DEZVOLTAREA SISTEMULUI UROGENITAL

• Mezoblastul este format din trei regiuni paralele:-

mezoblastul medial (paraaxial)-somite • mezoblastul
intermediar va forma cea mai mare parte a sistemului
urogenital
• mezoblastul lateral format din două straturi care se
unesc şi cuprind celomul intraembrionar. Formează
seroasele cavităţilor-pleura, pericardul, peritoneul.
• Dezvoltarea sistemului urogenital are origine comună
din mezodermul intermediar, ce formează 2 creste
urogenitale de o parte şi de alta a aortei, iar iniţial
ductele excretorii ale ambelor sisteme se deschid într-o
cavitate comună, cloaca. Fiecare proeminenţă
urogenitală prezintă o creastă medială genitală şi una
laterală, creasta sau cordonul nefrogen Dezvoltarea
sistemului urinar se realizează prin 3 mecanisme de
morfogeneză epitelială:
1) ductul Wolffian;
2) mugurele ureteric;
3) nefronul.
Din punct de vedere temporospaţial, dezvoltarea
sistemului excretor renal are loc în trei etape succesive:
−pronephros –cel mai cranial; mesonephros- cu o
poziţie intermediară; metanephrosapărut cel mai tardiv
şi caudal Pronephrosul apare în ziua 22-23- a, situat cel
mai cranial în segmentele cervicale inferioare şi
toracale superioare (între somitele 8-11). La om este
rudimentar, nefuncţional. Importanţa pronefrosului
constă în faptul că din el se dezvoltă canalul Wolff.
Canalul Wolff în dreptul segmentului L V îşi schimbă
direcţia spre anterior, ajunge în contact cu cloaca în
care se deschide. Până la sfîrşitul săptămânii a IV-a
toate structurile pronefrosului dispar. În săpt. a IV a
embrionară se formează mezonefrosul (ductul wolffian)
de la segmentul C7- L3, care este esenţială, deoarece
reprezintă originea mugurelui ureteric. Mezenchimul
din dreptul somitei 10 reprezintă originea celulelor ce
se vor diferenţia în mezonefros. Mesonefrosul este
format din nefroni adevăraţi cu glomeruli interni
dispuși sub formă de aglomerări de celule, care prin
reabsorbţia celulelor centrale se transformă în vezicule.
Acestea se alungesc formînd una-două anse şi se
transformă în canalicule mezonefrotice. Părţile laterale
ale acestor canalicule se deschid în canalul Wolff .
Capătul lor medial se dilată sub formă de veziculă, şi va
fi împins sub formă de cupă spre cavitatea veziculei de
către glomerulii arteriali (cu origine din aorta
abdominală). Se formează corpusculii renali
mesonefrotici . Metanefrosul apare în săpt. a 5-a a
embriogenezei când rinichiul metanefric devine rinichi
permanent. Acesta se dezvoltă din două primordii: 1)
mugurele ureteric din ductul mezonefric ce creşte în
mezenchimul printr-un proces de inducţie reciprocă; 2)
mezenchimul sau blastemul metanefrogen din care se
vor forma nefronii. Procesul de inducţie reciprocă este
foarte important oricare defect în unul din
compartimente generează anormalitate în dezvoltarea
ulterioară a celuilalt. Mugurele ureteral apare ca o
evaginaţie a canalului Wolff şi pătrunde în blastem
metanefrogen. Capătul sferic al mugurelui ureteral se
împarte în ramuri primare, apoi secundare, etc. ce
corespund calicelor mari, calicelor mici, ducturilor
papilare iar ultimele ramificaţii canalelor colectoare.
Din mugurele ureteral iau naştere ureterul, pelvisul
renal, calicele mari, calicele mici, tubii colectori.
Ramificaţiile mugurelui ureteral determină
fragmentarea ţesutului metanefrogen. Din marginile
acestei structuri epiteliale se desprind aglomerări
celulare pline care prin distrugerea celulelor centrale
devin vezicule căptuşite cu epiteliu ce se transformă
treptat în nefroni alcătuiţi din glomerulul renal şi
capsula Bowmann. Restul tubului mesonefrotic suferă o
dublă cudură formînd cele trei segmente ale
canaliculului mesonefrotic(viitorul tub contort
proximal, tub intermediar –Henle-, tub contort distal).
Deci din blastemul metanefrogen ia naștere nefronul.
Iniţial metanefrosul este situat în pelvis în dreptul
vertebrelor 1- 2 sacrale, cu marginea convexă
posterior, iar hilul anterior în contact cu peretele
anterior al abdomenului,ulterior suferă un proces de
ascensiune şi în acelaşi timp de rotaţie antiorară cu 90º,
astfel încât marginea convexă devine laterală, iar hilul
medial, proces terminat în lunile 4-5. Organ Originea
segmentului secretor Originea tubilor colectori Sediu
somite Max. Dezv. Funcţie urinară Structuri definitive
Derivate funcţionale Pronefros Nefrotom segmentar
Nefrotom segmentar 9-12 23 somite _______ _______
_______ Mezonefros Cordon nefrogen Cordon
nefrogen 9-26 4-9 săpt. Tranzitoriu la începutul
per.fetale Canal şi câţva tubi Canalele eferente
Metanefros Blastem metanefrogen Mugure ureteral
26-28 Postnatal Pre- şi postnatal Întregul organ cu
canalul său Sistem excretor definitiv
• Cloaca şi derivatele sale • La embrionul uman cu 6
somite la nivelul cloacăi se deschid: canalul
alantoidian-; canalul Wolff; intestinul posterior.
Membrana cloacală este împinsă caudal şi este divizată
în 2 regiuni de către septul urorectal, unul anterior
sinusul urogenital, în care se deschide canalul Wolff şi
altul posterior din care se va dezvolta rectul. La nivelul
sinusului urogenital se disting 3 regiuni: cranială-
viitoarea vezică urinară; pelvină; falică (peniană).
Sinusul urogenital este mult mai dilatat şi deschiderea
canalului Wolff îl împarte întro parte superioară şi una
inferioară. Din partea superioară se va forma epiteliul
vezicii urinare. Deci epiteliul vezicii urinare şi al uretrei
feminine provin din endoderm cu excepţia unei mici
porţiuni situate în jurul orificiilor ureterale şi peretele
posterior al uretrei, care provin din mezodermul
intermediar. Aceasta corespunde ,,trigonului vezical” şi
uretrei masculine. Deasupra şi ventral de membrana
urogenitală, se formează tubercul genital. La femeie
porţiunea sinusului urogenital situată caudal de vezică
până la tuberculul sinusului (Muller) va da uretra, în
timp ce porţiunea pelvică şi falică formează vestibulul
vaginal. La bărbat tuberculul sinusului (Muller) devine
colicul seminal, iar porţiunea pelvică se transformă în
uretră prostatică şi membranoasă, iar porţiunea falică
în uretra cavernoasă.
Dezvoltarea sistemului genital
Dezvoltarea gonadelor se realizează în trei stadii
succesive :
A. geneza primordiului gonadic;
B. stadiu indiferent în care nu există deosebiri
morfologice între organele genitale ale celor două sexe;
C. diferenţierea primordiului gonadic cu constituirea
gonadelor caracteristice unui anumit sex.
A. Gonadele se dezvoltă din 3 surse:
1) mezoteliu (epiteliu celomic) ce tapetează peretele
posterior abdominal;
2) mezenchimul subjacent (mezodermul intermediar)
şi 3) celulele germinale primordiale.
B. Gonada este alcătuită dintr-un epiteliu germinativ și
un blastem. Între celulele acestui blastem apar în
săptămâna a-6-a celulele germinale provenite prin
migrare din regiunea peretelui sacului vitelin, fiind
încorporate în cordoanele sexuale primare. Gonada
prezintă o corticală şi o medulară. Aceste cordoane
sexuale primare se anastomozează în reţea cu tubii
contorţi mezonefrotici, stabilind astfel prima conexiune
urogenitală. Prezenţa simultană a corticalei şi
medularei în stadiul indiferent a gonadei este expresia
unei bipotenţialităţi sexuale iniţiale a embrionului.
C. Diferenţierea primordiului gonadic La embrionul cu
formula 44+2X cortexul se va diferenţia în ovar, iar la
embrionul cu formula 44+XY medulara va forma
testiculul iar corticala degenerează. Cromozomul Y prin
factorul de determinare testiculară transformă
medulara gonadei şi cordoanele sexuale primitive devin
tubi seminiferi. În lipsa TDF-ului (SRY) diferenţierea
gonadei are loc spre ovar. La bărbat gonada determină
apoi diferenţierea canalelor genitale şi a organelor
genitale externe
Căile genitale
La embrionii de sex feminin ductele paramezonefrice
dau naştere principalelor căi genitale; trompa uterină,
iar în luna a 3-a fetală primordiul uterovaginal. Ductele
paramezonefrice fuzionate dau naştere corpului şi
colului uterin. La scurt timp după ce extremitatea
compactă a ductelor paramezonefrice ajunge la nivelul
sinusului urogenital, din porţiunea pelviană a sinusului
încep să se dezvolte două proeminenţe compacte,
denumite bulbii sinovaginali, care ulterior formează o
placă vaginală compactă. Vaginul are origine dublă,
porţiunea superioară fiind derivată din canalul uterin şi
porţiunea inferioară din sinusul urogenital
Căile genitale la sexul masculin
Pe măsură ce mezonefrosul regresează, câţva tubuli
excretori- tubulii epigenitali- vin în contact cu
cordoanele celulare ale reţelei testiculare şi formează
în final ductele eferente ale testiculelor. Imediat
inferior de orificiile ductelor eferente, ductele
mezonefrice se alungesc şi se răsucesc, formând
epididimul. Între coada epididimului şi primordiul
veziculei seminale, ductul mezonefric dobândeşte o
tunică musculară groasă şi se transformă în duct
deferent. Porţiunea din ductul mezonefric situată distal
de veziculele seminale este ductul ejaculator
Organele genitale externe la ambele sexe se dezvoltă
pe seama porţiunilor pelvică şi falică a sinusului
urogenital. În săpt. a 3-a celulele mezenchimale
migrează în jurul membranei cloacale şi formează plici
cloacale se unesc superior- tuberculul genital. Caudal,
plicele cloacale se împart într-o plică uretrala situată
anterior şi o plică anală situată posterior. Concomitent
apar lateral, proeminenţele genitale, care ulterior dau
naştere proeminenţelor scrotale (bărbați), respectiv
labiilor mari (femei).

ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A RINICHIULUI

• Sistemul urinar include rinichii, ureterele, vezica

urinară și uretra. • Rinichii îndeplinesc funcția
excretoare ale acestui sistem. • Urina produsă de
rinichi trece prin uretere spre vezica urinara, unde
urina este stocata temporar. În timpul micțiunii pereții
vezicii urinare se contractă și elimină urina prin uretră
Localizare • Rinichii – localizați retroperitoneal, în
fosele lombare, în dreptul vertebrelor T11-L3 . •
Rinichiul drept este mai jos decât cel stîng din cauza
lobului drept al ficatului. • Coasta a XII-a încrucişează
oblic rinichiul stîng la limita dintre 1/3 superioară şi 2/3
inferioare, iar rinichiul drept în dreptul polului său
superior. Raporturi posterioare Faţa posterioară vine în
raport cu coasta a XII-a, care o împarte într-o porţiune
toracică şi o porţiune lombară.
Porţiunea toracică vine în raport cu:
• diafragma (hiatusul dintre crus intermedius şi crus
lateralis)
• pleura
• plămînul
Raporturi posterioare Porţiunea lombară are raporturi
cu elementele regiunii lombare:
• nervii subcostal, iliohipogastric şi ilioinghinal;
• muşchii psoas major şi pătratul lombelor;
• aponevroza muşchiului transvers abdominal, întărită
medial de ligamentul lombocostal Raporturi
posterioare
• masa musculară comună, muşchii dinţat posterior
inferior şi oblicul intern, ce delimitează patrulaterul
lombar descris de Grynfeld;
• muşchii oblic extern şi latissimus dorsi ce delimitează,
împreună cu creasta iliacă, trigonul lombar descris de
Petit. • la acest nivel, peretele posterior este slab: aici
bombează colecţiile purulente perinefritice.
Raporturi anterioare Faţa anterioară este încrucişată
de mezocolonul transvers Raporturi anterioare
Rinichiul drept:
• unghiul hepatic al colonului (polul inferior)
• partea descendentă a duodenului (marginea medială
a rinichiului,hilul renal)
• lobul drept al ficatului.
Raporturi anterioare Rinichiul sting:
• unghiul splenic al colonului
• coada pancreasului
• Splina
• stomacul (prin intermediul bursei omentale)
• ansele jejunale.
Fascia renală are doua foițe
• retrorenală (fascia Zukerkandl), acoperă muşchii
pătratul lombelor şi psoas, prinzându-se pe coloana
vertebrală.
• prerenală, se prelungeşte anterior de pediculul renal
şi vasele mari (aortă, vena cavă inferioară), unindu-se
pe linia mediană cu cea de partea opusă. Fascia renală
• Cranial, cele două foiţe acoperă glanda suprarenală
(trimit un sept suprareno-renal), apoi se unesc,
înserîndu-se pe diafragmă. • Inferior, foiţele coboară
paralel şi se pierd în ţesutul conjunctiv retroperitoneal
al fosei iliace. • Ca urmare, cele două loji renale
comunică anterior pe linia mediană şi sunt deschise
inferior (de-a lungul ureterelor), realizînd un fel de
canal care poate permite ptoza unui rinichi mobil.
ANATOMIE IMAGISTICĂ:
Configuratie externa
• Rinichiul măsoară în medie 12/6/3 cm și cântărește
150-180g
• Are o capsulă fibroasă cu 2 straturi;
• Stratul extern - asigură forma rinichiului și asigură
protecție mecanică
• Stratul intern –tapetează sinusul renal
• Margine internă, care conține hilul renal. Acesta se
continua cu un spațiul profund, numit sinusul renal
• Structurile din hilul renal (dinspre anterior spre
posterior): vena renală, artera renală și ureterul
• Polul superior e acoperit de glanda suprarenală; pe
dreapta este cu 2 cm mai jos ca pe stânga din cauza
ficatului
Structura rinichiului
• Parenchimul renal este alcătuit din
• Cortex, strat extern situat sub capsula renală; trimite
coloanele renale (Bertin) printre piramidele medularei
(Malpighi); conțin cca 2,4 milioana de corpusculi renali;
• Medulară, dispusă sub forma a 10-12 piramide
renale; acestea au baza spre capsula renală și vârful
(papila renală) spre pelvisul renal;
• O piramidă renală împreună co cortexul înconjurător
alcătuiește un lob renal Structura rinichiului
• Sinusul renal, care conține într-o atmosferă de țesut
adipos vasele, nervii și structurile colectoare ale urinei
(pelvisul renal și calicele mari și mici). Aceste structuri
colectoare au muschi netezi în perete și prezintă
contracții peristaltice
• Pelvisul renal este așezat posterior de vasele renale;
se continuă inferior cu ureterul; se divide în 2-3 calice
mari
• Calicele mari se divid în calice mici, care sunt dispuse
în jurul papilelor renale
Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefronul
Nefronul este format din:
• corpuscul renal (glomerulul şi capsula Bowman)
• un sistem tubular format din mai multe segmente:
• tubul proximal (pars convoluta şi pars recta),
• ansa Henle cu o ramură subţire descendentă şi o
ramură groasă ascendentă unite între ele print-o buclă
• tubul contort distal (pars convolutaşi pars recta) ce se
continuă cu tubul colector (care având origine
embriologică diferită nu este considerat parte a
nefronului).
Mai mulţi tubi colectori se unesc și formează canalul
Bellini, care se deschide în vârful papileirenale.
Ultrastructura rinichiului Morfofuncţional se descriu 2
tipuri de nefroni:
• nefronii corticali, (85 % din totalul populaţiei
nefronice) • cu glomerul mic situat în corticala renală •
ansa Henle scurtă sau chiar absentă
• nefronii juxtamedulari • glomerul mai mare situat în
medulară • ansa Henle lungă cu cele 2 braţe bine
dezvoltate şi cu vârful pătruns profund în medulara
renală Corpusculul renal (Malpighi) Este format din: •
glomerul, un ghem de capilare în porțiunea centrală •
capsula glomerulară (Bowman), care invelește
glomerulul • un pol vascular- hilul glomerular- prin care
trec arterioleleaferente și eferente • un pol urinar, de
la care începe tubul contort proximal Glomerulul renal
• ghem de 4-12 bucle capilare, intre arteriola aferentă
și arteriola eferentă • în corpusculul renal, capilarele
formează împreună cu mezangiul lobuli • mezangiumul
(stroma glomerulară) - structura de suport şi de
susţinere a capilarelor, care îndeplinesc rol de suport,
fagocitoză, sinteza matricei mezangiale, depozitarea şi
transportul unor substanţe, cicatrizarea leziunilor
glomerulare.
Glomerulul renal
Peretele capilarelor glomerulare este format din
• endoteliu, care separă sângele de spaţiu capsular,
este de tip fenestrat și reprezintă sediul principal al
filtrări
• membrană bazală, o barieră selectivă în procesul
filtrării glomerulare Capsula Bowman Este formată din
• foița externă (parietală) formată dintr-o mambrană
bazală şi un epiteliu unistartificat pavimentos sau cubic;
se continuă cu celulele epiteliale ale tubului contort
proximal
• foița internă (viscerală), vine în contact intim cu
capilarele glomerulare, este alcătuită din podocite și
delimitează cu membrana bazală a capilarului spaţiul
subpodocitar. Acesta este străbătut de prelungirile
podocitelor - procesele podocitare (crestele primare) şi
pedicelele, care delimitează fantele epiteliale,
(împiedica filtrarea particulelor cu diametre mai mari
de 70 A)
• spaţiul capsular unde se adună urina primară.
Tubul contort proximal Alcătuit din:
• porţiunea contortă (pars convoluta), format dintr-un
epiteliu unistratificat cuboidal sau cilindric ce prezintă
la nivelul polului apical a numeroşi microvili, realizând
aspectul de „margine în perie” al membranei lumenale
ce măreşte considerabil suprafaţa de reabsorbţie; în
acest segment se reabsoarbe aprox.85% din filtratul
glomerular
• porţiunea dreaptă (pars recta), cu ”margine în perie”
mai slab dezvoltată, ce sugerează o activitate
funcţională mai redusă (constituie prima parte a ansei
Henle) Ansa Henle
• Segment subțire, cu epiteliul unistartificat format din
celule turtite, fără „margine în perie”.
• Segmentul gros cu traiect ascendent Tubul distal Este
format din: • pars recta care continuă ansa Henle şi
ajunge la glomerulul său, în imediata vecinătate a
arteriolei aferente, care în această zonă conţine
celulele juxtaglomerulare. La acest nivel celulele
epiteliului tubular sunt modificate și alcătuiesc macula
densa. • pars convoluta, care se continuă cu tubul
colector Aparatul juxtaglomerular • este o structură
complexă neuromioepitelială. • situat la nivelul hilului
glomerular, între arteriola aferentă şi cea eferentă,
glomerul şi partea din tubul distal care vine în contact
cu acesta • este constituit din trei componente:
• celulele granulare mioepiteliale, reprezintă o
diferenţiere epiteloidă a celulelor din tunica medie a
arteriolelor aferente; granulele acestor celule conţin
renină, enzimă care activează angiotensinogenul
generând angiotensina, cel mai puternic
vasoconstrictor natural;
• macula densa, constă dintr-un grup de celule
epiteliale cu dispoziţe specială în palisadă, prezente pe
circumferinţa tubului contort distal în apropierea hilului
glomerular
• Lacisul, este predominant format din matrix
extracelular cu puţine celule mici, agranulare în strînsă
corelaţie spaţială cu celulele mezangiale, cu arteriolele
glomerulare şi cu macula densa
Formarea urinei
• Nefronul produce urină prin trei mecanisme aflate în
interacțiune: filtrare, resorbție și secreție.
• Filtrarea este procesul în care fluidele și toate
moleculele mici din plasmă, care ajung la corpusculul
renal prin arteriola aferentă trec în sistemul de tubuli
renali. La nivelul tubilor renali, filtratul este transformat
în urină prin fenomene de secreție și resorbție.
• În timpul resorbției, 99% din volumul filtratului renal
reprezentând apă, substanțe nutritive și ioni esențiali
se întoarce în capilare
• Substanțele neresorbite alcătuiesc urina
. • Pe lângă aceste mecanisme pasive, în formarea
urinei finale intervin și mecanisme active de secreție
 Dezvoltarea sistemului urogenital

1 Dezvoltarea sistemului urogenital Originea

componentelor sistemului urogenital este comună din
mezodermul intermediar, deşi din punct de vedere
funcţional cele două sisteme sunt diferite.
Dezvoltarea sistemului urinar
Structurile epiteliale ale sistemului excretor renal îşi au
originea din mezoblast (mezoderm).
Mezoblastul în axul longitudinal al embrionului este
format din trei regiuni topografice paralele:
-mezoblastul medial (paraaxial), situat medial
mezodermului axial, pe secţiune are formă
triunghiulară care prin segmentare metamerică
formează somitele(segmente mezodermale, perechi
situate de-a lungul trunchiului embrionar);
-mezoblastul intermediar, situat anterolateral de
mezoblastul medial , coloană celulară intermediară sau
gononephrotom, care este segmentat doar în regiunile
superioare ale embrionului.Mezoblastul intermediar va
forma cea mai mare parte a sistemului urogenital.
-mezoblastul lateral sau lamele laterale nesegmentate,
format din două straturi care dorsal de-a lungul
coloanei celulare intermediare se unesc şi cuprind
celomul intraembrionar (cavitatea generală a corpului)
limitat de cele două foiţe splanchnopleura şi
somatopleura. Formează seroasele cavităţilor-pleura,
pericardul, peritoneul. Cea mai evidentă şi completă
segmentaţie are loc în mezodermul paraaxial şi lateral
din care se dezvoltă mezenchimul (ţesutul conjunctiv
embrionar). Derivatele mezenchimului sunt: ţesutul
conjunctiv propiu-zis şi derivatele sale (ţesutul
cartilaginos, osos), sistemul sanguin, limfatic,
cardiovascular.
Dezvoltarea sistemului urogenital are origine comună
din mezodermul intermediar, ce formează 2 creste
urogenitale de o parte şi de alta a aortei, iar iniţial
ductele excretorii ale ambelor sisteme se deschid într-o
cavitate comună, cloaca. Fiecare proeminenţă
urogenitală prezintă o creastă medială genitală şi una
laterală, creasta sau cordonul nefrogen. Primul care
începe diferenţierea este sistemul excretor (urinar).
Dezvoltarea sistemului urinar se realizează prin 3
mecanisme de morfogeneză epitelială: 1) ductul
Wolffian; 2) mugurele ureteric; 3) nefronul.
 Din punct de vedere temporo-spaţial, dezvoltarea
sistemului excretor renal(urinar) are loc în trei etape
succesive:
- pronephros –cel mai cranial
- mesonephros- cu o poziţie intermediară
- metanephros- apărut cel mai tardiv şi caudal
Pronephrosul
Apare în ziua 22-23-a, situat cel mai cranial în
segmentele cervicale inferioare şi toracale superioare
(între somitele 8-11). La om este rudimentar,
nefuncţional, ,, nefronii“ sunt primitivi formaţi din aşa
numiţii glomeruli externi, adică anse capilare sub formă
de glomeruli ce se invaginează în celomul
intraembrionar, sub formă de pediculi somitici
pronefrotici. Importanţa pronefrosului constă în faptul
că din el se dezvoltă canalul Wolff, canalul primordial şi
comun de excreţie renală şi genitală masculină.
Canalul Wolff în dreptul segmentului L V îşi schimbă
direcţia spre anterior şi aproximativ la embrionul de 6
mm, ajunge în contact cu cloaca în care se deschide.
Până la sfîrşitul săptămânii a IV-a toate structurile
pronefrosului dispar.
Mesonephrosul
În cursul săptămînii a IV a embrionare (ziua a-28-a), pe
măsură ce pronefrosul regresează se formează
mezonefrosul de la segmentul cervical VII pînă la
lombar III (între somitele 9-26). Formarea
mezonefrosului sau ductul wolffian este esenţială,
deoarece reprezintă originea mugurelui ureteric. Se
formează în timpul dezvoltării rinichiului, prin
metaplazia mezenchimului în epiteliu. Mezenchimul
intermediar din dreptul somitei 10 reprezintă originea
celulelor ce se vor diferenţia în mezonefros.
Cordoanele celulare se formează în 24 ore printr-o
proliferare rapidă ce vor migra către cloacă.
Mesonefrosul, spre deosebire de pronefros este format
din nefroni adevăraţi cu glomeruli interni dar incipienţi.
Aceştia se dezvoltă din ţesutul epitelial mesonefrogen
dispus sub formă de aglomerări de celule, care prin
reabsorbţia celulelor centrale se transformă în vezicule
mesonefrotice. Aceste vezicule iniţial se turtesc, apoi se
alungesc formînd una-două anse şi se transformă în
canalicule mezonefrotice. Părţile laterale ale acestor
canalicule se deschid în canalul Wolff care devine
canalul de excreţie comună a nefronilor mesonefrotici.
Capătul lor medial se dilată sub formă de veziculă,
epiteliul se subţiază şi va fi împins sub formă de cupă
spre cavitatea veziculei de către glomerulii arteriali (cu
origine din aorta abdominală). Astfel se formează
corpusculii renali mesonefrotici asemănători
corpusculilor renali alcătuiţi din glomerulul renal
(capilare arteriale) şi capsula Bowmann, cu o foiţă
parietală şi una viscerală . Restul tubului mesonefrotic
suferă o dublă cudură formînd cele trei segmente ale
canaliculului mesonefrotic(viitorul tub contort
proximal, tub intermediar –Henle-, tub contort distal).
Mesonefrosul se dezvoltă complet la om doar în
porţiunea corespunzătoare segmentelor L I- L III . La
acest nivel mesonefrosul împinge peretele posterior al
celomului care proemină sub forma unei plici formînd
creasta mesonefrotică (corpul lui Wolff).
În mezonefros elementele componente situate în
sens mediolateral sunt: glomerul, tub secretor, tub
colector care apar la suprafaţa mezonefrosului sub
forma unor striuri 3 transversale. Lateral de canalul
mezonefrotic se găseşte canalul paramezonefrotic.
Acest mod de aşezare este caracteristic embrionului
deoarece la adult elementele definitive sunt aşezate
invers.
Metanephrosul
Apare în săptămâna a cincea a embriogenezei. Rinichiul
metanefric devine rinichi permanent. Fiecare rinichi se
dezvoltă din două primordii:
1) mugurele ureteric din ductul mezonefric ce creşte în
mezenchimul (mezodermul) metanefric al părţii
caudale al mezenchimului intermediar printr-un proces
de inducţie reciprocă;
2) mezenchimul sau blastemul metanefrogen din care
se vor forma nefronii. Procesul de inducţie reciprocă
dintre cele două primordii (mugure ureteric şi
mezenchim metanefrogen) este foarte important
pentru diferenţierea sistemului excretor, oricare defect
în unul din compartimente generează anormalitate în
dezvoltarea ulterioară a celuilalt.
Geneza metanefrosului este condiţionată şi începută
prin dezvoltarea mugurelui ureteral din canalul Wolff.
Mugurele ureteral apare ca o evaginaţie a canalului
Wolff la locul unde acesta îşi schimbă direcţia din
vertical în orizontal pentru a se deschide în cloacă.
Mugurele ureteral creşte şi se dezvoltă dorsal de
canalul Wolff şi pătrunde în masa epitelială
metanefrogenă (blastem metanefrogen). Capătul sferic
al mugurelui ureteral se împarte în ramuri primare,
apoi secundare, etc, din care cele primare corespund
calicelor mari, cele secundare calicelor mici, cele
terţiare ducturilor papilare ulterioare iar ultimele
ramificaţii canalelor colectoare. In acest timp mugurele
ureteral se detaşează treptat de pe canalul Wolff iar
septul ureteral situat între cele două structuri creşte
spiralat spre anterior (spre cloacă).Ca rezultat , ureterul
definitiv se va deschide superior de canalul Wolff în
partea anterioară a cloacei. Din mugurele ureteral iau
naştere ureterul, pelvisul renal, calicele mari, calicele
mici, tubii colectori.
Ramificaţiile mugurelui ureteral determină
fragmentarea ţesutului metanefrogen care înconjoară
terminaţiile în fund de sac ale mugurelui ureteral. Din
marginile acestei structuri epiteliale, iniţial, se desprind
aglomerări celulare pline care prin distrugerea celulelor
centrale devin vezicule căptuşite cu epiteliu. Aceste
vezicule se transformă treptat în nefroni prin procese
asemănătoare celor descrise la mesonefros.
Ascensiunea şi poziţia definitivă a rinichiului
Metanefrosul este funcţional din luna a 3-a fetală.
Iniţial metanefrosul este situat în pelvis în dreptul
vertebrelor 1-2 sacrale, cu marginea convexă posterior,
iar hilul anterior în contact cu peretele anterior al
abdomenului. Pentru a se situa în poziţie definitivă
rinichiul 4 trebuie să sufere un proces de ascensiune şi
în acelaşi timp de rotaţie antiorară cu 90o . Procesul de
ascensiune are loc în două etape:
a) rapidă, în care rinichiul urcă 4 segmente în
săptămâna a-8-a, centrul său ajungând în dreptul
vertebrei L2 poziţie definitivă, în timp ce polul cranial
este în dreptul vertebrei L1, iar polul inferior la nivelul
vertebrei L5-S1. Acest proces rapid este datorat
creşterii intense în lungime a peretelui dorsal
abdominal şi desfăşurării coloanei vertebrale;
b) etapa a doua este mai lungă, durează până la 11 ani
şi aduce şi polii renali în situaţia definitivă. În timpul
ascensiunii rinichiul întâlneşte artera ombilicală,
obstacol pe care trebuie să-l depăşească. Dacă nu o
depăşeşte apare ectopia renală. Concomitent cu
procesul de ascensiune rinichii se rotesc antiorar cu
90o astfel încât marginea convexă devine laterală, iar
hilul medial, proces terminat în lunile 4-5. Deşi
funcţional din luna a 3-a fetală, rinichiul nu intervine în
excreţie decât când funcţia excretorie a placentei este
deficitară sau când procesul de excreţie este lent.
Cloaca şi derivatele sale
La embrionul uman cu 6 somite cloaca are forma unui
tub închis ventral de membrana cloacală, care la
această dată formează porţiunea subombilicală a
peretelui abdominal. La nivelul ei se deschid:
-canalul alantoidian- endodermul sacului vitelin care
pătrunde în pediculul de fixaţie şi a schiţei cordonului
ombilical. Alantoida joacă rolul unui stâlp sau ax în jurul
căruia se dezvoltă vasele ombilicale. De asemenea
reprezintă – în săptămânile 3-5- un centru formator de
elemente figurate şi probabil un rezervor temporar
pentru deşeurile metabolice embrionare.
După naştere, canalul alantoidian este secţionat şi
porţiunea cuprinsă între ombilic şi vezica urinară se
transformă fibros devenind uracul.
- canalul Wolff (mezonefrotic)
- intestinul posterior
Sub locul de inserţie a cordonului ombilical
mezodermul ventral proliferează intens în direcţie
caudală dând naştere peretelui abdominal în care se
vor diferenţia ulterior muşchii şi aponevrozele
respective. Membrana cloacală este împinsă caudal şi
în acelaşi timp este divizată în 2 regiuni de către septul
urorectal, unul anterior sinusul urogenital, în care se
deschide canalul Wolff şi altul posterior din care se va
dezvolta rectul.
La nivelul sinusului urogenital se disting 3 regiuni:
a) cranială, în continuarea canalului alantoidian,
viitoarea vezică urinară
b) pelvină, sau intermediară
c) falică, peniană sau inferioară Cu excepţia regiunii
vezicale care are o evoluţie neinfluenţată de sex,
celelalte 2 regiuni se dezvoltă diferit la bărbat şi la
femeie. Regiunea vezicală este delimitată de restul
sinusului urogenital de o porţiune strîmtată printr-o
proeminenţă circulară. Cranial de ea se deschid
ureterele, iar caudal de ea canalele ejaculatoare. După
resorbţia membranelor urogenitală şi anală, septul
urorectal, care separă cele 2 orificii, se dezvoltă intens
depărtând orificiile şi formând corpul perineal. Acesta
fuzionează cu marginile fisurii rezultată prin dispariţia
membranei cloacale. În grosimea corpului perineal se
vor diferenţia muşchii perineului. Muşchiul sfincter
cloacal striat apare la finele lunii a-2-a în plicile ce
mărginesc orificiul cloacal. Dezvoltarea corpului
perineal, ventral de anus, separă în două porţiuni: una
anală ce va deveni sfincter anal şi alta urogenitală,
sfincterul urogenital. Din masa unică a sfincterului
urogenital se vor diferenţia muşchiul ischiocavernos,
muşchiul transvers al perineului, muşchiul
bulbocavernos şi muşchiul constrictor al uretrei. La
femeie muşchiul sfincter urogenital va persista ca
muşchi sfincter al vaginei.

Dezvoltarea vezicii urinare

Deasupra şi ventral de membrana urogenitală,
mezenchimul ventral proliferează şi proemină (din
săptămâna a 6-a) sub numele de tubercul genital.
Sinusul urogenital este mult mai dilatat şi deschiderea
canalului Wolff îl împarte într-o parte superioară şi una
inferioară. În cursul dezvoltării ulterioare din partea
superioară a sinusului urogenital se va forma epiteliul
vezicii urinare. Iniţial, vezica se continuă cu alantoida,
însă după obliterarea lumenului alantoidei se formează
un cordon fibros gros- uraca- ce uneşte apexul vezicii
urinare cu ombilicul. La adult, această structură este
cunoscută sub numele de ligament ombilical median.
Deci, epiteliul vezicii urinare şi al uretrei feminine
provin din endoderm (endoblast) cu excepţia unei mici
porţiuni situate în jurul orificiilor ureterale şi peretele
posterior al uretrei, care provin din mezodermul
intermediar. Aceasta corespunde epiteliului ,,trigonului
vezical” şi uretrei masculine.
Odată cu înglobarea canalului mezonefrotic, ureterele
se deschid separat în vezica urinară, în parte datorită
tracţiunii exercitată de rinichi în migrare cranială, în
parte prin faptul că canalul mezonefrotic continuă să
crească caudal. La bărbat ureterele se deschid lateral şi
cranial de canalele ejaculatorii, derivatul final al
capătului caudal al canalului mezonefrotic. La femeie
capătul caudal al canalului mezonefrotic, situat sub
mugurele ureteral degenerează. În luna a 3-a fetală din
mezenchimul înconjurător se diferenţiază musculatura
vezicală. La femeie porţiunea sinusului urogenital
situată caudal de vezică până la tuberculul sinusului
(Muller) va da uretra, în timp ce porţiunea pelvică şi
falică formează vestibulul vaginal.
La bărbat tuberculul sinusului (Muller) devine colicul
seminal, iar porţiunea pelvică se transformă în uretră
prostatică şi membranoasă, iar porţiunea falică în
uretra cavernoasă.
 La copil, vezica urinară chiar golită se află în
abdomen. Ea începe să intre în pelvisul mare în jurul
vârstei de 6 ani şi ajunge în pelvisul mic după pubertate
Malformaţiile sistemului urinar
Malformaţiile cuprind anomalii în dezvoltarea
rinichiului, ureterului precum şi în dezvoltarea cloacăi şi
a căilor urinare. Malformaţiile renale cuprind:
- agenezia renală bilaterală este rară şi incompatibilă
cu viaţa
- agenezia renală unilaterală mai frecventă, datorată
absenţei unilaterale a canalului mezonefrotic şi deci a
mugurelui ureteral
- ectopia renală ce trebuie diferenţiată de ptoza
renală. În caz de ectopie, ureterul este scurt, în ptoză
este lung, cudat. În timpul ascensiuniii rinichi trec prin
unghiul arterial format de arterele ombilicale, însă
ocazional unul dintre rinichi nu poate străbate acest
spaţiu îngust. Acest rinichi rămas în cavitatea pelviană,
localizat în apropierea arterei iliace comune, este
denumit rinichi pelvian. Poate exista o ectopie
încrucişată: uneori rinichii fuzionează total formând un
singur rinichi mare(rinichi în potcoavă) şi numai
existenţa a două uretere, dintre care unul, trecând de
partea opusă, pune diagnosticul. Rinichiul în potcoavă
este de obicei situat în dreptul vertebrelor lombare
inferioare, deoarece ascensionarea acestuia este
împiediactă de emergenţa arterei mezenterice
inferiore.
- Rinichi supranumerari, datorită unui proces de
dedublare a blastemului metanefrogen şi a mugurelui
ureteral.
- Rotaţia anormală, frecvent însoţită de ectopie; lipsa
rotaţiei sau exagerarea ei (hilul priveşte dorsal).
- Displazia renală multichistică, în care numeroase
ducte sunt înconjurate de celule nediferenţiate.
Nefronii nu se formează şi mugurele ureteral nu se
ramifică, astfel încât ductele colectoare sunt absente.
În unele cazuri, aceste defecte determină involuţie
renală şi agenezie renală.
- În boala renală polichistică congenitală se formează
numeroase chisturi. Boala renală transmisă autozomal
recesiv este o afecţiune progresivă caracterizată prin
formarea unor chisturi multiple la nivelul ductelor
colectoare. Rinichii devin voluminoşi, iar insuficienţa
renală se instalează în primii ani de viaţă. În boala
renală polichistică transmisă autozomal dominant
chisturile se formează la nivelul tuturor segmentelor
nefronului, iar insuficienţa renală nu se instalează decât
la vărsta adultă.
- Artere renale accesorii:din artera suprarenală – o
arteră polară superioară, din aortă, o arteră polară
inferioară. Ea poate comprima şi obstrua ureterul la
joncţiunea pelviureterală.

Anomalii ale ureterului cuprind:

- ureterul bifid cu 2 pelvisuri, în extremitatea cranială
dar un singur orificiu în vezică
- ureterul dublu datorită unui proces de diviziune a
mugurelui ureteral şi deci şi deschiderea dublă în vezica
urinară.
- ureter cu deschidere în uretră datorită unui proces
de expansiune a sinusului urogenital
–ectopia orificiilor ureterale este caracterizată prin
incontinenţă urinară. Ureterul se mai poate deschide în
porţiunea prostatică a uretrei, în veziculele seminale,
vagină sau vestibulul vaginal. Ureterele se pot deschide
în glandele seminale, uretră, rect, uter sau vagină.
Aceste anomalii se explică prin modalitatea iniţială de
deschidere a canalului mezonefrotic şi modul de
înglobare în sinus a segmentului său situat caudal de
mugurele ureteral.
- Atrofia sau atrezia congenitală parţială a ureterului

Anomalii în dezvoltarea cloacăi şi căilor urinare

La femeie, separarea incompletă a cloacăi dă naştere
la fistule rectovestibulare, iar la bărbat la fistule
rectovezicale şi rectouretrale. Atunci când lumenul
porţiunii intraembrionare a alantoidei persistă, se
formează o fistulă uracală prin care urina este eliminată
la nivelul ombilicului. Dacă persistă numai o porţiune
locală din alantoidă, activitatea secretorie a mucoasei
acestei regiuni conduce la dilataţia chistică cu formarea
unui chist de uracă. Atunci când lumenul persistă
numai în porţiunea superioară se formează un sinus
uracal care de obicei se continuă cu vezica. Uneori
canalul alantoidian se închide la cele două capete,
porţiunea intermediară rămânând cu lumen şi
formează chisturi ale uraculului.
DEZVOLTAREA SISTEMULUI GENITAL
 Sistemul genital este alcătuit din : 1) gonada sau
glanda sexuală primitivă 2) căile genitale 3) organele
genitale externe
1) Dezvoltarea gonadelor se realizează în trei stadii
succesive :
a) geneza primordiului gonadic
b) primordiul gonadic în stadiu indiferent în care nu
există deosebiri morfologice între organele genitale ale
celor două sexe
c) diferenţierea primordiului gonadic cu constituirea
gonadelor caracteristice unui anumit sex.
a) Geneza primordiului gonadic- gonadele se
dezvoltă din 3 surse:
1) mezoteliu (epiteliu celomic) ce tapetează peretele
posterior abdominal;
2) mezenchimul subjacent (mezodermul intermediar)
şi
3) celulele germinale primordiale. Pe marginile
ventrale ale mezonefrosului între al optulea segment
toracic şi al cincilea segment lombar se organizează
gonada nediferenţiată sub forma unui primordiu la
embrionul de patru săptămâni. Important pentru
geneza primordiului gonadic este faptul că reprezintă o
structură populată cu celule germinale primordiale în
ziua a-21-a, cu originea în endodermul sacului vitelin la
joncţiunea acestuia cu ductul alantoidian, celule ce
caracterizează gastrulaţia a cărei trăsătură principală o
constituie migrarea celulară.
b) Etapa indiferentă
Glandele genitale îşi fac apariţia în săptămâna a5-a-
săptămâna a-6-a (embrion de 5-12 mm) în această
etapă glandele nediferenţiate denumite gonade sunt
situate pe faţa ventromedială a mezonefrosului ca o
porţiune diferenţiată a epiteliului celomic. Ea poartă
denumirea de creastă gonadală. Gonada este acum
alcătuită dintr-un epiteliu germinativ de origine
celomică care acoperă un blastem celular provenit din
proliferarea acestui epiteliu şi mezenchimul subjacent.
Între celulele acestui blastem apar în săptămâna a-6-a
celulele germinale provenite prin migrare din regiunea
peretelui sacului vitelin, fiind încorporate în cordoanele
sexuale primare. Dacă celulele germinale nu ajung la
creasta gonadală, gonadele nu se dezvoltă, deci au rol
inductor. În acest stadiu indiferent gonada prezintă o
corticală şi o medulară. Celulele germinale primordiale
invadează cordoanele sexuale şi se înmulţesc. Aceste
cordoane sexuale primare se anastomozează în reţea
cu tubii contorţi mezonefrotici, stabilind astfel prima
conexiune urogenitală. Prezenţa simultană a corticalei
şi medularei în stadiul indiferent a gonadei este
expresia unei bipotenţialităţi sexuale iniţiale a
embrionului.
c) Diferenţierea primordiului gonadic
La embrionul cu formula 44+2X cortexul se va
diferenţia în ovar, iar medulara degenerează. La
embrionul cu formula 44+XY medulara va forma
testiculul iar corticala degenerează. Cromozomul Y prin
factorul de determinare testiculară ( TDF sau SRY)
transformă medulara gonadei şi cordoanele sexuale
primitive devin tubi seminiferi. În lipsa TDF-ului (SRY)
diferenţierea gonadei are loc spre ovar. La embrionul
de sex masculin celulele din cordoanele sexuale
primitive continuă să prolifereze 10 pătrund în
profunzimea regiunii medulare și formează cordoanele
testiculare. În zona hilului se ramifică , formează o
rețea de cordoane subțiri din care se va dezvolta
ulterior rete testis. Gonada este acoperită de un țesut
conjunctiv fibros care formează tunica albuginee. În
luna a 4-a cordoanele testiculare conțin celule
germinale primordiale și celule de susținere Sertoli,
fiind derivate din epiteliul de suprafață al glandei. Între
cordoanele testiculare există celule interstițiale Leydig,
care au originea în mezenchimul crestei gonadale. În
săptămîna a 8-a de sarcină celulele Leydig încep să
secrete testosteron. La bărbat gonada determină apoi
diferenţierea canalelor genitale şi a organelor genitale
externe.
2) Căile genitale
Organele genitale interne la bărbat se dezvoltă în
legătură cu mezonefrosul şi canalul său; la femeie în
legătură cu canalele paramezonefrotice. În săptămâna
a-9-a capătul orb atinge peretele dorsal al sinusului
urogenital determinând o proeminenţă în lumenul
acestuia, tuberculul sinusului (Muller), de o parte şi de
alta deschizându-se canalele mezonefrotice.
Căile genitale la embrionii de sex masculin
Pe măsură ce mezonefrosul regresează, câţva tubuli
excretori- tubulii epigenitali- vin în contact cu
cordoanele celulare ale reţelei testiculare şi formează
în final ductele eferente ale testiculelor. Tubulii
excretori situaţi la polul caudal al testiculului – tubulii
paragenitali- nu se unesc cu cordoanele reţelei
testiculare. Vestigiile acestora vor forma paradidimul.
Cu excepţia porţiunii celei mai craniale- apendicele
epididimului- ductele mezonefrice persistă şi formează
ductele genitale principale. Imediat inferior de orificiile
ductelor eferente, ductele mezonefrice se alungesc şi
se răsucesc, formând epididimul. Între coada
epididimului şi primordiul veziculei seminale, ductul
mezonefric dobândeşte o tunică musculară groasă şi se
transformă în duct deferent. Porţiunea din ductul
mezonefric situată distal de veziculele seminale este
ductul ejaculator. La sexul masculin ductele
paramezonefrice degenerează, cu excepţia unei mici
porţiuni situată la capătul cranial, care este denumită
apendicele testiculului.
Căile genitale la embrionii de sex feminin
La embrionii de sex feminin ductele paramezonefrice
dau naştere principalelor căi genitale. Iniţial, fiecare
duct prezintă trei porţiuni: a) un segment cranial
vertical care comunică cu cavitatea abdominală; b) un
segment orizontal care se încrucişează cu ductul
mezonefric şi c) un segment caudal vertical care
fuzionează cu segmentul omolog din partea opusă.
După coborârea ovarului, primele două segmente
formează trompa uterină, iar segmentele caudale
fuzionate formează în luna a 3-a fetală primordiul
uterovaginal. Atunci când segmentele mijlocii ale
ductelor paramezonefrice se deplasează în direcţie
medio- caudală, crestele urogenitale ajung treptat în
plan transversal. După ce ductele fuzionează pe linia
mediană, se formează o plică pelviană transversală
largă. Aceasta se extinde între feţele laterale ale
ductelor paramezonefrice fuzionate şi pereţii cavităţii
pelviene şi este denumită ligamentul larg al uterului.
Trompele uterine sunt situate în marginile superioare
ale acestui ligament, iar ovarul este localizat pe
suprafaţa lui posterioară. Uterul şi ligamentul larg
împart cavitatea pelvină în recesul recto-uterin şi
recesul utero-vezical. Ductele paramezonefrice
fuzionate dau naştere corpului şi colului uterin. Acestea
sunt înconjurate de un strat de ţesut mezenchimal care
formează stratul muscular al uterului, miometrul şi
membrana peritoneală suprajacentă, perimetrul .
Vaginul
La scurt timp după ce extremitatea compactă a
ductelor paramezonefrice ajunge la nivelul sinusului
urogenital, din porţiunea pelviană a sinusului încep să
se dezvolte două proeminenţe compacte. Aceste
proeminenţe, denumite bulbii sino-vaginali, se dezvoltă
şi formează o placă vaginală compactă. Proliferarea
celulelor continuă la capătul cranial al plăcii, astfel încât
distanţa dintre uter şi sinusul urogenital creşte. În luna
a 5-a proeminenţa vaginală este permeabilizată în
întregime. Prelungirile vaginale situate în jurul uterului,
denumite fornixuri vaginale, au origine
paramezonefrică. Astfel, vaginul are origine dublă,
porţiunea superioară fiind derivată din canalul uterin şi
porţiunea inferioară din sinusul urogenital. Lumenul
vaginului rămâne separat de lumenul sinusului
urogenital printr-o lamă tisulară subţire, himenul, care
este alcătuit din învelişul epitelial al sinusului şi dintr-un
strat subţire de celule vaginale. De obicei, în perioada
prenatală în himen se crează un mic orificiu.

3) Organele genitale externe

Organele genitale externe la ambele sexe se dezvoltă
pe seama porţiunilor pelvică şi falică a sinusului
urogenital.
În săptămâna a treia de dezvoltare celulele
mezenchimale migrează în jurul membranei cloacale şi
formează plici cloacale uşor proeminente.
Cranial de membrana cloacală aceste două plici se
unesc şi formează tuberculul genital.
 Caudal, plicele cloacale se împart fiecare într-o plică
uretrala situată anterior şi o plică anală situată
posterior. Concomitent apar lateral plicelor uretrale,
proeminenţele genitale, care ulterior dau naştere la
feţii de sex masculin proeminenţelor scrotale, respectiv
labiilor mari la cei de sex feminin.
Organele genitale externe la sexul masculin
Dezvoltarea organelor genitale externe la feţii de sex
masculin se realizează sub influenţa hormonilor
androgeni secretaţi de testiculele fetale şi se
caracterizează prin alungirea rapidă în săptămîna a-7-a
a tuberculului genital care este acum denumit falus. În
timpul acestui proces de alungire se tracţionează
plicele uretrale şi delimtează lateral şanţul uretral.
Şanţul se extinde de-a lungul suprafeţei caudale a
falusului alungit, însă nu ajunge până în regiunea
glandului. Învelişul epitelial al şanţului de origine
endodermică, formază placa uretrală. La sfârşitul lunii a
treia se inchid cele două plici uretrale cu formarea
uretrei peniene. Porţiunea cea mai distală a uretrei se
formează în luna a patra, atunci când celulele
ectodermice de la vârful glandului pătrund în interiorul
acestuia şi formează un cordon epitelial scurt. La nivelul
cordonului se va forma ulterior un lumen, cu apariţia
meatului uretral extern. Proeminenţele scrotale
formează fiecare o jumătate de scrot care sunt
separate prin septul scrotal.

Organele genitale externe la sexul feminin

Organele genitale externe la sexul feminin se dezvoltă
sub influenţa stimulatoare a estrogenilor. Prin
alungirea redusă a tuberculului genital se formează
clitorisul; plicele uretrale nu fuzionează ci dau naştere
labiilor mici. Proeminenţele genitale de măresc şi
formează labiile mari. Şanţul uretral este deschis şi
formează vestibulul.
Dezvoltarea glandelor sexuale accesorii
Prostata se dezvoltă din muguri ai epiteliului ce
înveleşte porţiunea falică a sinusului urogenital, cranial
şi caudal, de locul de intrare a conductului genital ce va
deveni uretra 13 prostatică. Ei se înfundă în
mezenchimul subjacent. Prostata este alcătuită din
ţesut glandular şi stromă. Ţesutul glandular se dezvoltă
în săptămîna a-11-a prin apariţia a circa 60 muguri
epiteliali grupaţi în 5 mase distincte fiecare devenind
un lob prostatic. Mugurii, iniţiali plini, se tunelizează şi
masele glandulare situate de o parte şi alta a canalului
deferent vor deveni lobii laterali. Pe peretele rectal al
sinusului apare lobul intermediar situat cranial de
canalul deferent în dreptul trigonului vezical; lobul
posterior apare de asemenea cranial de canalul
deferent, dar în raport cu rectul. Evoluţia glandei este
lentă pînă la pubertate când începe evoluţia explozivă
ce determină şi apariţia alveolelor. Stroma prostatei se
diferenţiază din mezenchimul cordonului genital care
înconjoară tubii prostatici fiind reprezentată din
elemente conjunctive şi musculare. Mugurii prostatici
în dezvoltare se înconjoară de musculatura circulară a
sinusului, care le formează o capsulă. Ţesutul colagen al
prostatei care este bine dezvoltat pînă la pubertate,
începe să regreseze pînă în jur de 50 de ani, vârstă la
care predomină ţesutul glandular şi muscular. După 50
ani, glandele epiteliale şi ţesutul muscular încep să
regreseze în timp ce sporeşte colagenul.
Veziculele seminale se dezvoltă printr-o evaginare a
peretelui ampulelor canalului deferent în săptămîna a-
13-a. În luna a-7-a au formă definitivă. Ele cresc lent
pînă la pubertate, după care ritmul se accelerează.
Glandele bulbouretrale la bărbat apar în săptămîna a-
9-a sub forma unor muguri solizi ai epiteliului
endodermal care căptuşeşte sinusul urogenital la
nivelul uretrei cavernoase. În luna a-4-a epiteliul lor
devine glandular. La femei glandele mari vestibulare au
aceeaşi origine şi evoluţie, numai că deschiderea lor are
loc în vestibulul vaginal. Glandele uretrale apar în luna
a-3-a la nivelul uretrei cavernoase prin acelaşi proces
de înmugurire a epiteliului uretral, în special pe faţa lui
dorsală.