni, în al treilea rând pentru că le primeşte slujirea El care are cu
sine toate puterile cereşti.
— Care-şi înalţă cântarea lor de victorie, cu cântece, cu strigăte, cu
chemări şi glasuri! psalmodiază Grigori cu voce puternică.
Cum a rostit aceste cuvinte îşi închipuie sanctuarul, biserica
însăşi întreagă, izbucnind spre cele patru puncte cardinale, şi viziunea
lui Iezechil şi a lui Ioan îi apare ca în fiecare duminică pe măsură ce
cuvintele simbolice îi evocă cele patru tainice personaje. „Cântare” şi un
vultur vine să se aşeze, cu aripile bătând, lingă altarul familiar unde
oficiază Grigori. „Strigăt” şi un taur îi iese în faţă. „Chemare”: un leu cu
coamă bogată se arată. „Glasuri”, un chip omenesc – fecioară sau
adolescent – iau loc la masa sfânta.
— Ce menajerie! se gândeşte Grigori.
Într-o armonie ciudat de melodioasă, şi potrivită cu viziunea
profetică, cele patru personaje inexistente înalţă lauda Domnului:
— Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Atotputernic.
Şi corul:
— Domnul Savaot, de trei ori sfânt, care umpli cerul şi pământul
cu mărirea ta.
Pentru a lega acum cântecul îngerilor de cel al iudeilor în
momentul Intrării în Ierusalim, se adaugă:
— Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului.
Osana!
Între timp Grigori întinde mâna spre altar. Menajeria, fireşte, a
dispărut, dar rămâne ca o roză a vânturilor, o boare venind din nesfârşit,
mai multe, încrucişându-se în centrul potirului. Pereţii sanctuarului,
pereţii bisericii s-au năruit. Grigori ştie foarte bine că ei sunt acolo mai
departe dar în acelaşi timp ştie că pereţii aceştia nu mai sunt, că el se
găseşte în vârful unei coline care, de la o duminică la alta, a crescut în
aceşti şaptesprezece ani şi peste care se lasă astăzi cele patru suflări de
vânt ale spaţiului. O clipă se uită să vadă de unde vine curentul acesta
de aer.
O clipă, domneşte tăcerea.
Pe urmă, cu vocea stăpânită şi pioasă, preotul cânta tară nici o
grandilocvenţă:
— Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu, carele pentru voi se
frânge spre iertarea păcatelor.
În spatele lui, invizibilă, o pădure de semne ale crucii se înalţă şi
cade. Câţi sunt cei care o plantează, tot ei sunt cei care au s-o taie.
— Beţi dintru aceasta toţi, acesta este sângele meu, al Legii celei
noi, carele pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.
Nu le vede, dar ştie că acele semne ale crucii sunt iarăşi acolo,
înălţate, aplecate, oscilante, mici, imense, căzând, ca în arenele Romei,
în mirosul de fiară şi de răşină.
 Acum transsubstanţierea se va desăvârşi.
Cu mâinile cruce – iarăşi crucea – preotul ridică potirul şi discul
deasupra altarului, evocând întreaga poveste veche, întreaga dramă
străveche care se joacă pentru iubirea noastră a tuturor: crucea,
mormântul, învierea; evocând chiar dinainte A Doua Venire. Oferă
darurile acestea jertfite Tatălui şi strigă: Ale tale dintru ale tale. Ţie
aducem de toate şi pentru toate.
— Ciudat cum se poate iubi un obiect atât de puţin părând să fie
demn de iubire.
În spatele preotului credincioşii îngenunchează. Aude scârţiind
scândurile duşumelei, ghetele mari zgâriind duşumeaua, suflarea
bătrânilor.
Corul:
— Pe tine te cântăm, pe tine te binecuvântam, ţie mulţumire îţi
aducem, Doamne, pe tine te rugăm, Dumnezeul nostru.
De trei ori preotul cheamă Duhul Sfânt, întru Legea cea nouă.
Dumnezeu este obligat să-şi ţină cuvântul.
Un semn de cruce pentru disc, un altul pentru potir; un semn
pentru amândouă unite; toate acestea fără grabă, cu evlavia cuvenită.
S-a înfăptuit.
Moleculele de vin au devenit acum sânge; atomii de pâine, trup.
Grigori cade în genunchi şi se roagă cu seriozitate pentru ca
Euharistia să fie rodnică. Când se ridică deodată constată, doar cu un
mic gest de surpriză, că Iisus este acolo, pe masa aceasta.
— A, uită-te.
E o primire mai curând cu ranchiună, murmurată fără
bunăvoinţă. Nu putea să rămână acolo unde era? Am fi fost mult mai
liniştiţi fără el. În sfârşit, dacă a venit, trebuie să ne acomodăm cu
prezenţa lui. Liturghia continuă.
O rugăciune pentru sfinţii victorioşi, o rugăciune anume pentru
Maica Domnului, o rugăciune pentru toţi credincioşii. Un gând puţin
emoţionat, blând, ironic, pentru Aliona:
— Deci tot ea avea dreptate, vicleană!
În rugăciunile aceste fierbinţi sunt amestecaţi laolaltă viii cu
morţii.
— Ia uite, mamă şi tu eşti aici?
De data aceasta efectul surprizei a fost ratat. Nici o legătură între
liturghia asta, ca toate celelalte, şi aventură de pe drumul Damascului,
unde Dumnezeu s-a abătut asupra lui Saul ca un hoţ de drumul mare.
Te prefăceai că trăgeai cu gloanţe oarbe, în realitate puşca avea gloanţe
adevărate; În realitate ştiai asta foarte bine. Dacă n-ai fi ştiut, n-ai fi fost
aici. Nu e deloc de mirare că n-ai ajuns să-l faci să dispere pe Ambrozie,
pentru că el ştia asta, şi el, mărturisea că ştie. Şi darurile Domnului
Nostru Mântuitorul Iisus Hristos să fie cu voi, Amin.
 Cu voi cu toţi, şi cu epitropul agent al regimului, şi cu el cu tot.
Bun, aşa! Tovarăşi!
Acum trebuie să ne rugăm ca să putem lua împărtăşania fără a
săvârşi blasfemie, ceea ce e mai delicat.
— Dar, în sfârşit, am făcut totul după ritual. În ce clipă am greşit
la cea mai mică formula obligatorie? M-am rugat cum se roagă toţi
preoţii şi eu sunt cel mai bun decât cei mai mulţi dintre ei. În sfârşit, am
fost hirotonit sau nu?
Ştie bine că aici undeva se ascunde un sofism. Dar nu are timp să-
l caute şi speră că nici Dumnezeu nu are timp. Liturghia e la fel de precis
socotită după minut ca un număr de acrobaţie pe trapez.
Tatăl nostru carele eşti în ceruri sfinţească-se numele Tău.
Pe tatăl meu adevărat nu l-am cunoscut. Pe acesta îl cunosc dar
nu-mi inspiră deloc simpatie.
Vie împărăţia Ta facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ
pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi.
Numele lui: ajunge. El e cel care dă numele, şi numindu-l devii la
fel de puternic ca şi el. Da, dar puternic cu o altfel de forţă. El trişează.
Şi atunci, am să fiu dus, cu mâinile şi picioarele legate, pe Golgota
mea. Şi astfel am să te înving pe tine după regulile tale în jocul tău, dacă
nu după ale mele, căci devenind pedepsitor te renegi pe tine. Astfel vom
pierde amândoi, fiecare în felul lui.
Voia ta şi nu a mea! Ştiu bine că se va face, voia ta, dar va trebui
ca ea s-o strivească mai întâi pe a mea, şi strivindu-mă tu te renegi încă
o dată pe tine însuţi, Dumnezeule al milei.
Da, în ce priveşte pâinea harului nu m-ai răsfăţat până acuma.
Ce-ar fi dacă mi-ai face o mică surpriză astăzi? Îţi mulţumesc dinainte.
Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi ier-tam greşiţilor
noştri ci ne izbăveşte de cel rău.
Şi nu ne duce pre noi în ispită.
Greşelile noastre de iubire, bineînţeles. Nimeni nu mă iubeşte şi
nici eu nu iubesc pe nimeni. Suntem chit, nu? A, nu, e Aliona. N-am
noroc.
Ce-ai făcut tu altceva, totuşi? Ce faci tu altceva, tu, care ni te oferi
nouă, firav şi gol, cerând lovituri de bici şi scuipături? Ce-i altceva, asta,
decât să ne duci în ispită?
Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea.
Da, izbăveşte-ne, dacă eşti în stare. Scoate-ne, prin orice mijloc;
apucă-ne de păr, şi trage-ne, chiar dacă ne rupem gâtul. Însă tu care n-
ai putut să cobori de pe crucea ta, ai putea tu să-l urci acolo pe altul?
Iată cuvinte care nu mi-ar fi indiferente dacă ar însemna ceea ce
înseamnă şi nu exact contrariul. O, Doamne, ce am eu în comun cu
tine?
 Atunci ia trupul lui Hristos în mâinile sale de preot, îl ridică
deasupra discului şi spune:
— Pentru oameni sfinţi cele sfinte.
În spatele lui, Misa închide uşile împărăteşti, trage perdeaua.
Altarul se întunecă, se închide cu hotărâre în el însuşi. Din nou Grigori
rămâne singur cu Dumnezeul lui şi cu acest copil, o altă Treime. Corul
cânta.
— Unul sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui
Dumnezeu, Tatăl, Amin.
Grigori tine deci Mielul ridicat deasupra altarului şi îl priveşte
intens:
— Iată-ne pe cruce, stăpâne. Ce ruşine pentru mine! Cât de rău
mi-am ales suveranul! Sărman Dumnezeu, obligat să te reîntrupezi ca
să-ţi răscumperi propria creatură care-ţi scapă din mâini! Aproape că-mi
faci milă.
Pune la loc Agneţul peste disc şi, ca şi cum l-ar pedepsi, îl rupe în
patru bucăţi. Mielul sfârtecat astfel suferă.
— Pe bună dreptate suferi pentru că n-ai ştiut cum să domneşti
peste o lume pe care ai creat-o tu însuţi.
Nici o clipă Grigori nu se îndoieşte că nu ar fi trupul lui Hristos pe
care el îl sfâşie în momentul acesta. Din toată inima se alătură fariseilor
care respectă ordinea civilă şi legionarilor disciplinaţi care, cu două mii
de ani în urmă, au făcut bine că l-au chinuit pe acest om, lisus, acest
zeu ratat, Hristos.
Niciodată o liturghie n-a fost oficiată cu atâta furie, cu atâta
credinţă.
Pune o parte din trupul acesta sfârtecat în potir şi toarnă apă
călduţă pe care a pregătit-o Mişa pentru că sângele să fie cald, realist.
Smulge o altă parte din Agneţ, pe care o devoră el. Bea o
înghiţitură de sânge sugându-şi buzele, pe marginea. Cupei ca şi cum ar
fi plaga deschisă în coasta lui Hristos.
Rupe celelalte bucăţi şi le pune în potir, pentru ca poporul să ia şi
el împărtăşania, să ia parte la comuniunea cu ceea ce se numeşte jertfa
nesângeroasa, dar care nu este mai puţin sângeroasă decât cele din
Antichitatea pagină pentru că Iisus a fost om şi i se bea sângele.
Grigori deschide cele două canaturi ale uşilor împărăteşti şi vede
femeile şi bărbaţii înaintând spre el, cu chipuri grave şi avide, cu mâinile
încrucişate pe piept, pentru o ceremonie ciudată, reculeasă dar
sălbatică.
Copiii întâi, copii mici în cămăşuţă, care-şi deschid gurile fără dinţi
şi ochii de lapte; îşi aduc aminte, s-ar zice, dar de ce?
Pe urmă vine Mişa preschimbat pentru câteva minute într-un
îngeraş imprevizibil.
 Ceilalţi în sfârşit, tinerii şi mai ales bătrânii, care se apropie fiecare
pe rând, nu ca nişte somnambuli cufundaţi în visele lor, ci ca nişte
soldaţi înfometaţi care defilează prin faţa popotei la ora prescrisă pentru
supă.
— Şi eu, Grigori, eu îi hrănesc.
E vag emoţionat. Legende vechi, militare, vorbind despre jertfe,
bolborosesc în el.
— Eu sunt oricum pierdut, dar lor le plac toate astea.
Îi vede reîntorcându-se fiecare la locul său în asistenţă, iluminaţi
de mulţumire.
După împărtăşanie, Grigori se grăbeşte. În altar, pune la loc
potirul, aşează în el bucăţile de anafura simbolizând sfinţii, pe cei vii şi
pe cei morţi şi consacră astfel unirea bisericii cu Hristos. O ultimă oară
se mai arată poporului, cu caliciul în mâini. Prosternare grăbită,
generală, elocventă de recunoştinţă. Intră din nou în altar, aşează potirul
pe masa de jertfă, revine spre turma sa. Ar trebui să ţină o predică, dar
astăzi nu mai are putere. Spune câteva cuvinte pentru a explica
Evanghelia pe care a citit-o adineauri. E grăbit să termine. Vrea să se
întoarcă acasă, la Aliona, acasă la el. Mai trebuie însă ca toţi credincioşii
să-i treacă prin faţă şi să sărute întâi crucea pe care le-o întinde, pe
urmă mina lui. Săruturile se strâng. Se gândeşte la statuile romane
uzate de buzele adoratorilor.
— Până la urmă au să-mi tocească mâinile. Ei nu, nu mai am
decât câteva săptămâni.
Misa, în spatele tăvii, le împarte credincioşilor bucăţele de anafura,
rămăşiţe din cele în care a fost tăiat Agneţul.
O ultimă rugăciune. Asta e. S-a sfârşit. Enoriaşii ies vorbind între
ei cu vocea scăzută. Liturghia s-a terminat.
— Am terminat devreme azi.
Misa şi-a scos roba lui frumoasă de brocart; Grigori se grăbeşte să
termine ce a mai rămas în potir şi se schimbă şi el.
Iese din biserică. Îl aşteaptă câteva persoane, îi pun întrebări, cer
permisiunea să vină să-l vadă, aduc ouă, cotlete de porc, kvas.
— Da, da, sigur. Veniţi. Le daţi nevestei mele.
Veniţi după masă.
E salutat, i se cere binecuvântarea.
Îşi ridică braţul încovoiat ca un gât de lebădă.
— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iarăşi sărutări de mină.
Aliona a ajuns acasă; pregăteşte masa. Aliona găteşte bine; lui
Grigori îi e foame. Are să mănânce cu poftă. E borş. Dar simte totuşi o
uşoară plictiseală, pe care nu şi-o poate preciza. A, da, Hristos, care
adineauri venise la întâlnire. În sfârşit, mai vedem:
 — Oricum nu ştiu ce-aş putea să fac eu. În fond, eu am ştiut
totdeauna.
Merge pe stradă şi i se pun întrebările obişnuite din totdeauna. Să
dea prioritate celorlalţi, să nu cedeze? Dar adineauri totuşi lucrurile
astea şi-au pierdut importanţa.
De departe vede o maşină oprită în faţa casei lui.
— Ia te uită, cine-o fi?
O maşină neagră, scundă. Apropiindu-se, Grigori aude motorul
care merge mai departe.
Epilog.
De la vremea aceea – de câtă vreme?
— Grigori nu se mai roagă. Nu mai simte deloc nevoia şi şi-a
pierdut toate obişnuinţele.
Nu se roagă dar, culcat pe-o parte, meditează, şi meditaţiile lui
sunt armonice.
Un singur gând discordant îi vine uneori, din ce în ce mai des:
gândul la borşul pe care nu l-a mâncat şi care ar fi fost atât de bun. Lui
Grigori aproape că-i vine să plângă. Mai e undeva, adâncă, şi decepţia
Alionei care a rămas cu masa nemâncată.
— Oricum, ar fi putut să mă lase să-mi mănânc borşul.
Dar, oricât de frecvenţe ar fi gândurile astea, sunt numai nişte
străfulgerări. În restul timpului, când nu e interogat, Grigori meditează.
Puţin spus, meditează. În realitate e o adevărată contemplaţie.
Ochii lui, arşi de proiectoarele violente, abia mai văd ceva şi nu mai
disting culorile; mădularele şi sexul îl dor pe dinăuntru, de la tot
curentul ăsta electric care a trecut prin ele; în vârful sinilor simte o
mâncărime neîncetată, dureroasă. Şi totuşi, contemplă creaţia, Cu o
naivitate sumbră şi crudă. Medievală.
— Orice s-ar spune, metodele s-au perfecţionat de la vremea mea.
Clienţii nu mai sunt lăsaţi cu vânătăi, cu semne. Am depăşit lampa de
sudură.
Ca un bun meseriaş, simte oarecare admiraţie pentru arta
succesorilor lui.
— Se pricep la treabă.
Perfectibilitatea artei omeneşti i se pare un fel de slavă adusă de
creaţie Creatorului ei. Cât de departe se poate ajunge? Oamenii sunt cei
care inventează, dar onoarea îi revine lui Dumnezeu, oricât de un ie ar fi
invenţiile lor.
Pe urmă, o comparaţie eteroclită nu-i iese din cap: o liturghie – o
şedinţă de tortură. Sunt lucruri atât de total opuse, încât încep să
semene între ele. Acţiune de iubire, de armonic, cântece; săruturi pe
piatra altarului, sărutări pe mâna preotului; toate cu un scop precis: să-i
smulgă lui Hristos mărturisirea iubirii, Euharistia. Acţiune de
constrângere, de violenţă, urlete, gesturi insultătoare şi dureroase; toate
acestea cu scop determinat de asemenea, pentru a-i smulge pacientului
un fel de mărturisire. Că legătură între cele două volete, crucea.
Contemplarea aceasta (amestecată cu amintirile apăsătoare din
copilărie şi din prima tinereţe) se situează pe un cu totul alt plan decât
senzaţia dominantă a lui Grigori care este, bineînţeles, frica. Dar însăşi
frica aceasta, care-l paraliza în primele zile, începe să facă parte din el,
astfel că nu-l mai paralizează. Devine un sclav, care nu se mai poate
teme că va fi bătut (temerea, frica, presupun o îndoială) pentru că ştie că
va fi bătut. S-a obişnuit cu frica, aşa cum s-a obişnuit cu murdăria, cu
duhoarea care domneşte în celula lui, cu murdăria urât mirositoare cu
care-i este acoperit trupul (vărsăturile peste cămaşă după unele din
interogatorii şi tot restul). Toate astea – şi chiar şi atunci când nişte paşi
pe care-i cunoaşte răsună pe coridor şi aşteaptă clănţănind din dinţi
apelul numărului 665 – nu-l împiedică să contemple lumea cu o
înduioşare sarcastică şi stupefiată.
— Ia te uită cum îi chiorăie maţele, guruigurui. De obicei îmi fac
gruitruitrui. Astăzi-dimineaţă locotenentul care-mi lua interogatoriul era,
fireşte, mahmur; mă întreb dacă s-a distrat bine azi-noapte. Sper că da.
E un idiot simpatic. Căpitanul, el avea dinţi galbeni. Mă întreb dacă nu
s-a spălat pe dinţi sau dacă e cumva bolnav. Au, nu mai pot să-mi mişc
degetele; mă furnică. Nostim, să ai furnici în degete şi păduchi în barbă.
Ce nu-i în regulă în închisoarea asta e igienă. Eu i-aş fi ras pe toţi ăştia
numaidecât, dacă ar fi fost după mine.
Grigori a renunţat foarte repede la speranţă. Exact aşa cum
renunţase la ispite în prima epocă la seminar.
— Mai ales să nu mă apuc iar să nădăjduiesc.
În certitudinea nefericirii sale, Grigori şi-a găsit liniştea. Câtuşi de
puţin pentru că s-ar vrea martir sau erou, însă acum ştie la ce să se
aştepte. E sigur că la ce-i mai rău. În sensul acestui rău este bine. Un
bine liniştitor. În fiecare zi Grigori îi recunoaşte pe cei care-l torturează
cu un sentiment care seamănă cu dezgustul, dar şi cu uşurarea,
sentiment care, prin asta, se înrudeşte aproape cu prietenia pe care o
simţi pentru căldura propriului trup, pentru propria murdărie. Nu se
mai teme decât de un lucru: să fie transferat într-o altă secţie înainte de
a apuca să moară.
Cu vecinii, cei din celulele celelalte, Grigori nu are nici un fel de
legătură. În primele zile i-au bătut în pereţi, folosind vechiul alfabet al
închisorilor. Vecinul din dreapta mai continuă şi acum însă Grigori nu
catadicseşte să-i răspundă. El rămâne un ofiţer rău înţeles, un servitor
al regimului, pe care regimul îl reneagă; n-am nimic în comun, se
gândeşte el, cu vinovaţii care sunt închişi la dreapta şi la stânga lui.
Schingiuit, rămâne mai departe un tovarăş al celor ce-l leagă de masa de
tortură şi nu tovarăş cu cei care l-au precedat sau îl vor urma. Aceasta
nu înseamnă că ar mai conta că are să se disculpe faţă de şefii săi, aşa
după cum credinţa lui în Dumnezeu nu înseamnă deloc că mai contează
că are să-şi mântuie sufletul. Dumnezeu există. Regimul există. Tot ceea
ce există e bun. Răul există, şi în sensul acesta răul e bun. E bun oricum
l-ai lua, de la oricare din capete: minerul e bun pentru cel care-l ţine în
mină, biciul, util pentru cel peste care cade. Răul e bun.
Imagini fără continuitate trec prin mintea lui Grigori, sau cel puţin
prin ce mai rămâne din mintea lui, căci tratamentele la care a fost supus
i-au atacat sistemul neuro-vegetativ şi l-au dezechilibrat profund.
Trăieşte într-o adevărată stupoare, dar poate că stupoarea asta e
luciditate.
Mama lui. Preotul acela pe care-l ascundeau la ei acasă. Zorii în
care a venit comisarul să-l ridice pe preot şi pe cea care-l ascundea.
Oamenii înarmaţi în jurul comisarului. Răsfrângerea lanternelor electrice
pe icoană şi pe ţeava puştilor mitralieră. Hotărârea lui, copil: „Am să fiu
şi cu un bărbat înarmat”. Aliona. Bufetul cu icoane. Felul ei de a-l
săruta, totdeauna sfioasă, oricât de pasionată ar fi fost. S-ar fi spus că
săruta nişte moaşte. Nichifor. Gândul acela enigmatic pe care-l avusese
înainte de a muri. De ce a vrut ca Grigori să fie preot? Peţia, cocoşul,
cântând în curte, bătându-şi găinile cu bucurie. Ura acelui preot care se
lăsa dus de oameni înarmaţi, fără a rezista, fără a lovi, fără să strige, cu
mâinile legate şi genunchii nesiguri. Aliona. Borşul, borşul acela bun pe
care n-are să-l mai mănânce niciodată.
La gândul la borşul cu varză şi cu sfeclă şi, poate, cu puţină carne
înăuntru, i se moaie ochii totdeauna şi ciclul reîncepe de la capăt.
Alexandru şi clanţa lui în buzunar. Ultimul rămas bun al mamei
sale: „Hristos să te aibă în pază, copilule!”. Ea, victimă a lui Hristos,
totuşi, ea ar fi trebuit să-şi ridice pumnul spre cer. Misa şi ceilalţi copii
de cor care i-au fost înainte, confundându-se acum în amintire. Misa
deschizându-şi gura lacom să primească împărtăşania. Camarazii din
război. Totul în comun: onoarea, pâinea neagră, mirosul de picioare.
Amintirile din luptă au dispărut, sau cel puţin Grigori nu se mai întoarce
la ele cu înduioşarea de altădată. Erau vremuri bune. Sigur, dar şi
vremuri din copilărie. Bătăile între băieţii din cartier, la doisprezece ani
erau mai serioase.
La propria sa preoţie nu se gândeşte aproape niciodată. Este un
om care suferă, un ofiţer ar regimului urmărit pe nedrept. O dată sau de
două ori, totuşi, şi-a privit mâinile murdare şi s-a gândit la succesiunea
neîntreruptă care îl leagă, prin mâinile care s-au aşezat peste ale lui la
hirotonire, de stăpânul lui de acum două mii de ani. Risipă de energie,
bineînţeles, petrecută astfel. Totuşi trebuie să mai fi rămas puţină, în
degetele astea late, în palmele pătrate cu linii adâncite, care au primit
misiunea să lege şi să dezlege.
— La ce îmi ajută!
Se gândeşte:
 — Sunt murdare. Şi n-am să mi le spăl niciodată sub uşile
împărăteşti.
Şi gândul acesta îl doare aproape la fel de mult ca şi cel la borşul
de atunci.
Când Grigorie a ajuns în dreptul maşinii, doi bărbaţi au apărut în
stânga lui: se ascunseseră în tufişurile de la marginea trotuarului în
partea aceea. Astfel Grigori se găsise blocat între maşină pe de o parte şi
cei doi bărbaţi de partea cealaltă. În aceeaşi clipă şoferul deschidea
portiera maşinii.
— Urcă aici, popo, comandă cel mai tânăr dintre cei doi.
Era un tânăr înalt, blond, cu cămaşa descheiată peste claviculele
ieşite în relief, peste tendoanele gâtului, foarte conturate. Un pulover
negru îi mula torsul atletic. Mâinile nervoase îi erau repezite înspre
spate, ca şi când şi-ar fi luat avânt. Pe deasupra, o faţă osoasă, cu
expresia impetuoasă, cu ochii prea limpezi şi răi. Grigori îl situase
imediat: ofiţer brutal, puţin mai inteligent decât media, mutat din oficiu
la serviciile speciale, fără vreo competenţă deosebită pentru meserie.
Celălalt este brunet, de talie scundă, corpolent, puternic. Purta
ochelari cu lentilele înnegrite; tenul arămiu şi negru l-ar fi putut face
uşor să pară turc. Îl simţeai vigilent, disponibil şi totodată meticulos. Era
născut să facă treaba pe care o făcea.
Primul reflex fusese cel al ofiţerului; al doilea fu cel al preotului:
cine erau oamenii aceştia? Ce configuraţie spirituală aveau? Ce
menţiune figura în faţa numelui lor în marele dicţionar al sufletelor?
Cu blondul, nu era nimic complicat: un tip violent, a cărui violenţă
nu garanta totuşi – cum o face deseori – puritatea.
Şi imediat întrebarea profesională:
— Cum să-i mântui sufletul, ăstuia?
Lucrul nu era uşor. N-au să fie mulţi poliţişti în paradis, din cauza
ispitelor. Or, serviciile speciale nu sunt, în ce priveşte ispitele cel puţin,
decât o poliţie perfecţionată. Grigori ştie bine asta. Două soluţii apar
imediat: sacrificiul grandios, aţii de pur, atât de repede consimţit cu
generozitate, încât va răscumpăra tot restul; sau dacă nu, dragostea unei
femei, dragostea aceea chirurgicală care-ţi smulge din tine însuţi, ca un
mic cuţit.
Şi celălalt, cel negru şi calm?
Sunt trei modalităţi de a te mântui: prin iubire, speranţă sau
credinţă. Iubirea, de aşa ceva nu e capabil omul acesta meticulos;
credinţa trebuie că-i e străină: este miop; ar mai rămâne speranţa. Poate
că omul ăsta lucrează pentru viitor? Poate că este convins de utilitatea
pasageră a celor ce face? Poate nu e cu totul angajat în meseria lui şi
speră că într-o zi meserii de felul acesta n-au să mai existe? Greu să-ţi
închipui. Mai probabil e că se va damna singur la postul lui, se va
damna dintr-o conştiinţă prea bună, din competenţa şi meticulozitate în
treburile astea care damnează.
Grigori îi priveşte pe amândoi şi se gândeşte:
— După toate probabilităţile am doi damnaţi de toată frumuseţea
în faţa mea.
Şi asta îl enervează ca un insucces profesional.
Îi priveşte sigur de sine şi în acelaşi timp cu teama de arbitrar care
nu-i părăseşte niciodată pe oamenii trăind sub anumite regimuri.
— Cine sunteţi, cetăţeni? Ce doriţi de la mine?
Imediat cel mai tânăr îl împinge; dând înapoi Grigori se împiedică
de piciorul celui mai vârstic şi cade, prin portiera deschisă, pe bancheta
din spate a maşinii. Vrea să se apere dar muşchii nu-i sunt antrenaţi.
Într-o clipă se trezeşte cu braţul răsucit prins ca într-o menghină de
încleştarea elementară a celui blond. Brunetul urcă şi el. Maşina
demarează. Grigori se gândeşte:
— E o greşeală. Trebuie să le spun cine sunt. Dar dacă, din
întâmplare nu sunt din serviciul meu?
Întreabă:
— Veniţi din partea profesorului Dobermann?
Nu i se răspunde. Cel brunet scoate din buzunar o bandă.
— Nu mişca.
Grigori se lasă în voie, cu mânia acum stăpânită. Nu poate fi vorba
decât de o neînţelegere. În meseria asta neînţelegerile sunt de obicei
tragice. Trebuie lămurită chestia repede. În primul rând să rămână calm.
— Cetăţeni, spune Grigori, în timp ce i se leagă banda la ochi, sunt
convins că e vorba de o greşeală. Sigur, nu sunt decât un popă de ţară,
dar am şi eu relaţii. De altfel sunt fost ofiţer, am rămas prieten cu
personalităţi, cu cei din regiment. Vă sfătuiesc foarte energic să mă
prezentaţi superiorilor voştri cum ajungem.
Tăcere. Legătura asta la ochi nu-l impresionează pe Grigori prea
mult. Simte că maşinăria asta mare a deraiat undeva, dar are să explice
totul. Nadson n-a putut afla prin transmiterea gândurilor că el, Grigori, e
convins de cincizeci de minute încoace, de existenţa lui Hristos. Apare o
explicaţie plauzibilă, aproape sigură: s-a pierdut scrisoarea pentru
Dobermann. Nadson şi-a pierdut răbdarea să vadă că ordinele nu-i sunt
ascultate şi a reacţionat prea brutal, aşa cum fac intelectualii. „Existenţa
lui Hristos” este de fapt o expresie cât se poate de neadecvată. Grigori
ştie mai departe cât se poate de sigur că într-un sens ateii au dreptate şi
că Dumnezeul la care se gândesc ei nu există. Grigori are deci intenţia să
nu-şi renege în nici un fel misiunea, într-un alt sens, bineînţeles
credincioşii au dreptate şi ei şi Dumnezeu este pentru că însuşi numele
lui înseamnă „Eu sunt”. Dacă n-ar fi, n-ar exista nimeni care să spună
„Eu sunt”. Toate astea, evident, sunt prea subtile pentru Nadson care
trebuie să-l considere pe Grigori drept un agent care a reuşit în misiunea
lui.
Va trebui deci să ceară să-l vadă pe Nadson. De altfel numele
acesta îi va servi drept bilet de liberă trecere. Grigori spune:
— Vreau să fiu dus în faţa tovarăşului Nadson.
— Tăcere.
— Îl cunoaşteţi pe tovarăşul Nadson?
— Tăcere.
Grigori ezită. Răpirea asta poate fi o ultimă probă care îi mai e
pusă: să precizeze funcţia lui Nadson ar însemna trădare. Poate vor să se
asigure că popa ăsta după şaptesprezece ani nu şi-a uitat abecedarul
meseriei?
Maşina face tot felul de ocoluri ca să-i risipească lui Grigori orice
posibilitate de a se orienta. Asta e rutina. Grigori cască. N-a mai mâncat
de ieri. Se gândeşte la borşul care-l aşteaptă. Săraca Aliona! O fi văzut
maşina? Trebuie că e neliniştită.
Cam o oră de drum. De data aceasta nu se intră în oraş. După un
viraj brusc, maşina se opreşte scurt.
— Poţi să-ţi scoţi legătura.
— O boxă de beton.
— Grăbeşte-te.
Coridor, scară, sală de interogatoriu.
— Uitaţi-l pe popă.
Cu lumina în spate, la un birou de metal, stele care lucesc pe
epoleţi. Un bărbat înalt în uniformă de luptă dar cu toate decoraţiile,
ridicându-se în picioare. Grigori în sutană se pune şi el în poziţie de
drepţi.
— Respectele mele, tovarăşe colonel.
Colonelul face ochii mici. Are fălci enorme de fiară şi scoate o serie
de borborime: ca apa trasă la un closet.
— Bandă de cabotini.
Pe urmă cade la loc în fotoliul lui, trage pe nas din toate puterile,
îşi propteşte coatele pe tăblia biroului, îşi apleacă mult capul, cu fruntea
în mâini, şi nu mai scoate nici un cuvânt.
Cei trei bărbaţi, în poziţie de drepţi, cel din mijloc în sutană, nu
mişcă, nu respiră, nu clipesc. Trece cel puţin un minut. Dintr-o daţi
colonelul rage, stacojiu la faţă, bătând cu pumnul în masă:
— Haide, bandă de idioţi, îi daţi drumul?
Toate astea altădată l-ar fi impresionat pe Grigori. Acum găseşte
comedia asta ridicolă, o asemenea punere în condiţie deloc reuşită la
drept vorbind.
Înaintează cu un pas, reia poziţia de drepţi, îşi fixează ochii în
ochii injectaţi ai colonelului.
 — Locotenentul Grigori. La ordinele dumneavoastră, tovarăşe
colonel.
Colonelul îl priveşte în ochi.
— Idiotule, repetă, dar de data asta cu vocea foarte scăzută.
Cretinule. Dobitoc. Scârnăvie. Imbecilule. Corb împuţit. Cabotin şi ratat
totodată. Dar pune-ţi şi tu capul la contribuţie, idiotule. Nu mai ai nimic
de pierdut. Lasă dracului circu' ăsta. Raţionează.
Între dinţii lui neregulaţi, lipsă, îi clocoteşte salivă gălbuie. Grigori
citeşte în el cu tot atâta uşurinţă ca şi în ceilalţi doi: ofiţer de spatele
frontului, congenital inutil, mutat în serviciul special pentru că nu ştiau
cum să scape de el în altă parte. Surprinzător de abil să strângă decoraţii
pe care nu le merită. Colonel de aţă. Negustor de naftalină în adevăratul
înţeles al cuvântului, dar care poate să vorbească, foarte prost, una sau
două limbi străine, ceea ce i-a permis să ajungă aici. Astfel îl judecă
ofiţerul Grigori pe colonelul acesta, dar preotul Grigori îl judecă altfel:
— Asta e lipsit de inteligenţă, de spirit, de inimă, de orice, în aşa
hal că ar fi nedrept să-l mai damnăm. E sărac în toate înţelesurile
cuvântului, în afară de acela superficial.
Nici nu ştie măcar ce vrea să spună prin cuvântul ăsta
„raţionează”.
Şi în timp ce ofiţerul Grigori şi preotul Grigori discută astfel, omul
Grigori simte sudoarea scăldându-i mâinile, fruntea, şi pieptul şi se
gândeşte că trebuie urgent să lămurească neînţelegerea asta.
— Tovarăşe colonel, aş dori să-l văd pe tovarăşul Nadson.
Colonelul împroşcând jerbe de salivă:
— Nadson este un abrutizat, un cretin. Eu sunt aici să-i dreg
tâmpeniile. Ce mai vrei cu Nadson al tău?
Grigori ezită. Nimic nu-i dovedeşte că se găseşte cu adevărat în
localurile unui serviciu oficial, în faţa unui colonel adevărat din armată.
E vorba poate de o organizaţie oficioasă, sau colonelul acesta nu este –
după procedură curentă în serviciile speciale – decât un adjutant
deghizat. Să răspundă ar însemna atunci să trădeze un secret de stat.
— Sunteţi cu toţii nişte idioţi, rage colonelul. Mi-l aduceţi pe
ţărănoiul ăsta aici fără măcar să-l fi pus în condiţie!
Mă duc să mă odihnesc niţel. Când mă trezesc vreau să scuipe tot,
la dracu' cu voi, să scuipe tot!
Colonelul se ridică şi îşi strânge în grabă toate hârtiile risipite pe
birou. Sprâncenele penibil încruntate, obrajii umflaţi şi roşii, fac parte
bineînţeles din regia scenei. Grigori ştie asta foarte bine; şi odihna asta
scurtă e şi ea imaginară. Şi totuşi, fără ca ei să poată face ceva,
genunchii încep să-i tremure şi se bâlbâie:
— Tovarăşe colonel, trebuie să fie o greşeală. Eu nu sunt preot.
Sunt agent folosit de tovarăşul Nadson. Tot ce am tăcut era în cadrul
misiunii mele. Informaţi-vă.
 Nou acces de blândeţe al colonelului:
— Închipuie-ţi, mititelule, că nu în calitate de popă ci în calitate de
locotenent eşti aici. Ştiu eu ce fac cu popii. Însă pe locotenenţii din
armata mea care se schimbă la faţă, pe ăştia îi trag în ţeapă.
Degetul arătător ridicat în sus figurează ţeapă în chestiune.
— Dar, tovarăşe colonel nu m-am schimbat deloc la faţă. Dacă
scrisoarea către Dobermann s-a pierdut.
Noi răgete:
— Tăcere! Vrei să mă faci să râd cu scrisorile tale pierdute.
Ministerul nostru al poştelor îşi face treaba. Notez că ai insinuat
contrariul. Notaţi, dracului, notaţi. Cine mai e şi gunoiul ăsta al
vechiului regim pe care l-au angajat în serviciu?
— Tovarăşe colonel, urlă Grigori, care şi-a pierdut obişnuinţa să se
vadă tratat astfel. Eu nu sunt un gunoi şi cer să mi se acorde
consideraţia cuvenita uniformei pe care o port.
Colonelul face semn să scrie. Cei doi răpitori se agită cu creioane şi
notesuri. Grigori continuă cu o voce pe care nu şi-o mai recunoaşte:
— Sunt agent în misiune şi oricine se opune îndeplinirii ei poate fi
urmărit de către tribunalele militare. Am executat cu punctualitate
ordinele primite şi scrisoarea către Dobermann.
— Iar? Păi o am aici, scrisoarea asta a ta către Dobermann. E-aici,
scrisoarea ta către Dobermann. Ce vrei să fac cu scrisoarea ta către
Dobermann? Altă prostie, Dobermann, asta al tău.
Grigori nu mai înţelege nimic. Îi priveşte pe cei trei ofiţeri unul
după altul. Îndată ce a încetat să înţeleagă logica situaţiei, a început să-i
înţeleagă metafizica: ştie că nu are să mai iasă de aici şi, imediat, totul
începe să-i devină indiferent. În profunzime, doar. La suprafaţă îi e din
ce în ce mai frică.
— Dar atunci, tovarăşe colonel.
— Atunci? Explică-te puicuşorule.
Grigori nu-şi mai găseşte cuvintele. Ştie că e supus în momentul
acesta la punerea în condiţie cea mai grosolană cu putinţă şi nu mai
poate să reacţioneze. Deschide gura şi şi-o închide: se ştie dinainte
învins.
Colonelul se reaşează greoi. Îşi reia vechea poziţie, cu fruntea în
mâini.
— Daţi-i drumul, mormăie.
Cei doi înaintează. Grigori îi simte apropiindu-se în spate. Fuge
înainte, spre biroul colonelului. Se bâlbâie:
— Ce vreţi să ştiţi? Am depus un dosar. E totul în dosar.
Colonelul nu-şi ridică măcar capul. Ceilalţi doi mai fac un pas.
Grigori de asemenea. Îşi lasă mânile pe biroul colonelului şi vede că
mâinile acestea tremură cum nu i-au tremurat niciodată.
 — Tovarăşe, tovarăşe, nu aveţi decât, nu aveţi decât să descifraţi
fişierul, în dosar.
Părul cărunt al colonelului, tuns scurt, umed de sudoare, i se vede
printre degetele cu unghii murdare. Grigori se simte apucat de coate.
— Tovarăşe colonel.
Crac! Cei doi ofiţeri îl trag pe Grigori îndărăt, dar Grigori se agaţă
de biroul colonelului, birou de metal, cu margini tăioase. Cei doi ofiţeri
înjură. Grigori se ţine bine. Colonelul nu se mişcă, nu spune nimic, însă
e vizibil că scena nu e pe gustul lui. Curând cineva are să plătească.
Ofiţerii trag, biroul se deplasează cu ei. Colonelul face gestul de a-l bloca
apăsându-l cu coatele. Se simte că are să explodeze. Cel mai tânăr dintre
ofiţeri loveşte tare peste antebraţul lui Grigori care se desprinde.
— Puneţi-l în condiţie, spuse atunci colonelul cu un calm
desăvârşit.
„Ia te uită, se gândeşte Grigori, expresia cea veche mai e încă
valabilă”.
Remarca asta i-a redat şi lui calmul. Surâde aproape când începe
să se dezbrace. II surprinde un lucru: pentru moment nu-l loveşte
nimeni. Asta îl nelinişteşte. În această absenţă de spontaneitate a
torţionarilor săi vede un exces de metodă şi de disciplină care nu anunţă
nimic bun. Poate că vor pur şi simplu să nu-i lase urme de violenţă; asta
ar fi un semn bun. Dar mai probabil, evită accidentele. Sunt uncie
lovituri cu piciorul în burtă care-ţi omoară omul.
În cursul primei şedinţe nu i se pune nici o singură întrebare. E
înjurat, e certat pe un ton moralizator şi toată vremea, întins pe spate,
cu capul legănându-i-se, simte curente electrice străbătându-l,
fulgurante.
Nu opune nici cea mai mică rezistenţă. Geme, plânge. Urlă. Se
roagă să i se spună ce vor de la el.
— Porcule de fascist! Ştii bine ce vrem de la tine. Scârnăvie!
Trădător de patrie şi de Partid! rage locotenentul cel blond.
Căpitanul brunet murmură:
— Dumneata, care ai primit o educaţie politică atât de bună! Nici
nu ştii, tovarăşe, câl de neplăcut suntem de impresionaţi. O greşeală de
o asemenea importanţă! Gândeşte-te la perseverenţa în misiune pe care
ne-o recomandă atât de des învăţătorul nostru. Şi dumneata, ofiţer bine
cotat, de viitor, ai putut. Nu e frumos, tovarăşe, ce-ai făcut dumneata
aici. O asemenea lipsă de vigilenţă. A, nu!
— Toate calităţile dumitale nu fac altceva decât să-ţi agraveze
greşeala.
— Bestie! Balegă! tună cel tânăr. Mi-e scârbă de tine. Ai dezonorat
serviciul. N-am dreptul să te ating cum ştiu eu pentru moment, dar nu
pierzi nimic să mai aştepţi. Putregaiurile ca tine, eu.
 Şi colonelul, cu capul în mâini mereu, tace. Din timp în timp, pur
şi simplu, face semn de nerăbdare – şi atunci curentul devine mai intens
– sau de liniştire – şi atunci sfâşierile astea lăuntrice se potolesc.
Uneori Grigori se aude scoţând ţipete, rimate ca cele ale unei femei
când face dragoste. Din primul moment a renunţat la orice demnitate, la
orice prefăcătorie de rezistenţă. Nu mai are nici un orgoliu. E în mâinile
călăilor săi, nesfârşit de ductil. Un animal căruia i se face vivisecţie. Nici
revoltă, nici speranţă; doar durere dezgolită.
Şiretenia i-ar fi folosit faţă de bruta tânăra şi sigur faţă de colonel.
Dar căpitanul cel negricios e la pândă. La a treia şedinţă, se apropie de
colonel, îi şopteşte la ureche nişte sfaturi anume alese. Colonelul se
sufocă o clipă, îi face să reducă curentul, vociferează una sau două
observaţii mai plăcute – „Aha, popo, ce zi din calendar ţi-alegi pentru
sărbătoarea când te canonizăm ca martir?” – şi încheie:
— Cred că tânărul nostru prieten nu are cu adevărat mare lucru
să-şi reproşeze. Am să fac un raport în sensul acesta şi în câteva zile,
poate.
Grigori ştia foarte bine că este vorba despre o cursă. Îl vor tortura
cu speranţa. Vor să-i răscolească până la străfundurile oricărei rezistenţe
posibile, ca să fie lipsit de orice apărare în ziua când vor începe cu
adevărat să-l interogheze. Şi totuşi, dacă nu e o tactică? Dacă într-adevăr
colonelul s-a convins de vinovăţia lui? Cum să-şi ucidă speranţa asta
atât de mică şi care pâlpâie deodată?
Şi dintr-o dată Grigori găseşte un remediu acolo unde nici nu se
gândea să-l caute. Îi ajunge să spună, fără să se adreseze nimănui cu
adevărat, aşa, ca şi când ar vorbi singur: „Facă-se voia ta”.
Speranţa moare îndată. Asta e salvarea.
Timp de douăzeci şi patru de ore e lăsat să se umfle cu speranţa
asta, pe care cred ei că i-au insuflat-o. A patra şedinţă este, aşa cum se
aştepta, deosebit de brutală. I se dau chiar palme. Nu reacţionează.
Repetă lăuntric:
— Facă-se voia ta.
Bineînţeles, nu e o rugăciune: e un truc. Însă trucul acesta
funcţionează.
De abia după alte câteva şedinţe întrebările încep să se amestece
în sfârşit cu injuriile şi cu predicile. Scrisoarea către Dobermann joacă în
mod vizibil un mare rol în actul de acuzare care ia fost întocmit. Se
citează fragmente din ea din când în când şi totdeauna pe un ton
dezaprobator. Şi pe urmă prizonierul e condus într-un labirint de
întrebări unde simte capcana la orice pas. Dar el nu are nimic,
literalmente nimic de ascuns. Poate l-a calomniat cineva? Chiar şi
fişierul, pe care l-a întocmit cu atâta grijă, îi e acum imputat ca o crimă.
— Un camuflaj neruşinat.
— O asemenea perversiune intelectuală.
 — Sentimente burgheze şi reacţionare.
— Nu vezi, tu ai scris astea şi acuma îndrăzneşti să mai faci pe
nevinovatul!
— Eşti o lepădătură retrogradă, o fiinţă abjectă, o oaie râioasă. Ar
trebui să fii eliminat.
— Cu scrisoarea către Dobermann şi cu un astfel de fişier avem de
ce să te împuşcăm fără judecată.
Nu va înţelege decât mai târziu, când toate aceste fragmente îi vor
fi fost citate de sute de ori, când toată această stupoare lucidă va fi
coborât cu totul asupra lui, când orice speranţă a unei speranţe va fi
dispărut, când îşi va fi găsit pacea imprevizibilă în mijlocul tuturor
chinurilor.
— Milă pentru orice păcate!” Deşeu al societăţii comuniste! tună
ofiţerul cel blond.
— Mea culpa”! uite o exprimare regretabilă, murmura ofiţerul
brunet.
— Murdărie culeasă”. Cine-ar fi putut să te murdărească, porcule
ce eşti?
— Calvarul meu”! Ia te uită ai ajuns la vocabularul superstiţiilor?
Calvar, dragul meu, dar aşa ceva nici nu e dialectic.
— Aha! Nu există fanatism la patriarhie? Dar ce-ţi trebuie ţie, cap
putred ce eşti?
— Şi preoţii, după dumneata, duc o viaţă de mizerie. Ştii că o
asemenea insinuare este contrarie constituţiei noastre?
— Şi copiii noştri! Le băgai superstiţia în căpăţână.
— Pângăritor de inteligenţe! Unealtă a lui Iisus!
— Mărturiseşti singur: ai fost un popă bun, deci un comunist rău.
Nu ştii că un comunist trebuie să fie perfect?
— Îţi mărturisesc de asemenea că aceste consideraţii ale dumitale
cu privire la metoda de recrutare a lui Iisus mă pun pe gânduri. Când
critici biserica contemporană trădezi în exprimarea dumitale, o simpatie
deplorabilă faţă de interesele bisericii eterne.
— Şi Partidul, lepădătură. Partidul nu găseşte decât cu greu
fervoare şi dăruire de sine! Dar eşti de-a dreptul un agent al
imperialismului!
— Şi mi se pare încă şi că analiza asta pe care o faci dumneata
poziţiei reciproce a bisericii şi statului este inspirată mai mult de Marele
Inchizitor decât de Marx. Aha! Am impresia că pui cu adevărat la inimă
interesele stăpânului pe care ţi l-ai ales.
— În sfârşii, vorbeşte singur de „spovedanie”ca şi când, încă din
prima zi ar fi cerut onorurile pentru sutana Iui!
— Şi încheierea pute a ironie de-ţi strâmba nasul, sărmanul meu
tovarăş rătăcit, şi ce e mai reacţionar decât ironia?
 — Am să mai adaug şi că expresia „fraternitate întru Marx” mi se
pare cu lotul deplasată. Mi se pare – cum să spun – aproape
blasfematorie!
Acesta e stadiul al doilea. În cursul primului stadiu, i se reproşa
când că-i spusese lui Dobermann că fusese preot bun, când că-l minţise
pe Dobermann nespunându-i nimic despre misiunea lui, reproşuri
fictive, menite să-l încurce cât mai mult pe arestat. Al doilea stadiu e mai
real, dar tot pregătitor: dacă Grigori înţelege bine, e bănuit de a fi aderat
mai mult decât ar fi trebuit la religie. Se apără:
— Dar fişierul meu? Dacă vi-i dau pe mână pe toţi care.
El găseşte că fişierul lui e foarte bine întocmit: sunt acolo laici prea
credincioşi, decani de parohie care organizează acasă la ei cursuri de
catehism pentru copii, episcopi care, la spovedanie, şi-au mărturisit ura
crâncena faţă de şeful statului, secretari de Partid care şi-au botezat
copiii.
Când Grigori vorbeşte despre fişier, torţionarii schimbă între ei
priviri şi rânjete. Intensitatea curentului care-i străbate sexul şi ceafa Iui
Grigori creşte imediat.
În sfârşit, într-o zi colonelul, care asistă la toate şedinţele, cu
fruntea în palme, fără să rostească niciodată nici un cuvânt, îşi ridică
încet capul, îşi întinde mâinile cu palmele în jos pe birou şi pare să-l
remarce acum pe omul acesta care, de zile şi săptămâni de zile, e făcut
să ţipe de durere în faţa lui în fiecare dimineaţă.
Îndată cei doi ofiţeri tac şi curentul-cade la zero.
— Dragul meu, spune colonelul, fără răutate, părerea mea e
stabilită de mult. Erai un băiat de cor când ţi s-a încredinţat această
misiune. Ar fi trebuit un bărbat de cincizeci de ani, nu un novice de
douăzeci. Asta-i pentru serviciu; aici e chestie de autocritică sau
înseamnă că nu mă pricep eu. Popii au fost prea târî pentru tine, şi asta
nu mă miră; te-ai lăsat înşfăcat de ei binişor. Acuma, plăteşti; aşa; e
drept. Dar va trebui totuşi să ne spui cum procedează ei şi care e capul
conspiraţiei. Ministrul e un imbecil; el pretinde că ar fi patriarhul. Eu
ştiu că nu e adevărat. O să-i dovedim noi, tu şi cu mine, că nu e
adevărat. Atunci, spune-mi numele lui.
— Ce nume, tovarăşe colonel?
— Numele şefului popilor care vor să răstoarne regimul, ştii tu
bine.
Interogatoriul a urmat douăsprezece ore încontinuu. Grigori face
remarca în sine că n-a mai îndurat până acum unul atât de dur. După
un ceas, a dat zece nume, dar de fiecare dată i se demonstrează că
minte, că cutare episcop, cutare diacon, cutare negustor de lumânări nu
pot fi şeful conspiraţiei. De fiecare dată când curentul descreşte în
intensitate, Grigori încearcă să-şi vină în fire şi să explice:
 — Nu există nici o conspiraţie. Ştiţi bine că am dat numele acesta
pentru că urcaţi prea mult curentul.
O dată colonelul are un râs homeric:
— Nu există conspiraţie! De patruzeci de ani încercăm să strivim
biserica. Şi nu reuşim, şi el pretinde că n-ar fi nici o conspiraţie. Drept
cine ne ia? Dublaţi-i doza.
— În douăsprezece ore Grigori şi-a pierdut de patru ori cunoştinţa
şi de fiecare dată a fost readus în simţiri aruncându-i-se apă pe faţă şi
totul a reînceput de la capăt.
Ca într-un vis îl aude pe călăul cel blond spunându-i colonelului:
— Popii ăştia, totuşi, sunt ai dracului! Trebuie să ajungem într-o zi
să le aflăm formula. Ar putea să prindă bine pentru tovarăşii care le cad
în mină, tovarăşe colonel. Uite: şi-a revenit.
Grigori redeschide ochii. Vede cele trei chipuri de bărbaţi aplecate
asupra lui, trei feţe neomeneşti, trei feţe lipsite de iubire. Ritul mare
umflat şi leonin al colonelului, masca crudă şi slabă a ofiţerului blond,
şi, mai în spate, faţa impasibilă şi vigilentă a ofiţerului brunet.
— Probabil că-şi închipuie că noi n-avem altă metodă decât
electricitatea, remarcă ofiţerul brunet, mişcându-şi abia vizibil buzele
precise.
— E adevărat, spune colonelul. Prea facem multe ceremonii. N-am
mâncat nimic de douăsprezece ore. Îl luăm cu lampa de sudură, cu atât
mai rău dacă facem semne.
— Decât dacă nu ne spune acuma numele şefului. Murmură
ofiţerul brunet.
Blondul se apleacă, cu nările crispate, cu două degete ascuţite
întinse spre ochii deschişi ai lui Grigori.
— Haide! Spune! Numele şefului.
Şi Grigori se aude răspunzând, de foarte departe – buzele i se
mişcă acum cu greutate:
— Şeful. Se numeşte.
Cu un mare efort al gâtului îşi ridică încet capul, îl întinde spre
cele trei capete aplecate peste el.
„Am să le fac, se gândeşte, am să le fac o glumă bună”.
Le citeşte limpede atenţia. Au înţeles că, de data aceasta, are să
vorbească altfel decât a vorbit până acum. Colonelul se bucură de pe
acum gândindu-se că-l va înfunda pe ministru. Căpitanul aşteaptă o
decoraţie; blondul, gradul de căpitan.
Cu o voce aproape limpede, aproape puternică, Grigori spune:
— Şeful conspiraţiei se numeşte Iisus.
Întins pe o parte, Grigori, un suflet într-o zdreanţă, cu ochii mari
deschişi în noapte, şi-a reluat contemplarea.
Totuşi, o parte conştientă din el a înţeles, în cursul ultimului
interogatoriu, că acum colonelul s-a hotărât să ceară de la superiorii săi
ordine scrise. Când vor sosi ordinele, interogatoriile au să-şi schimbe
probabil stilul. Ameninţarea cu lampa de sudură de pildă ar putea să fie
pusă în aplicare. Astfel că, atunci când i s-a adus terciul de seară,
Grigori şi-a spart farfuria în bucăţi. N-a dat înapoi decât o parte din
bucăţi. Şi-a ascuns ciobul cel mai tăios în saltea.
Acum scormoneşte prin fanul murdar din saltea, scoate ciobul
care are să-l salveze. Un ciob tocmai bun care are să-i taie fără probleme
venele încheieturii.
— A rămas atât de puţină viaţă în mine că are să se ducă fără să
se lase prea mult rugată.
Ciobul s-a şi lipit de venă, dar, deodată, în umbră, părintele
Grigori îşi arată dinţii:
— Ai vrea să mă sinucid, nu? Ca Iuda, da? Asta ţi-ar simplifica
problema. Ei bine, nu, judecă-mă, pentru că asta ţi-e meseria. N-am să
mă omor.
Lasă să-i cadă ciobul care sună, mat, pe duşumea.
În noaptea aceea, pentru prima dată, părintele Grigori ascultă
când bătăile ritmice ale alfabetului închisorilor răsună în perete. Cineva
loveşte metodic, repetând mereu aceeaşi frază, o frază pe care de nopţi
întregi, de un timp neştiut, timp imemorial.
Grigori ascultă, numără, calculează, descifrează:
— P. A. R. I. N. T. E.
Cel care bate continuă:
— R. Â. S. P. U.
— Părinte, răspunde! bate neobosit vecinul. Părinte, răspunde!
Părinte, răspunde!
Bate aşa de săptămâni de zile.
În umbră, părintele Grigori surâde fără blândeţe şi loveşte şi el în
perete, reconstituind literă cu literă alfabetul.
— CE VREI? întrebă el.
Vecinul necunoscut, îndată cu îndemânarea unui cunoscător,
spune:
— Toc, toc, toc.
Grigori dă lovituri grele în perete ca să-l facă să o ia de la capăt.
— MĂ SPOVEDESC, înţelege în sfârşit.
A treia oară în seara aceasta un surâs îi întredeschide barba
păduchioasă a părintelui Grigori. Un surâs de vânător la pândă. Şi
răspunde, foarte încet:
— HAIDE.
După formula de iertarea păcatelor, cu greu transmisă – pum,
pum, pum – prin perete, nu a urmat nici o clipă de exaltare, de extaz sau
măcar de înduioşare. De amărăciune, mai degrabă, aşa cum o simt
băieţii caşti şi imaginativi când s-au apropiat, prea devreme, pentru
prima dată de o femeie. Pescar de suflete? Poate, dar unul din pescarii
aceia pasionaţi care cântăresc grijulii fiecare peştişor mărunt pe care l-
au prins. Nu, un pescar posomorât, pe care viaţa l-a aruncat pe o corabie
greşită, cu o plasă cârpita în mâini. Vecinul acesta cu un chip
necunoscut şi cu crime apreciabile, îl face pe Grigori aproape să-i pară
rău că l-a absolvit de păcate! Ar fi preferat să nu fi găsit nimic în plasa
lui. Toate astea au să-i pună probleme. Ştie bine că într-un fel, el a fost
făcut preot de către omul acesta pe care nu l-a văzut niciodată la faţă.
„E prima dată când, cu adevărat, am.”.
Prostii astea, cu prima dată. Ştie perfect de bine că asta are să i se
mai întâmple. Dacă ar fi avut Sfintele Taine în mâini şi dacă ar fi putut
străbate pereţii, s-ar crede obligat să-i acorde împărtăşania acestui
trădător – acestui fost trădător, căci acum e iertat de păcate – locatarul
de alături. Grigori se simte ca un lup, ca o vulpe prinsă în capcană; e
departe acum surâsul involuntar al vânătorului la pândă.
O noapte cu griji.
„Ce-mi mai bat capul acuma şi cu astea toate? Asta-mi mai lipsea.
În sfârşit, să raţionăm. S-ar zice că sunt şi eu un preot creştin. Astăzi
mi-am asumat cât se poate de răspicat misiunea aceasta. În paranteză,
ar trebui să mă simt transportat în al şaptelea cer, printre heruvimi şi
serafimi şi uite-mă aici cum mormăi. Da, dar ăsta e tot paradoxul
creştin: Iisus rămâne pe cruce, cu palmele bătute în cuie; Iisus ar vrea
să treacă de la el pocalul acesta. Nici o exaltare în toate lucrurile astea şi
nu sunt heruvimi cum nu e nici untură în oală. Să revenim la ale
noastre. Mâine sunt tocmai bun pentru lampa de sudură. În
terminologia care ar trebui să fie a mea de acum încolo, pentru martiriu.
Şi aici, ar trebui să cântăm „Osana„ şi eu nu mai am puterea nici măcar
să strig „Lama Sabahtani”. Toate astea mi se par cam simpluţe. Hristos
şi-a aruncat nada peste sufletul meu. De aici misiunea asta satanică:
ispitirea, care aduce păcatul, care aduce pedeapsa, care aduce ispăşirea,
care aduce mântuirea. Şi s-a încheiat tot trucul. Am păcătuit contra
Sfântului Duh; am să fiu chinuit, deci mântuit. Ei pot face bine să spună
că de fapt căile Domnului sunt neştiute. Eu găsesc că, în cazul meu ele
sunt mai degrabă rudimentare. De altfel, să încercăm cu puţină
onestitate: dacă protestez nu înseamnă că mi-e frică de lampa lor de
sudură? În imbecilitatea mea omenească, prefer poate lampa de sudură
damnării? Ce stupid era gândul acela cu bornele – sosire şi plecare.
Plecarea nu a fost de fapt ziua în care preotul acela bărbos şi fricos a
cerut adăpost mamei mele?
Sosirea, nu e ziua de astăzi – toc, toc, toc – sau de mâine, cu
lampa de sudură în ochi!”
Încearcă să se liniştească recurgând iarăşi la vechiul truc „Facă-se
voia Ta”, dar nu mai reuşeşte să spună asta cu toţi muşchii destinşi, cu
toţi nervii acceptând.
 „Să se facă, bineînţeles, da. Accept martiriul, ne-am înţeles. Dar
fără entuziasm, să ştii. Mie frică. Mi-e foarte frică. Ideea de a mă alătura
suferinţei tale nu mă mângâie deloc. Tu ai suferit, tu; şi eu, mie îmi
rămâne să sufăr. (Am să ajung de altfel lângă tine, atunci când ei vor fi
terminat cu mine? Curat, la moale şi la căldurică în sânul lui Avraam?)
Ştiu bine că, după mitologia creştină, lampa asta de sudură, e harul
suprem pe care mi-l dărui; ştiu bine că ar trebui să-ţi fiu recunoscător că
am să fiu torturat pentru că e spre iertarea păcatelor mele; ştiu bine că
focul acesta terestru va fi răscumpărarea focului infernal al meu, dar
sunt laş, nu pot să neg asta, sânul lui Avraam nu mă tentează chiar atât
de mult, dacă mi-l dărui cu preţul acesta. Strig: „O, Hristoase, ai milă!
„ Şi tocmai pentru că ţie ţi-e milă (de sufletul meu) ai să-mi arzi (trupul)
la foc mărunt. Mereu paradoxuri! Dacă cel puţin aş putea să dorm!”.
Însă somnul nu vine. Vecinul, pentru prima dată de săptămâni de
zile, tace acum. El e în pace, el. Poate doarme. Citate din Evanghelie îi
trec, natural, prin minte, dar în realitate nu i se aplică. Căci cei care
dormeau acum două mii de ani nu fuseseră iertaţi, şi ei nu erau în
primejdie de moarte; le era pur şi simplu somn. De altfel vecinul poate că
nici nu doarme; trebuie că-şi savurează nevinovăţia recâştigată.
„Şi mie, cine are să mi-o redea, mie?”
Îl străbate deodată o spaimă: „Am să mor în stare de păcat”. Se
ridica în capul oaselor, în întuneric, şi strigă singur:
— Faceţi cu mine ce vreţi, dar daţi-mi un preot!
Cade la loc. Capcana s-a închis asupra lui. Nu te poţi ierta singur
de păcate. Şi în închisorile comuniste nu sunt duhovnici. Martiriul are
să-l ajungă pentru iertarea păcatelor? Ar trebui pentru asta să-l
primească, din toată inima, ca tâlharul cel drept.
„Dar în mine, până la capăt, ceva va spune „nu„„.
Atunci se străduieşte dinainte, aşa cum se semnează un contract
constrângător, să spună:
— Da, accept lampa de sudură în ochi în schimbul iertării tale,
Doamne.
Rosteşte cuvintele astea unul câte unul, metodic, cu vocea scăzută
dar inteligibilă, fără restricţii mentale, şi totuşi doar cu vârful buzelor.
Simţind cum îi rezistă trupul. Adaugă un semn al crucii, pentru ca mâna
sa dreaptă să fie cuprinsă în acest legământ, ca şi gura. Gestul îi e la fel
de insuportabil ca şi cum s-ar răstigni singur.
Şi nici acest legământ formal nu-i aduce nici o liniştire, încearcă să
spună iarăşi rugăciunile lui vechi şi nu găseşte uşurare decât în cele mai
calde, mai tandre, cele pe care le spunea cu Aliona întru slăvirea
Fecioarei. Dar chiar şi virtutea lor se epuizează repede. Se întreabă
atunci dacă să nu lovească în perete ca să-l trezească pe vecinul lui.
Două sentimente îl opresc, de violenţă egală: „Dacă mi-aş trăda
slăbiciunea, s-ar îndoi de iertarea pe care i-am dat-o”.
 „Sunt ofiţer şi trebuie să ştiu să sufăr singur”.
Grigori se zvârcoleşte de pe o parte pe alta.
Şi dacă, până la urmă, formulele şi ritualurile nu ar fi de ajuns?
Dacă hirotonirea mea – absenţa unui asentiment real din partea mea –
nu a fost decât o comedie? Vecinul atunci nu ar mai fi iertat? Sau
credinţa penitentului i-a dăruit acestei iertări fără credinţă valoarea care-
i lipsea?
O, da! Lupul cenuşiu e prins bine în colţii capcanei.
Să fie fericit dacă mâine, va fi slobozit prin flacăra lămpii de
sudură.
O clipă se agaţă de „Kyrie eleison” care este ultima rugăciune a
credinciosului. Dar nu reuşeşte să facă astfel în-cât voinţa lui să se
alipească de vorbe, căci el ştie ce înseamnă acest „eleison”. „Eleison” este
lampa de sudură de care, acum douăzeci de ani, el însuşi se slujea cu
atâta nonşalanţă. „Eleison” sunt chibriturile în barba celuilalt Grigori
tras în ţeapă pe un picior de scaun. „Eleison” este Petru răstignit cu
capul în jos.
Cea mai teribilă rugăciune din toată cartea de rugăciuni îi vine în
minte: „Alege tu, Doamne, căile mântuirii mele”.
Şi se constrânge să o rostească. Însă spunând-o astfel, cu efort,
violent, chinuindu-se pe sine însuşi, îşi mai păstrează ea vreo urmă de
valoare?
Jocul cu citatele în care Ambrozie era atât de expert îi sună în
minte: „nu jertfa o vreau, ci milă”. Aşadar, părăsirea trupului nu are nici
o valoare fără cea a voinţei. „Pă249 catul meu este că am îngropat
talantul„. Şi ce să fac eu cu talantul meu de suferinţă? Am să ştiu eu,
Doamne, să-l preschimb în har, să-l investesc în grânarele tale cereşti
unde nu pătrund duşmanii? Ştiu dinainte că n-am să ştiu să fac asta.
„Nu poţi să slujeşti la doi stăpâni deodată”. Şi eu, care toată viaţa mea n-
am făcut altceva, sunt sigur că am renunţat acuma la urmă? într-un
sens, el nu a renunţat încă. Într-un sens, el e încă solidar cu regimul
căruia i-a purtat cocardă, epoleţii – şi lampa de sudură.
S-a făcut ziuă. Trec ceasurile şi interogatoriul de fiecare zi nu
începe. E firesc; au cerut ordine. Vecinul bate în perete: BUNĂ ZIUA,
PĂRINTE. Grigori răspunde, fără plăcere, ca să-l hrănească pe celălalt cu
nişte firimituri potrivite pentru metabolismul lui: PACE ŢIE. Şi celălalt
regăseşte vechea limbă religioasă a copilăriei lui ca să-i răspundă la
rândul său, ritual: ŞI DUHULUI TĂU.
— Tăcere, acolo! urlă paznicul care aduce apă şi pâine.
„Dacă ar fi vin, se gândeşte firesc Grigori, ar depinde de mine să-l
am pe Hristos aici în celula aceasta”.
Trec alte ceasuri imposibil de măsurat.
„Cât are să-mi trebuiască să crăp? Dacă l-ar lăsa măcar pe-ăla
tânăr să lucreze! Pe-ăla aş şti cum să-l enervez şi în câteva ceasuri m-ar
omorî. Dar cu căpitanul turc, asta poate să dureze luni de zile. El ştie
cum să calculeze dozele. Şi colonelul? Colonelul ar fi şi mai uşor de
manevrat decât lingăul. Dar el nu se-amestecă cu mâna lui; e prudent”.
Se strecoară şi speranţa cea laşă.
„Poate că astăzi nu mai fac nimic?”.
Degeaba-şi spune: „Mai bine să termin imediat”.
Preferă oricum ca martiriul să fie pe mâine.
Şi pe urmă, iată, paznicul cheamă numărul, trage zăvorul de la
uşa lui.
— Fă-te-ncoa.
Şi Grigori se ridică şi merge, uimit că poate să meargă pentru că
şi-a-nchipuit că nu-l vor ţine genunchii. Străbate coridorul familiar,
recunoaşte mirosurile, petele, geamătul continuu al lui 634, colţul unde,
în primele zile, se lovea de flecare dată de ţeava canalului, ajunge la
scara de fier, începe să coboare.
— Un'te duci, idiotule? Astăzi urci.
Face stânga împrejur cu efort. Jos, ştia. Sus, nu. Urcă. Paznicul îl
urmează pe un coridor fără uşi.
„Poate că mă omoară, pur şi simplu? Pistolul în ceafă?”.
O fulgerare de speranţă, pe urmă un abis de oroare: „Nu, nu! nu în
păcat. Să mă lase să ispăşesc întâi. Lampa, vreau lampa de sudură”.
Aruncă o privire speriată peste umăr ca să vadă dacă paznicul nu
are armă.
— Mergi înainte.
N-a văzut nimic. Merge. Ar vrea să fugă de paznic, nu mai
recunoaşte locurile. Se loveşte cu coatele de pereţi şi cu genunchii de
treptele unei scări pe care n-a mai urcat până acum. Dintr-o dată vede o
fereastră, o fereastră adevărată care dă spre un cer adevărat. Coridorul
acesta are duşumeaua de lemn, nu mai e de ciment. Podeaua asta e dată
cu ceară. Grigori alunecă. Paznicul îl ţine.
În faţa unei uşi un planton înarmat, un soldat cu o mutră jovială
de ţăran, care se străduieşte să pară strictă şi oficială.
O idee nebunească la vederea puştii mitralieră: „El are să mă
omoare?”.
Plantonul bate în uşă, se trage în lături. Grigori intră. O masă de
scris. O sobă de cărămidă, roşie de căldură. Pe pereţi cărţi, organigrame.
Fotografiile marilor şefi dar, Grigori recunoaşte asta imediat – în locul
unui chip cunoscut, un altul necunoscut. Sub portrete, oprit în picioare,
cu mâinile în buzunar, în uniformă de stofă (nu de pânză cura este cea
pentru interogatorii), „turcul”, corpolent şi brunet, cu ochelarii fumurii,
pe care Grigori îl ştie bine. Dar pe umeri nu mai are tresa unică şi cele
patru stele de căpitan; are cele două trese şi steaua de comandant. Arată
cu bărbia spre un fotoliu de pânză cerată.
— Pentru mine? întreabă prosteşte Grigori.
 Comandantul îşi trece limba peste buze. Grigori se lasă să cadă în
fotoliul rece. Comandantul vorbeşte (Gruzcik, Verniak, Nadson, acum
acesta.).
— Dragă tovarăşe, nu e vorbă să-ţi ţin acuma o lecţie de dialectică.
Date fiind împrejurările, nu va fi poate totuşi inutil, pentru că dumneata
ai rămas în afara circuitului o vreme, să te pun la curent cu situaţia.
Determinismul isto-ric, ştii şi dumneata la fel de bine ca şi mine, are legi
împotriva cărora nici dumneata, nici eu nu putem face nimic.
Aceasta atrage după sine contradicţii aparente de pe urma cărora
indivizii au uneori de suferit fără ca să se fi săvârşit la drept vorbind
nedreptăţi, pentru că utilitatea finală este, la urma urmei, singurul
criteriu la care ne putem referi în orice moment. Iată un exemplu care mi
se pare deosebit de explicit. În oraşele în care se iluminează cu gaz
lampant felinarele sunt stinse ziua căci lumina lor este atunci inutilă,
într-o societate pusă la punct, acelaşi gen de împrejurări se pot produce
cu orice cetăţean care trebuie, totuşi, odată venită seara, să (le gata să
reia torţa.
„De ce, se gândeşte Grigori, spune omul ăsta atâtea cuvinte care
nu înseamnă, foarte exact vorbind, nimic?”.
— Istoria, dragă tovarăşe, procedează, dumneata nu ignori asta, în
mod discontinuu, pe paliere. Am schimbat palierul. Am să-ţi dau să
citeşti ultimul număr din Adevărul pentru ca să te pui la curent cu
progresele care au fost obţinute recent şi cu normele noi sub care trăim.
Anumite schimbări de persoane, corespunzând nu vreunei devieri a
doctrinei ci unui viraj în cursul normal al evoluţiei, au condus anumite
autorităţi să reconsidere anumite probleme, în special, ca să nu-ţi
ascundem nimic, ideile mai moderne care au reieşit în domeniul luptei
împotriva religiei.
Nu mai e vorba acum de conspiraţii romantice care să se îndrepte
împotriva însuşi aparatului guvernului nostru. Nu, noi ştim foarte bine
că răul religios este infinit mai pernicios, că el atacă sufletele, şi că
tocmai la nivelul impropriu trebuie dezrădăcinat. Această teorie era
adevărată acum douăzeci de ani; alte considerente, la fel de valabile fără
îndoiala, au dominat apoi vreme; istoria ne readuce astăzi la punctul de
plecare.
Pentru dumneata, rezultatul n-ar fi fost fără îndoială imediat, dacă
ofiţerul însărcinat cu ancheta, privindu-te pe dumneata, n-ar fi crezut că
e bine să ceară ordine scrise în privinţa dumitale. La primirea acestei
cereri, noua autoritate ierarhică a examinat dosarul dumitale şi a
considerat că ancheta a fost condusă într-un mod susceptibil să dăuneze
binelui public. În consecinţă ofiţerul răspunzător e astăzi în închisoare
inculpat de sabotaj. Eu sunt însărcinat să-l înlocuiesc, lucru pentru care
mă felicit din toată inima.
Noul comandant îşi trece limba peste buze. Grigori nu se clinteşte.
 — O altă urmare care nu este lipsită de interes pentru dumneata,
spune mai departe comandantul, este că nu mai formezi obiectul nici
unui fel de inculpări. Ai să-ţi păstrezi gradul cu solda şi primele aferente,
vei fi reintegrat în serviciu şi îţi vei relua misiunea atât de
necorespunzător întreruptă. Proiectul ridicol de a ţi se atribui o catedră
de ateism la Universitate e bineînţeles abandonai. Tovarăşul Nadson a
fost obiectul unei sancţiuni disciplinare pentru incompetenţă.
Grigori se gândeşte: „Hristos îmi refuză martiriul. Sunt damnat”.
Şi în acelaşi timp: „Am să-i spun Alionei să facă iar borş”.
I se umezesc ochii.
Comandantul spune:
— Bineînţeles fişierul dumitale, a cărui valoare a reieşit evident în
ochii noii autorităţi ierarhice, este în curs de explorare. Astăzi au fost
operate mai multe arestări, în zori.
De pe acum interogatoriile par promiţătoare. Pot să-ţi spun,
confidenţial, că eşti propus pentru o decoraţie care-i va face pe unii
geloşi la serviciu.
Grigori tace.
Comandantul surâde în spatele ochelarilor fumurii.
— Văd că eşti oarecum emoţionat. Asta nu e rău. Mă gândesc să te
pun în libertate astăzi. Te vei duce direct la episcopat. Aspectul dumitale
fizic le va inspira încredere colegilor dumitale; nu văd nici o obiecţie –
dimpotrivă să le spui că ai fost torturat. Cum am arestat trei episcopi (la
indicaţiile dumitale) propria dumitale numire nu va întârzia, îmi
închipui, şi-ţi vei putea relua misiunea în condiţii bune.
Grigori, cu mâinile pe rezemătoarea fotoliului, cu buzele uscate, cu
limbă abia dezlipindu-se de cerul gurii, spune:
— Un preot căsătorit nu poate deveni episcop, ştii, ştiţi asta.
Comandantul îşi drege agreabil glasul:
— A, da! uitasem să-t spun că un camion cu frâna defectă a lovit-o
astăzi dimineaţă pe soţia dumitale în clipa când ieşea din casă. A murit
la spital.
Şi Grigori se gândeşte mai departe: Hristos mi-a refuzat martiriul.
Sunt blestemat”. Şi apoi: „N-am să mai mănânc niciodată un borş aşa
bun”, începe să suspine ca un copil. Comandantul, plin de tact, schimbă
locul unor fişe pe panoul din perete. În sfârşit Grigori întreabă cu glasul
plâns:
— De ce aveţi încredere în mine?
Comandantul se opreşte cu mâna ridicată, fără să se întoarcă.
— Dragul meu tovarăş, pentru că nu putem totuşi să credem în
Dumnezeu, nu-i aşa? Dumneata eşti de al nostru, nu ne ai decât pe noi.
Unde te-ai duce dacă n-am fi noi?
Grigori suspină adânc. Aerul pare să-i sfâşie pieptul.
— O ipoteză: refuz misiunea.
 Comandantul:
— Te credeam mai rezistent. Acum faci pe copilul.
Dacă refuzi misiunea, ţi se trage un glonte în cap şi se închide
discuţia.
Grigori ezitând:
— Nu mă torturaţi?
— Şi aşa am pierdut destul timp cu dumneata.
Grigori:
— Un glonte?
Comandantul:
— Da, imediat, pe coridor. Şi transmit un raport de tentativă de
evadare, e cel mai simplu lucru. Dumneata ai făcut asta de o sută de ori
înaintea mea.
Grigori:
— Aţi început să exploataţi fişierul meu?
Comandantul:
— Ţi-am spus. Ai făcut obiectul unei propuneri măgulitoare, care
are toate şansele să se traducă în fapt.
Grigori:
— Şi misiunea mea, cât mai durează încă?
Comandantul:
— Depinde de rezultate.
— Ce rezultate?
— Habar n-am. Pentru moment devii episcop. Vedem după aia. De-
aici în douăzeci de ani nu mai rămâne urmă de religie în ţara noastră.
— Şi spui că au nevoie de episcopi?
Comandantul surâde:
— Episcopatul te tentează, văd.
Adaugă, oarecum vanitos:
— Da, o să le creăm nevoia de episcopi.
Grigori:
— Bine. Dispuneţi de mine. Lucrurile nu erau atât de simple cât
păreau.
Comandantul:
— Te invidiez pentru misiunea dumitale, să ştii. Nu sunt riscuri şi
ai posibilităţi de avansare care nu se găsesc aşa uşor în birouri.
Sună un secretar:
— Ocupă-te de punerea în libertate a cetăţeanului. Dragul meu
tovarăş îţi urez noroc.
Grigori şi secretarul ies. Comandantul îl sună pe planton.
— Uite, drăguţule. Trebuie să-mi deschizi fereastra asta; se simte
nevoia.
Pe urmă ridică telefonul şi-l sună pe gardianul şef.
 — Nicolai Fomici, imediat să li se facă un duş ca lumea la toţi
clienţii şi să se facă bine curăţenie în celulele lor.
Pe urmă se răstoarnă în fotoliul lui, cu capul pe spate, mult, mult
pe spate, astfel ca să vadă de jos în sus fotografiile marilor şefi de
deasupra – face ochii mici în spatele lentilelor fumurii, şi visează, nu fără
o nuanţă de frică, la dialectică.
Iată. Mi-aduc, micul lighean de zinc. Pe ceafa copilului de cor
şervetul brodat se încovoaie asemenea unui jug. Cercul de apă abia se
leagănă. Cântarea corului se înalţă până la cupolă şi coboară de acolo.
Credincioşii cu privirile intense îşi fac cruce şi se înghiontesc. În spatele
cordoane-lor se înghesuie turiştii străini, pe jumătate respectuoşi, pe
jumătate neîncrezători; şuşotesc fără îndoială cuvântul „ecumenism”,
căruia nu-i cunosc înţelesul. Ligheanul cel mic e aici, atât de mic încât
abia poţi să-ţi înmoi în el şase degete. Cercul de apă se leagănă, se
clatină, se opreşte. Copiii se înclină cu veneraţie în faţa tânărului episcop
care a suferit de acum pentru credinţă.
Deasupra uşilor împărăteşti – le-ai vedea dacă ţi-ai răsturna mult
capul pe spate – tronează cei treisprezece la masa lor, chipuri înnegrite,
nemişcate, mâini lungi de ivoriu, ochi adânci şi încercănaţi, găuri
geometrice, crud deschise spre o altă lume. În altar, ascuns de iconostas,
înveşmântat ca un simplu călugăr, e un bătrân gras şi viclean. El ştie
tot. A spus cu un gest politicos al mâinii.
— E exact. Îmi lipsesc în momentul de faţă administratorii buni. Ai
să ai tot timpul să-ţi faci martiriul când ai să-mi pui pe picioare o dieceză
sau două. Nu, nu, să nu ai scrupule; nu-ţi trădezi cu adevărat stăpânii
în veac pentru că n-ai să scapi, într-o zi, mâniei lor.
Apa lustrală nu mai tremură. Nu mai e decât o suprafaţă plană, o
abstracţie, o oglindă spre care se apleacă de sus şi de jos unul spre altul,
două capete cu mitră, două bărbi imprevizibil cărunte, două chipuri
livide şi asemănătoare, descărnate, fără albeaţă pe ele, fără culoare, cu
ochii negri şi adânciţi, şi goi, ca şi când cineva i-ar fi crăpat pe
dinlăuntru.

SFÂRŞIT