Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manopere Si Tehnici
Manopere Si Tehnici
Obstrucţia căilor respiratorii superioare poate fi parţială sau totală. Locul cel
mai frecvent de obstrucţie la pacienţii comatoşi este hipofaringele, prin aplicarea
bazei limbii pe peretele posterior al faringelui. Prima şi cea mai simplă metodă de
dezobstrucţie este hiperextensia capului prin care se întind structurile anterioare ale
gâtului şi se ridică baza limbii de pe peretele posterior al faringelui.
4.1.1.Tehnica
4.1.2. Contraindicaţii
- fractura coloanei cervicale
4.2.1.Tehnica
Pacientul în decubit dorsal, se plasează degetele 2-4 posterior de ramura
verticală a mandibulei şi se aplică o mişcare înainte, obţinându-se subluxarea
anterioară a mandibulei din articulaţia temporo-mandibulară.
4.2.2. Contraindicaţii
- fracturi care interesează mandibula sau articulaţia temporo-
mandibulară.
4.3. TRIPLA MANEVRĂ DE ELIBERARE SAFAR
4.3.1. Tehnica:
Timpul I: hiperextensia capului: reanimatorul aşezat cranial faţă de pacientul
în decubit dorsal, cu o mână pe creştet iar cealaltă pe menton realizează
hiperextensia capului.
4.3.2. Contraindicaţii
- mandibula fracturată sau dislocată
- bolnav conştient
- traumatisme ale coloanei cervicale
Cele trei metode de dezobstrucţie se utilizează mai ales în prezenţa
respiraţiei spontane ineficiente şi au avantajul că nu necesită echipament special.
Dezavantajul lor constă în aceea că sunt eficace numai cât timp reanimatorul
menţine poziţia bolnavului. Când manevra se întrerupe, obstrucţia căilor
respiratorii se reface.
Din cauza riscului de lezare a măduvei, la bolnavii cu traumatisme ale
coloanei cervicale se vor evita hiperextensia maximă a capului, flexia şi rotaţia.
Dacă întoarcerea capului este necesară pentru drenajul lichidelor şi corpilor străini
din faringe, traumatizatul trebuie întors în totalitate, astfel încât capul, gâtul şi
toracele să se menţină în acelaşi plan.
Este indicată în situaţiile în care victima a aspirat un corp străin care s-a
oprit la nivelul glotei, sau a înghiţit un corp străin care prin dimensiuni comprimă
căile aeriene superioare, realizând o obstrucţie bruscă a acestora (fig.4.4.).
4.4.1. Tehnica
4.4.1.2. Victima cu stare de conştienţă păstrată (fig. 4.5. - 4.7.):
1. Reanimatorul se plasează în spatele pacientului aflat în ortostatism sau în
poziţie sezândă.
2. Înconjoară cu braţele toracele bolnavului aplicând pumnul în regiunea
epigastrică sub apendicele xifoid.
3. Cu cealaltă mână aplicată peste prima realizează transdiafragmatic o
presiune bruscă şi puternică în sens antero-posterior şi infero-superior care permite
mobilizarea corpului străin.
4.4.3. Precauţii
- la pacienţii cu stomac plin, la care creşterea presiunii gastrice
produce vărsături
5. INTUBAŢIA FARINGELUI
(ORO-ŞI NAZOFARIGIANĂ)
5.1.2. Tehnica
5.1.2.1. Deschiderea gurii (fig.5.2): La bolnavii cu bărbia relaxată se
realizează cu indexul şi policele aplicate încrucişat pe arcadele dentare superioară
şi inferioară. Degetele se introduc succesiv la nivelul comisurii bucale, lăsând
planul median liber şi printr-o mişcare de forfecare se forţează deschiderea gurii.
5.1.3. Contraindicaţii
- bolnavul conştient, cu reflectivitatea orofaringiană păstrată sau
crescută, la care introducerea canulei în faringe poate produce
vărsături sau laringospasm.
5.1.4. Avantaje
- facilitează ventilaţia pacientului pe mască facială şi reduce cantitatea
de aer insuflat în stomac
- asigură permeabilitatea căii respiratorii la bolnavii cu trismus sau
maxilarul încleştat
5.1.4. Complicaţii
Utilizarea canulei orofaringiene expune la 3 complicaţii majore: traumatice,
hiperreflectivitatea căii aeriene şi obstrucţia căii aeriene.
5.1.4.1. Complicaţii traumatice: lezarea buzelor, dinţilor, limbii şi mucoasei
faringiene succesiv la introducerea forţată a canulei. Aplicarea acesteia la bolnavii
cu dinţii incisivi îmbrăcaţi poate constitui o contraindicaţie relativă, întrucât există
riscul ca pacientul să muşte canula şi să-şi fractureze coroana de acrilat.
5.1.4.2. Hiperreflerctivitatea căii aeriene: tusea, voma şi laringospasmul
după tentativa de intubare orofaringiană la un bolnav cu hiperreactivitatea căii
aeriene este o complicaţie potenţial letală.
5.1.4.3. Obstrucţia căii aeriene: accentuarea obstrucţiei datorită poziţionării
incorecte a unei canule Guedel prea scurte care împinge limba posterior agravează
insuficienţa respiratorie.
5.2.2. Tehnica
a. Examinarea cavităţilor nazale pentru excluderea unei eventuale obstrucţii
prin corpi străini, polipi sau deviere de sept.
b. Introducerea unui lubrefiant (ulei gomenolat) şi a unui vasoconstrictor
(cocaină, efedrină) în interiorul narinei. Se pot introduce meşe din tifon umecta cu
soluţie de cocaină.
c. Introducerea sondei nazofaringiene în narină, îndreptată cu concavitate în
jos, paralel cu palatul, până ce simţim trecerea vârfului acesteia prin orificiul
nazofaringian. Se mai avansează câţiva centimetri până ce se obţine un flux de aer
optim. Dacă canula nu trece atunci se încearcă în narina opusă sau se alege un tub
de diametru mai mic. Dacă se percepe rezistenţă la intrarea în nazofaringe se
rotează uşor cu 90° în sens invers acelor de ceasornic şi apoi se împinge.
5.2.3. Complicaţii
Complicaţiile intubaţiei nazofaringiene constau din epistaxis, tunelizarea
submucoasei, leziuni de decubit, eşecul inserţiei. Cea mai frecventă complicaţie
este epistaxisul care se rezolvă de obicei spontan.
5.2.4.Precauţii
- la bolnavii cu traumatisme ale coloanei cervicale se va evita
hiperextensia maximă a capului
- alegerea unei canule de dimensiuni potrivite.
6. INTUBAŢIA TRAHEALĂ
6.2.2. Tuburi/sonde endotraheale din cauciuc sau material plastic (fig. 6.2.)
mandren dintr-un material maleabil şi seringă de 10 cc pentru umflarea manşetei
tubului traheal. Alegerea tubului se face în raport de diametrului interior, cu
dimensiuni între 2,5 şi 10 mm. Pentru o intubaţie programată la un adult mijlociu,
tubul adecvat are diametrul interior între 7 şi 9 mm.
6.5. CONTRAINDICAŢII
6.6. COMPLICAŢII
6.7. PRECAUŢII
7.2.1. Tehnica
1. Reanimatorul, aşezat lateral faţă de pacientul în decubit dorsal, execută
hiperextensia capului acestuia, cu o mână pe frunte şi cu cealaltă la nivelul
mentonului.
2. În timp ce menţine hiperextensia cu marginea cubitală a mâinii aşezate pe
frunte, cu indexul şi policele pensează narinele pacientului, iar cu indexul şi
mediusul mâinii stângi aplicate sub menton îl apropie de maxilar (fig.7.2.).
7.4. CONTRAINDICAŢII
7.5. COMPLICAŢII
- insuflarea stomacului care poate duce la vărsături;
- ineficienţa metodei folosite datorită unei dezobstrucţii incomplete a
căilor respiratorii superioare.
7.6. PRECAUŢII
8. VENTILAŢIA ARTIFICIALĂ CU
RESUSCITATORUL MANUAL AMBU
8.3. AVANTAJE
8.4. CONTRAINDICAŢII
8.5. COMPLICAŢII
8.6. PRECAUŢII
9. TEHNICA OXIGENOTERAPIEI
11.3.2. Tehnica din protocolul pentru suportul vital bazal din cadrul
resuscitării cardio-respiratorii recomandată de European Resuscitation Council,
1992 („recoveryposition)
1. Se îndepărtează ochelarii şi obiectele ascuţite din buzunarele victimei.
2. Îngenunchem lângă victimă şi ne asigurăm că membrele inferioare sunt
întinse.
3. Se eliberează calea aeriană prin hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei.
4. Se plasează braţul homolateral în unghi drept faţă de corp, cu cotul flectat
şi palma în sus.
5. Se aduce braţul heterolateral peste torace şi se plasează mâna cu palma în
jos peste uniarul homolateral (fig. 11.4. a).
6. Se prinde membrul inferior heterolateral sub genunchi şi se trage în sus,
păstrând piciorul pe sol.
7. Cu cealaltă mână pe umărul heterolateral, se trage membrul inferior
pentru a rostogoli victima spre salvator în poziţie laterală (fig. 11.4. b).
8. Se aranjează membrul inferior de deasupra astfel încât coapsa şi
genunchiul să fie flectate în unghi drept.
9. Se trage capul spre înapoi pentru a menţine calea aeriană liberă şi se
aranjează mâna sub obraz (fig. 11. 4. c).
10. Se verifică cu regularitate respiraţia şi pulsul victimei.
Fig. 14.4. Tehnică recomandată în cadrul resuscitării cardio-respiratorii
mediană cubitală, care se uneşte oblic cu cele 2 sisteme venoase anuntite superficial faţă de
aponevroza bicipitală, unde fiecare dintre componente poate fi uşor abordată (fig. 12.1.). Toate
venele extremităţii superioare sunt prevăzute cu valve unidirecţionale, fapt care poate avea
12.2.3.1. Neinvazive:
- transluminarea fibrooptică a mâinii, aplicată în special în pediatrie
- aplicarea în sens invers a benzii Esmarch
- aplicarea cutanată locală de unguent cu nitroglicerină
12.2.3.2. Invazive:
a) Utilizarea cateterelor de calibru redus şi a perfuziei de colorant.
Metoda se aplică la pacienţii obezi, cu vene de calibru mic. După
puncţionarea venei cu un cateter de 20 G se perfuzează 50-100 ml ser
fiziologic încălzit la temperatura corpului şi colorat cu albastru de metilen,
după care se examinează braţul distal de garou, unde venele apar colorate în
albastru.
b) Tehnica Seldinger pentru înlocuirea unui cateter cu diametrul redus
cu unul de calibru mai mare. Pe un cateter de calibru redus introdus anterior,
se inserează un ghid metalic, după care cateterul cu diametru mic se schimbă
cu unul cu diametru mai mare.
c) Utilizarea cateterelor care îşi măresc diametrul în volum. Este o
achiziţie tehnică modernă, care a apărut recent sub forma hidrogenului de
poliuretan (AQUAVENE), care prin hidratare îşi măreşte volumul, deci şi
diametrul interior, cu creşterea fluxului perfuzat cu 25 %.
12.3. TEHNICA
Capătul bont al canulei din plastic are formă conică, permiţând o trecere progresivă spre acul
mandren din metal, al cărui vârf cu bizou scurt proemină cu aproximativ 0,5-1 ml. După
puncţionarea venei, se scoate acul maxidren şi rămâne tubul din plastic bine tolerat. La capătul
acestuia există un mic spaţiu transparent care permite observarea apariţiei sângelui în interiorul
canulei în cazul în care acul a puncţionat vena. Toleranţa depinde de materialul din care este
făcută canula. Cele mai bune sunt canulele din teflon, mai bine suportate decât cele din clorură
de polivinil şi polietilenă. Pentru întreruperea perfuziei, canula se poate închide cu un căpăcel din
plastic sau cu un mandren care ajunge până la vârf. În cazul utilizării căpăcelului, canula trebuie
umplută cu soluţie heparinată. Unitatea de măsură pentru mărimea canulei este 1 G (gauge), care
corespunde la diametrul interior al canulei. Cu cât canula are mai mulţi G, cu atât diametrul
interior este mai mic. Pentru vene periferice se utilizează canule cu diametrul între 14-24 (26) G.
pompe de perfuzie (Infuzomat, Ivac şi altele) care asigură un debit constant şi controlabil al
12.4. CONTRAINDICAŢII
12.5. COMPLICAŢII
1. Puncţionarea greşită a ambilor pereţi ai venei cu ieşirea acului prin
peretele posterior şi formarea unui hematom.
2. Puncţionarea inadvertentă a unei artere învecinate.
3. Lezarea nervului median în fosa antecubitală.
4. Perforarea venei în cursul perfuzării şi acumularea paravenoasă a
lichidului de perfuzie.
5. Reacţie inflamatorie la locul de puncţie (9,3 % la canula de teflon)
favorizată de o dezinfecţie insuficientă a tegumentului.
6. Tromboflebita după canulare prelungită.
12.6. PRECAUŢII