Sunteți pe pagina 1din 3

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Poezia ‘’Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ de Lucian Blaga este o artă
poetică modernă, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu.
Poezia deschide volumul de debut, Poemele luminii şi are rol de manifest literar. Dacă
Arghezi punea în centrul artei sale poetice problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”,
Blaga accentuează raportul dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie. În această poezie
autorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea
Cunoaşterea luciferică (1933). Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional,
care reduce misterul lumii prin intermediul logicii şi al intelectului. În schimb, cunoaşterea
luciferică este bazată pe intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu
o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se observă în mod clar opţiunea pentru al
doilea tip de cunoaştere.

În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a


descifra tainele lumii ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea
formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi
simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului,
sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul
cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a
sugera.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului
conform căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă
totală. Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă
formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin
mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu (care
se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele
la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.

Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică


ideea cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului,
prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a
adânci taina.
Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care
încheie arta poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi
ochi şi buze şi morminte.” Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu”
atrage atenţia asupra ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din
primul vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu misterele
lumii, el refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la forma
negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul operei prin intermediul altor verbe
semnificative: „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.

Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o
relaţie de simetrie deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi
misterul. Se remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care
îi include pe creatorii care se folosesc de cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).

Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga


intuirea în particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este
prezentată atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma
negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu
mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care
şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv (care
exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt descrise prin patru
metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori
morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea,
contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele
moartea, eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită
imposibilităţii de a le cunoaşte integral.

A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului


şi opţiunile altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie
semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică.
Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului de către
pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul
nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora luminii, care este metafora centrală a
volumului Poemele luminii, simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt
redate prin asocierea acestor elemente de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai
bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric
blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare
taina nopţii.” Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte
cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns”
(epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina
nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister”
(epitete metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”.
Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu
prima.

Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care
poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi
flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie
(aşa cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-
nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.

CONCLUZIE

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă
deoarce se pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie.
Creaţia are rolul unui intermediar între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă
misterele lumii ci să le dea o nouă semnificaţie, să le transforme în poezie prin intermediul
cuvântului. La Blaga, ca şi la ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu
numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin
transfigurare.
Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri
diferite, se anulează rima, folosindu-se versul liber.

S-ar putea să vă placă și