qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty

uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjk
lzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
Facultatea de Drept şi Ştiinte Administrative

vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq Coordonator de disciplină:

Lect.univ.dr. Adriana MOTOROIU

wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbn 1

mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
 2016-2017

UVT
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Suport de curs – învăţământ la distanţă

Drept, Anul I, Semestrul I

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor și orice folosire alta decât în
scopuri personale este interzisă de lege sub sancțiune penală

2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

SAU SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA

WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU
www.id.valahia.ro .

3
 CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

Modulul I. Noțiuni Introductive

U.I. 1. Conceptul dreptului.
U.I. 2. Teoria generală a dreptului – ştiinţă socială complexă.
U.I. 3. Dreptul în ordinea normativă socială.

Modulul II. Sistemul dreptului

U.I.4. Sistemul dreptului.
U.I.5. Izvoarele formale ale dreptului.
U.I. 6. Norma juridică.
U.I. 7. Raportul juridic.
U.I. 8. Răspunderea juridică.

4
 MODULUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

U.I. 1. Conceptul dreptului.

U.I. 2. Teoria generală a dreptului – ştiinţă socială complexă.
U.I. 3. Dreptul în ordinea normativă socială.

= 2 + 2 +2 ore

Obiectiv general:
- Identificarea şi relevarea importanţei şi utilităţii studiului dreptului.
Obiective operaţionale:
- Prezentarea originii şi etimologiei termenului „drept”;
- Cunoaşterea conceptului „drept”;
- Identificarea factorilor de configurarea şi a caracterului dreptului.

5
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

1.1 Originile şi geneza dreptului

Viaţa în societate a indivizilor a constituit o necesitate obiectivă, legată de

supravieţuirea speciei, căci omul nu a putut trăi izolat în natură, ci numai în asociaţie
cu alte fiinţe aparţinând aceleiaşi specii.
Interacţiunea dintre om şi mediul natural a existat din timpuri imemoriale.
Omul epocii paleolitice s-a simţit într-un raport direct şi permanent cu
natura, pe care a văzut-o animată şi căreia i-a atribuit suflet, considerând că între el şi
regnul animal există o analogie de esenţă.
Starea de dependenţă totală faţă de natură, folosirea de către individ numai
a ceea ce natura îi punea la dispoziţie în stare brută, fără a prelucra obiecte
înconjurătoare, inferioritatea în materie de mijloace de apărare, au făcut ca, treptat,
indivizii să se apropie instinctiv, din nevoia de supravieţuire în faţa unei naturi
atotputernice.
Acest moment a marcat începutul desprinderii de natură şi începutul
organizării vieţii sociale.
Asocierea instinctivă a luat forma unui grup, denumit ceată sau hoardă, la
baza căruia a stat instinctul, interesul supravieţuirii.
În grupul format din 20 până la 50 de indivizi, fără nici o regulă fixă,
domnea o egalitate relativă, neexistând nici o diferenţă între membrii ce-l compunea,
existenţa fiind singura lor grijă.
Greutăţile extreme în procurarea mijloacelor de existenţa, dependenţa
zdrobitoare faţă de forţele naturii făceau ca numărul indivizilor şi al cetelor primitive
să fie extrem de redus.
Descoperirea focului, domesticirea animalelor, prelucrarea metalelor şi a
pământului, au favorizat dezvoltarea unor relaţii umane, mai intense şi mai
organizate.
Teama de natura sălbatică, imposibilitatea asigurării unor mijloace de
apărare eficiente în faţa sălbăticiunilor a marcat individul, care, din dorinţa de a-şi
apropia forţele naturale în jurul său, a început să le divinizeze şi să le aducă ofrande.
În acest context, grupul va dezvolta, spontan, credinţe, mituri şi va exercita asupra
membrilor săi un număr de presiuni, neconştientizate de aceştia.
În acea perioadă, justiţia se atribuia divinităţii, căreia oamenii i se supuneau
şi, de aceea, rugăciunea, sacrificiul şi celebrarea zilelor festive erau considerate
îndatoriri de justiţie.
Regulile după care se conducea comunitatea în acea perioadă au fost
considerate, deci, de origine divină, ele făcându-se cunoscute oamenilor prin aleşii
zeităţilor, cum erau uneori cunoscuţi conducătorii lor.
Sentimentul mistic care a stat la baza dreptului în acele epoci îndepărtate a
dus astfel la o „confuzie” între drept, morală şi religie, confuzie care s-a manifestat
sub forma teocraţiei, adică guvernarea directă a societăţii prin zei.
În acea fază a vieţii exista o oarecare coordonare între indivizii din grup;
viaţa în comun implica deja o limită şi o regulă în practica reciprocă, cu alte cuvinte,
un regim juridic, cel puţin embrionar.
Este incontestabil, arăta în acest sens Alexandru Văllimărescu, că din
contactul a doi oameni trebuie să iasă o regulă de drept, căci, la un moment dat,
nevoile, interesele indivizilor intră în conflict. De aici necesitatea să se nască reguli

6
 care să delimiteze facultăţile fiecărui individ, să reglementeze regimul familiei şi al
bunurilor şi, în acelaşi timp, să reprime instinctele criminale.
În această epocă de înjghebare a colectivităţilor umane, o serie de reguli
existente deja s-au impus treptat ca deprinderi, tradiţii, obiceiuri, în respectarea lor
fiind interesată întreaga colectivitate, întrucât numai astfel ea putea supravieţui.
În procesul de organizare socială, dreptul a apărut deci foarte devreme, aşa
cum remarca Jhering, neaşteptându-l nici pe legiuitor pentru a-l crea şi nici pe
judecător pentru a-l aplica.
De bună seamă, apariţia şi formarea dreptului este un proces complex ,
căruia nu i se poate stabili o dată precisă de naştere, normele din această perioadă a
începuturilor societăţii omeneşti fiind destul de difuze, împletite cu o multitudine de
obiceiuri, datini, practici religioase.
Apariţia dreptului a constituit, prin urmare, o necesitate istorică, un progres
social real, deoarece menţinerea ordinii nu s-a putut asigura prin sistemul regulilor
existente în comunităţile gentilico-tribale, ci s-a impus statornicirea altor reguli, care
să consfinţească relaţiile sociale şi care să asigure conducerea societăţii,
transformarea voinţei sociale în voinţă de stat, voinţă general obligatorie.

1.2 Etimologia şi sensurile termenului „drept”

Cunoaşterea şi explicarea fenomenului "drept" a constituit din cele mai

vechi timpuri şi până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiţilor sau
specialiştilor, ci şi a omului simplu, a cetăţeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut
şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea
organizată ca stat. De aceea, primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra
fenomenului "drept" au apărut încă în antichitate, în operele şi scrierile unor filosofi,
împăraţi sau "jurişti" ai epocii - cu deosebire ai antichităţii romane. Ele au fost
continuate apoi în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului Mediu -mai cu
seamă în perioadele renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, ca în epoca
modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil,
constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a
ştiinţelor socio-umaniste. Până în secolul al XlX-lea când ştiinţa dreptului se va
delimita într-o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului "drept" era
realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii,- a politicii, istoriei etc., de unde şi
marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date dreptului.
În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat şi cristalizat
concomitent atât forma semantică a termenului drept, cât şi diversele sale accepţiuni
sau sensuri în care a fost şi este utilizat.
Cuvântul românesc drept vine de la latinescul directum, care înseamnă


„conform cu regula”. Această expresie metaforică o găsim în toate limbile moderne:
droit în franceză, diritto în italiană, derecho în spaniolă, recht în germană, right în
engleză. Deci dreptul, în sensul etimologic al cuvântului, este ceea ce trebuie să fie,
DREPT ceea ce este conform cu regula, care se impune oamenilor.
În limba latină, cuvântul care corespundea substantivului „drept” era jus
(drept, dreptate, legi), care vine de la jubere – a porunci.
Termenul drept, în sens juridic, este susceptibil de mai multe înţelesuri:
Drept subiectiv
Într-un prim înţeles, prin drept se înţelege facultatea, prerogativa,

 îndrituirea sau posibilitatea participantului la raportul juridic să pretindă altor

DREPT
SUBIECTIV 7
 subiecte de drept să i se dea ceva (adică să-i transmită un bun sau valoare), să i se
efectueze o prestaţie sau serviciu, să i se recunoască un rezultat, pe care-1 consideră
legitim, în interes propriu, direct şi actual, ori să se abţină de la o anumită activitate.
Sub această înfăţişare, dreptul este o putere a individului care este legal recunoscută
privind conduita sa şi a altor persoane, în scopul de a se bucura de privilegiile şi
protecţia ce i le conferă legea.
Drept obiectiv

 Într-un al doilea sens, prin drept se înţelege totalitatea regulilor juridice de

conduită cu caracter general şi obligatoriu, edictate de stat (legile) pentru a
reglementa relaţiile sociale, impuse în anumite cazuri, chiar prin forţa de
DREPT
constrângere a statului. Sensul cel mai frecvent al termenului „drept” este cel de
OBIECTIV
drept obiectiv, astfel încât, ori de câte ori se foloseşte cuvântul „drept” fără un alt
atribut se înţelege dreptul în înţelesul său obiectiv.
În vorbirea curentă, nespecializată, însă, oamenii au în vedere, în special,
sensul de drept subiectiv (dreptul de proprietate, dreptul de vot, dreptul la
concediu).
În unele limbi există deosebire pentru cele două accepţiuni ale noţiunii de
drept. Spre exemplu, în limba engleză, law desemnează dreptul obiectiv, iar right ,
dreptul subiectiv. În limba franceză, de obicei dreptul obiectiv este redat notându-se
cuvântul cu literă mare (Droit), iar dreptul subiectiv cu literă mică (droit), sau la

 plural (droits).
Dreptul pozitiv este reprezentat de totalitatea normelor juridice în vigoare
(active), la un moment dat, într-un anumit stat.
DREPT
Într-un alt sens, prin drept se înţelege ştiinţa dreptului care are ca obiect
POZITIV
normele juridice ce constituie dreptul obiectiv şi drepturile subiective ce decurg din
ŞTIINŢA
el.
DREPTULUI
Dreptul este însă şi o artă, adică un ansamblu de mijloace pe care le


întrebuinţează organele care creează dreptul sau care aplică dreptul. Legiuitorul
trebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor sociale pe cele care răspund
unor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate
DREPTUL CA cu litera şi spiritul său şi potrivit cu multitudinea condiţiilor de timp, spaţiu şi
ARTĂ persoane în care se derulează aspectele de viaţă; la fel procurorul, avocatul sau
organul administrativ.
Cuvântul „drept” mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală

 (ex.: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În afara termenului de drept,
se întrebuinţează şi termenul de Juridic. Acesta este utilizat atât ca adjectiv (normă
juridică, raport juridic etc.), cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de drept
JURIDIC
(obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care funcţionează
obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan
social a existenţei umane. Juridicul are - sistematic vorbind - un caracter unitar, deşi
are o compunere complexă (psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea
fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului (ştiinţei juridice), care este
o ştiinţă explicativ-normativă ce nu se limitează la descrierea şi explicarea
funcţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă şi la


caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează
ontologia, gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică.
Se mai utilizează, în terminologia juridică şi expresiile de drept substanţial
DREPT sau "drept material", prin care se înţelege ansamblul acelor categorii de norme, care
SUBSTANŢIAL stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, sau drept
procesual (procedural) ce exprimă categoria normelor juridice care cuprind în

8
 conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace, prin care se aplică normele dreptului
substanţial sau material.

1.3 Ideea de drept în filosofia şi doctrina juridică

Încercările de a explica raţiunea de a fi (raison d'etre) a dreptului s-au înscris,

de la început, printre eforturile majore ale ştiinţei juridice. La diferite intervale, au
fost exprimate, în diferite ţări, concepţii şi teorii privind originea, esenţa şi funcţiile
dreptului. Trăsăturile comune ale diferitelor concepţii şi teorii constituie ceea ce este
desemnată şcoala în ştiinţa dreptului, chiar dacă, după fondarea şcolii, concepţiile şi
teoriile, care au generat-o, s-ar schimba în anumite privinţe.

1.3.1 Şcoala originii divine a dreptului.

 Fondată în Evul Mediu de Saint Augustin, această şcoală a fost elaborată în

secolul al XIII-lea, de Saint Thomas d'Aquino (1227-1274). De esenţa şcolii originii
divine a dreptului este explicaţia provenienţei lui din poruncile puterii supranaturale
ST. AUGUSTIN
a lui Dumnezeu, aşa cum au fost înţelese şi comunicate laicilor de slujitorii bisericii
ST. THOMAS creştine. Forţa dreptului în societate s-ar baza pe sursa supranaturală a lui. Aceeaşi
D’AQUINO sursă ar explica, de asemenea, autoritatea suveranului asupra supuşilor săi, atâta
vreme cât suveranul nu încalcă autoritatea bisericii. (De unde faimosul conflict, în
Evul Mediu, dintre papi şi împăraţii Imperiului Roman cu privire la autoritatea
temporală a Papei).

1.3.2. Şcoala dreptului natural. De esenţa şcolii dreptului natural este

perceperea omului, ca o pură construcţie ipotetică, în starea lui naturală. Contractul
social încheiat între oameni pentru a ieşi din starea lor naturală, este numai o
raţionalizare posterioară a evoluţiei oamenilor de la starea lor naturală la societatea
civilă (sau de drept). Cu alte cuvinte, el constă într-o explicaţie, mai degrabă, decât în
constatarea unei realităţi istorice. (John Locke a sugerat existenţa în fapt a unui
asemenea contract social, care însă nu ar mai putea fi dovedit, în timpurile moderne,
după scurgerea atâtor milenii de organizare a oamenilor în societatea civilă, din
cauza dispariţiei evidenţei atestând existenţa contractului social). Este de reţinut că
şcoala dreptului natural a fost prima reacţie de anvergură împotriva şcolii originii
 divine a dreptului.
Adevăratul întemeietor al şcolii dreptului natural a fost Hugo Grotius
HUGO (1583-1645) (De jure belii ac pacis, 1625). După el, oamenii au avut drepturi şi
GROTIUS îndatoriri sociale care rezultaseră din natura lor de oameni (starea naturală). Printr-
un contract social, oamenii au creat o autoritate superioară — statul. Dreptul ginţilor
(cunoscut în timpurile moderne ca drept internaţional public) ar fi numai un rezidiu
al stării naturale a oamenilor, care subzistă în raporturile dintre state. Contractul
social a fost cauzat de natura socială a omului (appetitus socialis). Finalitatea
contractului ar consta în asigurarea înţelegerii dintre oameni. Astfel conceptul,
dreptul natural ne apare invariabil în timp şi spaţiu. Contractul, expres sau tacit, al
membrilor unei societăţi, a format baza statului, la fel cum convenţia dintre diferitele
societăţi (ginţi) a format baza coexistenţei lor. În ultimă analiză, membrii societăţii
date, constituiţi în popor, sunt deţinătorii tuturor puterilor (summa potestas). Nu mai
puţin, poporul a delegat puterile sale suveranului şi această delegare a fost făcută în
mod irevocabil. De aceea poporul trebuie să se supună voinţei suveranului.

9
  Thomas Hobbs (1588-1697) (Elements of Law Natural and Politic, 1640),
a pornit de la o premisă diferită de cea a lui Hugo Grotius. Departe de a avea o natură
socială, care îl împinge la înţelegerea cu semenii lui (appetitus socialis), omul este
THOMAS
HOBBS caracterizat prin egoism şi, prin, natura lui, este gata să-şi apere interesele prin luptă.
Sunt cunoscute adagiile lui Hobbs: homo homini lupus (omul este lup pentru om) şi
bellum omnium contra omnes (războiul tuturor contra tuturor). A fost lupta socială, în
starea naturală a oamenilor, mai degrabă decît solidaritatea lor socială, care i-a forţat
să se organizeze în societatea civilă (în stat). Utilitatea statului este de a menţine
pacea internă, care nu poate fi asigurată, la rândul ei, decât prin observarea
contractului social. (Prin această abordare a problemei, Hobbs a sugerat utilitarismul
juridic ca raţiune a statului). Pentru ca o înţelegere perfectă (unio perfecte) să fie
asigurată, indivizii trebuie însă să abdice de la toate drepturile lor naturale în
favoarea unui om (suveranul) sau a unei adunări. Mai mult, ei trebuie să renunţe
definitiv la orice retractare a acestei delegaţii. De aceea, suveranul este investit, în
mod irevocabil, cu un sumuum imperium, care este atât de larg încât el însuşi nu poa-
te să fie supus legilor. Cu alte cuvinte, el are un imperium absolutum; cum spunea
Ludovic al XIV- lea „L’Etat c'est moi”.


John Locke (1631-1704)(On the Guvernment, 1690) a afirmat contrar lui
Grotius şi Hobbs că, prin contractul social, oamenii nu şi-au pierdut drepturile
derivînd din natura lor şi care constituie fundamentul organizării statale. Poporul ar fi
JOHN LOCKE cedat suveranului (regelui) puterea executivă, dar şi-ar fi păstrat puterea legislativă
(sau suveranitatea). Teoria lui Locke este o raţionalizare a monarhiei constituţionale,
care fusese instaurată în Anglia după războiul civil purtat de Cromwell, în secolul al
XVI-lea, împotriva monarhiei absolute.


Jean Jacques Rousseau (1712-1788)(Le contract social, 1761) a elaborat,
probabil cel mai complet, teoria dreptului natural. Libertatea a fost caracteristică
omului în starea lui naturală. Fiecare om, a abdicat, prin contractul social, în favoarea
JEAN voinţei generale, dar scopul ei nu poate fi decât binele comun, libertatea individuală.
JACQUES Întemeiată pe libertatea şi egalitatea indivizilor, suveranitatea poporului este
ROUSSEAU indivizibilă şi inalienabilă.
De aceea, suveranitatea nu se poate delega şi singura formă corectă de
guvernământ este aceea directă. Atunci când oamenii s-au legat prin contractul
social, ei şi-au reţinut drepturile la libertate şi egalitate, adică drepturile omului.
Deoarece, în concepţia lui Rousseau, omul este conceput în mod abstract şi identic cu
toţi ceilalţi drepturile omului au fost prezentate ca drepturi universale (adică în
acelaşi număr şi cu acelaşi conţinut, în orice loc şi pentru orice timp).
 Charles Louis de Secondat Montesquieu (1689-1755)(L'esprit des lois,
1748) a avansat ideea că dreptul variază cu mediul fizic, fără a exclude însă mediul
CHARLES LOUIS istoric şi social. A fost o primă tendinţă de rupere cu şcoala dreptului natural şi, de
DE SECONDAT aceea, Montesquieu poate fi văzut ca un precursor al şcolii istorice a dreptului, care
MONTESQUIEU avea să fie fondată de jurisconsulţii germani.


1.3.3 Şcoala istorică germană a dreptului ai cărei reprezentanţi principali
sunt Savigny şi Puchta, apărută în contextul în care, în urma Revoluţiei Franceze se
dorea codificarea dreptului în Germania, constituie o reacţie la teoria dreptului
SAVIGNY natural. Potrivit concepţiei lui K. Savigny (1778-1861) şi Puchta, dreptul este o
emanaţie spontană a unei îndelungate evoluţii istorice a spiritului propriu, pentru că
PUCHTA altfel nu s-ar putea explica varietatea concepţiilor juridice şi fenomenelor de drept
care sunt diferite de la popor la popor şi de la epocă la epocă. Dreptul nu este un
produs arbitrar, ci ia naştere şi se dezvoltă asemenea limbii, înregistrează

10
 transformări continue în cadrul unui proces evolutiv, lent. Dreptul este în ultimă
instanţă „Volk-geist", spiritul poporului. De aceea, izvorul principal al dreptului,
după şcoala istorică este cutuma, dar odată cu dezvoltarea societăţii apar funcţii noi,
legiuitori şi judecători, care legiferează şi aplică dreptul. Ei exprimă însă, spiritul,
opiniile şi nevoile poporului şi-1 adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui.
Ideea condiţionării istorice şi naţionale a dreptului a exercitat o puternică
influenţă asupra modului de a concepe şi explica formarea dreptului, stadiile
evoluţiei sale şi formele de sistematizare a dreptului.

1.3.4 Şcoala sociologică a dreptului

Şcoala dreptului natural şi şcoala istorică a dreptului nu au putut să ofere un

răspuns satisfăcător la ideile care se manifestau tot mai acut pe plan social, ceea ce a
determinat apariţia unor teorii sociologice, potrivit cărora dreptul trebuie să fie fidel
faptelor realităţii sociale şi are ca scop promovarea şi ocrotirea interesului general,
precum şi a acelor interese individuale care se armonizează cu interesul general.
În aceeaşi direcţie realistă, una din cele mai remarcabile concepţii este cea a

 lui Rudolf von Ihering care pune la baza dreptului interesul legal ocrotit. „Dreptul
este forma în care statul îşi organizează prin constrângere, asigurarea condiţiilor de
viaţă ale societăţii". Ceea ce dă valoare acestei definiţii este faptul că pune accentul
RUDOLF
VON pe viaţa socială privată în întregime, adică pe societate. Este important de observat că
IHERING puterea obligatorie a dreptului este dată de interesul general şi nu de interesele
individuale.
O definiţie perfectă a dreptului trebuie să ţină seama de faptul că nici
această diferenţă specifică, nici logicitatea şi nici justeţea nu sunt desăvârşit realizate
în drept. Ele fiind numai condiţii ideale constituie normele de bază ale edificării
dreptului. Aceste condiţii pot apărea şi în alte domenii ale vieţii sociale, fără putinţa
de a face dreptate. În al doilea rând, trebuie să se facă distincţie între natura, originea
şi sistematizarea totalităţii normelor juridice care constituie dreptul şi alte norme
sociale, cum ar fi codul manierelor, normele de politeţe sau de etichetă.
Organicitatea dreptului decurge din structura sa logică, adică din faptul că
normele care alcătuiesc ordinea juridică sunt deduse dintr-un număr de principii
fundamentale; aşa cum, de exemplu, dreptul roman s-a format din dezvoltarea şi
interpretarea Legii celor XII Table. De aceea, dreptul este considerat un sistem
deductiv. Pe de altă parte, acţiunea juridică este o totalitate organică, datorită faptului
că ea corespunde intereselor societăţii sau unui grup social. Unitatea grupului social
creează unitatea ordinii juridice, după cum unitatea ordinii juridice creează unitatea
grupului social.
În al treilea rând, definiţia perfectă a dreptului trebuie să înlăture confuziile
şi să precizeze destinaţia sa de a urmări un maximum de socialitate, asigurând
înfăptuirea ei împotriva factorilor contrari. Dar, destinaţia sau scopul, având un
caracter esenţial într-o construcţie tehnică, trebuie să se refere la această construcţie
tehnică.
 În al patrulea rând, considerând că dreptul are ca scop să asigure competiţia
pentru pasiunea valorilor de apartenenţă limitată, el trebuie să se asigure, în acelaşi
timp, împotriva acelor factori care periclitează coeziunea şi viaţa socială. Cu aceste
EUGENIU
SPERANŢIA circumstanţieri, Eugeniu Speranţia defineşte dreptul ca fiind un sistem deductiv de
norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un
maxim de sociabilitate într-un grup social determinat.

11
 1.3.5 Şcoala pozitivistă a dreptului.

De esenţa acestei şcoli este observarea fenomenelor sociale, inclusiv

dreptul. Cu alte cuvinte, concluziile trebuie bazate pe observaţie şi nu impuse

 realităţii.
Întemeietorul acestei şcoli a fost Auguste Compte. Pentru el, ştiinţa nu
trebuie să afirme decât ceea ce se poate constata în mod "pozitiv", adică de
AUGUSTE
COMPTE necontestat. Această constatare se face prin simţurile omului. Cunoaşterea omului a
cunoscut trei faze (sau stadii) şi anume: faza teologică, faza metafizică şi faza
pozitivă (legea celor trei stadii). în faza pozitivă, ştiinţa se mărgineşte la a constata
succesiunea unor fenomene şi, prin aceasta, ajunge la prevederea lor ("savoir c'est
pouvoir"). Sociologia, inclusiv dreptul pozitiv, este ceva pur material, care poate fi
perceput prin simţurile noastre, dar dreptul subiectiv (puterea individului de a se
comporta într-un anumit fel) nu există ca atare, fiindcă el este o noţiune mintală şi nu
ceva care să se poată plăti. în societate, oamenii sunt legaţi printr-o interdependenţă
socială (sau solidaritate). În aceste condiţii, nu poate fi vorba de drepturi ale
indivizilor; există numai puterea societăţii de a constrânge pe indivizi să se comporte
într-un anumit fel. Astfel, dreptul subiectiv este înlocuit cu ideea de datorie.
Contrar lui Auguste Compte, Emile Durkheim a inclus psihologia printre
realităţile ce trebuie studiate în examinarea şi explicarea dreptului. Pentru el,
societatea nu este o entitate absolută şi independentă de indivizii care o compun.
Manifestarea individuală se distinge de cea socială prin aceea că prima se ciocneşte
de o realitate externă care o domină. Dreptul este expresia cea mai puternică a
ciocnirii dintre manifestarea individuală şi manifestarea socială. Rezistenţa societăţii,
faţă de manifestările individuale, explică existenţa dreptului. Societatea juridică
constă într-o coexistenţă a libertăţilor, adică în trasarea limitelor oricărei libertăţi
individuale faţă de celelalte. Drepturile şi obligaţiile există numai în cadrul societăţii
din care individul face parte. De aceea, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor sunt, în realitate, funcţii sociale pe care individul le exercită.
Ca şi Durkheim, Leon Duguit a considerat că nu există societate în afara
indivizilor în carne şi oase. De aceea, nu se poate vorbi de nici o personalitate —
inclusiv cea a statului — care ar fi diferită de aceea a indivizilor. Naţiunea însăşi nu
este altceva decât o aglomerare de indivizi şi de voinţe individuale. Societatea, ca
atare, este numai o abstracţiune, o construcţie logică ca şi aceea a statului. Pe de altă
parte, indivizii nu trăiesc în mod izolat şi voinţa individuală nu se poate manifesta
anarhia şi haotic, deoarece ea este reprimată de voinţele celorlalţi indivizi dacă
loveşte în interdependenţa socială. Astfel, interdependenţa - o stare de fapt - se
transformă într-un principiu de drept; acţiunea individuală, care ar contraveni
solidarităţii sociale, nu ar putea fi o acţiune juridic recunoscută şi, de aceea,
proteguită. Urmează că, pentru a fi acceptată, manifestarea voinţei individuale
trebuie să se facă în cadrul interdependenţei sociale. Cu alte cuvinte, drepturile
individului nu sunt altceva decât funcţii sociale. De aceea, drepturile individului nu
sunt în realitate drepturi subiective, în sensul unei voinţe capabile să se impună unei
alte voinţe. Ca şi dreptul subiectiv, suveranitatea este o concepţie metafizică şi
primejdioasă, deoarece prin ea se poate raţionaliza exagerarea fără limite a autorităţii
statului asupra indivizilor. în realitate, ceea ce se poate observa este solidaritatea
indivizilor în care unii guvernează şi alţii sunt guvernaţi. Legitimitatea actelor
juridice ale indivizilor depinde de compatibilitatea lor cu interdependenţa socială.
Această interdependenţă constituie o regulă supralegală care se impune chiar şi în
procesul legiferării.

12
 Pozitivismul a deţinut şi mai deţine în gândirea juridică o poziţie
dominantă. Cele două forme pe care le îmbracă pozitivismul sunt: pozitivismul
juridic, denumit şi pozitivism analitic, cu principali reprezentanţi John Austin
(1790-1859), Rudolf von Ihering, Georg Jellinek, Hans Kelsen, H.L.A. Hart, şi
pozitivismul ştiinţific, în care pot fi incluse pozitivismul ştiinţific, pozitivismul
sociologic şi utlilitarismul.

1.3.6 Şcoala utilitarismului juridic

Acest curent a fost îndreptat împotriva Şcolii dreptului natural şi s-a
dezvoltat în secolul al XIX-lea.

 Helvetius, cu principala sa lucrare „De I'esprit” 1758, a susţinut că

universul este supus legilor interesului, la fel cum universul fizic este supus legilor
mişcării. În domeniul dreptului, problema esenţială ar fi de a împăca interesul general
HELVETIUS
al societăţii cu interesele personale ale indivizilor care o compun. Legea este un
procedeu, un mijloc de coordonare a acestor interese şi constrângerea statală nu este
altceva decât mijlocul prin care interesele individuale sînt puse de acord cu interesele
colective ale societăţii.
Principalul reprezentant al acestei şcoli a fost însă Jeremy Bentham care a

 început prin a distinge interesele prezente în societate după valoarea lor. Interesele
trebuie evaluate printr-o aritmetică morală a factorilor pe care îi exprimă şi o ordine
de priorităţi trebuie stabilită pe baza unei astfel de evaluări. Interesul individual stă la
JEREMY
BENTHAM baza întregii activităţi sociale a oamenilor, dar el trebuie evaluat din puncte de vedere
diferite. Criteriile de evaluare sunt intensitatea, certitudinea, proximitatea,
fecunditatea şi puritatea plăcerilor evaluate. O a doua serie de împrejurări, care nu
depind de plăcerea individului, cuprinde temperamentul lui, ca şi puterea lui de
sensibilitate (care este influenţată de climă, vârstă, sex, obiceiuri individuale şi alţi
factori). În evaluarea intereselor individuale, pentru a le da satisfacţie, dreptul trebuie
să recunoască că interesele colective sunt mai presus decât interesele individuale.

1.3.7 Şcoala normativistă a dreptului

O teorie legată de pozitivismul juridic este teoria normativistă a lui Hans
Kelsen, numită şi teoria pură a dreptului. H. Kelsen, în lucrarea sa „Reine
 Rechtslehre" (Teoria pură a dreptului), considera că esenţa dreptului ţine de ceea ce
defineşte nemijlocit norma juridică şi nicidecum, de determinări exterioare, cum ar fi
HANS cele avute în vedere de dreptul natural şi dreptul social. Plecând de la distincţia
KELSEN făcută de Kant a celor două planuri ale gândirii omeneşti, „Sein" (este) care
reprezintă realitatea constatabilă şi „Sollen" (trebuie) care constituie ce trebuie să fie,
H. Kelsen consideră că din acest din urmă plan al lui „trebuie", în care sunt situate
normele, face parte dreptul. Deci dreptul nu cuprinde realităţi, ci pure idealităţi, un
sistem de norme, iar teoria să-1 privească din punct de vedere pur normativ. Ştiinţa
dreptului este o ierarhie de relaţii normative. Nu interesează explicaţia sociologică,
politică sau economică a dreptului valabile pentru alte ştiinţe. Dreptul nu este altceva
decât un sistem de norme ierarhizate într-o formă piramidală, la baza cărora se
găseşte norma fundamentală, cea mai abstractă şi mai generală (Grundnorm) de
conduită socială pe baza dreptului. Din această normă fundamentală derivă toate
celelalte norme adoptate în vederea aplicării ei. Drepturile subiective sunt definite ca
puncte de confluenţă ale normelor juridice. Norma fundamentală poate să fie formată
după o anumită concepţie, dar aceasta nu interesează teoria dreptului, care apreciază
valoarea sau legitimitatea sistemului juridic pornind de la norma fundamentală.

13
 Această normă fundamentală nu se întemeiază deductiv, ci plecând de la o
ipoteză iniţială. Sarcina ştiinţei dreptului este de a descifra relaţia dintre norma
fundamentală şi normele inferioare făcând total abstracţie de conţinutul normei.
Juridicitatea normei rezultă din caracterul ei obligatoriu, deci din dependenţa ei şi
subsumarea ei logică faţă de norma fundamentală. Dreptul, pentru a fi aplicat
necesită forţă şi aceasta este dată de stat. Statul şi dreptul sunt în ultimă analiză,
potrivit acestei concepţii, unul şi acelaşi lucru. De aceea, nu există stat fără drept şi
nici drept fără stat. Orice drept este un drept statal şi orice stat este un stat de drept.
Astăzi, când statul de drept este o valoare supremă, deci un principiu spre care tinde
societatea, acest stat trebuie să fie un stat democratic de drept.


În ţara noastră, printre cei care au avut o contribuţie remarcabilă în teoria
dreptului şi filosofia juridică a fost Mircea Djuvara (1886-1944)în: „Teoria generală
a dreptului”. Plecând de la filozofia kantiană, considera că dreptul se prezintă în două
MIRCEA etape: dreptul raţional, în primul etaj şi dreptul pozitiv, în cel de-al doilea etaj.
DJUVARA Dreptul raţional este dat de raţionamentele făcute pe baza judecăţii abstracte asupra
dreptului. În baza raţiunii se pot emite aprecieri asupra a ceea ce este drept sau
nedrept, legal sau nelegal. Sub acest aspect, dreptul este dedus pe cale logică
raţională, fiind vorba de conştiinţa juridică, ideile, teoriile, sentimentele, pe care le
are omul asupra noţiunii de drept. Alături de dreptul raţional există dreptul pozitiv,
dat de legi, obiceiuri, jurisprudenţă şi alte izvoare ale dreptului. Scopul dreptului este
ideea de justiţie, iar justiţia ca esenţă a dreptului, este imuabilă prin ea însăşi, dar
multiformă în manifestările ei pozitive.

 Eugeniu Speranţia, un alt reprezentant al filozofiei lui Kant, consideră că

normele juridice trebuie să fie conforme cu unele principii prestabilite, cu norma
normelor, care este legea legilor. O normă perfectă nu apare ca dominând lumea, ca o
EUGENIU
SPERANŢIA lege naturală, ci ca un imperativ categoric ordonator al lucrurilor. Justiţia este ordinea
socială perfectă, consecventă cu principiile normative admise de spiritul nostru, iar
aceste norme sunt apriorice.
Alţi autori care au avut contribuţii pe planul analizei dreptului românesc
sunt Andrei Rădulescu în istoria dreptului, Nicolae Titulescu, în dezvoltarea
dreptului internaţional şi Anita Naschitz, în filosofia dreptului.

1.4 Evoluţia dreptului spre formarea marilor tipuri şi familii de drept.

Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau

familii de drept între care, criteriul esenţial de deosebire este tipul istoric de drept
căruia îi aparţin. Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în
apropierea sistemelor de drept din diferitele ţări ca urmare a transformărilor sociale
petrecute în acestea, istoria dreptului vorbind de mari translaţii juridice în toate
timpurile.
Istoric, dreptul cunoaşte câteva mari procese de recepţie care au afectat
zone întinse, cuprinzând uneori continente întregi, modelând sisteme juridice "locale"
după anumite reguli, principii, concepţii.
Un prim fenomen de recepţie este cel al receptării dreptului roman
aplicabil în multe ţări ale lumii secole de-a rândul, chiar după căderea imperiului
roman. În Germania sau Grecia, de exemplu, dreptul roman s-a aplicat direct până în
secolul nostru.
Un alt proces major de receptare ce a lăsat urme în istoria şi geografia
dreptului este cel francez. Cuceririle napoleoniene au introdus Codul Civil în statele

14
ocupate de armatele franceze. Italia, Olanda, Luxemburg au adoptat coduri civile şi
coduri comerciale după modelul francez.
A existat şi o recepţie de gradul doi: Spania şi Portugalia, foste mari puteri
coloniale, şi-au extins legislaţia peste ocean. Statele din America Centrală şi de Sud,
precum şi Mexicul au adoptat coduri civile de tip latin.
Într-o altă parte a lumii s-a produs fenomenul de receptare a dreptului
britanic - common-law - născut în Anglia şi care s-a extins în fostele colonii
britanice. În Australia, Noua Zeelandă şi Canada (mai puţin Quebec) el se aplică şi
astăzi; la fel şi în fostele colonii din Africa alături de cutumele tribale. În India însă,
s-a realizat un sistem foarte original prin fuziunea dreptului hindus tradiţional cu
dreptul britanic care a fost codificat pentru prima dată.
Un fenomen interesant s-a petrecut în S.U.A. (exceptând statul Louisiana).
Aici common-law-ul s-a împământenit dar într-un proces de evoluţie; s-a adaptat
structurii federale a S.U.A. şi a modului de viaţă american rezultând un sistem juridic
diferit de cel originar.
Pe calea unor astfel de procese, sistemele naţionale se regrupează în mari
sisteme de drept care configurează geografia juridică a lumii.
Un mare sistem de drept reprezintă gruparea unor mari sisteme juridice
naţionale în raport de anumite trăsături ale acestora, excepţie făcând totuşi aşa
numitele sisteme juridice tradiţionale şi religioase, pentru care, caracteristic este
faptul că sunt ataşate statutului personal, normele lor nu sunt aplicabile tuturor
persoanelor rezidente într-un anumit teritoriu, ci tuturor persoanelor care având o
anumită religie indiferent în ce stat ar domicilia sunt supuse unui statut personal
bazat pe perceptele acelei religii (ex. dreptul islamic).
Necesitatea delimitării marilor sisteme de drept, a apărut mai cu seamă
după primul război mondial ca urmare a apariţiei unui număr mare de state
independente, chiar dacă preocupări au existat încă înainte de anii 1918-1920.
Aşadar în cadrul dreptului burghez întâlnim două mari forme de drept:
— romano-germanică;
— anglo-saxonică.
Familia romano-germanică, grupând sistemul juridic francez şi cele
înrudite (italian, spaniol, portughez, din America Latină etc.) şi sistemul juridic
german s-a format pe baza sistemului roman şi se caracterizează mai ales prin
preponderenţa legii scrise, Codul Civil francez din 1907 şi cel german din 1900
aplicându-se şi astăzi.
Sistemul anglo-saxon se caracterizează prin absenţa reglementărilor
codificate, regulile esenţiale fiind de origine jurisprudenţială (Anglia nici măcar nu
are o Constituţie). Instrumentul principal îl constituie regula precedentului, însă rolul
actului normativ nu este inexistent mai ales în contextul dezvoltării economice şi
sociale incompatibilă cu practicile jurisprudenţiale.

1.5 Definiţia dreptului

Analiza conceptului dreptului, a determinărilor sale şi a diferitelor sale
forme concrete de manifestare ne permite să definim acest fenomen, ţinând seama de
genul proxim, şi de diferenţa sa specifică în raport cu celelalte modalităţi de
reglementare a relaţiilor sociale.
În decursul anilor, dreptului i s-au dat diferite definiţii, unele mai bogate şi
mai detaliate, altele mai simple, aşa încât percepţia sa a devenit mai uşoară, iar
realitatea şi aplicarea normelor sale fiind stimulată de înţelegerea sensului şi
semnificaţiilor conduitei prescrise în relaţiile umane.

15
 La romani, în „Digeste” („Digesta” sau „Pandectele”, apărută în timpul
domniei împăratului Justinian, care a numit-o „Adevăratul şi preasfântul templu al
dreptăţii”), găsim cea mai celebră dintre definiţii, aceea a jurisconsultului Ulpianus:
„Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum jus cuique
tribuere”, adică: a trăi în mod cinstit, a nu face rău nimănui, a atribui fiecăruia ce
este al său. Această definiţie, pe care romanii au luat-o de la filosofii stoici, reflectă o
mentalitate înaintată, o anumită morală care nu s-a introdus în dreptul roman decât în
epoca clasică.
Defectul acestei definiţii a fost însă acela că era în contradicţie atât cu
concepţia romană imediat următoare, cât şi cu sistemele juridice ale altor popoare,
dar şi că nu deosebeşte dreptul de morală, principiile pe care le enunţă, cel puţin
honeste vivere, fiind în afară de domeniul strict al dreptului.
O altă definiţie pe care o găsim la romani este aceea a lui Celsus:”Jus est
ars boni et aequi”, adică „dreptul este-arta binelui şi a echităţii”, bonum însemnând
cinste, onestitate, iar aequum, egalitate, proporţionalitate, atribuirea fiecăruia ce-i
aparţine.
Şi această definiţie are defectul de a trece peste limitele dreptului, căci
consideră dreptul ca o regulă cuprinzând în ea şi virtutea onestităţii. Or, în realitate,
ceea ce romanii numeau honestum, bonum, cuprinde între alte virtuţi şi justiţia şi
dreptul.
În lucrarea "De Republica", Marcus Tullius Cicero (106-43 î.H.) -celebru
filosof, jurist, orator şi om politic al Romei - înţelegea dreptul ca "o lege adevărată,
dreaptă raţiune, conformă cu natura, răspândită în toţi, constanta eternă. Această
lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu este
alta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai târziu, ci o singură lege şi eternă şi
neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile". Observăm că Cicero
defineşte: ce este dreptul, ce face dreptul (cârmuieşte pe toţi oamenii...) de unde vine
dreptul, cum trebuie să fie dreptul (etern şi schimbător). Pentru Cicero, dreptul este
mai presus decât raţiunea. Aici, în demersul explicativ al celebrului orator roman,
găsim începuturile şcolii dreptului natural, care a fost dezvoltată de Hugo Grotius.
Marele St. Thomas de Aquino(1227-1274), filosof scolastic, a definit
dreptul ca: „Proporţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabili
egalitatea, care este obiectul justiţiei”.
Defectul acestei definiţii este evident. El constă în a pleca de la o concepţie
subiectivă asupra dreptului, care este ideea de egalitate. Or, această definiţie care
reflectă concepţia scolastică asupra justiţiei nu se poate aplica decât sistemelor
juridice bazate pe egalitate, deci exclude toate sistemele care consacră inegalitatea,
cum ar fi sistemul castelor din India, sclavia - obişnuită de toate popoarele din
antichitate, diferenţa de clasă, admisă de toate ţările înainte de revoluţia franceză şi
azi încă în multe ţări.
Jean Jacques Rousseau, stăruind asupra rolului dreptului „în ordonarea
relaţiilor sociale", constata că putem vorbi despre legi, în sensul de legi
fundamentale prin care se urmăreşte să se asigure „cea mai bună formă posibilă
treburilor publice", legi care se referă la relaţia membrilor societăţii între ei şi a
acestora cu întregul corp social. Aceste legi „asigură independenţa unui individ faţă
de ceilalţi şi în acelaşi timp dependenţa sa faţă de stat", o dependenţă care - după
opinia marelui gânditor - „asigură libertatea, dat fiind că ea este aceeaşi pentru toţi
particularii", legi care se referă la relaţia dintre „om şi lege, adică relaţia dintre
nesupunere şi pedeapsă, ceea ce dă naştere legilor criminale", legi care nu se sapă
nici în marmură nici în bronz, ci în inimile cetăţenilor, legi, care - după convingerea

16
lui Rousseau - „alcătuiesc adevărata constituţie a statului". Aceste legi „menţin
poporul în spiritul rânduielilor sale şi înlocuiesc pe nesimţite forţa autorităţii prin
forţa deprinderii. Este vorba de moravuri, de obiceiuri şi mai ales de opinie ... de care
depinde succesul tuturor celorlalte".
Şcoala istorică germană a dreptului natural a considerat dreptul un produs
istoric. Astfel, Savigny , principalul artizan al teoriei, scria că "în momentul în care
găsim o istorie bazată pe documente, recunoaştem în ele un drept cu caracter propriu
poporului căruia el se aplică, ca şi limba şi obiceiurile acelui popor".
O altă definiţie celebră este aceea a lui Immanuel Kant, care spunea că
dreptul reprezintă totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate
coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii.
O definiţie care are la bază tot drepturile personalităţii omeneşti, este aceea
a lui Cuq: „Dreptul este o totalitate de reguli fondate pe raţiune, care au ca scop de a
păstra şi garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului şi care se impun
popoarelor, ca şi indivizilor".
Această definiţie postulează o întreagă doctrină: aceea a dreptului natural
bazat pe raţiune. Or, în faţa acestei concepţii, vom găsi aceea a dreptului bazat pe
fenomenele sociale şi având drept scop binele societăţii, făcându-se abstracţie de
drepturile individului.
Au existat şi definiţii, aşa numite formale, care nu ţin seama decât de forma
pe care o îmbracă regulile sociale când devin juridice.
S-a spus astfel, că dreptul reprezintă totalitatea normelor de purtare sociale,
care cârmuiesc raporturile oamenilor în societate şi care pot fi aduse la îndeplinire
prin forţă materială, la nevoie.
Această definiţie cuprinde elementele esenţiale ale dreptului şi anume:
norme de purtare, sociale, susceptibile de a fi realizate prin constrângere materială. În
această definiţie intră dreptul din orice epocă, oricare ar fi concepţiile asupra
conţinutului sau fundamentului său, care rămân extrinseci definiţiei.
Dreptul a fost definit şi ca totalitatea preceptelor, regulilor şi legilor care
cârmuiesc pe oameni în societate şi a căror observare este sancţionată la nevoie prin
constrângere sau mai bine zis prin forţa publică.
În afară de aceste definiţii (prezentate exemplificativ) care pleacă de la
conţinutul ideii de drept au existat şi definiţii care au pornit de la izvoarele dreptului.
Cele mai multe dintre aceste definiţii identifică dreptul cu legea. Cei care
fac această identificare sunt mai ales autorii francezi din secolul al XIX-lea, primii
comentatori ai Codului Napoleon. La acea epocă, Codul Napoleon era considerat ca
ceva perfect şi complet: tot dreptul civil se găsea în el şi nu era chestiune care să nu fi
rămas nerezolvată de el, astfel încât era natural ca dreptul să fie confundat cu legea.
Definiţia dreptului prin lege are un mare inconvenient, acela de a identifica
dreptul cu statul, căci statul, întrupat fie în monarh, fie în adunările populare, fiind
autoritatea care face legea, concluzia este că nu ar exista drept fără stat. Or, această
idee este cu totul falsă. Dreptul există din moment ce există societate, iar societatea
există de când există oameni. Deci se poate concepe perfect existenţa dreptului, în
afară de orice organizaţie de stat. În plus, concepţia este şi periculoasă, tinzând la
absolutism.
În orientarea sociologică, juristul francez Leon Duguit înţelege prin drept
„linia de conduită care se impune indivizilor în societate, a cărei respectare este
considerată la un moment dat de către societate ca o garanţie a interesului comun şi a
cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări”.

17
 Desigur, seria exemplelor ar putea continua. Important este de a reţine că
nici o definiţie nu poate exprima integral şi la modul ideal fenomenul supus definirii.
Aceasta datorită inevitabilelor limite ale oricărui demers de sintetizare şi exprimare
concentrată a unui fenomen atât de complex şi atât de amplu cum este dreptul.
Aceasta nu înseamnă că formularea definiţiilor dreptului ar fi inutilă sau un exerciţiu
pur sofistic. Dimpotrivă, un asemenea demers ştiinţific este întotdeauna benefic şi
productiv atât în plan teoretic, cât şi al practicii juridice supuse inevitabil dinamicii
specifice procesului de cunoaştere.


De aceea, într-o încercare de a cuprinde cât mai numeroase şi mai relevante
elemente definitorii ale dreptului, următoarea definiţie ni se pare mai cuprinzătoare :
"Dreptul este sistemul normelor elaborate şi/sau consacrate (preluate) de către
DREPTUL puterea de stat, norme care orientează comportamentul uman în conformitate cu
valorile societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii, principii şi definiţii,
structuri şi relaţii de organizare şi activitate socială a căror respectare este
obligatorie, fiind asigurate la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice."

1.6 Factorii de determinare (configurare) a dreptului

Înţelegerea şi explicarea conceptului "drept" implică şi explicarea factorilor

care îl determină ca o existenţă social-istorică specifică. Dreptul nu poate fi conceput,
deci, ca o existenţă în sine, în afara oricăror determinări cauzale de ordin obiectiv sau
subiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul nu este în afara unui anumit determinism cauzal,
adică al unui ansamblu de factori care îşi pun amprenta, direct sau indirect, cu
pondere variabilă, asupra procesului de configurare a dreptului atât în conţinutul, cât
 şi în forma sa.
Din categoria acestor factori determinanţi mai relevanţi ar fi:
CADRUL - cadrul natural de existenţă, de constituire şi evoluţie a
NATURAL comunităţii umane respective în care, factorul geografic, biologic şi
demografic au influenţat specificul modului de viaţă material şi cultural-spiritual al
acelei comunităţi şi în context, ansamblul normativităţii sociale, inclusiv a
normativităţii juridice ;

 în
- cadrul istoric şi specificul etnic-naţional de evoluţie a acelei comunităţi,
care factori precum: omogenitatea sau eterogenitatea etnică,
particularităţile contactelor interetnice ale comunităţilor limitrofe, marile evenimente
CADRUL
ISTORIC (momente sau procese) istorice care au marcat existenţa şi evoluţia acelei
comunităţi ş.a. şi-au pus amprenta într-o măsură sau alta, într-o formă sau alta şi
asupra dreptului în cadrul general al determinării normativităţii sociale a comunităţii


respective ;
- cadrul sau factorul economic, înţelegând prin aceasta ansamblul
de relaţii şi condiţii ale vieţii şi activităţii materiale, constituie, de asemenea, un
CADRUL important factor care determină în mod direct o sferă însemnată a dreptului —
ECONOMIC categoria normelor care reglementează raporturile economice de proprietate, de
producţie, schimb, de circulaţie a bunurilor, valorilor materiale etc.

 - sistemul politic, cadrul şi particularităţile sistemului politic acţionează

cel mai direct şi cu ponderea cea mai relevantă asupra dinamicii dreptului în general
şi asupra dreptului pozitiv în special.
CADRUL
POLITIC Factorul politic este cel care cristalizează şi exprimă voinţa comunităţii
statale, voinţă care se exprimă în principal prin elaborarea de către instituţiile
competente ale puterii a normelor de drept. În contextul schimbării factorilor politici

18
  de conducere şi exercitare a puterii de stat sunt antrenate şi schimbări ale dreptului în
ansamblu său numai în privinţa unora din norme şi instituţii;
CADRUL - cadrul sau factorul cultural ideologic, creaţia spirituală, cultura în general,
IDEOLOGIC îşi pune amprenta, indirect, asupra normativităţii sociale în general şi implicit asupra
celei juridice;

 - factorul sau cadrul internaţional, situaţia internaţională a unui stat,

raporturile cu vecinii, cu comunitatea internaţională, au o anumită influenţă asupra
dreptului.
CADRUL
În analiza fenomenului juridic sunt identificabili şi alţi factori, condiţii sau
INTERNAŢIONAL
procese cu relevanţă diferenţiată, căci dreptul nu poate fi înţeles şi explicat decât în
contextul interferenţei sale cu ceilalţi factori şi condiţii ale existenţei sociale.
Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse naturale şi -
sociale, din care acesta îşi trage obiectul, conţinutul, finalităţile, şi într-o oarecare
măsură, chiar şi forma.

1.7 Caracterele dreptului

Dreptul prezintă trei caractere, care-1 distinge de alte discipline sociale.

 - Dreptul are un caracter normativ, fiind o regulă de conduită în relaţiile

dintre oameni. El are ca scop realizarea ordinii în societate şi a înţelegerii sociale, a
binelui comun. Dreptul trebuie să concilieze interesele individuale cu cele sociale, să
CARACTER
NORMATIV realizeze un echilibru între aceste interese, între autoritate şi libertate.
Normativitatea juridică este caracterul specific al dreptului ca fenomen
social. Dreptul se mărgineşte la raporturile oamenilor între ei, implică alteritatea şi nu
priveşte nici îndatoririle religioase şi nici faţă de ei înşişi. Existenţa dreptului este
dată de necesitatea stabilirii unor norme de conduită obligatorii între oameni. Aceste
reguli se statornicesc în societate în conformitate cu anumite valori sociale. Ele se
manifestă ca un ansamblu sistematic şi unitar de reguli de conduită, instituite sau re-
cunoscute de puterea de stat, respectarea lor fiind asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.

 - Dreptul are un caracter general şi permanent. Regula de drept (legea) nu

vizează o persoană determinată, se adresează tuturor, formularea sa fiind
impersonală şi abstractă. Astfel, art. 199 Cod penal, începe cu expresia, des întâlnită
CARACTER
în legea penală, „fapta aceluia". Art. 998 Cod civil foloseşte, de asemenea, o
GENERAL SI
formulare impersonală: „Orice faptă a omului". Dreptul se aplică permanent, pe toată
PERMANENT
durata cât este în vigoare. Prin urmare, în aceleaşi condiţii, toate persoanele au
aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii. Indivizii sunt egali în faţa legilor şi a
autorităţilor (art. 16 din Constituţie).

 - Dreptul are un caracter obligatoriu şi sancţionator. Dreptul se

realizează prin reguli de conduită obligatorie, emanând de la o autoritate publică,
delegată sau direct de la cei interesaţi, a căror aducere la îndeplinire este asigurată
CARACTER
prin forţa de constrângere a statului. Obligativitatea dreptului este aşa de puternică
OBLIGATORIU ŞI
încât nimeni nu poate ignora normele de drept sub motivul necunoaşterii lor. „Nemo
SANCŢIONATOR
censetur ignorare legem" (nimeni nu are voie să nu cunoască legea). Obligativitatea
dreptului este realizată prin constrângere exterioară (forţa coercitivă a statului —
manu militari). Sancţiunea ce se aplică, îmbracă, de regulă, o formă oficială, fiind
aplicată de organe care sunt special investite cu puterea de a judeca şi decide prin
hotărâri care se aduc la îndeplinire, în formele prevăzute de lege.

19
 BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989.

Ciobanu D.: „Introducere în studiul dreptului”, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti, 1992.
Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti,
1997.
Del Vecchio G.: „Lecţii de filozofie juridică”, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1995.
Mazilu D-tru.: “Tratat de teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.
Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta,
Timişoara, 1997.
Stroe C-tin: „Compendiu de filozofie a dreptului”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
Terre Fr.: „Introduction generale au droit”, Dalloz, ed. II, Paris, 1994.
Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,
2000.
Văllimărescu Al.: „Tratat de enciclopedia dreptului”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
Voicu C.: ‚Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.

20
 MODULUL II
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – ŞTIINŢĂ
SOCIALĂ COMPLEXĂ

1.Cuprins
2.Obiectiv general
3.Obiective operaţionale
4.Dezvoltarea temei
6.Bibliografie selectivă

Cuprins
2.1 Sistemul ştiinţelor sociale
2.2 Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale
2.3 Locul şi rolul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului.

Obiectiv general:
- Identificarea şi cunoaşterea legăturii dintre ştiinţele juridice şi ştiinţele sociale
şi relevarea locului Teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţei dreptului.
Obiective operaţionale:
- Cunoaşterea conceptului de ştiinţă socială;
- Evidenţierea conexiunii dintre ştiinţele juridice şi alte ştiinţe sociale;
- Prezentarea caracteristicilor şi a necesităţii studierii disciplinei Teoriei generale
a dreptului.

=2 ore

21
 2.1 Sistemul ştiinţelor sociale

Cele mai prestigioase dicţionare definesc ştiinţa ca un ansamblu sistematic

 de cunoştinţe despre natură, societate, şi gândire; ansamblu de cunoştinţe dintr-un

anumit domeniu al cunoaşterii; totalitatea ordonată a cunoştinţelor şi experienţelor
umane; activitatea de cunoaştere prin cercetare într-un anumit domeniu sau ca
ŞTIINŢA
totalitatea cunoştinţelor, studiilor cu valoare universală caracterizate de un obiect şi o
metodă proprii, bazate pe relaţii obiective confirmate în practică.
Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexitate. Ea
pune în evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri şi fapte din
lumea înconjurătoare.
G.W.F. Hegel (1770-1831) definea ştiinţa ca fiind „ceea ce mintea omului
a reuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită", iar Charles Montesquieu o
definea ca „Un summum de idei despre ceea ce ne înconjoară". Andrei Rădulescu
observa şi el că ştiinţa reprezintă „un sistem de valori, de generalizări ştiinţifice
dobândite prin metode de cercetare".
Ca fenomen social aparte şi ca forma specifica de activitate umană, ştiinţa
nu poate fi privita doar ca un sistem de idei, reprezentări, teorii (imagine statică), ci şi
ca un sistem, care se dezvoltă, produce continuu noi cunoştinţe, ca valori spirituale
(imagine dinamică).
În general, se poate accepta, din numeroasele analize şi clasificări făcute
de-a lungul timpului sistemului ştiinţei, clasificarea trihotomică în: ştiinţe ale
naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire. Scopul ştiinţelor despre
societate este acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi dezvoltării
societăţii, de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice
de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane (politice, etice,
juridice etc).

 Ştiinţele care au ca obiect de studiu societatea sunt ştiinţe sociale. Aceste

ştiinţe alcătuiesc un sistem, în care sunt grupate: ştiinţele care utilizează observaţia,
experimentul, statistica (ştiinţele politice; economice; sociologice; demografice;
ŞTIINŢELE
lingvistice); ştiinţele istorice (naţionale şi universale), care îşi propun reconstituirea
SOCIALE
şi interpretarea trecutului; ştiinţele care studiază aspectele normative ale vieţii sociale
şi alcătuiesc sistemul ştiinţelor juridice. La aceste trei mari categorii de ştiinţe, se
adaugă epistemologia, care abordează activitatea cognitivă ca o activitate esenţial
umană.
Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care le deosebesc de legile
naturii, în primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifesta în însăşi
activitatea oamenilor, dotaţi cu conştiinţă şi raţiune. Prin tradiţie, prin conţinutul
obiectului său, ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate.

2.2 Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Societatea în ansamblul său este confruntată cu o infinitate de fenomene, de

mutaţii esenţiale pe toate planurile: economic, politic, social, spiritual.
Componenta juridică a realităţii sociale capătă în acest context o importanţă
aparte. Fiecare stat este pus să găsească soluţii problemelor noi care se manifestă în
societate; el trebuie să organizeze viaţa oamenilor şi a societăţii în general pe toate
coordonatele vieţii: politice, economice, sociale, culturale, spirituale. Totul trebuie
introdus în tiparul normelor juridice, astfel încât societatea să funcţioneze printr-o

22
 reală articulare a tuturor componentelor sale. Această funcţie de reglementare revine
dreptului.
Dreptul se apleacă asupra realităţii spre a-i cerceta legităţile, regularităţile,
geneza şi modalităţile în care comportamentul uman trebuie să răspundă la comenzile

 societăţii.
Calitatea dreptului, ca ştiinţă a fost pusă la îndoială, ridicându-se întrebarea
dacă dreptul nu este numai o artă, o tehnică. S-a răspuns, de exemplu, că dreptul este
ŞTIINŢA
DREPTULUI şi ştiinţă şi artă. Dreptul, ca sistem normativ, poate fi cunoscut şi studiat şi, din acest
punct de vedere, putem vorbi despre ştiinţa dreptului.
Aceasta este chemată să studieze, să cerceteze legile existenţei şi evoluţiei
statului şi dreptului, viaţa instituţiilor politice şi juridice (apariţia şi evoluţia istorică a
acestora), modalităţile concrete în care aceste instituţii influenţează societatea în
globalitatea ei şi suportă, la rândul lor, influenţa acesteia.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi
structurează un mecanism adecvat - eficient şi adaptat permanent la scara omului
real, concret - de influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice. Ca
ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului, caracteristicile sale
structurale, raporturile cu alte ştiinţe, legăturile interne ale sistemului juridic. În felul
acesta, dreptul, ca şi celelalte ştiinţe sociale, reprezintă o generalitate a experienţei
umane într-un anumit sector de activitate şi conţine o serie de date verificate şi
sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte şi principii, dar şi un
ansamblu metodologic în baza căruia fenomenele pot fi studiate, investigate.
Ca ştiinţă socială cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează
un anumit domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale - domeniul participării
oamenilor la circuitul juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate
consecinţele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor în acest domeniu vast al
realităţii sociale implică intervenţia dreptului, în scopul conducerii şi dirijării
comportamentelor, impunându-le reguli normative, modele, programându-le într-un
anumit sens, acţiunile şi limitându-le, în temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa
libertăţilor, dreptul „absolut" de manifestare. Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul
normei juridice, a jurisprudenţei, contractului etc. (nu se confundă cu o exegeză a
textelor normative), ea supune unui amplu-proces explicativ contextul social-cultural
în care apar şi îşi duc viaţa normele şi instituţiile juridice, colaborând în acest proces
cu toate ştiinţele sociale - economia politică, istoria, sociologia, demografia, statistica
etc. „Ştiinţa dreptului - scria la 1800 filosoful german Schelling - e o ştiinţă pur
teoretică. Ea e pentru libertate exact acelaşi lucru ca mecanica pentru mişcare, pentru
că deduce acel mecanism, natural sub care fiinţele libere pot fi gândite ca atare în

 raporturi reciproce - mecanism care,. negreşit, nu poate fi construit decât prin

libertate".
Ca orice ştiinţă, ştiinţa dreptului are o funcţie descriptivă, constând în
FUNCŢIE
stabilirea şi fixarea în chip metodic a faptelor, situaţiilor, împrejurărilor concrete pe
DESCRIPTIVĂ care le studiază şi cercetează.


Cealaltă funcţie, funcţia teoretică, constă în elaborarea ipotezelor, teoriilor,
principiilor şi conceptelor specifice prin care explică domeniul pe care îl cercetează,
făcându-l accesibil oamenilor.
FUNCŢIE Prin cele două funcţii, ştiinţa dreptului, realizează o generalizare a
TEORETICĂ experienţei umane în domeniul său de cercetare, oferind date verificate, riguros
sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte, principii şi metode
specifice, pe baza cărora fenomenele din societate pot fi investigate şi studiate.

23
 În esenţă, ştiinţa dreptului analizează şi cercetează domeniul extrem de vast
şi diversificat al participării oamenilor la circuitul juridic, oamenii priviţi ca purtători
de drepturi şi obligaţii juridice, cu întregul cortegiu de efecte ce decurg de aici.
Spre deosebire de „ştiinţele pure" care au o valoare de cunoaştere, în afară
oricărei aplicaţii practice, ştiinţa juridică, ca ştiinţă normativă, nu are sens şi valoare
decât dacă, construcţiile şi deducţiile sale păstrează orientarea lor spre practica
 dreptului. O ştiinţă juridică pur teoretică, pur abstractă este lipsită de sens.
Este necesar a fi reţinute şi alte particularităţi ale ştiinţelor juridice şi
PARTICULA- anume: sunt ştiinţe critice - adoptă o atitudine critică faţă de propriul obiect de
RITĂŢI studiu, depistează elementele contradictorii ale ordinii juridice, nu numai exactitatea,
dreptatea, progresul şi perfecţiunea, ci şi nedreptatea, regresul şi imperfecţiunea. Spre
deosebire de ştiinţele juridice, ştiinţele naturii îşi acceptă pur şi simplu obiectul de
studiu. De asemenea, ştiinţele juridice nu au un caracter universal. Sistemele
juridice sunt foarte variate. Fiecare aparţine unei anumite ţări, fiind circumscris într-
un anumit cadru teritorial. Este firesc deci, ca ştiinţa dreptului să fie legată de un
anumit sistem social şi să se mărginească la un anumit cadru naţional sau la cadrul
geografic al unui grup de ţări cu tradiţii juridice comune. Acest fapt a determinat, în
mare măsură, recunoaşterea cu întârziere a ştiinţelor juridice ca adevărate ştiinţe.
Există însă un fond comun al tuturor sistemelor juridice, ceea ce face ca între formele
de exprimare naţională a ştiinţei dreptului să existe o inevitabilă legătură. S-a susţinut
chiar că diferenţele dintre sistemele juridice naţionale sunt superficiale şi că
instituţiile juridice fundamentale ale acestor sisteme converg. Dreptul, ca ştiinţă
poate fi considerat ca un limbaj fundamental, vorbit de toţi oamenii.
In evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent proces
de specializare, proces în care s-au cristalizat valorile ce constituie obiect specific de
cercetare. Este suficient să amintim definiţia ştiinţei dreptului dată cu două milenii în
urmă de către Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane,
ştiinţa de a deosebi ceea ce e drept de ceea ce e nedrept", pentru a ne putea da seama
de acumulările în planul cunoaşterii, realizate într-un migălos şi anevoios efort de
clarificări desfăşurate în timp.
În acest proces complex, de un extraordinar dinamism, dreptul colaborează
cu celelalte ştiinţe sociale: economia politică, istoria, sociologia, demografia,
statistica etc.
Importanţa ştiinţei dreptului este pusă în evidenţă cu deosebire în
perioadele de profunde transformări care au avut loc în istoria societăţii. Este
suficient să amintim rolul fundamental al dreptului în viaţa societăţii româneşti în
ultimul deceniu al acestui secol (1990-2000), când România a parcurs perioada
trecerii de la un regim de dictatură comunistă la un regim democratic. Dreptul a fost
cel care, analizând şi cercetând noile realităţi sociale din România, a găsit soluţiile
pentru a reglementa juridic, într-o formă nouă, radical deosebită de perioada
anterioară, cele mai importante relaţii sociale şi valori fundamentale: proprietatea,
libertatea oamenilor, educaţia, societatea civilă etc.
Într-o asemenea perioadă dreptul şi-a demonstrat statutul de ştiinţă. O
ştiinţă modernă, dinamică şi respectată, care, departe de a dispărea, cunoaşte astăzi o
dezvoltare şi afirmare crescândă în domenii de o mare varietate ale societăţii.

 În funcţie de obiectul concret studiat, de nivelul de generalitate a

investigaţiei, de scopurile teoretice şi practice urmărite, ştiinţa dreptului (ştiinţele
juridice) este constituită (se împarte) în următoarele componente sau structuri
SUBSISTEMELE
(subsisteme):
ŞTIINŢEI
DREPTULUI

24
 - ştiinţele juridice cu caracter teoretic, fundamentale sau globale : din
care fac parte: Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia
juridică, Introducerea în studiul dreptului etc. ;
- ştiinţele juridice istorice — în care sunt cuprinse diversele istorii
generale (naţionale sau universale) ale dreptului, istoriile diferitelor ramuri sau
instituţii ale dreptului: Dreptul roman, Istoria dreptului românesc, Istoria gândirii
(doctrinelor) juridice ;
- ştiinţele juridice de ramură, sau de specialitate — constituite pe
domenii relativ distincte din sfera dreptului, adică pe ramuri sau subramuri ale
dreptului. Această categorie de ştiinţe formează componenta cea mai largă a ştiinţelor
juridice. În acest context trebuie observată distincţia şi în acelaşi timp corelaţia dintre
noţiunile de "ramură a dreptului" şi "ramură a ştiinţei dreptului" sau a ştiinţelor
juridice. Astfel, ramura de drept este înţeleasă ca o subdiviziune a dreptului (în
înţelesul de drept obiectiv). Criteriul principal al constituirii ramurii de drept îl
formează relaţiile sociale relativ distincte din ansamblul de relaţii pe care le
reglementează. Cu alte cuvinte, ramura de drept cuprinde o grupare mai largă de
norme care reglementează relaţiile sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu
din ansamblul relaţiilor sociale. Sunt considerate ca principale ramuri ale dreptului:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal, dreptul
muncii, dreptul comercial, dreptul internaţional etc.
Spre deosebire de ramura de drept, ramura ştiinţei dreptului este înţeleasă
ca o componentă relativ distinctă a ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) care are ca
principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept. De regulă fiecărei ramuri
sau subramuri a dreptului îi corespunde o ramură sau subramura a ştiinţei dreptului.
Astfel, ramurii dreptului constituţional îi corespunde ştiinţa dreptului constituţional,
ramurii dreptului administrativ îi corespunde ramura ştiinţei dreptului administrativ,
ramurii dreptului civil îi corespunde ştiinţa dreptului civil ş.a.m.d. De observat însă
că în mod uzual nu se foloseşte terminologia completă de "ştiinţă" a dreptului
constituţional, sau de "ştiinţă" a dreptului administrativ sau "ştiinţa" dreptului civil
etc, ci denumirea directă a ramurii dreptului pe care o studiază, adică, "drept
constituţional", "drept administrativ", "drept civil" etc. ca formule de exprimare mai
directe, uzuale.
Din categoria ştiinţelor de specialitate mai fac parte :
- ştiinţele de graniţă (de contact sau de interferenţă) — constituie
categoria relativ nouă a ştiinţelor juridice care s-au format prin interferenţa sferelor
unor ştiinţe de ramură sau subramură, fiind o categorie derivată a acestora, dar cu
obiect, metode şi aparat conceptual relativ distinct de cel al ştiinţelor de contact. Din
această categorie fac parte ştiinţe cum sunt, de exemplu, sociologia juridică, logica
juridică, psihologia juridică, antropologia juridică, medicina legală etc.
- ştiinţele juridice auxiliare — sunt categoria ştiinţelor ajutătoare,
complementare în studiul dreptului cum ar fi, de exemplu, statistica judiciară,
informatica juridică, criminologia, medicina legală, psihologia juridică etc. Această
categorie sau componentă a sistemului ştiinţelor juridice este de o dată relativ recentă
în sfera sistemului, fiind un rezultat al dezvoltării actuale a ştiinţelor în general şi a
ştiinţelor juridice în special.

25
 2.3 Locul şi rolul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei
dreptului.


Fenomenul juridic în globalitatea sa, "dreptul ca drept", ceea ce este
necesar, esenţial în ce priveşte fenomenul juridic, finalitatea sa este studiat de
"Teoria generală a dreptului", care abordează conceptele fundamentale ale
TEORIA dreptului, principiile acestuia, constituind fundamentul pregătirii juridice şi
GENERALĂ asumându-şi sarcini de iniţiere în însuşirea dreptului. De aceea, această disciplină
A fundamentală a ştiinţelor juridice mai este numită şi "Introducere în studiul
DREPTULUI dreptului".
Având preocupări de generalizare a rezultatelor ştiinţelor juridice
particulare, de definire şi explicare a unor categorii şi instituţii, întâlnite în toate
ramurile dreptului, Teoria generală a dreptului este denumită uneori „Filosofie
generală a dreptului” sau „Enciclopedie juridică”.

 Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice, prima încercare de analiză

enciclopedică a dreptului este atribuită lui Wilhem Durantis care a publicat în anul
1275 lucrarea "Speculum juris", remarcabilă la vremea ei prin curajul de a aborda
EVOLUŢIE
dreptul ca ştiinţă de sine stătătoare.
ISTORICĂ
Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului, capătă contur şi
fundamentare abia în secolul XIX constituindu-se în cel mai documentat argument
împotriva filosofiei dreptului şi dreptului natural care orientaseră gândirea juridică
într-o direcţie pur speculativă.
Denumită vreme îndelungată, „Enciclopedia Dreptului” disciplină
ştiinţifică care-şi propunea să studieze şi cerceteze considerentele generale şi
fundamentale asupra dreptului, Teoria generală s-a desprins ca parte a ştiinţei
dreptului abia la începutul secolului XX.
În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în manieră
modernă, argumentele pentru o "Teorie generală a dreptului". Interesul său s-a
concentrat asupra surprinderii particularităţilor dreptului, analizei componentelor
acestuia şi constantelor comune tuturor ramurilor dreptului. Imaginea pe care o
obţine autorul asupra dreptului este rezultanta generalizării cunoştinţelor puse la
dispoziţie de disciplinele care studiază diferitele ramuri ale dreptului.
Trebuie menţionat şi faptul că la Facultatea de Drept din Bucureşti a luat
fiinţă în anul 1913 Catedra de Enciclopedia dreptului, iar din anul 1948 disciplina
"Teoria generală a dreptului" face parte din programa de învăţământ a tuturor
facultăţilor de drept din România.
Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului,
respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi
care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul
este gândit, instrumente constând în "norma juridică", "izvorul de drept", "raportul
juridic", "tehnica juridică".
Conceptele, categoriile şi legităţile create de Teoria generală a dreptului
sunt folosite de toate celelalte discipline, obiectul ei fiind ceea ce este comun în toate
ramurile dreptului.
Teoria generală a dreptului cuprinde acel set conceptual prin care ştiinţa
dreptului explică realitatea juridică, abordând problematica dreptului în ansamblu,
fără a se limita la investigarea unuia sau altuia dintre sectoarele domeniului juridic.
Teoria generală a dreptului pune în valoare elementele comune ale definirii dreptului,
fundamentul dreptului, punerea sa în aplicare, ea implică studiul marilor întrebări
despre drept, răspunsul la aceste întrebări reprezentând însuşi obiectul acesteia ,

26
adică explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune, întrunind ansamblul
cunoştinţelor care rezultă din abstractizarea întregului drept pozitiv.
Teoria generală a dreptului a fost caracterizată ca acea construcţie
intelectuală, metodică şi organizată, care are la bază observarea şi explicarea
diverselor sisteme juridice, ce înlesneşte analiza dreptului ca ansamblu de elemente
aflate în interacţiune. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă juridică, care
formulează şi defineşte categoriile fundamentale pentru toate ştiinţele juridice
particulare, enunţă şi analizează principiile generale ale sistemului dreptului, pe când
filosofia dreptului (aşa cum s-a numit la începuturi această disciplină) reprezintă o
concepţie globală asupra dreptului, dezvăluind raţiunea acestuia de a fi.
Fiind o ştiinţă generală despre drept, Teoria generală a dreptului este strâns
legată de ştiinţele juridice de ramură. Aceste ştiinţe oferă datele concrete necesare
pentru argumentarea tezelor generale cuprinse în sfera de analiză a Teoriei generale a
dreptului. La rândul ei, Teoria generală a dreptului defineşte în mod ştiinţific
categoriile şi instituţiile cu care operează, necesarmente, toate ştiinţele juridice de
ramură. Obiectul Teoriei generale a dreptului nu se confundă cu obiectul celorlalte
discipline juridice de ramură. Urmărind să dea o vedere de ansamblu asupra statului
şi dreptului, Teoria generală a dreptului stabileşte ceea ce leagă elementele parţiale
între ele, explicând componentele esenţiale ale relaţiunii juridice şi precizând, în felul
acesta, ce este fundamental pe planul dreptului şi care, drept urmare, se regăseşte în
toate ramurile ştiinţei juridice. Aceasta explică caracterul distinct al Teoriei generale
a dreptului în raporturile cu celelalte ştiinţe juridice.
Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata atât de cerinţe pur
teoretice, dar şi practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este o
disciplina de referinţă pentru ştiinţa dreptului. Scopul Teoriei este acela de a
îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea (deci si practica) dreptului.
Teoria generală a dreptului îşi justifică necesitatea prin obiectul ei şi
unghiul ei specific de analiză. Ea oferă a viziune globală asupra dreptului, de care nu
ne putem lipsi nici în studierea, nici în elaborarea şi nici în aplicarea dreptului.
Transpunerea în viaţă a dreptului implică recurgerea la conceptele, principiile şi
procedeele juridice generale.

27
 BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989.

Mazilu D-tru.: “Tratat de teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.
Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta,
Timişoara, 1997.
Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,
2000.
Villey M: „Philosophie du droit. Definitions et fin du droit”, Dalloz, Paris,
1975.
Voicu C.: ‚Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.

28
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
DREPTUL ÎN ORDINEA NORMATIVĂ SOCIALĂ

3.1 Ordinea socială şi ordinea de drept

Este indiscutabil că viaţa în Cetate nu este posibilă fără un sistem structurat

de norme sociale. După cum se cunoaşte, există o multitudine de norme care au:
determinări comune; scopuri comune; finalităţi comune.
Experienţa demonstrează că normele emise în societate sunt influenţate într-
un mod determinant de nevoile, de cerinţele pe care le impune viaţa în colectivitate,
relaţiile normale între oameni în cadrul societăţii.

 Ansamblul acestor norme, reguli, prescripţii şi îndatoriri formează ordinea

socială. Ordinea socială nu reprezintă însă numai aceste norme sociale şi supunerea
cetăţenilor acestor reguli, ci, mai ales, organizarea şi ordonarea relaţiilor sociale pe
ORDINEA
baza acestor norme.
SOCIALĂ
S-a spus, de aceea, că: „Ordinea socială este o conexiune strânsă de reguli
îndeplinite".
În măsura în care normele sociale sunt transpuse în practică şi se
îndeplinesc comandamentele acestor norme, se configurează şi ordinea socială. De
altfel, însuşi cuvântul normă, provenind din grecescul „nomos" semnifică ordinea.
Ordinea socială, care este condiţia asigurării drepturilor indivizilor, permite
integrarea acestora în societate şi orientează condiţiile umane. Într-o accepţiune
generală, ordinea socială este definită ca ansamblul instituţiilor şi al relaţiilor stabile
dintre acestea într-o societate dată. Ordinea implică stabilitatea şi echilibrul social.
Ordinea socială contribuie la stabilirea unei stări relative de echilibru şi
armonie, niciodată însă cu un caracter definitiv, deoarece în orice moment pot să
apară conflicte între valori, încălcări ale normelor sau momente de punere la îndoială
a legitimităţii acestora, care, în anumite condiţii, ameninţă însăşi ordinea socială
stabilită.
Comportamentul uman se poate caracteriza, în anumite situaţii, la unii
indivizi sau anumite grupuri sociale, prin lipsa de adeziune la normele şi valorile
grupului, chiar prin încălcarea normelor de comportament instituite. Acest fenomen,
opus conformităţii se numeşte nonconformitate, iar formele de comportament
caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru
statutul special se numeşte „devianţă". Un comportament deviant este deci un
comportament care încalcă normele sociale recunoscute şi contrazice aşteptările
grupului, intrând în conflict cu modelele de conduită acceptate social.

 Contrariul ordinii este dezordinea, care este lipsa de ordine, abaterile de la

regulă, confuzia şi tulburarea socială provocate de încălcarea normelor sociale.
Normele sociale reglementează varietatea relaţiilor sociale, economice,
NORMELE politice, morale şi asigură desfăşurarea activităţii în toate domeniile. Intre diversele
SOCIALE categorii de norme există o strânsă relaţie, diverse forme de colaborare determinate
de caracteristicile comune şi conexiunea lor.
 Ansamblul normelor sociale în unitatea şi diversitatea lor în societate, în
interacţiunea lor şi reglarea conduitei umane, sub influenţa dezvoltării societăţii
SISTEMUL umane, constituie sistemul normelor sociale. Prin acest sistem de norme sociale,
NORMELOR grupul social îşi exercită controlul asupra conduitei indivizilor, îi determină la o
SOCIALE anumită conformitate, le imprimă o anumită convergenţă, fapte deosebit de
importante pentru realizarea unităţii coeziunii grupului social.

29
 Condiţia de bază a afirmării şi menţinerii ordinii sociale, a stabilităţii şi

 funcţionării societăţii este ordinea de drept. Ordinea socială este dublată astfel, de
ordinea de drept, care se fundamentează şi funcţionează pe baza unui sistem
ierarhizat de norme, reguli şi prescripţii ce reglementează relaţiile indivizilor pe baze
ORDINEA DE
DREPT normative. Ordinea de drept nu poate exista deci, fără un sistem de norme juridice şi
relaţii sociale reglementate de aceste norme.
Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale implică o mare varietate
de norme.
In acest sens se disting următoarele categorii de norme:
a) după domeniul de activitate (corespunzătoare diverselor perimetre de
activitate):profesionale, tehnice, politice, economice, ştiinţifice etc;
b) după valorile încorporate: etice, juridice, estetice, politice, religioase
ş.a.;
c) în funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune membrilor
întregii societăţi) şi particulare (specifice unor grupuri sociale distincte);
d) în funcţie de conţinut: prescriptive (care indică ceea ce trebuie făcut) şi
proscriptive (care stipulează ceea ce nu trebuie făcut);
e) din punctul de vedere al valabilităţii şi funcţionalităţii: ideale (prescriu
conduite cu caracter excepţional, identificate ca cele mai de seamă valori şi idealuri
ale umanităţii) ; reale (funcţionând efectiv ca determinante ale comportamentului);
f) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), intime sau
colective, formale sau informale, legitime sau ilicite;
g) după sancţiunile cu care se asociază: sociale (în sens larg) sau juridice,
difuze sau globale, spontane sau organizate, represive obişnuit, în mod compatibil
cu codurile morale şi legale de conduita, cu criteriile de natură socială şi culturală
care definesc generalitatea şi dezirabilitatea conduitei.
h) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată subiectului
acţiunii: cu caracter conservator (tradiţional) sau liberal etc.
În doctrina juridică românească s-au reţinut ca semnificative pentru
sistemul normelor sociale următoarele categorii de norme: normele etice, normele
obişnuielnice, normele tehnice, normele religioase, normele juridice.

3.2 Principalele tipuri de norme sociale din perspectivă juridică

3.2.1 Normele obişnuielnice

Obiceiurile (moravuri, datini) sunt o categorie foarte vastă de reguli
sociale, care au apărut încă de la primele începuturi ale societăţii, când au dat un
 minimum de reglementări colectivităţilor umane. Obiceiul se formează şi apare în
mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta
OBICEIURILE devenind treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia unei colectivităţi, pe care oamenii
o respectă din obişnuinţă, ca o deprindere. Din această cauză obiceiul are, într-un
anumit sens, un caracter conservator.
Spre deosebire de obiceiuri, obişnuinţele sunt modalităţi de conduită
statornicită pentru situaţii determinate, care nu trezesc obiecţii şi nu întâlnesc reacţii
negative din partea mediului înconjurător. Individul îşi amenajează un set de
obişnuinţe: se scoală la o anumita oră, face gimnastică, citeşte presa, ascultă
informaţiile etc. Obişnuinţele apar astfel ca o deprindere individuală. Spre deosebire
de acestea, obiceiurile sunt modele de conduită, ele presupun o anumită constrângere
în recunoaşterea valorilor de grup şi în respectarea lor. Ele se concretizează în

30
 general în forme orale, iar autoritatea lor se bazează pe faptul că sunt rezultatul unei
practici vechi şi incontestabile.
Alături de obiceiuri există şi uzurile, care au un caracter convenţional - un
mod anumit în care părţile au înţeles să convină, aşa cum rezultă dintr-o practică
dovedită (spre exemplu, uzurile comerciale). In privinţa tratamentului lor juridic,
subliniem faptul că uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor (întrucât au caracter
convenţional), pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instanţă, ca un drept
pozitiv.
Obiceiul devine normă juridică - cutumă - în momentul în care este
recunoscut de puterea publică, de stat. În acel moment el devine, alături de celelalte
norme juridice, obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea sancţiunii
organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept.

3.2.2 Normele etice (morala)

Morala reprezintă un ansamblu de concepţii şi reguli cu privire la bine sau

 rău, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Normele de morală sunt creaţia
societăţii sau grupurilor sociale.
MORALA Normele de morală indică oamenilor conduita necesară şi arată consecinţele
nerespectării acestei conduite. În cazul încălcării acestor norme intervin sancţiuni
morale, care diferă, după cum sunt reacţia mediului social faţă de fapta imorală sau
sunt un reflex al consecinţei înţelegerii imoralităţii faptei chiar de subiectul faptei
imorale. Astfel, mediul social reacţionează la fapte imorale prin oprobiul public,
dispreţ etc, iar subiectul care a comis o faptă imorală, conştient de ea, poate avea
mustrări de cuget, de conştiinţă, păreri de rău. De asemenea, este posibilă şi o altă
reacţiune a mediului social la faptele imorale. inclusiv aplicarea unor sancţiuni de
constrângere fizică. Cu excepţia societăţii primitive şi a altor comunităţi umane
nedezvoltate, de regulă constrângerea fizică împotriva unor fapte imorale survine
atunci când aceste fapte sunt interzise şi de normele de drept.
Problema raportului dintre morală şi drept a preocupat gândirea juridică
încă din antichitate. Dacă în Grecia antică încă nu se făcea o demarcaţie categorică
între cele două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană, preocupată de
perfecţionarea sistemului juridic, a făcut paşi importanţi în direcţia conceperii
dreptului independent de morală. Între perceptele dreptului nu se mai menţionează
doar tradiţionalul suum cuique tribuere (a da fiecăruia ceea ce este al său), ci şi
neminem laedere (a nu cauza nimănui vreun rău).
Doctrina juridică a întâmpinat mari dificultăţi în delimitarea sferei dreptului
de sfera eticii.
Încercând să stabilim principala deosebire dintre etic şi juridic, observăm că
sfera moralei este mai vastă decât cea a dreptului, ea reglementând comportarea în
cele mai diferite relaţii sociale. Dar acest lucru nu înseamnă că dreptul este un minim
de morală, că toate normele de drept ar fi incluse în sfera moralei. Şi aceasta, pentru
că normele procesuale civile şi penale şi multe alte norme juridice cu caracter tehnic
— organizatoric — nu cuprind în sine şi o apreciere de ordin moral.
Normele de morală nu sunt, de regulă, norme scrise, ele nu sunt în mod
obligatoriu cuprinse în anumite acte oficiale, fiind produsul colectivităţii sociale
neorganizate. Normele de drept, în schimb, îmbracă o formă oficială şi sunt rezultatul
activităţii oficiale a organelor de stat.

31
 Respectarea normelor de morală nu este garantată, de regulă, de forţa
coercitivă a statului, ci de acţiunea unor factori sociali, a opiniei publice, a educaţiei
etc.


Normele de drept fac referire uneori la bunele moravuri (art. 5 Cod civil).
Moravurile reprezintă un concept cu o sferă mai generală, ele referindu-se
la morală, ca la un ansamblu de norme şi valori recunoscute şi impuse de către
MORAVURILE societate, la moralitate, ca măsură de respectare a acestor norme în cadrul unei
colectivităţi, cât şi la o serie de practici, moduri de comportare specifice respectivei
comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin formulate explicit ca norme morale;
adesea moravurile sunt chiar opuse normelor şi valorilor formal şi general acceptate,
dar sunt larg practicate.
Moravurile sunt norme sociale emise anonim, răspândite prin simplă
„contagiune" socială, supuse variaţiilor uzului, comportând sancţiuni difuze.
Aplicarea lor nu este mărginită la interesul unui grup social precis, ci trece adesea
peste limitele grupului. Ele au ca efecte uniformizarea şi relativa solidarizare a
indivizilor. Moravurile nu garantează viaţa socială, dar conturează o fizionomie de
grup, nu urmăresc un scop anume, dar satisfac unele nevoi psihologice ale grupului.
Deosebirea dintre moravuri şi morală este mai mult de ordin formal. Moravurile sunt
practici care trebuie să fie respectate pentru satisfacerea opiniei colective, pe când
normele morale se impun ca imperative ale conştiinţei personale, indiferent de
aprecierile persoanelor din grupul social.

3.2.3 Normele de convieţuire socială

 Normele de convieţuire socială sunt o categorie de norme apropiate, într-

un fel de obiceiuri, dar şi de normele morale. În această categorie se includ: regulile
de bună cuviinţă, normele de politeţe, normele protocolare, foarte numeroase de zi cu
NORMELE DE
zi. Calitatea de trăsătură esenţială a acestor norme, dă o anumită apreciere sau
CONVIEŢUIRE
preţuire reciprocă a persoanelor, exprimată prin stima, consideraţia sau respectul ce
SOCIALĂ
şi le datorează unul altuia. Aceste norme pot contribui la cultivarea raporturilor
interumane, a convieţuirii sociale, însă aportul lor este redus sau chiar formal, dacă
nu sunt dublate de motivaţii morale puternice. Numai „politeţea" nu asigură
convieţuirea în societate, dar convieţuirea socială, odată asigurată, se poate cizela
prin politeţe. In categoria normelor de convieţuire se includ şi unele reguli de cultură,
igienă, de bună-voinţă şi comportamentul civilizat, formate sub presiunea grupului.
Importanţa normelor de convieţuire socială rezultă şi din împrejurarea că în anumite
condiţii, pentru respectarea lor poate să intervină un act normativ, în care situaţie,
norma de convieţuire socială devine şi o normă juridică.

3.2.4 Normele religioase

Religia este un fenomen social de manifestare a convieţuirii umane, o

 formă de coeziune socială. Religia ca atare, nu este un sistem normativ, dar are o
strânsă legătură cu elaborarea normelor juridice.
Deşi nu există faptă umană nereglementată religios, se poate observa că
RELIGIA
dreptul nu acoperă toate conduitele umane, iar aserţiunea că religia conţine norme
juridice şi precepte religioase trebuie tratată cu atenţie.
În fazele iniţiale ale societăţii omeneşti, ponderea practicilor religioase era
dominantă. Oamenii îşi organizau viaţa şi relaţiile dintre ei, preponderent, în baza
concepţiilor religioase.

32
 Cea mai veche doctrină religioasă este ANIMISMUL care înseamnă
credinţa în spirite şi în suflete (animus = suflet), principalele forme de manifestare
fiind cultul morţilor şi cel al fenomenelor naturale.
La începuturile societăţii omeneşti, conducătorii formaţiunilor sociale erau
şi conducătorii religioşi, consideraţi descendenţi ai zeilor, iar regulile după care se
conduceau erau privite ca având origine divină.
La romani, identificarea dreptului cu religia s-a manifestat vreme
îndelungată.
Cu timpul, înmulţirea populaţiei, formarea unor clase sociale care nu
participă la religia romană, exclusiv rezervată cetăţenilor, imigraţia din ce în ce mai
abundentă, dau naştere necesităţii unor acte şi proceduri de care să se poată servi
necetăţenii, în privinţa căsătoriei, a adopţiei, a testamentului, instituţii care, în mod
fatal, îşi pierd caracterul religios.
Creştinismul a constituit prima religie care se dezinteresează de drept. Dând
Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, religia
creştină nu se amestecă în afacerile lumeşti. Dar când biserica creştină s-a consolidat,
din nou religia tinde a se confunda cu dreptul, monarhii justificându-şi autoritatea
prin voinţa lui Dumnezeu.
Odată cu revoluţia franceză intrăm în faza laicizării dreptului public,
suveranitatea nu mai este de origine divină, ci populară. In formă, religia se desparte
de drept, dar în fond, realizarea dreptului, în cazul multor instituţii juridice se baza pe
o credinţă religioasă.

 Din acest punct de vedere putem vorbi de vechiul drept canonic, care nu
se limita la ordinea din interiorul bisericii, ci îngloba şi materii care sunt astăzi de
domeniul dreptului civil: căsătoria, succesiunile, aspecte ale dreptului contractelor,
DREPTUL
CANONIC materii care au trecut în dreptul laic sub forma în care se aflau în dreptul canonic.
În ce priveşte dreptul canonic, în cadrul acestuia, pot fi distinse două
categorii de norme:
- unele emise de autoritatea bisericească privind regulile de cult şi
organizarea acestuia;
- altele, emise de autorităţile statului, care privesc organizarea bisericii,
vieţii de cult, pregătirea personalului de cult, salarizarea, producerea obiectelor de
cult ş.a.m.d. Acestea sunt norme juridice. Şi cele emise de autorităţile bisericeşti
întrunesc toate elementele pentru a fi catalogate norme juridice "fiind emise în baza
unor abilitări provenind tot de la autorităţile legale ale statului". "Codex juris
canonici" din 1918, care cuprinde regulile fundamentale ale bisericii privind

 personalul de cult, bunurile bisericii şi" chiar reguli de drept penal eclesiastic,
reprezintă principalul izvor de drept canonic.
Este necesar să se facă deosebirea între dreptul eclesiastic care
DREPTUL
desemnează ordinea juridică interioară a comunităţilor religioase şi drepturile
ECLESIASTIC
religioase care desemnează acele sisteme juridice în cadrul cărora ansamblul vieţii
DREPTUL
juridice şi, în special, domeniul dreptului civil au o fundamentare religioasă. Un
RELIGIOS astfel de drept este, de pildă dreptul hindus.
Trebuie făcută, de asemenea, deosebirea între dreptul public eclesiastic, ca

 ansamblu de norme edictate de stat - care reglementează probleme relative la culte,

ca parte a dreptului public şi dreptul eclesiastic care reglementează, în mod exclusiv,
ordinea din interiorul comunităţilor religioase. Dreptul canonic reprezintă modelul
DREPTUL
PUBLIC tipic al dreptului eclesiastic.
ECLESIASTIC Dreptul canonic este intim legat de teologie şi morală şi este mai flexibil
decât dreptul laic.

33
 Revenind la separarea dreptului de religie, trebuie însă arătat că în prezent
sunt state, cum sunt, de pildă, statele musulmane, în care dreptul şi religia sunt
aproape inseparabile. Religia Islamului, arată Victor Dan Zlătescu, comportă două
faţete diferite. Prima dintre ele este o teologie care fixează dogmele, precizând ceea
ce trebuie să creadă fiecare musulman. Cea de-a doua este şariatul - care în
româneşte s-ar traduce prin „calea de urmat", cuprinzând regulile de care fiecare
credincios trebuie să ţină seama. Aceste reguli privesc organizarea statului, drepturile
şi obligaţiile supuşilor sau normele penale. Dreptul musulman este considerat de
musulmani a fi de origine divină, fiind relevat de Dumnezeu profetului Mohamed
prin intermediul arhanghelului Gabriel. Coranul este însă un instrument legislativ
incomplet. Din cele peste 62000 de versete, împărţite în 114 capitole, un număr de
cinci până la şase sute pot servi ca un material din care se pot extrage reguli de
comportare.

3.2.5 Normele tehnice

 Normele tehnice sunt reguli de urmat în activitatea umană în vederea

atingerii unui anumit obiectiv, ajungerii la un anume rezultat. Sunt astfel de norme
tehnice, regulile după care se realizează anumite activităţi în procesul de producţie, în
NORMELE
TEHNICE domeniul protecţiei muncii, în medicină, în ştiinţele exacte, în comerţ, în servicii,
administraţie. Normele tehnice din construcţii, spre exemplu, stabilesc regulile de
urmat pentru proiectarea şi realizarea clădirilor. Normele de protecţia muncii sunt
reguli de urmat pentru a nu pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală
a celui ce lucrează sau a celor din jur.
Normele tehnice nu sunt expresia unei voinţe. Chiar dacă sunt formulate de
oameni şi pentru oameni, pe baza experienţei lor practice, ele nu pot fi schimbate
prin simpla lor voinţă.
Dată fiind importanţa normelor tehnice pentru societate, o bună parte a
acestora a fost consacrată legislativ, dobândind un caracter juridic. A fost necesar
acest lucru pentru că unele norme tehnice nu arată numai cum să obţii un anume
rezultat, ci sunt reguli care protejează unele din cele mai de seamă valori sociale:
viaţa, sănătatea, proprietatea. Normele ce alcătuiesc dreptul mediului ocrotesc viaţa
pe planetă şi menţinerea unui cadru sănătos. Regulile tehnice în materie comercială
asigură baza desfăşurării activităţii economice.
În anumite lucrări, normele procedurale sunt enumerate ca norme tehnice.
Încadrarea este discutabilă, regulile procedurale nefiind expresia unor legităţi
obiective.
Se poate susţine că o parte a normelor tehnice au căpătat caracter juridic sau
că o parte a normelor juridice au un caracter tehnic fără a fi de inspiraţie morală; şi
unele şi celelalte trebuie să fie respectate în activitatea umană, doar că
nerespectarea normelor tehnice conduce la imposibilitatea obţinerii rezultatului
propus, pe când nerespectarea normelor juridice atrage consecinţe juridice din
cele mai variate: nulitatea actului, răspunderea juridică, repunerea în situaţia
anterioară; normele tehnice au un caracter obiectiv, pe când cele juridice au un
caracter subiectiv.

34
 BIBLIOGRAFIE

Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti,

1997.
Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.
Mazilu D-tru: „Teoria generală a dreptului”, Editura All Beck, Bucureşti,
1999.
Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
Rigaux Fr. : „Introduction a la science du droit”, Edition Vie Ouvriere,
Bruxelles, 1974.
Stancu R.: „Norma juridică”, Editura Tempus, Bucureşti, 2002.
Terre Fr.: „Introduction generale au droit”, Dalloz, ed. II, Paris, 1994.
Ţop D.: „Dimensiunea istorica a dreptului”, Editura Refacos, Târgovişte,
2002.
Voicu C.: ‚Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.

35
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
SISTEMUL DREPTULUI

4.1 Dreptul ca sistem

 Ordinea juridică tinde spre o coordonare a nenumăratelor reguli juridice

într-un sistem armonios şi organizat, potrivit unor criterii determinate de unele
cerinţe principale. Ideea de sistem era cunoscută de grecii antici, dar semnificaţia
SISTEM
acestui termen se manifestă mai ales în epoca modernă, fiind vizate prin acest
concept: un ansamblu de procedee, metodic ordonate, un ansamblu de idei organizat,
o unitate a conceptelor sau un ansamblu de obiecte legate prin raporturi stabile, în
care sens, se vorbeşte de: sistem solar, sistem biologic, sistem social, sistem
economic, sistem politic, sistem juridic.
Prin natura sa, viaţa socială prezintă caracteristica de sistem la toate
nivelele sale de organizare şi, evident, şi în domeniul dreptului. Sistemul reprezintă o
categorie de bază a existenţei şi realităţi sociale. Sistemul nu este un conglomerat cu
părţi componente, ci, potrivit Teoriei generale a sistemelor se constituie ca un
„ansamblu de elemente aflate în interacţiune", care se află în relaţii logic determinate,
unele faţă de altele, ce depind reciproc unele de altele, cu proprietăţi specifice şi ca o
formaţiune distinctă, relativ autonomă. În această viziune, sistemele se găsesc
oriunde, orice disciplină, orice tehnică fiind confruntată cu sistemul.
Dreptul ca "sistem" nu este şi nu poate fi conceput ca o simplă transpunere
mecanică a proprietăţilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului.
Abordarea sistemică a dreptului este pe deplin posibilă, justificată şi
benefică pentru procesul de cunoaştere şi definire a dreptului. Aceasta deoarece
dreptul, ca ansamblu al normelor juridice nu constituie o simplă acumulare a unui
material normativ, o sumă de norme juridice existente la un moment dat ci, apare şi
există ca un sistem de reglementări juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate.
Caracterul sistemic al dreptului rezultă, în primul rând, din faptul că
normele juridice reglementează raporturi sociale, care ele însele au un caracter
sistemic, ştiut fiind că societatea însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi, ci un
sistem de asemenea relaţii. În al doilea rând, acest caracter sistemic al dreptului mai
rezultă şi din conţinutul şi caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării
reglementărilor juridice, ştiut fiind că în acest proces ştiinţa şi practica juridică şi
politică realizează nu doar o sumă sau cantitate de material normativ, ci un ansamblu
de norme coerente corelative, interdependente, deci, un sistem normativ.
Înţelegerea dreptului ca sistem nu trebuie să conducă la confundarea
acestuia cu "sistematizarea" dreptului prin care se înţelege operaţiunea
metodologică şi de "tehnică juridică", de ordonare, grupare, clasificare, inventariere
etc. a normelor juridice după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a
acestora.

 Trebuie făcută şi distincţia între sistemul dreptului, care desemnează

organizarea dreptului, ca fenomen normativ, pe ramuri şi pe instituţii şi sistemul
legislaţiei , acesta din urmă fiind ansamblul tuturor actelor normative structurate (în
SISTEMUL sistem) după diferite criterii, pe verticală, de la Constituţie la dispoziţiile primarilor,
DREPTULUI ŞI iar pe orizontală, în funcţie de autoritatea care le emite.
SISTEMULUI Sistemul legislaţiei este o organizare a legislaţiei unui stat, a ansamblului de
LEGISLAŢIEI acte normative: legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor,
hotărâri ale altor organe ale administraţiei publice, pe baza unor criterii alese de
legiuitor. Comparând sistemul dreptului cu sistemul legislativ se constată că nu există

36
o suprapunere, dar există asemănări şi conexiuni. Astfel, Codul civil reglementează
instituţiile juridice ce fac obiectul dreptului civil, dar nu se poate concepe o egalitate
mecanică a Codului civil cu dreptul civil.
Sistemul legislativ ca totalitate a actelor normative poate să fie şi el
structurat pe ramuri, corespunzător relaţiilor sociale, pe care le reglementează
normele juridice constituite în instituţii juridice şi ramuri ale dreptului.
Studierea sistemului de drept are o mare importanţă teoretică şi practică.
Cunoaşterea sistemului de drept ajută organele de stat în procesul de elaborare şi
perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului
pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea armoniei şi
concordanţei între normele, instituţiile şi ramurile de drept.
Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme:
încorporarea şi codificarea. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie, totodată, la
perfecţionarea aplicării şi intrepretării dreptului, atrăgând atenţia asupra legăturilor şi
interdependenţei dintre diferitele norme şi instituţii juridice. Sistemul dreptului are o
importanţă de seamă şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice, stând la baza clasificării
ştiinţelor juridice (ştiinţe de ramură), pentru buna organizare a predării dreptului, ca
şi a muncii de cercetare juridică.

4.2 Componentele sistemului dreptului

Particularităţile sistemului de drept sunt cel mai frecvent abordate din

perspectiva componentelor structurale, a conexiunii sistemice a acestor elemente.
Criteriile principale de delimitare a acestor componente sunt: obiectul de
reglementare şi metoda de reglementare, componentele structurale ale sistemului de
drept fiind delimitate şi din perspectiva altor criterii, precum: categoriile juridice,
instituţiile juridice, ordinile juridice.
Majoritatea autorilor sunt de acord că la baza împărţirii sistemului de drept
în ramuri trebuie să stea caracterul relaţiilor sociale, reglementate de o grupă de
norme de drept. Cu alte cuvinte, împărţirea pe ramuri trebuie să pornească de la
obiectul reglementării juridice ca un criteriu principal, fundamental. Caracterul
distinct şi unitar, trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu
sau sector de activitate fac necesar şi posibil ca ele să fie reglementate de o categorie
aparte de norme.
Alături de criteriul obiectului, nu ne putem lipsi însă de metoda pe care
statul o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care fac ca
anumite norme, deşi cu un obiect comun să se separe într-o ramură aparte. Prin
metodă se are în vedere modul în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale.
Aceeaşi metodă poate fi folosita de mai multe ramuri, sau aceeaşi ramură
poate folosi mai multe metode.
Obiectul reglementării (specificul relaţiilor sociale) reprezintă criteriul
obiectiv de formare a ramurii de drept, iar metoda, criteriul subiectiv determinat de
voinţa legiuitorului. De aici desprindem concluzia că formarea sistemului de drept nu
este un fapt exclusiv obiectiv, cu totul independent de voinţa statului. Nu se poate
susţine însă nici că formarea sistemului de drept şi a diferitelor ramuri de drept
depinde exclusiv de voinţa legiuitorului. Prin îmbinarea acestor două criterii se poate
explica de ce în unele cazuri relaţiile sociale de acelaşi tip sunt reglementate de
ramuri distincte sau de ce aceeaşi metodă de reglementare se foloseşte de către mai
multe ramuri, ori de ce în cadrul aceleiaşi ramuri se folosesc mai multe metode.

37
 În cadrul viziunii tradiţionale, elementele sau componentele sistemului de
drept sunt: norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept, la care se adaugă
concepte doctrinale, cum sunt categoria juridică şi ordinea de drept.


I. Norma juridică este elementul sau structura fundamentală a oricărui
sistem de drept. Poate fi definită ca regula de conduită generală, obligatorie şi
impersonală, instituită sau recunoscută de stat, respectarea ei fiind asigurată prin
NORMA forţa coercitivă a statului.
JURIDICĂ Sub aspectul tehnicii de elaborare şi redactare, norma juridică apare ca un
text concis, formulat fie sub forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin care
se reglementează anumite raporturi sociale sau conduite umane. Cum însă raporturile
sociale sau conduitele umane pe care le reglementează nu sunt şi nu pot fi concepute
ca fiind izolate, decupate din mediul relaţional sistemic al existenţei sociale, nici
normele juridice nu au şi nu pot avea o existenţă în sine, decupate, izolate, rupte
unele de altele.
Între norma juridică (în înţelesul ei restrâns de "text-articol" singular) şi
raportul social sau conduita reglementată printr-o asemenea normă nu este
întotdeauna un corespondent direct, în sensul că nu întotdeauna o asemenea normă
singulară poate rezolva reglementarea integrală a unui raport social complex. De
regulă, pentru conduite sau raporturi sociale mai complexe, mai bogate în conţinut şi
implicaţii sunt necesare mai multe texte-articol, adică un grupaj conex şi unitar de
texte normative relativ distincte prin înseşi obiectul relativ distinct pe care îl
reglementează. Un asemenea grupaj relativ distinct de norme a primit, din optică
sistemică, denumirea de "instituţie juridică", fiind concepută şi considerată ca o
 componentă structurală distinctă a sistemului "drept", ca un subsistem ai acestuia.
II. Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o
INSTITUŢIA anumită grupă unitară de relaţii sociale, organizate în jurul unei idei centrale, ca un
JURIDICĂ întreg sistematic şi permanent, generând astfel o categorie aparte de raporturi
juridice. Ceea ce distinge instituţia juridică de norma de drept este nota sistematică,
de ordin logic şi organic, ce grupează un ansamblu de reguli juridice relative la un
raport juridic fundamental. De exemplu, normele juridice care reglementează
proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate; normele juridice care
reglementează căsătoria formează instituţia juridică a căsătoriei. De asemenea,
instituţiile contractului, succesiunilor, testamentului sunt totalitatea coordonată şi
ierarhizată a regulilor relative la aceste materii. Noţiunea de instituţie juridică apare
sinonimă cu cea de statut, de regim, reglementând, din punct de vedere juridic, o
anumită parte a vieţii sociale, un raport fundamental, fără a excepta drepturile
subiective private sau publice care au şi ele, cota lor instituţională.
Instituţiile juridice grupează norme corespunzând profilului unei singure
ramuri de drept. Alte instituţii mai complexe pot să grupeze norme din mai multe
ramuri de drept. Instituţia contenciosului administrativ grupează norme din domeniul
dreptului administrativ, procesual, civil, organizării judecătoreşti. În sfârşit, trebuie
observat că nu toate instituţiile au caracter juridic. Sunt instituţii juridice numai acele
structuri a căror activitate are destinaţia de a garanta, de a asigura, de a înlesni sau
intensifica aplicarea unui grup de norme juridice relative la un raport social
fundamental.
III. Ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de norme
 juridice şi instituţii juridice legate organic între ele, prin obiectul lor comun, prin
principiile care stau la baza lor şi prin unitatea de metodă sau acelaşi complex de
RAMURA metode folosite în reglementarea relaţiilor sociale, cu acelaşi specific. Ramurile de
DE DREPT

38
drept nu sunt izolate unele de altele, ele se găsesc într-o strânsă interacţiune. În
general, ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice legate
strâns între ele, prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode comune.
Ramurile de drept desemnează în acelaşi timp, subdiviziuni interioare ale unui
sistem naţional de drept dat.
Complexitatea dreptului, abordarea sa sistemică au condus şi la alte
distincţii care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului,
interdependenţele sale de sistem, relaţiile de interferenţă, cât şi variatele configuraţii
ale ansamblului de norme juridice. Astfel, de exemplu, în acest sens se disting în
mod succesiv: categorii juridice, instituţii juridice şi ordini juridice.
- Categoriile juridice exprimă ansambluri de drepturi, lucruri, persoane,
fapte. Ele formează materia elementară a dreptului.
- Cu ajutorul categoriilor juridice se evită de către jurist un salt în
necunoscut, precizia condiţiilor conferind fiecărei categorii conferă o platformă
solidă recunoscută de toţi. Categoriile juridice trebuie să fie net distincte de
instituţiile juridice. Toate instituţiile juridice pot fi considerate ca formând tot atâtea
categorii juridice, dar reciproca nu este valabilă, nu orice categorie juridică
constituind o instituţie juridică. În contextul analizei complexităţii dreptului,
instituţiile juridice vizează un complex organic care corespunde unui fascicul de
reguli de drept.
- Ordinea juridică reprezintă un nou complex în cadrul normativităţii
juridice, format dintr-un ansamblu de instituţii juridice.

4.3 Diviziunile generale ale dreptului

În istoria dreptului totalitatea normelor juridice care constituie în esenţă

dreptul, structurate logic în instituţii şi ramuri de drept au fost privite când în mod
unitar, când în mod divizat.
Conceput unitar, dreptul este înţeles ca un sistem ce cuprinde totalitatea
normelor juridice sistematizate în instituţii şi ramuri. Ca drept obiectiv, privit divizat
dreptul se împarte în părţi numite diviziuni ale dreptului, corespunzătoare ramurilor
de drept. Cei care au acordat o mare importanţă diviziunii dreptului au fost romanii
care au împărţit dreptul după diferite criterii, cum ar fi criteriul interesului ocrotit,
criteriu care dăinuie şi astăzi, în "jus publicum", care potrivit lui Ulpian, se referea la
organizarea statului şi "jus privatum", ce se referea la interesul fiecăruia. Un alt
criteriu era acela al drepurilor subiective, "jus civile", desemna dreptul propriu al
cetăţeanului, "jus gentium", desemna dreptul comun tuturor popoarelor şi "jus
naturale", drept care guverna toate fiinţele umane.
În Evul Mediu la mai toate popoarele ce au receptat influenţa roamnă se
.aplica dreptul roman ce rezulta din "Corpus iuris civilae", denumirea generică fiind
drept civil, în opoziţie cu dreptul canonic. Cu timpul dreptul civil devine drept privat,
iar dreptul public roman este înlocuit cu dreptul organizării statale. În epoca
modernă, dreptul s-a împărţit după alte criterii, cum ar fi: originea şi sancţiunea, dis-
tingând între dreptul natural şi dreptul pozitiv, acesta din urmă fiind nu produsul
raţiunii omeneşti, ci produsul puterii politice care atrăgea şi sancţiuni; drept divin şi
drept omenesc; drept determinator care recomandă observarea normelor şi drept
sancţionator, care prevede sancţiuni în cazul nerespectării normelor juridice; drept
intern ce se aplică numai pe teritoriul unui stat, şi drept extern ce se aplică raportu-
rilor dintre state sau dintre cetăţenii diferitelor state, etc.

39
 Mircea Djuvara considera că cea mai importantă împărţire a dreptului este
aceea în drept public şi drept privat. Acest criteriu are la bază natura raporturilor
juridice reglementate, şi îşi are originea în dreptul roman.
A socoti însă că ne aflăm în faţa unei norme de drept public când ea
satisface un interes al statului, nu este pe deplin exact, căci unui particular nu-i pot fi
indiferente normele de drept public, tot astfel precum dispoziţiile de drept privat
interesează statul. Respectarea dreptului interesează întreaga societate, căci aceasta
nu ar putea exista dacă respectul dreptului nu ar exista.
Deosebirea dintre dreptul public şi privat trebuie să aibă la bază criteriul
naturii raporturilor juridice reglementate. Atunci când aceste raporturi se stabilesc

 între particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii, suntem în prezenţa unui raport de

drept privat, iar atunci când una din părţi este statul, ne aflăm în prezenţa unui raport
de drept public.
DREPT Dreptul public a fost caracterizat ca acea diviziune a dreptului care are ca
PUBLIC obiect organizarea statului şi a persoanelor juridice care depind de el, ca şi raporturile
lor cu particularii, iar dreptul privat având ca obiect de reglementare raporturile


dintre persoanele particulare, care nu privesc nici exercitarea puterii şi nici activitatea
agenţilor puterii, actele particulare cărora puterea le-a acordat autonomie .
Din combinarea acestor criterii de clasificare şi din utilizarea cărora rezultă
DREPT diviziunea dreptului în drept intern şi drept extern sau internaţional şi în drept public
PRIVAT şi privat a rezultat împărţirea dreptului în drept public internaţional şi drept public
intern, dreptul privat intern şi dreptul internaţional privat. S-a stabilit astfel o anumită
ierarhie a ramurilor de drept, înainte de toate stând dreptul internaţional, apoi dreptul
public intern şi, în sfârşit, dreptul privat .
Delimitarea dintre dreptul public şi dreptul privat nu este fixă, modificarea
atitudinii puterii politice faţă de anumite relaţii sociale (de exemplu naţionalizarea
anumitor sectoare ale economiei naţionale) având ca efect deplasarea graniţelor
acestei delimitări.
Zdruncinarea împărţirii dreptului în public şi privat, este subliniată şi de
apariţia unor ramuri mixte, complexe de drept, a unui drept mixt concret, din care
face parte dreptul comercial, dreptul muncii, legile rutiere şi un drept mixt abstract
din care face parte dreptul penal şi dreptul procedural.
Această divizare tradiţională în drept public şi privat nu este recunoscută de
şcoala normativistă a dreptului, care abandonează categoriile de drept public şi
privat, înlocuindu-le cu ierarhia normelor. De asemenea, Leon Duguit neagă
distincţia între drept public şi privat, subliniind creşterea aspectului public al
dreptului, considerându-se că toate legile interesează societatea mai mult decât
persoana luată individual, că totul este de domeniul dreptului public .
Cu tot caracterul dinamic al sistemului dreptului, cu profundele mutaţii
economice, sociale, culturale, care produc şi un fenomen de primenire a conţinutului
şi formei dreptului, se observă totuşi tendinţa de a menţine gruparea ramurilor
dreptului în drept public şi drept privat.
Se constată apariţia unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor de
dezvoltare a societăţii contemporane, cum ar fi dreptul ecologic (dreptul mediului),
dreptul afacerilor, dreptul cosmosului.
Dreptul public este constituit din mai multe ramuri care se diferenţiază una
faţă de cealaltă, prin obiectul reglementat. Aceste ramuri sunt: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal şi
procesual civil, dreptul internaţional public.

40
 Dreptul privat, ca diviziune a dreptului, cuprinde următoarele ramuri:
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii.
La această diviziune se poate adăuga ca ramură şi dreptul internaţional
privat, care are ca obiect raporturile de drept civil, în sens larg, care cuprind un
element de extraneitate.

BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989

Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti,
1997.
Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.
Mihai Gh. C., Motica R.: „Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia
dreptului”, Editura All, Bucureşti, 1997.
Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
Rigaux Fr. : „Introduction a la science du droit”, Edition Vie Ouvriere,
Bruxelles, 1974.
Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta,
Timişoara, 1997.
Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,
2000.
Văllimărescu Al.: „Tratat de enciclopedia dreptului”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.

41
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

7.1 Consideraţii generale cu privire izvoarele dreptului

 În limbajul juridic termenul sau expresia de "izvor de drept" are un înţeles

oarecum diferit de cel pe care îl exprimă sensul etimologic al termenului de "izvor".
Observăm deci, că şi în acest caz terminologia juridică nu coincide întru-totul cu
IZVOR DE
DREPT sensul etimologic al termenului. Etimologic, termenul de "izvor" sau "izvoare", în
asociere cu termenul drept sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea
de factori care determină originea şi existenţa dreptului, ideea de condiţii şi factori
din care decurge dreptul. Pentru a delimita acest înţeles de inspiraţie etimologică de
înţelesul termenului în limbaj juridic, în teoria dreptului se face distincţie între
expresiile : "izvoare materiale", "sociale" sau 'izvoare reale" şi expresia "izvoare
 formale" ale dreptului.
Prin "izvoare materiale" ("sociale" sau "reale") se exprimă un conţinut
IZVOARE mai apropiat celui etimologic, în care sunt cuprinşi, în mod generic, ansamblul
MATERIALE factorilor şi condiţiilor de configurare, de determinare a dreptului: social-politici,
istorici, economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile
interumane etc. În acest înţeles generic, izvorul material al dreptului — în sens larg
— îl constituie însăşi existenţa social-istorică.
În limbaj juridic şi într-o formulare mai directă, prin izvoare materiale se
înţeleg faptele omeneşti (acţiuni, inacţiuni, evenimente) de care norma de drept leagă
naşterea, modificarea şi stingerea unui raport juridic. Cu alte cuvinte, în acest înţeles,
nu orice fapt uman constituie prin el însuşi un izvor material (social sau real) al
dreptului, ci numai acele fapte care sunt cuprinse sau supuse unei reglementări a unei
norme juridice.
În majoritatea sistemelor juridice contemporane — cu anumite diferenţieri
în denumiri şi în ierarhia forţei lor juridice — principalele izvoare ale dreptului
îmbracă forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor,
dispoziţiilor etc.
Noţiunea de "izvor de drept formal" este proprie limbajului juridic şi
 exprimă un alt conţinut. Astfel, prin izvor formal al dreptului (sau, exprimat mai
direct — "izvor de drept") se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică
IZVOARE elaborată de un anumit factor competent al puterii, respectiv, forma în care este
FORMALE exprimată norma juridică respectivă, ştiut fiind că în elaborarea lor normele juridice
nu apar ca acte normative sub o singură formă (uniforme) ci sub forme diferite
(poliforme sau multiforme), acestea fiind în funcţie de mai mulţi factori, ca de
exemplu: organul de stat care o emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl
reglementează, ierarhia foiţei juridice a actului normativ respectiv, procedura sau
tehnica legislativă prin care este elaborată etc.
Izvoarele formale ale dreptului se diferenţiază în funcţie de caracterul sursei
normative, după natura şi eficacitatea lor, în izvoare principale, directe sau propriu-
zise şi izvoare subsidiare sau indirecte.
Izvoarele principale care sunt: actul normativ (legea) şi cutuma, reprezintă
forme de exprimare nemijlocită (imediată), independente şi principale.
Izvoarele subsidiare sau indirecte ori mediate, ca de exemplu, practica
judiciară sau normele elaborate de organizaţii nestatale sunt cele care trebuie să fie

42
 „validate" de lege pentru a deveni izvoare de drept. Ele sunt considerate, adesea, ca
fiind mijloace de interpretare a dreptului şi servesc ca un îndreptar pentru judecător şi
legiuitor. Ele sunt izvoare ale dreptului numai când legea o spune în mod expres.
Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere a
dreptului în: izvoare scrise, legea şi izvoare nescrise, cutuma, principiile generale
de drept.
Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale.
De exemplu, legea şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale, spre deosebire
de cutumă şi doctrină care sunt considerate izvoare neoficiale.
Se mai vorbeşte de izvoare documentare, prin care se desemnează
publicaţiile oficiale care conţin textul autentic al actelor legislative. Izvorul
documentar oficial ar fi Monitorul Oficial al României.

7.2 Categoriile izvoarelor formale ale dreptului intern

In mod tradiţional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şi

anume:; 1) cutuma; 2) legea; 3) jurisprudenţa şi 4) doctrina. Dar, atunci când sunt
examinate izvoarele formale ale dreptului intern, trebuie avute în vedere şi 5) ceea ce
este denumit "drept autonom" şi "actele norme"(contractul normativ), precum şi 6)
principiile generale ale dreptului.

7.2.1 Obiceiul juridic (cutuma)

Este cel mai vechi izvor de drept. Încă de la apariţia sa, obiceiul juridic
urmărea apărarea valorilor comunităţii. Ginta, fratria, tribul îşi organizau şi
desfăşurau viaţa şi munca în comun, pe baza obiceiului, care conturase norme de
conduită socotite utile şi necesare de către membrii acestor comunităţi pentru ca ei să
poată convieţui.

 Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul
pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea unei
practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo),
OBICEIUL
JURIDIC în credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis). Autoritatea
cutumei îşi află temei într-o „practică imemorială considerată ca lege din strămoşi" .
Astfel, condiţia cutumei este o constatare de fapt, inveterata consuetudo, care dă
conştiinţa ce este drept şi necesar, opinio necessitatis .
Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior
în mod repetat, a căror valoare trebuie să se recunoască juridic „întocmai cum se
recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru". În fiecare din aceste
cazuri este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun, constatându-se că
unele se repetă. Pe această cale, se desprinde ce este comun într-o multitudine de
cazuri concrete. Obiceiul juridic se caracterizează prin mobilitate, dând, uneori,
sentimentul de nesiguranţă, dar are şi avantajul că regulile sale se adaptează cu
uşurinţă „necesităţilor sociale".
În optica romano-canonică trebuiau întrunite două condiţii pentru ca
obiceiul să devină drept:
1. O condiţie obiectivă (materială), ceea ce presupunea ca regula
respectivă să fi cunoscut o practică îndelungată;
2. O condiţie subiectivă (psihologică), potrivit căreia regula trebuia să
aibă caracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic .

43
 Legiuitorul are posibilitatea să consacre obiceiul în norme sau poate face
trimitere la obicei. În acelaşi timp, legiuitorul poate - la elaborarea unei legi noi -să
elimine unele obiceiuri, contestându-le în mod expres valabilitatea, aşa cum s-a
întâmplat cu prilejul adoptării Codului civil român. Pe de altă parte, legiuitorul nu
este în măsură să împiedice formarea unor noi cutume, uzuri etc.
Uzurile au un caracter convenţional, fiind rezultatul înţelegerii părţilor con-
tractante cu prilejul încheierii contractelor. Tocmai pentru că au caracter
convenţional, uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor, spre deosebire de obiceiuri,
care pot fi invocate în faţa instanţei în mod direct.
Atunci când cutuma se constată din acţiunea repetată a unui organ de drept
public „ea constituie o uzanţă". Uzanţele sunt întâlnite în dreptul constituţional, în
dreptul internaţional, în dreptul comercial. Aşa, de pildă, în baza uzanţelor
parlamentare, prima sesiune de după alegeri este condusă de parlamentarul cel mai în
vârstă (decanul de vârstă).
În afară de faptul că este nescrisă — şi, în mare măsură, tocmai de aceea —
cutuma se caracterizează prin mobilitate.
Unii, însă, consideră mobilitatea cutumei ca un incovenient mai degrabă
decât o virtute, deoarece această mobilitate împiedică constatarea ei. Această nevoie
de a constata cu precizie conţinutul normelor de drept cutumiar a fost argumentul
major care a fost avansat de aceia care au susţinut codificarea (adică adunarea şi
sancţionarea, în formă scrisă a cutumelor într-un cod). Pe de altă parte, codificarea
are efectul de a întrerupe evoluţia cutumei redusă la regula scrisă a codului. Este
adevărat că o nouă cutumă se poate forma ulterior adoptării codului, dar ea trebuie să
fie propter legem (adică bazată pe lege) şi nu contra legem (adică împotriva legii).
Cu alte cuvinte, o cutumă ulterioară nu poate contrazice o normă cuprinsă într-un cod
ori în orice altă lege. În nici un caz nu ar putea o nouă cutumă să abroge sau să
desfiinţeze o lege în vigoare. În ce măsură — însă o cutumă propter legem poate
modifica legea însăşi este o problemă foarte dificilă, care trebuie rezolvată de la caz
la caz. Desigur, cutuma nu poate modifica o regulă imperativă (ori peremptorie), dar
se pot concepe situaţii în care o cutumă ar putea modifica o normă supletivă (ori
facultativă).
Este de remarcat faptul că Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
recunoaşte cutumei rolul de izvor de drept, definind-o drept „o practică generală
acceptată de drept".

7.2.2 Legea

Dreptul nescris, dreptul cutumiar, nu a putut, evident, să asigure

reglementarea, conservarea şi apărarea unor relaţii noi, care s-au format odată cu
începuturile vieţii statale şi care, prin ritmul evoluţiei lor şi cerinţelor noi, au
reclamat formarea de norme juridice noi. Astfel, primele acte normative în statele
antice au cuprins, pe lângă reguli cutumiare, reglementări referitoare la relaţiile de
proprietate, la situaţia lipsită de drepturi a sclavilor, au consacrat împărţirea
populaţiei după criteriul averii, apartenenţei de castă.
În toate statele există mai multe categorii de acte normative, rolul cel mai
important avându-1 legea.
Denumirea de lege a fost folosită în doctrina şi practica juridică pentru a
 desemna un act normativ adoptat de organul superior al puterii de stat, fie el
unipersonal, fie colegial, în funcţie de tipul istoric de drept şi de regimul politic al
LEGEA statului.

44
 Astfel, sunt cunoscute legile edictate de monarhii din statele Orientului
antic: Legea Bokoris în Egipt, Legea sau Codul Hammurabi în Babilon, Legea Manu
în India, Legea Mu în China. În statele antice de mai târziu — Grecia şi Roma —
denumirea de lege este întrebuinţată pentru actele normative cu forţă juridică
supremă: Legile lui Solon, Legea celor XII Table.
Ulterior, importanţa dreptului scris şi necesitatea sa începe să se simtă tot
mai mult, pe măsura depăşirii economiei naturale. Paralel cu dreptul obişnuielnic şi
receptarea dreptului roman,sunt edictate legi şi coduri, cum au fost: Codicele
dreptului civil (Corpus iuris civilis), care cuprindea Digestele, Codul, Instituţiile şi
Novelele, codificare a dreptului roman pus de acord cu realităţile social - politice din
epoca împăratului Justinian, Codul Penal Carolina din Germania secolului al XVI-
lea, Codul maritim din Franţa secolului al XVII-lea, sau Pravilniceasca Condică din
România secolului al XVIII-lea.
Tendinţa constantă spre un drept scris a cunoscut o puternică afirmare în
epoca modernă, mai ales după victoria revoluţiilor burgheze, când apar primele
constituţii ca legi fundamentale şi iau o mare amploare codificările mai ales pe baza
exemplelor napoleoniene din Franţa, în special în domeniul dreptului civil, comercial
şi penal.
Conceptul de lege are două accepţiuni. Prin lege lato sensu se înţelege
orice act normativ emis de un organ de stat, care este împuternicit să emită acel act
conform unei proceduri prestabilite (deci nu numai legea). Stricto sensu, prin lege se
înţelege numai acel act normativ care este adoptat de către parlament.
În sensul comun al termenului, legea cuprinde orice regulă de drept
obligatorie, orice izvor de drept scris. In scopul de a se evita orice confuzie şi a se
înţelege mai lesne sensul noţiunii de lege, în ultima perioadă de timp doctrina
utilizează pentru sensul larg şi comun al noţiunii de lege, denumirea de act
normativ.
In noţiunea de act normativ sunt cuprinse diferite acte normative ce se
găsesc într-o ierarhie determinată de natura şi rangul autorităţii publice care le adoptă
şi anume: Constituţia, legile, tratatele ratificate prin lege, decretele emise de
Preşedintele României, Ordonanţele şi hotărârile adoptate de Guvern, Regulamente
şi statute aprobate prin hotărâri ale Guvernului, ordinele emise de ministere,
hotărâri emise de autorităţile locale, ordinele emise de prefect, dispoziţiile emise de
primari.
In principiu, normele juridice cuprinse într-un act normativ dintr-o
categorie inferioară nu pot deroga de la normele dintr-o categorie superioară, căreia îi
sunt subordonate.
Constituţia este legea fundamentală a ţării, este norma juridică supremă,
căreia trebuie să i se subordoneze toate celelalte acte normative ale statului (celelalte
legi votate de către puterea legislativă se numesc ordinare). Ea ocupă locul principal
în ierarhia izvoarelor dreptului.
Spre deosebire de cutumă, legea este un act conştient de voinţă care este
făcut pentru atingerea unor scopuri şi realizarea unor idealuri sociale. De obicei, se
spune că legea este generală, obligatorie şi permanentă.
Legea este generală, în sensul că se adresează tuturor membrilor societăţii
care cad sub incidenţa ipotezelor normelor pe care le cuprinde. (Singura excepţie
constă în legile individuale, adică acelea care sunt adoptate pentru anumite acte
specifice. Se pot cita, ca exemple, decorarea unui cetăţean, exproprierea unui anumit
imobil pentru cauză de utilitate publică sau aprobarea unui fond financiar pentru un
anumit eveniment).

45
 Legea este obligatorie, în sensul că respectarea ei nu depinde de opţiunea
celor chemaţi să se conformeze dispoziţiilor ei. Vorbind la propriu, această
caracterizare este evident prea largă, deoarece toate normele supletive (şi ele
reprezintă marea majoritate în dreptul privat) nu sunt obligatorii pentru autorii actelor
juridice respective. Cu alte cuvinte, datorită principiului autonomiei de voinţă, ei pot
substitui voinţa lor pentru prevederile conţinute în normele supletive. (Aceste
prevederi devin însă obligatorii, în lipsa unei asemenea înlocuiri, şi numai în acest
sens se poate spune că legea este obligatorie în ce priveşte normele supletive).
În fine, legea este, de regulă, permanentă, în sensul că ea rămâne în
vigoare atâta vreme cât nu este abrogată. (Singura excepţie o reprezintă legile
temporare, care rămân în vigoare la împlinirea unei date calendaristice sau
întâmplarea unui eveniment prevăzut în legea însăşi). Aceasta înseamnă că legea nu
poate ieşi din vigoare ca urmare a unei desuetudo (lipsă de uz) sau consuetudo
abrogatio (cutumă abrogatorie). Spre deosebire de cutumă, legea este fixă şi
conţinutul ei poate fi determinat, în majoritatea cazurilor, relativ uşor şi cu un înalt
grad de certitudine.

7.2.3 Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar.

Ca izvoare de drept acestea au cunoscut o puternică dezvoltare în unele

etape ale evoluţiei istorice a dreptului.
 Practica judiciară, denumită în limbaj juridic şi jurisprudenţa,
desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de
judecată, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare
PRACTICA
JUDICIARA judecătorească dintr-un stat. Jurisprudenţa este creaţia unei autorităţi judiciare, de
aceea se apropie de lege şi se deosebeşte de obiceiul juridic.
Potrivit rolului lor, instanţele judecătoreşti rezolvă cauzele deduse în faţa
lor şi pronunţă hotărâri pe baza legii.
Activitatea judecătorului este guvernată de două principii: el se pronunţă
numai în cauza pe care o judecă şi nu are dreptul să stabilească dispoziţii generale, în
afara speţei deduse în faţa sa (art. 4 din Codul civil).
Judecătorul, potrivit normelor de organizare judecătorească, nu este, în
general, legat de hotărârea altei instanţe şi nici chiar, de propriile sale hotărâri
anterioare. Excepţie fac hotărârile date cu casare, care sunt obligatorii pentru cauza în
care sunt pronunţate, fără însă să fie obligatorii în cauze analoge. Instanţele de fond,
ca şi cele de recurs, se pot pronunţa în mod liber, în orice cauză nouă, fără să fie
legate de hotărârile anterioare date în alte cauze similare.
Totuşi, în practică, instanţele judecătoreşti „se fixează", de multe ori la
soluţii unitare. Aceasta se datorează, în primul rând, Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, care soluţionează suveran conflictele în aplicarea legii dintre instanţele
inferioare şi impune punctul său de vedere. Pe de altă parte, formarea unei practici
constante, se datoreşte tendinţelor Tribunalelor şi Curţilor de a-şi crea o practică
unitară, pronunţându-se în acelaşi sens.
Rolul jurisprudenţei a fost diferit în evoluţia dreptului, aşa cum este de
altfel şi astăzi în sistemele de drept contemporan.
Începând cu sec al III-lea î.H., la Roma, este constituită şi consolidată
instituţia jurisconsulţilor, adică a celor care aveau ştiinţa dreptului şi-1 popularizau
acordând consultaţii. Aceste consultaţii erau formulate în scris şi adresate

46
 judecătorilor, fie expuse oral în prezenţa martorilor, ajungând să formeze practic un
drept de sine stătător. Unii jurisconsulţi şi-au redactat în scris opiniile, care au
devenit apoi izvoare de drept.
În Imperiu Bizantin (Roman de Răsărit), care a preluat fondul culturii
romane şi a grefat-o pe spiritualitatea de sorginte greco-orientală, timp de 1000 de
ani (până la 1453) se dezvoltă un sistem de drept aşezat pe monumentala operă
juridică cunoscută în istoria dreptului: Codul lui Justinian sau Corpus Juris Civilis,
redactat în anul 534.
Odată cu elaborarea Codului Civil Francez (1804), cunoscut ca şi Codul
Napoleon, jurisprudenţa şi-a pierdut din însemnătate. Totuşi, deciziile Tribunalelor, a
Curţilor Constituţionale, ale Curţilor Supreme etc, constituiau izvoare de drept.
În prezent, în România, practica judiciară nu constituie izvor de drept.
În dreptul anglo-saxon însă, jurisprudenţa este considerată ca un important
izvor de drept, situaţie asemănătoare existând şi în dreptul islamic.
În ţările de common law, concepţia generală este că înţelesul dreptului este
acela pe care i-1 dau instanţele judecătoreşti. Cu alte cuvinte, conţinutul oricărei
norme juridice este acela determinat în precedentul judiciar (adică într-o hotărâre
judecătorească anterioară). Aceasta nu înseamnă însă că, în sistemul de common law,
orice hotărâre judecătorească reprezintă un izvor de drept. În Anglia, această funcţie
o au, spre exemplu, deciziile date de Privy Council al Camerei Lorzilor.
În această ţară precedentul judiciar joacă un rol foarte important, iar
judecătorul nu este considerat un simplu interpret şi aplicator de lege, ci un creator de
lege.
Judecătorul trebuie să caute, înainte de orice, dacă un caz similar nu a fost
soluţionat anterior. Dacă există un precedent într-un caz similar, el este obligat să-1
urmeze.
Şi invers, dacă judecătorul soluţionează un caz nou, hotărârea sa obligă pe
viitor toţi judecătorii de rang inferior. Astfel, aplicarea regulii precedentului are ca
rezultat formarea unui drept jurisprudenţial, numit, aşa cum s-a mai arătat, "case
law". în dreptul englez, norma juridică rezultă din speţa cu ajutorul căreia a fost
degajată şi constituie temeiul hotărârii judecătoreşti dată în această speţă (ratio
decidendi).
Hotărârile judecătoreşti au deci în ţările de Common Law o autoritate
deosebită, trebuind să fie urmate, în mod obligatoriu, hotărârile instanţelor superioare
(Curtea Superioară şi Camera Lorzilor).
Precedentul judecătoresc este format prin acel gen de hotărâri diferit de
hotărârile „de speţă”, care prezintă interes doar pentru cazurile individuale
soluţionate.


În România, precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor
judecătoreşti cu caracter de îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor.
PRECEDENTUL Aceste hotărâri se numesc "decizii de principiu". O importanţa deosebita au
JUDICIAR acele hotărâri judecătoreşti de principiu care soluţionează pentru prima dată o
problemă de drept principală. Deciziile de principiu apar când instanţele sunt
confruntate cu probleme de drept noi, când trebuie să fie clarificate dubiile legii,
când aceasta este incertă şi incompletă, când este necesară adoptarea unei poziţii într-
o controversă juridică, când este necesar să se umple lacunele legii, când judecătorul
are o contribuţie novatoare, creatoare.

47
 7.2.4 Doctrina

 Doctrina a avut un însemnat rol şi ca izvor de drept, în special în antichitate

şi epoca medievală. Într-adevăr, în dreptul roman jurisconsulţii au desfăşurat o
activitate complexă şi bogată privind aplicarea şi interpretarea dreptului, aducându-şi
DOCTRINA
o contribuţie substanţială în dezvoltarea şi adaptarea reglementărilor juridice la
relaţiile vieţii sociale.
Astfel, în sec. al III-lea e.n., operele lui Papinian, Paul, Ulpian, alături de
cele ale lui Modestin şi Gaius, au căpătat putere de lege.
În continuare, de-a lungul secolelor, doctrina şi-a adus o însemnată
contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi adaptarea dreptului în diferite ţări la realităţile
în continuă dezvoltare, dar rolul ei ca izvor principal de drept a încetat, practic, în
epoca modernă.
În prezent, ea este considerată ca un izvor indirect al dreptului.
Doctrina este calificată ca dominantă, atunci când se caracterizează prin
multitudinea, constanţa şi autoritatea opiniilor care o formează.
Doctrina face cunoscută practica judecătorească. Ea îl inspiră pe judecător.
Totodată, doctrina tinde să se materializeze în soluţiile legislative. Ea poate inspira
modificarea legislaţiei, prin propunerile ei numite "de lege ferenda". Doctrina
exercită, aşadar, o influenţă incontestabilă asupra legislaţiei şi jurisprudenţei.
Doctrinei nu i se recunoaşte, însă, decât un rol secundar, fiind socotită chiar
ca o simplă reflectare a "adevăratelor izvoare de drept", adică a legii şi practicii
judecătoreşti. Funcţia doctrinei este de neînlocuit, deoarece atât legislaţia, cât şi
jurisprudenţa rămân inevitabil fragmentare, doctrinei revenindu-i să sistematizeze şi
să reunească aceste elemente separate, prin generalizări sistematice.
Doctrina este recunoscută ca izvor de drept şi prin Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga, opiniile doctrinare fiind luate în considerare în
efortul de soluţionare cât mai corectă a cazurilor supuse înaltului for judiciar.

7.2.5 Dreptul autonom şi contractul normativ.

În legătură cu izvoarele formale ale dreptului, trebuie să avem în vedere şi

 ceea ce în literatura de specialitate se numeşte "dreptul autonom". Spre deosebire de
dreptul care emană de la stat, dreptul autonom provine de la formaţiuni sociale, care
DREPTUL au fie un caracter economic (de exemplu, cooperative, corporaţii economice), fie
AUTONOM caracter social (de ex., sindicatele profesionale), fie un caracter ştiinţific, cultural-
sportiv (de ex., asociaţiile ştiinţifice, federaţiile sportive).
El îmbracă forma unor statute, regulamente, ca de exemplu, regulamentele
federaţiilor sportive, cutume, contracte colective între organizaţiile patronale şi
organizaţiile sindicale.
Izvoarele "dreptului autonom" sunt subsidiare, în raport cu izvoarele
dreptului de provenienţă statală, cărora li se subordonează.
În dezvoltarea istorică a izvoarelor de drept, contractul normativ ocupă un
 loc secundar în comparaţie cu celelalte izvoare — obiceiuri juridice, acte normative
(legi).
CONTRACTUL Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte drepturile şi
NORMATIV obligaţiile unor subiecte precis determinate. În cazul în care contractul nu vizează un
raport juridic concret, ci stabileşte, în urma acordului între două sau mai multe părţi,

48
 o regulă generală după care se vor conduce aceste părţi, el poate căpăta valoare de
izvor de drept.
În dreptul intern, contractul cu caracter normativ a jucat un rol mai
important în dreptul feudal. Se pot cita, ca exemple, Magna Charta Libertatum,
încheiată în 1215 între feudali şi regele Angliei.
Contractul normativ, ca izvor de drept, îşi găseşte o largă aplicabilitate în
dreptul internaţional. Subiectele principale ale dreptului internaţional, statele, îşi
reglementează relaţiile reciproce prin diferite acte, purtând denumirea de acord,
cartă, pact, tratat, convenţie etc.

7.2.6 Principiile generale ale dreptului

Cuvântul "principiu" provine din grecescul "arhe", pe care latinii l-au

tradus cu "principium", si înseamnă: început, obârşie, având şi sensul de element
fundamental.
În domeniul dreptului, prin principiu, înţelegem atât un fundament al
sistemului de drept, cât şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul
sistemului în jurul unor idei călăuzitoare.
 Principiile dreptului, elemente persistente, perene, structurale ale
normativităţii juridice, adevăraţi "invarianţi ai dreptului", se dezvoltă şi evoluează
PRINCIPIILE într-o strânsă legătură cu principiile generale care guvernează activitatea umană,
DREPTULUI fiind considerate nişte comandamente ale vieţii sociale, vizând garantarea ordinii şi
securităţii sociale.
Filosofia şi doctrina juridică au încercat, de la primele lor începuturi, să
surprindă liniile directoare ale dreptului, principiile acestuia, care explică raţiunea de
a fi şi specificul dreptului.
Încă de la începuturile istoriei dreptului se desprinde existenţa unor
precepte care, prin însăşi vechimea lor milenară sunt socotite eterne şi cărora li se
atribuie valoarea unor idei forte, sortite să tuteleze legislaţiile.
Din dreptul roman pot fi reţinute numeroase principii a căror exprimare
îmbracă forma unor figuri de stil, precum: "nemo censetur ignorare legem", potrivit
căruia legea este cunoscută de toţi, nimeni neavând voie să nu o cunoască; "nulla
poena sine legem" - nu există pedeapsă fără lege; "pacta sunt servanda", în
conformitate cu care înţelegerile (pactele) trebuie respectate; "nemo judex in causa
sua" - nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces; "in dubio pro reo", în
virtutea căruia se înlătură "anticiparea" vinovăţiei unei persoane.
Maximele, aforismele, adagiile juridice nu ţin toate loc de principii de
drept, căci ele sintetizează experienţele juridice unilaterale şi joacă un rol limitat în
interpretarea realităţii juridice.
Principiile generale ale dreptului îmbrăţişează un număr mare de cazuri
concrete şi sunt rezultatul unor observaţii continue şi necesare ale nevoilor societăţii.
Existenţa principiilor dreptului este astăzi recunoscută în ştiinţa juridică,
făcându-se uneori referire la ele şi în practica legislativă. Aşa, de exemplu, Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează ca sursă a dreptului "principiile generale
ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate", iar Codul civil italian recomandă
judecătorului de a statua, în absenţa unor texte, în lumina principiilor generale ale
dreptului.
Totuşi în doctrină nu s-a ajuns la un consens asupra criteriilor de delimitare,
de clasificare a categoriilor de principii ale dreptului.

49
 Într-o sumară şi aproximativă enunţare şi ordonare a principiilor dreptului,
acestea s-ar încadra, în linii mari, în două categorii: categoria principiilor generale
sau fundamentale, acestea fiind cele cu sfera de cuprindere la nivelul întregului
sistem al dreptului, precum şi cele consacrate în Constituţie şi categoria principiilor
de ramură.
Frontiera dintre aceste principii este elastică, penetrabilă, în sensul că ele se
întrepătrund, se completează şi se sprijină reciproc, unele dintre principii fiind, în
acelaşi timp şi fundamentale, dar şi de ramură, unele principii generale, precum cel al
libertăţii, responsabilităţii fiind şi principii ale altor sfere sau domenii ale existenţei
(morală, etică, religie, economie), suprapunându-se, în acelaşi timp, cu valorile
sociale respective, iar alte principii sunt comune mai multor ramuri ale dreptului:
principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei, al autorităţii de lucru judecat, al
dreptului la apărare.
Se observă că principiile generale constituie fundamentul principiilor de
ramură, căci plecând de la principiile generale, ştiinţele juridice de ramură
formulează o serie de principii specifice, cum ar fi: principiul legalităţii incriminării
- în dreptul penal, principiul reparării integrale a prejudiciului - în dreptul civil,
principiul respectării tratatelor - în dreptul internaţional public.
Evoluţia dreptului a consacrat, însă, o serie de principii de largă aplicaţie,
principii care se regăsesc în concepţiile unor filosofi şi gânditori din diferite epoci,
printre care pot fi enumerate: principiul justiţiei, echităţii, egalităţii, libertăţii,
legalităţii, responsabilităţii.

7.3 Izvoarele dreptului internaţional.

În relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze

normele de drept şi apoi să le impună statelor. Statele sunt cele care făuresc aceste
norme şi le exprimă în formă juridică corespunzătoare. Principalele izvoare ale
dreptului internaţional sunt:
— cutuma internaţională, definită ca o practică generală şi repetată în
timp în raporturile dintre state, acceptată de acestea ca regulă obligatorie, este cel
mai vechi izvor al dreptului internaţional;
— tratatul internaţional definit ca acordul intervenit între două sau mai
multe state, încheiat în scopul creării, modificării sau încetării normelor existente;
— principiile generale de drept fixate în Statul Curţii Internaţionale de
Justiţie, sunt considerate principii generale comune diferitelor sisteme juridice
naţionale;
- jurisprudenţa internaţională.

7.4 Raporturile dintre izvoarele dreptului.

Izvoarele dreptului sunt cuprinse într-un sistem unitar, interdependenţa,

corelaţia şi ierarhia dintre ele fiind recunoscută. În cadrul acestor izvoare, locul
central îl ocupă legile, la un nivel superior găsindu-se întotdeauna Constituţia, căreia
îi sunt subordonate celelalte acte normative.
Izvoarele formale ale dreptului se află într-o relaţie de continuitate, nu
numai între ele, dar şi cu elemente de fapt, pe care le domină. Dacă se reunesc şi se
combină atât izvoarele dreptului pozitiv, cât şi diversele procedee şi metode, care

50
servesc la degajarea dreptului pozitiv, printr-o cercetare mai liberă, se constată o
vastă ierarhie a metodelor de interpretare, tocmai pentru a evidenţia unitatea
procesului elaborării, interpretării şi aplicării dreptului. Există, deci, o pluralitate şi
diversitate de izvoare ale dreptului, cu forţă şi valoare diferită, în cadrul cărora
dreptul scris are un rol superior cutumei, dreptul care emană de la stat primează faţă
de izvoarele dreptului autonom - statute, regulamente, convenţii colective, iar
tratatele şi convenţiile internaţionale au o valoare egală cu a legilor şi, uneori, sunt
chiar prioritare.
Trebuie menţionat şi faptul că izvoarele secundare nu pot modifica, în
dreptul modern, în mod direct sau indirect, izvoarele principale. De asemenea,
raportul dintre izvoarele dreptului depinde de societatea dată şi de perioada istorică la
care ne referim.
În încheierea analizei diferitelor izvoare ale dreptului se cuvine să
menţionăm faptul că în fiecare epocă istorică, de la o ţară la alta, locul şi ponderea
diferitelor izvoare au cunoscut aspecte şi nuanţe proprii, specifice. În acelaşi timp
este de reţinut împrejurarea că în cadrul aceluiaşi stat izvoarele de drept nu se
manifestă izolat unul de altul, ci, dimpotrivă, ele se află într-o legătură organică,
sistemică, de complementaritate şi subordonare, toate laolaltă alcătuind un sistem
într-un stat, într-o anumită perioadă istorică. Cu toată diversitatea lor, ele au aceeaşi
finalitate - crearea unei organizări sociale bazate pe o ordine de drept
corespunzătoare.

BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989

Ciobanu D.: „Introducere în studiul dreptului”, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti, 1992.
Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti,
1997.
Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.
Mazilu D-tru.: “Tratat de teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
Pescatore P.: „Introduction a la science du droit”, Office des Imprimes de
l’Etat, Luxembourg, 1960.
Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta,
Timişoara, 1997.
Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,
2000.
Voicu C.: ‚Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.

51
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
NORMA JURIDICĂ

8.1 Conceptul de normă juridică

În categoria largă şi diversificată a normelor sociale un loc şi rol distinct îl

au normele juridice.
Definiţiile date noţiunii de "normă juridică" deşi sunt nuanţate de la un
autor la altul, exprimă aproximativ acelaşi conţinut. Astfel: normele juridice
"reprezintă reguli de conduită instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este
asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului".
Prin conţinutul şi finalitatea lor normele juridice constituie suportul
normativ al "ordinii de drept" în societate, care, la rândul ei, se constituie ca
elementul central, cel mai eficient al "ordinii sociale" în ansamblul ei.
Norma juridică este considerată unitatea structurală de bază a sistemului
care conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în
diferite relaţii, fiind un model de comportament.
Norma juridică este o normă de conduită socială, ceea ce înseamnă că
norma juridică priveşte exclusiv relaţiile dintre oameni şi că atributele normei sociale
se regăsesc în norma juridică.
Forţa ei constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi. Norma juridică
este un comandament privind un model de conduită. Ea se distinge de alte norme de
conduită socială prin dotarea ei cu sancţiuni organizate, a căror aplicare este
încredinţată puterii publice, prin proceduri speciale. Norma juridică este o reglare, o
menţinere, o aranjare şi restabilire a echilibrului social şi de control social.


Ca element constitutiv al dreptului, "celulă de bază" a acestuia, norma
juridică poate fi definită lapidar ca o regulă de conduită, instituită de puterea publică
sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa
NORMA coercitivă a statului. Scopul normei juridice corespunde finalităţii dreptului şi anume
JURIDICA de a asigura convieţuirea socială orientând comportarea oamenilor în direcţia
promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce
guvernează societatea respectivă.

8.2 Trăsăturile normei juridice

Norma juridică fiind mijlocul de realizare a idealului de justiţie în

conformitate cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul prevederilor sale, are
următoarele trăsături definitorii, caracteristice:
a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal, în sensul că

 prescrie o conduită tipică şi este menită să se aplice unui număr nelimitat de cazuri şi
persoane, tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. Regula de drept este garantată,
în termeni generali şi abstracţi, generalitatea fiind asigurarea împotriva oricărei
CARACTER
GENERAL SI discriminări personale şi a realizării principiului egalităţii în faţa legii, dar egalitatea
IMPERSONAL nu înseamnă uniformitate. Caracterul general şi impersonal al normei nu înseamnă
însă, că fiecare normă se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul ţării şi asupra
întregii populaţii. Unele norme pot privi pe toţi cetăţenii, altele numai o anumită
categorie de persoane, funcţionari, proprietari, chiriaşi etc. Unele norme vizează
întreg teritoriul ţării, altele numai părţi determinate ale teritoriului (zona de frontieră,

52
domeniul silvic, unităţile administrativ-teritoriale). Dar aceasta nu înseamnă că o
normă juridică este mai mult sau mai puţin generală, mai mult sau mai puţin
impersonală. Generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu presupune
cuprinderea tuturor cazurilor şi a situaţiilor în care se poate afla un subiect. Norma
juridică conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale.
b) Norma juridică are un caracter obligatoriu pentru că intervine şi
reglementează domeniile cele mai importante ale societăţii, care privesc guvernarea
acesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor. Tocmai
importanţa acestor domenii determină ca norma juridică să conţină prevederi care nu
sunt lăsate la liberul arbitru al individului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate de
modalităţi: într-o manieră imperativă (specifică dreptului penal şi dreptului
administrativ), în maniera permisivă specifică dreptului privat (dreptul civil, dreptul
comercial etc.) sau maniera prohibitivă.
Obligativitatea normei juridice mai înseamnă şi faptul că aceasta se aplică
imediat, din momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat. Norma
juridică nu poate fi aplicată decât în termeni foarte riguroşi şi exacţi: acţiunea ei
efectivă începe la o dată foarte exactă şi certă; acţiunea ei este continuă, permanentă,
respectiv până când norma juridică este în vigoare. Aplicarea normei juridice este
necondiţionată, în sensul că dreptul nu acceptă condiţii pentru a putea fi pus în
aplicare.
Obligativitatea nu rezultă din frecvenţa aplicării normei juridice în viaţa
socială, existând norme care se aplică cotidian, des sau foarte des, dar şi norme care
se aplică rar sau foarte rar, unele deşi elaborate neaplicându-se chiar deloc. Toate
normele juridice, indiferent de frecvenţa aplicării lor, prezintă caracter obligatoriu.

8.3 Structura normei juridice

Prin structură, în acest context, se înţelege modul de alcătuire, de existenţă

specifică a conţinutului şi formei normei juridice; structura acesteia poate fi
identificată în două planuri ale analizei, al structurii interne, adică structura logico-
juridică a normei, şi al structurii externe, ca mod de exprimare în cadrul unui act
normativ, adică structura tehnico-legislativă.
A) Cele trei elemente ale normei care conferă acesteia structura logică
internă sunt în esenţă, următoarele :
— ipoteza — formulează împrejurările sau condiţiile conduitei sau
faptei supuse normării ;
— dispoziţia — formulează conduita propriu-zisă ce trebuie urmată
(obligatorie, interzisă, permisă etc.) ;
— sancţiunea — formulează consecinţa încălcării dispoziţiei,
a conduitei prescrise, în ipoteza dată.
În legătură cu această structură logico — juridică internă, trinomică, a
normei trebuie observate cel puţin următoarele două aspecte ale ei:
În primul rând, nu toate categoriile de norme (dacă avem în vedere
clasificarea lor în ramuri ale dreptului) sunt structurate în mod strict-formal în funcţie
de aceste trei elemente. Comparând, bunăoară, normele dreptului constituţional
cu cele ale dreptului penal sau civil, ale dreptului familiei etc. apare evident că ele nu
sunt structurate identic. Structura trinomică ipoteză — dispoziţie — sancţiune
apare cu deosebire în categoria normelor de tip conduită (ca de exemplu, în normele
penale, unele norme ale dreptului administrativ, dreptului civil, dreptului familiei),

53
 fiind greu de identificat sau chiar lipsind din structura internă şi formală a celorlalte
norme prin al căror conţinut nu se reglementează conduite, acţiuni, drepturi-obligaţii
etc., ci se consacră principii (norme-principii), se stabilesc structuri, atribuţii, roluri
etc. (norme-structuri, norme-atribuţii etc.) Cum însă ponderea cea mai însemnată a
normelor dreptului o constituie categoria normelor-conduită, structura acestora
bazată pe cele trei elemente devine relevantă şi caracteristică pentru norma
juridica în general.
În al doilea rând, se impune şi observaţia că în chiar categoria normelor de
tip conduită această structură trinomică nu este prezentă în mod strict, cumulativ în
fiecare normă luată ca text de sine-stătător Aceasta deoarece reglementarea unor
conduite mai complexe nu poate fi exprimată în mod concentrat într-un singur text-
articol normativ, ci într-un grupaj conex de asemenea articole. De aceea, unul sau
altul din elementele de structură ale normei - ipoteza, dispoziţia, sancţiunea -poate
lipsi dintr-un articol concret sau altul, dar el nu poate lipsi din grupajul sau ansamblul
acelei reglementări sau din actele normative conexe la care se face trimitere.
Există situaţii când dispoziţia şi ipoteza unei norme juridice sunt cuprinse
într-un articol, iar sancţiunea este formulată într-un alt articol.
 a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,
împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice,
IPOTEZA precum şi categoria subiectelor la care se referă prevederile dispoziţiei.
În funcţie de precizia cu care este formulată ipoteza normei juridice, în
literatura juridică se disting ipoteze determinate şi relativ determinate.
Ipoteza determinată stabileşte exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei.
Aşa este, de pildă, cazul stabilirii dreptului la pensie (pentru limita de vârstă,
invaliditate sau urmaş) unde prin lege se prevăd toate condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată într-o anumită categorie de pensie şi a i
se stabili cuantumul acesteia.
Ipoteza relativ determinată este aceea care indică împrejurările de
aplicare a dispoziţiei, dar conţinutul concret al acestor împrejurări prin natura lui nu
poate fi dat în actul normativ, ci este lăsat pe seama organului de stat. Bunăoară,
Codul de procedură penală, în art. 250 prevede că organul de urmărire penală poate
emite mandate de arestare, printre altele, şi în ipoteza că "există temere fondată de
dispariţie".
În general, în dreptul modern se urmăreşte ca ipotezele să fie pe cât posibil
concret şi complet formulate, aceasta fiind o garanţie a aplicării întocmai a
dispoziţiei, o măsură de prevenire a arbitrariului şi de întărire a legalităţii.
Ipoteza poate să fie simplă — adică să prevadă o singură împrejurare în
prezenţa căreia se aplică dispoziţia, sau poate să fie complexă, adică să prevadă o
multitudine de împrejurări, care — toate sau fiecare în parte — să determine
aplicarea dispoziţiei.

 b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice; ea conţine

prescripţia de conduită, adică conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în
împrejurarea avută în vedere de norma sau mai precis drepturile şi obligaţiile
DISPOZITIA
subiectelor participante la raporturile sociale.
Dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată. Dispoziţia
determinată stabileşte cu precizie drepturile şi obligaţiile persoanelor la care se
referă, pe când dispoziţia relativ determinată stabileşte mai multe variante de
conduită sau limite ale acesteia, urmând ca subiecţii să opteze pentru una din ele sau
în cadrul limitelor, conduita dorită. De exemplu, art. 36 din Codul familiei prevede
că „la desfacerea căsătoriei, bunurile se împart între soţi, potrivit învoielii acestora.

54
 Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa
judecătorească". Este o dispoziţie relativ determinată.
După criteriul conduitei prescrise, dispoziţiile normei juridice pot fi
clasificate astfel:
- dispoziţii onerative care obligă la împlinirea unor anumite acţiuni, de
exemplu, obligaţia conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaţilor;
- dispoziţii prohibitive care interzic înfăptuirea unor acţiuni. De exemplu,
art. 5 din Codul familiei prevăd că „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este
căsătorit sau femeia care este căsătorită".
Deoarece dispoziţiile onerative şi cele prohibitive impun un anumit
comportament, ele se mai numesc imperative sau categorice. Ele se exprimă prin
particula „trebuie" sau printr-un verb la prezent sau viitor în formă imperativă.
- dispoziţii permisive sunt acele dispoziţii care oferă părţilor posibilitatea
să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. De exemplu, art. 685 Codul civil
prevede că „Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de
inventar". O varietate a dispoziţiilor permisive sunt dispoziţiile supletive care lasă la
alegerea persoanelor interesate conduita pe care să o urmeze, dar dacă nu se hotărăsc,
intervine prevederea de lege care suplineşte voinţa lor. De exemplu, art. 40 din Codul
familiei prevede că la desfacerea căsătoriei, dacă nu a intervenit o învoială cu privire
la numele ce urmează să-1 poarte după divorţ, sau dacă instanţa nu a dat încuviinţare,
fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce-1 avea înainte de căsătorie. Ele se
exprimă prin particula „poate" sau un verb la timpul prezent sau viitor care exprimă
posibilitatea de a alege o conduită.
- dispoziţiile de recomandare sunt acele dispoziţii care recomandă
persoanelor fizice şi juridice o anumită conduită, potrivit specificului activităţii lor.
Dispoziţii de recomandare mai frecvente se întâlnesc în normele juridice privind
cooperaţia de consum sau meşteşugărească.
- dispoziţiile de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei
conduite deosebite, în special în procesul muncii sau în creaţia literară artistică. O
asemenea dispoziţie se găseşte în art. 99 din Codul muncii care prevede
recompensele ce se pot acorda persoanelor încadrate în muncă.
- dispoziţii generale, speciale şi de excepţie. În funcţie de sfera aplicării
lor şi de gradul de generalitate, dispoziţiile normelor juridice pot fi grupate în:
dispoziţii generale, speciale şi de excepţie.
Dispoziţiile generale sunt cele care au o sferă largă de aplicare şi privesc,
de obicei, o anumită ramură a dreptului.
Dispoziţiile speciale cuprind numai o anumită categorie de relaţii dintr-o
ramură de drept. Se disting astfel, dispoziţii ale părţii generale şi dispoziţii ale părţii
speciale din Codul penal.
Dispoziţiile de excepţie completează fie dispoziţiile generale, fie dispoziţiile
speciale. De exemplu, art. 4 din Codul familiei stabilind vârsta de căsătorie pentru
bărbaţi la 18 ani şi pentru femei la 16 ani, prevede şi o dispoziţie de excepţie. „Cu
toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a
împlinit 15 ani". Dispoziţiile de excepţie au la bază, de cele mai multe ori, dorinţa
legiuitorului de a apăra, mai eficient, o anumită categorie de valori. Uneori,
dispoziţiile de excepţie sunt numite dispoziţii derogatorii, deoarece ele prevăd o
reglementare derogatorie pentru o anumită categorie de relaţii sociale faţă de
reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie generală sau într-o dispoziţie specială.
c) Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice ce

 cuprinde măsurile luate împotriva celui care a violat legea şi se aduce la îndeplinire

SANCTIUNEA
55
prin forţa coercitivă a statului. Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei
normei juridice şi este prevăzută nu pentru a oferi destinatarului posibilitatea de a
alege între dispoziţia normei şi sancţiunea ei, ci dimpotrivă, pentru a garanta
realizarea dispoziţiei normei. Dacă dispoziţia constituie elementul principal,
sancţiunea este elementul accesoriu al normei juridice.
Sancţiunea normei juridice are ca scop general asigurarea respectării
dreptului; odată produsă încălcarea dreptului, sancţiunea urmăreşte să redreseze şi să
restabilească situaţia, prin reacţia organizată, statală, faţă de comportamentul care
lezează ordinea socială. Constrângerea revine statului şi organelor lui, ea nu poate fi
publică.
Constrângerea este aplicarea forţei în serviciul dreptului, ea este o
consecinţă posibilă a sancţiunii. Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul că
norma nu a fost respectată, cu toată garanţia ce i-o conferă sancţiunea; Noţiunea de
"constrângere" nu trebuie confundată cu noţiunea de "sancţiune"; constrângerea
poate fi aplicată în afara oricărei sancţiuni şi invers, există sancţiuni care nu au nimic
comun cu noţiunea de constrângere, astfel cum sunt măsurile reparatorii ca daune-
interese, anularea unui act juridic, dizolvarea unei societăţi, etc.
Sancţiunea este măsura luată împotriva voinţei celui care încalcă
dispoziţiile normelor de drept şi este aplicată de organe special abilitate în acest sens
Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept,
asigurând eficienţă dreptului în general.
Aplicarea sancţiunii urmăreşte, în principal: repararea prejudiciului şi
restabilirea ordinii încălcate, îndreptarea celui vinovat şi reintegrarea lui în societate,
prevenirea săvârşirii de fapte antisociale pe viitor.
După natura raporturilor sociale reglementate şi ţinând seama de
pericolul social al actelor de încălcare a dreptului, se pot distinge următoarele
categorii de sancţiuni:
— sancţiuni penale — sunt cele aplicate în cazul săvârşirii de infracţiuni.
După gravitatea lor, sancţiunile penale se pot împărţi în diferite categorii, conform
art. 53 Cod penal : principale (închisoare sau amendă) ; complementare
(interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani ; degradarea militară şi confiscarea
parţială sau totală a averii) ; accesorii care constau în interzicerea unor drepturi
anume prevăzute de lege din momentul în care hotărârea de condamnare (cu
executarea pedepsei cu închisoare) a rămas definitivă şi până la terminarea executării
pedepsei (De exemplu, art. 64 Cod penal prevede interzicerea unor drepturi de a
alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii elective de stat sau obşteşti
; de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; decăderea din drepturile părinteşti ş.a.);
— sancţiunile civile — constau în despăgubirile pe care le datorează şi
care sunt impuse celui care răspunde pentru producerea unei pagube, în vederea
repunerii celui păgubit în drepturile încălcate. Sancţiunile civile pot fi
executate în natură sau în echivalent. Ele mai pot consta şi în anularea actului ilicit
ş.a. ;
— sancţiunile administrative — se aplică, de regulă, pentru săvârşirea
unor fapte cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunile, fapte ce se
numesc contravenţii. Cea mai frecventă sancţiune administrativă este amenda ;
— sancţiunile disciplinare — se aplică în cazul abaterilor de la disciplina
muncii, stabilite prin Codul muncii, precum şi în regulamentele de funcţionare ale
unităţilor economico-sociale, a instituţiilor de stat, precum şi ale celorlalte persoane
juridice lucrative.

56
 Sancţiunile mai pot fi clasificate şi având în vedere criteriul gradului lor
de determinare, astfel:
- sancţiunile absolut determinate — sunt cele precis formulate şi al căror
cuantum sau limite nu pot fi micşorate sau mărite de organele împuternicite să le
aplice. De exemplu, art. 19 al Codului familiei prevede. "Este nulă căsătoria
încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit.a, 9 şi 16", sau, în
dreptul administrativ, unele sancţiuni cu amendă în sumă fixă ;
- sancţiuni relativ determinate — sunt acele sancţiuni stabilite în limitele
unui minim şi a unui maxim de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare să
stabilească cuantumul ei exact. În această categorie intră majoritatea sancţiunilor
penale, care înscriu pedeapsa într-o limită minimă şi maximă a ei. De exemplu,
închisoare de la 6 luni la 3 ani, sau, de la 10 la 20 de ani etc. În acelaşi fel, relativ
determinat, este stabilit de regulă şi cuantumul amenzilor, fie că sunt aplicate ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau a unei contravenţii;
- sancţiuni alternative — uneori, organul de aplicare a sancţiunii are
posibilitatea să aleagă, de regulă, între două feluri de sancţiuni (închisoare sau
amendă);
- sancţiunile cumulative — sunt cele care se constituie prin cumulul,
prin însumarea mai multor sancţiuni şi care se aplică în mod obligatoriu pentru
aceeaşi faptă. De exemplu, sancţiunea cu închisoarea poate fi cumulată cu
confiscarea totală sau parţială a averii şi cu interzicerea unor drepturi civile
sau publice.
B) Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a
conţinutului şi a structurii logice a normei, la redactarea ei, mai concisă, sintetică sau
mai dezvoltată, la modul în care normele se încadrează în texte normative.
Forma sau structura exterioară de exprimare ţine de procesul complex al
elaborării, creării şi formulării normei juridice operaţiune denumită în mod frecvent
ca "tehnică normativă", „tehnică legislativă" sau, atunci când se are în vedere şi
procesul de aplicare sau de organizare instituţională a sistemului juridic denumirea
este cea de "tehnică juridică", având o sferă mai largă decât cea de "tehnică
legislativă" sau "tehnică normativă".

8.4 Acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Problema acţiunii, adică a aplicabilităţii lor concrete este legată înainte de

toate de determinarea momentului de la care începe să-şi producă efectele acea
normă şi durata în timp a acestor efecte, limitele teritorial-administrative (adică
"spaţiul") în care îşi produc efectele şi, respectiv categoriile de persoane care intră
sub incidenţa lor sau, după caz, sunt exceptate de la efectele acestora.
De aceea, norma juridică elaborată trebuie evaluată şi din perspectiva
acţiunii sale în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

8.4.1. Acţiunea normelor juridice în timp


Prin acţiunea normei juridice în timp se înţelege perioada (durata) în timp
în care norma respectivă produce efecte de drept, adică este aplicabilă.
Actele normative sunt adoptate pentru a acţiona asupra relaţiilor sociale,
ACŢIUNEA pentru a determina conduita şi comportamentul subiectelor de drept. Adoptarea
NORMELOR acestor acte normative nu coincide cu începutul acţiunii lor, cu intrarea lor în
JURIDICE ÎN vigoare, deoarece aceste acte, în urma elaborării lor, trebuie să fie întâi aduse la
TIMP

57
cunoştinţa cetăţenilor, organelor de stat şi organizaţiilor, tuturor celor chemaţi să le
respecte. Aceasta se face, în principiu, prin publicarea actelor normative într-o
publicaţie oficială cum este în ţara noastră "Monitorul Oficial".
Pentru determinarea acţiunii normei juridice în timp este necesar să se
stabilească atât momentul intrării în vigoare, cât şi cel al încetării sau ieşirii din
vigoare a actului normativ.
În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a legii şi a altor acte normative,
modalităţile determinării acestui moment pot fi diferite.
Reglementarea de principiu a acestei probleme o găsim în Constituţia
României care stipulează în art. 78: "legea intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării acesteia în Monitorul Oficial al României sau la o altă dată ulterioară
prevăzută în textul ei".
Regula în această materie este aceea ca legea (sau alt act normativ) prevede
ea însăşi, de regulă în "dispoziţiile finale", momentul intrării sale în vigoare. Acest
lucru înseamnă că legiuitorul fie fixează clar ziua, luna şi anul intrării în vigoare, fie
stabileşte un termen (număr de zile sau luni) de la data publicării. Aceste date fixează
momentul în care actul normativ respectiv începe să acţioneze.
Durata de valabilitate, de aplicare a normei , de regulă, nu este prestabilită,
de la momentul intrării în vigoare. Cele mai multe acte normative intră în vigoare
pentru o durată nedeterminată.
Cu toate acestea, există şi aşa-numitele legi cu termen a căror acţiune în
timp este expres determinată încă de la momentul intrării lor în vigoare — câteva
săptămâni, luni, ani etc, precum şi legile temporare sau excepţionale care sunt
adoptate pentru situaţii deosebite cum ar fi : stare de necesitate, calamităţi naturale,
epidemii, invazii militare etc. şi a căror acţiune în timp se extinde pentru durata
acelei perioade excepţionale.
Unul din principiile fundamentale ale dreptului stabileşte că norma
juridică produce efecte de drept atâta timp cât este în vigoare. De aici concluzia
că, în principiu, normele juridice nu sunt nici retroactive — adică nu se aplică unor
fapte săvârşite înainte de intrarea lor în vigoare, şi. nu sunt nici ultraactive — adică
nu se aplică faptelor săvârşite după ieşirea lor din vigoare. Deci, normele juridice
produc efecte nu pentru trecut, ci pentru viitor.
Un aspect important al acţiunii în timp a actelor normative se referă la
principiul neretroactivităţii actelor normative. În mod logic noua reglementare
juridică nu se poate referi decât la relaţiile sociale, la situaţiile şi la conduita viitoare,
ce vor apare sub imperiul legii respective. Ea nu poate determina conţinutul relaţiilor
sociale, comportamentul pentru situaţiile existente înaintea intrării ei în vigoare.
De la principiul neretroactivităţii legii există şi unele excepţii ale
retroactivităţii legii sau a actului normativ, excepţii care se datorează şi se explică
prin necesităţile practice sau principiile de ordin umanitar. În ţara noastră,
retroactivitatea actului normativ este admisă, în principiu, în următoarele situaţii:
a)când actul normativ prevede în mod expres că se aplică şi unor fapte petrecute
anterior; b) legea penală mai favorabilă sau mai blândă şi c) legile interpretative.
Aplicarea noului act normativ la situaţii vechi nu poate fi admisă decât în
interesul statului, şi, desigur, pentru apărarea unor interese legitime ale cetăţenilor. În
acest sens, principiul dreptului penal al aplicării legii mai favorabile exprimă o
concepţie umanitară, care permite ca persoanei care a comis o infracţiune în trecut,
sub imperiul legii vechi, să i se aplice, dintre cele două legi penale, cea veche şi cea
nouă, aceea care stabileşte pentru fapta comisă, o pedeapsă mai blândă. Cât priveşte
legile interpretative, aplicarea lor retroactivă este explicabilă, deoarece ele vin să

58
arate înţelesul exact al unei legi existente şi este firesc ca acest sens să-i fie atribuit
acestei legi încă de la adoptarea şi intrarea sa în vigoare.
Prevederea expresă a aplicării retroactive a unui act normativ decurge din
voinţa exprimată în mod nemijlocit, direct de către legiuitor. Este evident că într-un
regim de legalitate se va recurge foarte rar şi prudent la aceasta, pentru a nu tulbura
evoluţia normală a relaţiilor sociale şi în orice caz nu se va admite o asemenea
măsură în cazul în care ea ar leza drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor.
Ieşirea din vigoare a normei juridice sau încetarea acţiunii normei
juridice are loc prin următoarele modalităţi: a) ajungerea la termen în cazul
normelor juridice cu termen sau edictate pentru o cauză excepţională; b)
desuetudinea când deşi norma este formal în vigoare datorită condiţiilor social
economice noi, ea nu se mai aplică; c) abrogarea datorită intrării în vigoare a legii
normei juridice noi.
- Ajungerea la termen este considerată modalitatea de ieşire din vigoare a
normei juridice, care operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative
temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp, până la un anumit termen (o
dată calendaristică precizată). Este evident că ajungerea la termenul fixat sau
încetarea stării de fapt care a impus elaborarea normei juridice conduc la scoaterea
din acţiune a normei respective.
Decretul Lege nr.60/1990 cuprinde norme juridice cu termen: referindu-se
la pensionarea unor categorii de salariaţi cu reducerea vârstei, art.8 din acest act
normativ precizează: "Prezentul Decret-Lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990
şi se aplică pe o durată de 6 luni".
- Desuetudinea este definită în DEX ca "ieşire din uz, a nu se mai folosi, a
nu mai fi obişnuit, a se perima". O normă juridică este căzută în desuetudine, atunci
când, deşi ea este în vigoare nefiind abrogată şi neajungând la termen, nu se mai
aplică datorită schimbării condiţiilor social-economice şi politice care au impus
iniţial elaborarea ei.
Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice este caracteristica
perioadelor de tranziţie în viaţa unei societăţi, a etapelor ce marchează trecerea de la
un anumit regim politic la altul, când dreptul nu are răgazul de a inventaria totalitatea
normelor juridice care, deşi nu au fost expres abrogate, nu mai corespund etapei noi,
ele devenind perimate, învechite.
De exemplu, în legislaţia României din perioada 1990-2000, există încă
acte normative căzute în desuetudine care nu au fost expres abrogate. Legea nr.
18/1968 privind controlul averilor dobândite ilicit; Legea nr. 22/1969 privind
regimul gestiunilor şi gestionarilor.
- Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a
unei norme juridice, ceea ce înseamnă încetarea aplicării ei.
Abrogarea poate fi expresă şi tacită. Abrogarea este expresă atunci când
norma juridică nouă precizează ieşirea din vigoare a normei juridice vechi.
Abrogarea expresă este de două feluri: abrogare directă, atunci când norma
juridică nouă prevede expres şi direct ceea ce se abrogă, un act normativ în întregime
sau numai anumite articole ale actului; abrogarea indirectă, atunci când norma
juridică se limitează să prevadă că se abrogă toate actele normative sau textele din
actele normative care sunt contrare dispoziţiilor sale, fără însă a indica actul sau
articolele respective.
Abrogarea este tacită sau implicită, atunci când dispoziţiile noii norme
juridice instituie pentru aceleaşi fapte o altă reglementare. Abrogarea tacită poate fi
totală sau parţială. Un caz de abrogare implicită este cel prevăzut de art. 652 alin. (2)

59
 Cod civil care distinge între copiii naturali (din afara căsătoriei) şi copii legitimi (din
căsătorie). Această distincţie a fost înlăturată prin art. 63 din Codul familiei care
asimilează în anumite condiţii, copilul din afara căsătoriei cu cel născut din căsătorie
şi deci art. 652 alin. (2) Cod civil a fost abrogat implicit. De regulă, în caz de
abrogare implicită nu sunt abrogate decât acele norme vechi care contrazic norma
juridică nouă.
Principiul încetării acţiunii normei juridice prin abrogare sau ajungere la
termen cunoaşte şi el unele excepţii de ultraactivitate, când prevederile normei
juridice abrogate sau ajunse la termen, prin efectele care le produc, continuă să fie
aplicate şi după data ieşirii lor din vigoare. Se au în vedere:
- normele juridice temporare sau cu termen, care se aplică situaţiilor ivite
sub acţiunea lor, inclusiv celor nesoluţionate şi peste termenul de aplicare, deci după
ce au încetat să mai fie în vigoare;
- norma penală mai favorabilă, care se aplică şi după înlocuirea ei cu o
normă mai aspră, pentru faptele săvârşite sub imperiul ei, dacă sancţiunile nu au fost
aplicate sau, deşi aplicate, nu au fost executate, din aceleaşi motive umanitare pentru
care se admite retroactivitatea normei penale mai favorabile;
- norme procesuale anterioare privind competenţa instanţelor de judecată
sesizate, cu rezolvarea unor cauze aflate pe rol, termene procesuale etc, când norma
juridică nouă prevede expres că pentru situaţiile în curs de soluţionare se aplică
dispoziţia normei juridice vechi, rămânând deci a fi rezolvate de instanţele la care se
găsesc aceste cauze în momentul apariţiei legii.

8.4.2 Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Cât priveşte acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor,

 modalităţi foarte strâns împletite, menţionăm că ele sunt organic legate de principiul
suveranităţii puterii de stat, manifestată în special sub aspectul suveranităţii
ACŢIUNEA teritoriale şi al legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenie. In temeiul principiului
NORMELOR suveranităţii statului, legile şi celelalte acte normative sunt obligatorii pentru
JURIDICE ÎN cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele
SPAŢIU ŞI sociale şi persoane fizice şi juridice care se află pe teritoriul său. Aceasta înseamnă
ASUPRA că pe teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat, determinând conduita tuturor
PERSOANELOR persoanelor aflate pe acel teritoriu. În mod firesc, aceasta presupune excluderea
acţiunii în acest teritoriu şi asupra persoanelor aflate pe el a legilor altor state.
Ne aflăm, prin urmare, în prezenţa următoarelor principii esenţiale:
— principiul teritorialităţii normelor juridice, care consacră faptul că
norma juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv;
— principiul personalităţii normelor juridice, care consacră faptul că
norma juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi străinilor aflaţi pe
teritoriul acelui stat.
Principiul teritorialităţii normelor juridice este definit în Codul Penal
Român, care în art.3 stipulează: "Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul României". Potrivit acestui principiu, legea penală se aplică pe întreg
teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest teritoriu, oricare ar fi calitatea
făptuitorului: cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie, domiciliat în
România sau în afara teritoriului ei.
Norma juridică penală defineşte şi noţiunea de teritoriu (art.142 şi 143 din
Codul Penal Român): în sensul legii penale prin teritoriu se înţelege întinderea de
pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi

60
 marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia, suprafaţa navelor şi
aeronavelor române.
Aplicarea legii penale în baza principiului teritorialităţii, cunoaşte anumite
restrângeri, în sensul că ea nu se aplică cu privire la infracţiunile săvârşite pe
teritoriul României de persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie sau de
personalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul ţării. Aceste
excepţii de la jurisdicţia statului român nu prezintă o încălcare, o lezare a
suveranităţii, deoarece ele operează pretutindeni în lume şi sunt consecinţa unor
convenţii internaţionale care prevăd concesii reciproce între state.
Principiul personalităţii legii penale (art.4 din Codul Penal) consacră
faptul legea penală română se aplică şi în cazul infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în
România.
Necesitatea menţinerii şi dezvoltării unor relaţii politice, economice şi
culturale între state a creat, în decursul istoriei, anumite excepţii de la principiul
suveranităţii normative a teritoriului sau a teritorialităţii, excepţii care, în condiţiile
respectării principiului egalităţii depline între state, a liberului consimţământ al
statelor, nu afectează cu nimic suveranitatea lor. Ca urmare, în anumite condiţii, pe
teritoriul unui stat pot exista persoane şi unele locuri (legaţii, ambasade) asupra
cărora nu se aplică, în anumite limite, actele normative ale statului respectiv. Este
vorba, în principiu, despre imunitatea diplomatică, statutul juridic al consulilor,
regimul specific al unor categorii de străini.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului

 diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând din inviolabilitatea

personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţelor diplomatice şi a mijloacelor de
transport. În cazul încălcării grave a legilor ţării de reşedinţă, reprezentantul
IMUNITATEA
diplomatic care a comis o asemenea abatere gravă, poate fi declarat persona non
DIPLOMATICĂ
grata, lucru care atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui.
Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite,
prestaţii, nu li se aplică jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă în
cauzele privind infracţiunile lor de serviciu etc, iar regimul lor juridic este stabilit pe
bază de reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional.
Cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul unui stat au un regim juridic diferit de cel
al cetăţenilor statului respectiv. Regimul străinilor se manifestă, de regulă, sub trei
aspecte: regimul naţional, constând din faptul că străinii au aceleaşi drepturi civile ca
şi cetăţenii statului de reşedinţă; regimul special, potrivit căruia drepturile străinilor
sunt stabilite în mod special, prin legi sau tratate internaţionale, şi regimul clauzei
naţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia statul de reşedinţă acordă cetăţenilor unui
stat aflaţi pe teritoriul lui, anumite drepturi, care nu pot fi mai restrânse decât
drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ.
Statul nostru, acordând persoanelor care sunt cetăţeni ai altor state anumite
drepturi, mai sus-arătate, pretinde ca cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul altor state să se
bucure de aceleaşi privilegii, în temeiul principiului reciprocităţii. Cetăţenii statului
nostru sunt datori, oriunde s-ar afla, să respecte legile şi alte acte normative adoptate
de organele noastre de stat, iar în cazul în care, aflaţi în străinătate, ar comite fapte
interzise de dreptul nostru vor suporta sancţiunile legale. Astfel, potrivit Codului
penal (art. 5), cetăţenii români care au săvârşit în afara teritoriului ţării infracţiuni
deosebit de periculoase (contra securităţii statului, contra vieţii, integrităţii corporale
ori sănătăţii unui cetăţean român) vor fi sancţionaţi potrivit legislaţiei noastre în
vigoare. Codul nostru penal prevede şi pedepsirea unor infracţiuni săvârşite de un

61
 cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie dar care nu domiciliază în România.
Este vorba despre infracţiunile de fals în monedă, trafic de femei, trafic de
stupefiante etc.

8.5 Aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea

dreptului)

Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de

 acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în
normele juridice.
Actul de aplicare a dreptului reprezintă activitatea prin care se finalizează
APLICAREA
DREPTULUI intervenţia organului de stat, realizată pe baza competenţei conferite de lege.
Activitatea concretă de aplicare a dreptului constituie un proces complex
care se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe, legate atât de necesitatea stabilirii
concrete a împrejurărilor de fapt, cât şi de nevoia corectei aplicări a normei juridice
ce reglementează situaţia concretă stabilită.
Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi
obligatorii şi sunt :
— stabilirea stării de fapt;
— alegerea normei juridice;
— interpretarea normei juridice;
— elaborarea actului de aplicare.
Existenţa acestor faze (etape) în procesul de aplicare a dreptului nu
înseamnă în nici un caz segmentarea rigidă sau fărâmiţarea procesului de aplicare
care este, prin însuşi natura lui, un proces unitar. Aceste etape se întrepătrund şi se
condiţionează reciproc.
1. Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de
aplicare a dreptului, care implică cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi
elementelor concrete cauzei respective.
În această fază a procesului de aplicare a dreptului, organele abilitate vor
lămuri atât împrejurările concrete datorate acţiunii oamenilor, cât şi consecinţele
rezultate ca efect al producerii unor evenimente.
In stabilirea situaţiei de fapt probele joacă un rol important. Sarcina probei
revine părţilor. Obiectul probei îl constituie, în principiu, numai elementele de fapt.
Părţile nu trebuie să dovedească existenţa normei juridice. Judecătorul este presupus
a cunoaşte legea. Totuşi se ridică problema probei dreptului, atunci când este vorba
de dreptul cutumiar, dreptul autonom şi dreptul străin. Elementele de fapt constau în
fapte şi acte juridice. Elementele de drept constituie acele norme juridice care servesc
ca bază părţilor şi de care depinde soluţia care va fi dată la instanţă.

 Prezumţia este un mod de raţionament prin care, din stabilirea unui fapt
este indus un alt fapt, care nu este probat
Prezumţiile sunt concluzii pe care judecătorul le trage de la un fapt
PREZUMTIA
cunoscut, la un fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt: a) simple, relative sau "juris tantum" şi b) absolute
sau irefragabile, numite şi "juris et de jure". Prezumţiile relative pot fi răsturnate
prin proba contrară care este în sarcina, celui care contestă situaţia pe care o
stabileşte prezumţia. Împotriva prezumţiilor absolute nu este admisă nici un fel de
probă. Prezumţiile absolute au la bază considerente de ordine publică.

62
 Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază a
procesului de aplicare a dreptului, trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor
şi laturilor problemei cercetate, pentru că numai pe această bază, organul de aplicare
poate trece la cea de-a doua fază, respectiv alegerea normei de drept.
2. Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare
selecţionează, alege norma juridică care a fost încălcată, sau norma juridică
aplicabilă cazului concret (o normă care recunoaşte drepturile unei persoane fizice
sau juridice), în scopul clarificării juridice exacte a stării de fapt constatate.
Odată stabilite, faptele trebuie confruntate cu conceptele juridice pentru a
vedea cu care dintre ele se identifică şi pentru a alege norma juridică ce trebuie să fie
aplicată. Un fapt nu poate produce efecte juridice prin calităţile lui intrinseci, ci
norma juridică trebuie să-i atribuie o anumită calitate, o semnificaţie deosebită şi
anumite efecte juridice. Faptul stabilit trebuie să primească o calificare juridică,
luându-se în considerare toate împrejurările.
a ) Calificarea este operaţia prin care situaţia de fapt stabilită este încadrată
în ipoteza normei juridice.
b) O altă problemă pe care o ridică aplicarea normei juridice este aceea a
„lacunelor legii”.
Noţiunea de lacune ale legii se foloseşte pentru acele cazuri în care ordinea
juridică este necompletă, fragmentară şi insuficientă pentru a rezolva toate cazurile
care se prezintă în faţa instanţelor. În aceste cazuri de excepţie, ca de exemplu, în
problemele legate de folosirea energiei nucleare, inseminarea artificială se vorbeşte
de „tăcerea" sau „insuficienţa legii". Dar lacunele legii rezultă nu numai din
neprevederea unei reglementări de către legiuitor, printr-o omisiune de legiferare.
Adesea, însăşi legea lasă anumite chestiuni deschise, care urmează să fie rezolvate
prin experienţă şi înţelepciunea jurisdicţiilor. În fine, în alte situaţii lacunele legii se
datorează unor situaţii noi care nu puteau fi prevăzute la data elaborării legii.
Lacunele se definesc astfel ca fiind omisiunea legii de a rezolva o problemă care
trebuia în mod necesar şi logic rezolvată.
Pentru umplerea lacunei judecătorul rămâne în cadrul sistemului dreptului
în vigoare, recurgând la reglementări privind cazuri asemănătoare cu cazul pentru
care legea nu indică nici o soluţie. El foloseşte analogia.
Analogia este un raţionament inductiv, incomplet, de o corectitudine

 aproximativă, prin care se trece de la un caz particular, la alt caz particular.

Concluzia care decurge din el are un caracter de probabilitate. Analogia este folosită
ca metodă de interpretare şi aplicare a dreptului.
ANALOGIA
Analogia, numită şi argumentul „a pari”, constă în a transpune o soluţie
juridică într-o ipoteză asemănătoare care nu este reglementată de lege.
Cele două forme de aplicare a dreptului prin analogie sunt: analogia legii
(analogia legis) şi analogia dreptului (analogia juris).
Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsa
normei juridice care să se refere, în mod expres la cazul ce urmează să fie soluţionat,
căutându-se o normă juridică care se referă la o situaţie sau un caz asemănător,
pentru a fi aplicată cazului supus soluţionării.
Analogia dreptului este procedeul la care se recurge atunci când la
soluţionarea unei cauze se constată nu numai că lipseşte norma de drept care să se
refere în mod expres la cauză, dar nu pot fi găsite nici norme juridice care să
reglementeze cazuri sau situaţii asemănătoare. Organul de aplicare a dreptului
asigură soluţionarea cauzei cu ajutorul principiilor generale ale dreptului.

63
 Într-un stat de drept nu poate fi admisă extinderea legii penale prin
analogie, la fapte care nu sunt prevăzute de lege, dar care sunt asemănătoare cu fapte
incriminate.
c) În activitatea de aplicare a legii, o altă problemă care se ridică este aceea
a obscurităţii textului legii.
Prin obscuritatea legii se înţelege acea situaţie când regula de drept este
incertă, neclară, nedesluşită, întunecată, cum spune art. 3 din Codul civil şi are
nevoie de a fi elucidată.
3. Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a
procesului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop
lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinsă în norma juridică
aleasă spre a fi aplicată în situaţia dată.
4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază
(etapă) a procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare a
actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut ce
variază de la o ramură de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.
Dreptul procesual penal şi civil reglementează în detaliu condiţiile de fond
şi de formă ale hotărârilor judecătoreşti, precum şi a celorlalte acte de aplicare
(mandat de arestare, mandat de aducere, ordonanţă de reţinere etc).
După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoştinţa părţilor
interesate.

8.6 Interpretarea normelor juridice

 Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de

stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării acestora la situaţii
şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate (soluţionate) de către organele de
INTERPRETARE
A NORMELOR aplicare a dreptului.
Prin interpretare poate fi înlăturată ambiguitatea textelor legii, poate fi
JURIDICE
remediată insuficienţa lor şi poate fi precizat sensul lor exact, delimitându-se sfera
acţiunii lor în timp, în spaţiu şi cu privire la persoane.
Activitatea complexă, cu multiple elemente de dificultate, interpretarea
normelor juridice se realizează prin participarea mai multor subiecţi, fiecare cu
"partitura sa", iar soluţiile formulate nu au aceeaşi forţă juridică.
1. Teoria generală a dreptului clasifică interpretarea normelor juridice, în
funcţie de autorii ei, în:
a) interpretarea oficială sau obligatorie;
b) interpretarea neoficială.
a) Interpretarea oficială sau obligatorie este cea realizată de către
organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în
procesul aplicării acestora.
Organele care elaborează acte normative (organele legiuitoare sau organele
administrative) procedează în unele cazuri la interpretarea normelor juridice prin acte
normative interpretative. În situaţia în care organul emitent îşi interpretează normele
juridice cuprinse în propriul act normativ, această interpretare poartă denumirea de
interpretare autentică. Actul normativ interpretativ se aplică retroactiv. Acest gen
de interpretare se cheamă interpretare generală sau legală.
O altă formă a interpretării oficiale o constituie interpretarea juridică sau
cauzală, realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei. Acest
gen de interpretare se referă în mod direct la procesul de aplicare a normelor juridice,

64
 fiind o interpretare de caz. Interpretarea cauzală este obligatorie pentru cauza
respectivă şi faţă de participanţii la cauză în speţă.
b) Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelor
juridice efectuată de analişti din domeniul dreptului, practicieni şi teoreticieni ai
dreptului, cuprinsă, de regulă, în opere ştiinţifice (tratate, cursuri universitare) ori în
reviste de specialitate. Mai este denumită şi interpretare doctrinară.
Interpretarea neoficială se regăseşte, cel mai adesea, în pledoariile
avocaţilor.
Activitatea de aplicare a normelor de drept presupune o îmbinare strânsă
între ştiinţa şi tehnica interpretării. Tehnica interpretării dreptului cuprinde procedee
de examinare a textelor normative, cu ajutorul cărora organul de interpretare
stabileşte înţelesul exact şi deplin al acestui text.
Tehnica interpretării dreptului poartă şi denumirea de metodologia
 interpretării, deoarece procedeele tehnice utilizate au semnificaţia unor metode.
Problematica metodologiei interpretării dreptului prezintă aspecte variate şi
METODOLOGIA specifice în fiecare ramură de drept. Totuşi se consideră ca având un caracter general,
INTERPRETĂRII aplicabil întregului sistem de drept, un număr de patru procedee sau metode tehnice
de interpretare a dreptului: metodă gramaticală, sistematică, istorică şi logică.
Metoda gramaticala constă în folosirea procedeelor de analiză
morfologică şi sintactică a textului actelor normative, pornindu-se de la înţelesul
cuvintelor folosite, de la legătura dintre ele, de la construcţia frazei etc. Astfel, de
exemplu, când textul unui act normativ stabilind acţiuni juridice pentru respectarea
poziţiei utilizează conjuncţia "şi" ori "sau", interpretarea gramaticală va stabili că este
vorba de un cumul de sancţiuni ori de sancţiuni alternative (bunăoară, închisoare şi
amendă, ori închisoare sau amendă).
Procesele de interpretare gramaticală reclamă şi clarificarea problemei
terminologice juridice. Înţelesul unor termeni şi expresii în formularea textului
normei de drept poate fi identificat cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un
sens specific juridic, cum este cazul cuvintelor: funcţionar public, circumstanţă
atenuantă, circumstanţă agravantă, infracţiune, vinovăţie, premeditare, intenţie etc.
Metoda sistematică constă în lămurirea sensului unor norme juridice, a
unui text normativ, prin coroborarea acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţii
normative, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept. Uneori,
interpretarea sistematică reclamă stabilirea chiar a unor legături dintre texte
normative aparţinând unor ramuri de drept diferite.
Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazul normelor incomplete,
adică a normelor de trimitere, de referire şi în alb, care îşi capătă conţinutul deplin
numai prin adăugirea realizată pe calea interpretării.
Metoda istorică este utilizată pentru a explica înţelesul normei juridice prin
luarea în considerare a împrejurărilor social juridice care au stat la baza elaborării şi
adoptării legii (occasio legis), determinând astfel scopurile urmărite de legiuitor
(ratio legis).
Prin utilizarea metodei istorice, organul de aplicare a dreptului este obligat
să studieze un important volum de documente, să cerceteze lucrările preparatorii ale
actului normativ, expunerile de motive, interpelările, amendamentele propuse
(acceptate sau respinse de legiuitor), intervenţiile cu ocazia dezbaterii actului
normativ, reacţiile şi comentariile din presa vremii, examenele comparate între noile
şi vechile reglementări ale domeniului respectiv.

65
 Metoda logică înseamnă formularea de către organul de interpretare a unor
aprecieri raţionale, realizate prin operaţiuni de generalizare, de analiză logică a
textului normei juridice, prin aplicarea legilor logicii formale.
Este cea mai utilizată metodă de interpretare şi ni se înfăţişează ca o
desăvârşire a celorlalte metode.
 Raţionamentele logice cele mai utilizate în procesul interpretării normelor
juridice sunt:
RAŢIONA- - excepţia este de strică interpretare, adică o excepţie există doar dacă
MENTE este expres prevăzută de norma juridică.
LOGICE În dreptul roman acest raţionament logic era astfel formulat: exceptio est
strictissimae interpretationis (excepţiile trebuie interpretate restrictiv), din substanţa
căreia desprindem faptul că reglementările excepţionale trebui înţelese şi aplicate
astfel încât ele să nu treacă dincolo de limitele textelor în care sunt înscrise şi incluse.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
- legea trebuie interpretata în ideea aplicării ei, şi nu contra aplicării ei.
Este aşa numita regulă a bunei credinţe şi bunei intenţii în interpretarea normelor
juridice.

 Argumentele logice folosite în activitatea de interpretare.

- interpretarea prin reducerea la absurd - ad absurdum -înseamnă
stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În
ARGUMENTE
LOGICE acest caz interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei
juridice, în afară de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii;
- argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai
puţin) desemnează situaţia în care un organ al statului, cu putere mai mare, poate să
facă ce face un organ subordonat lui);
- argumentul per a contrario se bazează pe legea logică a terţului exclus.
Acest argument porneşte de la premisa că în cazul noţiunilor contradictorii, care se
neagă una pe cealaltă, doar una poate fi adevărată, cealaltă este falsă, iar a treia nu
există. De exemplu, dacă legea precizează exact cine poate executa o anume
activitate, nominalizând concret categoria de subiecte de drept, rezultă, pe cale de
consecinţă, per a contrario, că alt subiect sau alte subiecte de drept nu sunt
îndreptăţite să execute acea activitate.
- argumentul a fortiori (cu atât mai mult) constă în aceea că raţiunea
aplicării unei norme juridice este şi mai puternică într-o altă ipoteza decât cea
indicată expres în norma respectivă.
- argumentul a pari, desemnează cazurile în care, pentru situaţii identice,
trebuie să se pronunţe soluţii identice. Este vorba în ultimă instanţă de respectarea
principiului privitor la egalitatea tratamentului juridic.
- argumentul „in dubio pro reo" (îndoiala profită acuzatului) este
aplicabilă în materia dreptului penal. Dacă, în procesul de administrare a probelor,
există îndoială asupra vinovăţiei celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, această
îndoială este în favoarea acuzatului.
Metoda teleologică se caracterizează prin investigarea scopului social
urmărit de legiuitor, care se apreciază în prezent că valorează mai mult decât litera
legii. Folosirea acestei metode permite sesizerea a ceea ce se numeşte "ratio legis",
adică finalitatea, raţiunea de a fi.
În procesul de interpretare şi aplicare a normelor juridice pot să apară şi
situaţiile de ilicit ale acestui demers, De exemplu, abuzul de drept şi frauda la lege.

 - Abuzul de drept, constă în esenţă, în situaţia în care subiecţii care

interpretează şi aplică norma nu-şi exercită competenţele în acest domeniu cu bună
ABUZUL
DE DREPT
66
 credinţă. Aceasta în sensul că interpretează şi aplică în mod deliberat "litera" legii ,
în mod restrictiv, încălcând intenţionat "spiritul" ei, adică scopul sau intenţia
legiuitorului, producând astfel consecinţe nedrepte sau vătămătoare celui căruia i se
aplică acea normă.
Tot o formă sau exemplu al abuzului de drept îl poate constitui şi utilizarea
excesivă, abuzivă a unui drept al unei persoane.

 - Frauda la lege. Constituie şi aceasta o deformare a procesului de

interpretare şi aplicare a normei juridice. Ea constă în manevra nelegitimă de a ocoli
(a eluda) prin artificii aparent permise, consecinţele unor prevederi legale care nu
FRAUDA
convin. De exemplu, simulaţia preţului în materie de contracte.
LA LEGE
Formele "fraudei la lege" sunt foarte numeroase, dar în esenţă urmăresc
acelaşi scop : eludarea, ocolirea prevederilor legale care nu convin, prin crearea unei
aparenţe de drept, prin care, în realitate, se încalcă dispoziţiile normelor juridice.
2. În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea
poate fi:
— interpretare literală;
— interpretare extensivă;
— interpretare restrictivă.
a) Interpretarea literală (ad litteram) se realizează atunci când organul de
aplicare constată că textul normei juridice descrie exact sfera cazurilor la care se
referă norma juridică, neexistând motivele de a extinde sau de a restrânge aplicarea
dispoziţiei în cauză.
In acest caz se spune că legea este limpede, organul de aplicare urmând să
aplice norma juridică în mod corespunzător.
b) Interpretarea extensivă (in extensso) se înfăptuieşte atunci când textul
normei juridice urmează să fie aplicat şi altor situaţii decât cele expres nominalizate,
deoarece concluzia rezultată în procesul interpretării este că sfera cazurilor la care se
referă este în realitate mai largă decât rezultă din redactarea strictă a textului actului
normativ.
Exemplu: Art. 55 din Constituţia României, stipulează că: "În România,
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".
c) Interpretarea restrictivă se referă la situaţia în care textul normei
juridice interpretate urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece în urma
analizei efectuate rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât
arată formularea normei juridice.
Exemplu: legea spune "copii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la
nevoie". Interpretarea restrictivă ne conduce la constatarea faptului că nu toţii copii
au această obligaţie, pentru simplul fapt că o parte din aceştia sunt minori, incapabili
sau handicapaţi.


În diferite materii juridice există un anumit număr de principii de
interpretare, mai mult sau mai puţin precise, mai mult sau mai puţin imperative şi
anume:
PRINCIPII DE a) Normele juridice trebuie să fie întotdeauna astfel interpretate, încât
INTERPRETARE efectul lor să fie asigurat. Este inadmisibilă interpretarea care ar anula efectul practic
al normei.
b) Tăcerile legii pot fi interpretate în favoarea libertăţii de acţiune. Tot ceea
ce nu este interzis, este permis.
c) Trebuie să fie asigurată continuitatea în interpretare. Atunci când s-a
consolidat o anumită interpretare a legii, ea nu trebuie schimbată cu uşurinţă.

67
 d) Atunci când un text este susceptibil de mai multe interpretări, nu se
poate reţine interpretarea care ar duce la rezultate injuste, inechitabile din punct de
vedere economic şi social.

BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989.

Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti,
1997.
Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.
Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.
Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
Rigaux Fr. : „Introduction a la science du droit”, Edition Vie Ouvriere,
Bruxelles, 1974.
Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta,
Timişoara, 1997.
Terre Fr.: „Introduction generale au droit”, Dalloz, ed. II, Paris, 1994.
Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,
2000.
Voicu C.: ‚Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.

68
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
RAPORTUL JURIDIC

9.1 Conceptul de raport juridic

În viaţa socială, oamenii intră unii cu alţii în diferite raporturi. Dintre aceste
raporturi, cele care cad sub incidenţa normelor juridice sunt raporturi juridice.
Atâta timp cât este vorba numai despre intenţiile noastre şi nu stabilim nici
un contact cu altă persoană nu poate fi vorba nici de apariţia unui raport juridic,
acesta se formează numai dacă ne-am materializat intenţia şi gândurile într-o intenţie
exterioară, intrând astfel în contact cu libertatea de acţiune a altei persoane .
Nu toate raporturile sociale sunt raporturi juridice, dar orice raport social
este susceptibil de a deveni raport juridic.
Ceea ce separă raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale îl
constituie faptul că această legătură socială este reglementată de o normă specifică,
norma de drept. Conduita prescrisă de o normă devine realitate atunci când se
concretizează într-un raport social, stabilit între anumite persoane care dispun de
drepturi şi obligaţii conferite de normele juridice. Oamenii intră în raporturi juridice
fie urmărind realizarea unor scopuri personale, fie sunt determinaţi să intre în
asemenea raporturi ca rezultat al producerii unor fapte exterioare independent de
voinţa lor.
Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare următoarele condiţii: norma
juridică, subiectele de drept şi faptele juridice.
Primele două premise sunt generale sau abstracte, iar a treia premisă, faptul
juridic, este specială sau concretă.
- Norma juridică este premisa fundamentală a unui raport juridic, întrucât
cu ajutorul ei se prefigurează, în abstract, subiectele de drept, conduita acestora şi
faptele juridice ce duc la apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Este
o construcţie logică care îmbracă forma silogismului. Norma de drept este premisa
generală denumită premisa majoră. Faptul juridic, inclusiv actul juridic, este ipoteza
normei juridice numită premisa minoră. Atunci când faptul juridic devine realitate
concretă prin norma juridică se creează raportul de drept. Din acest motiv, raportul
de drept este considerat ca fiind o normă juridică în acţiune. Există însă şi norme
juridice, ca de exemplu, normele prohibitive care se realizează în afara producerii
unor raporturi juridice. În alte situaţii pot să apară raporturi juridice în lipsa unor
norme exprese, ca spre exemplu, în cazul analogiei (analogia juris), când instanţa
soluţionează o cauză în baza unor principii de drept.
- Subiectele de drept. Raportul juridic presupune existenţa unor persoane
fizice sau juridice, titulari de drepturi şi obligaţii (subiecte), între care se leagă o
relaţie ce devine raport juridic, pe baza normei de drept.
- Faptul juridic este acea împrejurare prevăzută de norma juridică, în
ipoteza ei, care odată concretizată, produce consecinţe juridice, adică atrage apariţia,
modificarea sau stingerea unui raport juridic. Faptele juridice se produc ca rezultat al
voinţei omului sau independent de aceasta, în raport de care se clasifică în acţiuni şi
evenimente.
Raporturile juridice sunt raporturi sociale, fiind raporturi dintre oameni,
care se manifestă fie ca indivizi (persoane fizice), fie organizaţi în anumite colective.
Raporturile juridice sunt legate de viaţa şi de activitatea oamenilor în societate. Deşi
acest aspect al raportului juridic este evident, el trebuie subliniat întrucât în literatura

69
 juridică a fost susţinută şi concepţia că ar exista raporturi juridice între oameni şi
lucruri sau exclusiv între lucruri.
Raportul juridic se desfăşoară numai între subiecţii umani, între persoane.
Părţile sau subiectele unui raport juridic nu pot fi decât oamenii — în mod individual
(ca persoane fizice) sau în, colectivităţi — (uneori constituite sau organizate ca
persoane juridice).


Doctrina a definit raportul juridic ca fiind un raport social, care ia naştere
pe baza normelor juridice între două sau mai multe părţi, care sunt titulare de drepturi
şi obligaţii juridice reciproce, asigurate, în realizarea lor, la nevoie, de forţa
RAPORTUL coercitivă a statului.
JURIDIC
9.2 Elementele raportului juridic

Ca relaţie interumană cu caracter juridic, raportul juridic cuprinde

următoarele elemente principale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

9.2.1 Subiectele raportului juridic

Omul este singurul în măsură să participe la raporturi juridice în calitate de

subiect de drept, deşi, în istoria dreptului întâlnim cazuri când unele fenomene ale
naturii sau animale erau personificate fiind tratate ca şi când ar fi fost titulare de
drepturi şi obligaţii, de exemplu Darius, regele Persiei, după ce marea îi înghiţise
corăbiile, ordonă să fie biciuite valurile în semn de sancţiune; în Evul Mediu erau
judecate şi pedepsite animalele, câini şi pisici.
Există desigur situaţii juridice care au în vedere pagubele cauzate de
animale sau de lucruri, stabilind răspunderi sau prohibiţiuni în conduita oamenilor cu
privire la bunuri sau animale, fără a se putea trage concluzia că norma de drept
creează drepturi şi obligaţii animalelor sau lucrurilor şi că acestea pot apărea ca
subiect de drept, căci norma juridică care prinde viaţă prin raportul juridic
reglementează comportarea oamenilor între ei şi nu "comportarea" lucrurilor sau
animalelor, drepturi şi obligaţii în sarcina unui lucru sau animal apărând ca o
absurditate.
Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual,
ca persoane fizice, fie organizate în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept.
Calitatea de subiect al raporturilor juridice este condiţionată de
recunoaşterea capacităţii juridice.
 Pentru ca persoanele să poată participa într-un raport juridic, trebuie să aibă
capacitate juridică prin care înţelegem aptitudinea generală şi abstractă a persoanei
de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.
CAPACITATE
JURIDICA În dreptul civil, se face deosebire între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Potrivit decretului nr. 31/1954 privitor la persoane fizice şi
persoane juridice, capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor (art. 4).
 Capacitatea de folosinţă este, astfel cum prevede decretul menţionat,
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5). Ea începe de la naşterea persoanei
CAPACITATEA şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute din
DE momentul concepţiei sale, însă numai dacă se naşte viu (art. 7).
FOLOSINŢĂ

70
  Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice (art 5). Capacitatea
deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră (art. 8). Minorul
CAPACITATEA
DE EXERCIŢIU care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 9), fiind
prezumat că nu are o suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ.
Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani şi b) persoana pusă sub interdicţie.
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor persoanei juridice se
realizează prin organele sale.

9.2.2. Conţinutul raportului juridic

Normele juridice stabilesc, pe de o parte drepturi, pe de altă parte, obligaţii

pentru participanţii la raporturile juridice. Subiectele raportului juridic sunt legate
între ele tocmai prin aceste drepturi şi obligaţii, care împreună formează conţinutul
raportului juridic. Există unele raporturi juridice simple, în care o parte este titular al
dreptului, iar cealaltă titular al obligaţiei (de exemplu, contractul de împrumut) şi
raporturi juridice complexe, în care fiecare parte este titular atât de drepturi cât şi de
obligaţii (de exemplu, raportul juridic de vânzare-cumpărare).
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic
determinat constituie conţinutul raportului juridic.

 - Dreptul subiectiv sau îndrituirea reprezintă facultatea subiectului

raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, de a cere celuilalt, sau celorlalte
subiecte, o atitudine corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul de stat
DREPTUL
pentru asigurarea dreptului său. Astfel, de exemplu, într-un raport juridic de
SUBIECTIV
proprietate, proprietarul are dreptul de a poseda, de a folosi şi de a dispune de lucrul
la care se referă dreptul său de proprietate în limitele stabilite de lege şi totodată, de
a pretinde, ca alţii, ajungând în legătură cu lucrul respectiv să respecte dreptul
titularului. Administraţia financiară a primăriei are dreptul de a cere debitorilor plata
impozitelor sau a taxelor potrivit prevederilor legale. Personalul încadrat la o
instituţie are dreptul la concediu. Acest drept îi oferă posibilitatea de a pretinde
instituţiei respective să-i acorde acest concediu, deci obligă instituţia la o anumită
acţiune.
Drepturile participanţilor într-un raport juridic concret poartă şi denumirea
de drepturi subiective. În acest caz, cuvintele obiectiv şi subiectiv nu se
întrebuinţează în înţelesul lor filozofic (obiectiv — ceea ce există independent de
voinţa noastră, subiectiv — ceea ce depinde de voinţă).


Termenul dreptul obiectiv desemnează totalitatea normelor juridice şi
exprimă faptul că aceste norme sunt independente de subiectele raportului juridic
concret, iar dreptul subiectiv ia fiinţă ca urmare a realizării dreptului obiectiv, în
DREPTUL cadrul raportului juridic. Fără drept obiectiv, adică fără norme juridice, nu există nici
OBIECTIV drepturi subiective, fiindcă drepturile şi obligaţiile oamenilor şi organizaţiilor lor în
diferite relaţii sunt stabilite prin aceste norme.

 - Obligaţia este celălalt element al raportului juridic, corelativ dreptului

subiectiv, constând în a face, a nu face ceva, sau în a da ceva. De pildă, vânzătorul
este obligat a preda obiectul vândut, cumpărătorul este obligat a plăti preţul
OBLIGAŢIA obiectului cumpărat, cărăuşul este obligat a face serviciul de transport la care s-a
angajat. Sau obligaţia de a nu face: cetăţenii sunt obligaţi să se abţină de a împiedica
pe locatarul unui apartament să-1 folosească în conformitate cu nevoile lui, în
limitele legii.

71
 Atât dreptul cât şi obligaţia apar pe baza normei juridice şi sunt garantate în
realizarea lor de forţa coercitivă a statului.

9.2.3 Obiectul raportului juridic

Raportul juridic presupune, pe lângă subiecte şi conţinut (drepturi şi

obligaţii), şi un obiect determinat al raportului şi care este, de regulă, elementul sau
fenomenul în legătură cu care se naşte raportul juridic respectiv. Obiectul raportului
juridic desemnează scopul, interesul sau finalitatea realizării drepturilor şi
obligaţiilor, şi care constau, de cele mai multe ori, în dobândirea sau înstrăinarea
unor bunuri, obţinerea unor servicii, garanţii, avantaje, etc.
Obiectul raportului juridic îl formează chiar conduita la care se referă
conţinutul acestuia, prin obiect al raportului juridic înţelegându-se acţiunile pe care
titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării
raportului juridic. Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul raportului
juridic, el este rezultatul realizării drepturilor şi obligaţiilor, obiectul raportului
juridic fiind însăşi acţiunea la care se referă conţinutul.

9.3 Faptele juridice

Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se

naşte, cel puţin în parte, din fapte şi totodată se aplică acestora.
Se instituie astfel, în mod constant, un du-te - vino între drept şi fapte,
acestea având vocaţia de a fi reglementate prin drept şi dreptul fiind destinat, prin
definiţie, să reglementeze faptele. Un fapt nu produce efecte în drept prin calităţile
sale intrinseci. Trebuie ca o normă juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie la
care ataşează consecinţe juridice. Faptul prim este acţiunea la care se ataşează efecte
în drept, care pot fi căutate în mod deliberat, dorite sau, dimpotrivă, suportate fără a
fi dorite42.
 Aşadar, prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care, potrivit
normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi
FAPTELE juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice (ex. încheierea unei
JURIDICE căsătorii, naşterea unui copil etc.)
În literatura juridică, având în vedere criteriul voliţional, faptele juridice se
clasifică în evenimente şi acţiuni.
 - Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de voinţa
oamenilor (de ex. un cutremur poate produce anumite pagube materiale sau chiar
EVENIMENTE pierderi de vieţi omeneşti, deci anumite consecinţe juridice, fiind prin aceasta un fapt
juridic).
- Acţiunile umane ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale


oamenilor, care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite, când
respectă normele juridice, sau ilicite când le încalcă (ex. contravenţiile, infracţiunile).
Principalele acţiuni licite sunt actele juridice ce reprezintă manifestări de voinţă
ACŢIUNILE având drept scop modificarea unor situaţii juridice.
UMANE Problematica actelor juridice, deosebit de complexă, este abordată în cadrul
fiecărei ramuri de drept.

72
 BIBLIOGRAFIE

Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti,

1997.
Djuvara M.: „Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare şi drept
pozitiv”, Editura All, Bucureşti, 1995.
Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.
Pescatore P.: „Introduction a la science du droit”, Office des Imprimes de
l’Etat, Luxembourg, 1960.
Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
Rigaux Fr. : „Introduction a la science du droit”, Edition Vie Ouvriere,
Bruxelles, 1974.
Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta,
Timişoara, 1997.
Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,
2000.
Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.

73
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

10.1. Introducere

Societatea instituie norme de conduită, cu caracter reglator, de ordin moral,

religios, cultural, politic, juridic, pe care indivizii ce o compun sunt chemaţi să le
respecte, să-şi orienteze conduita, potrivit cu cea prescrisă de aceste norme, în scopul
îmbinării interesului personal cu cel social, asigurării coerenţei şi funcţionalităţii
sistemului social.
Conformarea conduitei la preceptele normelor sociale se face, de regulă, de
bună-voie sau de teama dezaprobării sociale ori a sancţiunii pentru nerespectarea
acestor reguli.
Nu orice conduită umană are însă relevanţă din punct de vedere juridic, ci
numai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice.
Atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului prescris de
norma socială (juridică), iar acea conduită este apreciată în mod negativ intervine
răspunderea.
Conceptul de “răspundere” desemnează deci reacţia de reprimare venită
din partea societăţii, faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă, în principal
individului.

10.2. Noţiunea răspunderii juridice

Relativ la definirea noţiunii de răspundere vom constata că legislaţia,

jurisprudenţa, nu definesc noţiunea de răspundere, acestea limitându-se doar la
oferirea unor forme de răspundere, sferă în care se ocupă, mai ales, de redarea
condiţiilor angajării unei anumite răspunderi, naturii sancţiunilor prevăzute şi
întinderii acestora, a principiilor răspunderii, fără a viza aspectele generale legate de
instituţia răspunderii juridice, de natură a contura o teorie a răspunderii juridice.
Sarcina creării unei astfel de teorii revine Teoriei generale a dreptului, care
are datoria de a furniza o terminologie unitară în problema răspunderii, de a o defini,
a evidenţia tendinţele acesteia, formele, condiţiile şi principiile ei.
Nici în literatura juridică noţiunea de răspundere juridică nu este definită şi
explicată în mod unitar.
S-a arătat că noţiunea de răspundere nu poate fi înţeleasă şi definită decât
pornind de la formele ei concrete:
Răspunderea fost definită ca un fapt social care se rezumă la reacţia
organizată, instituţionalizată, pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă,
instituţionalizarea acestei reacţii, încadrarea sa în limitele determinate legal fiind
necesare, întrucât răspunderea şi sancţionarea nu sunt şi nu pot fi, în nici un caz,
forme de răzbunare oarbă, ci modalităţi de legală răsplată (“după faptă şi răsplată!” –
spune poporul), de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat
şi de apărare socială.
Dar noţiunea de răspundere nu se identifică şi nu se reduce la aceea de
sancţiune, cele două fiind faţete ale aceluiaşi mecanism social, care nu trebuie
confundate, legătura dintre ele apărând însă pregnant, atât în dreptul penal, cât şi în
dreptul civil.

74
 Dintre definiţiile date răspunderii juridice se cuvin a fi reţinute şi cele care o
caracterizează ca raport juridic. Astfel, răspunderea a fost definită ca un raport juridic
de constrângere care are ca obiect sancţiunea juridică.
Constantin Bulai arăta că răspunderea juridică nu poate fi concepută decât
ca un tip special de raport juridic, şi anume un raport juridic de constrângere, al cărui
conţinut îl formează, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere pe acela
care a încălcat o normă de drept şi de a aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică
încălcată, iar, pe de altă parte, obligaţia corelativă a persoanei vinovate de încălcarea
preceptului normei de a răspunde în faţa statului pentru conduita sa şi de a se supune
sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate, care o prevede.
Într-o opinie majoritară, răspunderea a fost definită prin intermediul
categoriei de obligaţie, fie obligaţia de a suporta o privaţiune, fie de a repara un
anumit prejudiciu.
Într-o încercare de a depăşi sfera acestor definiţii, în monografia dedicată
răspunderii juridice, Mircea Costin scria că răspunderea juridică, avându-şi temeiul
în faptul ilicit, iar consecinţa în aplicarea sancţiunii juridice, reprezintă un complex
de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul raportului juridic de constrângere ce
se leagă între stat ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite, subiect pasiv al
raportului juridic respectiv. Obiectul acestui raport este sancţiunea juridică, pe care
autorul faptei ilicite o suportă în scopul restabilirii ordinii de drept.
Sintetizând, arăta că: “răspunderea juridică este complexul de drepturi şi

 obligaţii conexe, care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi
care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunii
juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor
RĂSPUNDEREA
societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”.
JURIDICĂ
Această definiţie nu reduce răspunderea juridică numai la obligaţia de a
suporta sancţiunea şi/sau de a repara prejudiciul, obligaţie care este elementul
esenţial, dar nu şi suficient al răspunderii.

10.3. Principiile generale ale răspunderii juridice

Principiile generale care guvernează răspunderea juridică au fost

caracterizate ca expresii ale unor caracteristici comune tuturor formelor de
răspundere juridică.
Ele reflectă într-un mod special principiile generale ale dreptului, căci
vizează normele juridice, specificul lor constând în natura normelor juridice care
compun instituţia răspunderii juridice.
Principiile generale ale răspunderii juridice sunt:
1. Principiul legalităţii răspunderii juridice: îşi are temeiul în articolul 51
din Constituţie, potrivit căruia: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”, ceea ce înseamnă că în materie de răspundere juridică nu
există răspundere în afara legii. Deşi iniţial a fost formulat în materie penală, în

 forma legalităţii incriminării şi sancţionării (“Nullum crimen sine lege” şi “Nulla

poena sine lege”), este valabil pentru toate formele răspunderii juridice.
2. Principiul răspunderii doar pentru fapte săvârşite cu vinovăţie: orice
PRINCIPIILE
subiect de drept poate fi sancţionat numai dacă este vinovat şi în limitele vinovăţiei
RASPUNDERII
sale, răspunderea fiind subiectivă. De la acest principiu există excepţia răspunderii
JURIDICE
independentă de culpă.
3. Principiul răspunderii personale: răspunderea juridică are caracter
personal, fiind strict legată de persoana care a săvârşit fapta ilicită. În materie penală

75
 este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea colectivă, nefiind
admisă nici ideea de răspundere penală a persoanelor juridice. În domeniul dreptului
civil, răspunderea persoanei poate fi atrasă atât pentru fapta proprie (art. 1000, alin. 1
Cod civil), aceasta fiind regula, dar şi pentru fapta altuia (art. 1000, alin. 2-4 Cod
civil şi art. 1001 Cod civil) ori în mod solidar cu altul (art. 28 din Legea nr. 22/1969).
4. Principiul prezumţiei de nevinovăţie în stabilirea răspunderii juridice:
potrivit căruia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare
nimeni nu poate fi considerat vinovat (art. 23, alin. 8 din Constituţia României). Nu
trebuie însă ca el să se opună principiului fermităţii, întrucât nimeni nu trebuie să
scape rigorilor legii, dacă se face vinovat de încălcarea ei.
5. Principiul justei sancţiuni sau al proporţionalităţii: se exprimă prin
necesitatea existenţei unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea
aplicată persoanei care a încălcat o normă de drept.
6. Principiul “non bis in idem” (“nu de două ori pentru aceeaşi vină”):
potrivit căruia unei singure violări a normei îi corespunde o singură imputare a
răspunderii, ceea ce nu exclude posibilitatea cumulului formelor de răspundere
juridică, în cazul când prin una şi aceeaşi faptă au fost încălcate două sau mai multe
norme juridice.
7. Principiul celerităţii tragerii la răspundere: cere ca tragerea la răspundere
a persoanelor care încalcă normele juridice să se facă la timpul potrivit, cât mai
aproape de data săvârşirii faptei, evitându-se, printre altele, prescripţia răspunderii
juridice (pierderea de către titularul dreptului a posibilităţii de a-l valorifica în justiţie
şi, respectiv, a posibilităţii aplicării unei fapte ilicite).
În afară de aceste principii generale, comune tuturor formelor de răspundere
juridică, există şi principii proprii numai unei anumite forme de răspundere juridică.
Exemplu: principiul egalităţii în faţa sarcinilor publice; principiul respectării
tratatelor; principiu conform căruia complicitatea la fapta incriminată trebuie să
rezulte dintr-un fapt pozitiv.

10.4. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru ca răspunderea juridică, în oricare din formele sale, să se declanşeze

este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii. Acestea sunt:
I. condiţii pozitive: A) condiţii obiective
B) condiţii subiective
II. condiţii negative


I. A) În categoria condiţiilor obiective intră: a) fapta ilicită şi b) legătura
cauzală între fapta ilicită şi rezultatul ilicit produs.
a) Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu nesocotirea
CONDITII unei prevederi legale care dă naştere raportului juridic de aplicare a sancţiunii, adică
OBIECTIVE raportului de constrângere. Conduita ilicită înseamnă o comportare ilegală,
nepermisă de lege şi imorală, sancţionată de normele moralei. Conduita ilicită se
poate realiza fie prin comiterea unui fapt prohibit de lege, adică printr-o acţiune, fie
prin neîndeplinirea unui fapt prescris ca obligaţie prin lege, deci printr-o inacţiune.
1. Acţiunea, cea mai frecventă modalitate de realizare a conduitei ilicite,
constituie o manifestare efectivă şi presupune acte materiale contrare normelor
juridice. Este ilicită atunci când se încalcă o normă juridică cu caracter prohibitiv.

76
 2. Inacţiunea sau omisiunea este abţinerea deliberată de la o acţiunea pe
care o persoană era obligată prin norma juridică să o îndeplinească, ca de exemplu,
obligaţia şoferului care accidentează o persoană de a o transporta la spital.
În principiu, se neagă calitatea inacţiunii de temei al răspunderii juridice, cu
excepţia următoarelor cazuri, când omisiunii i se recunoaşte caracterul de faptă
ilicită, şi anume: 1) când o faptă pozitivă este de natură să provoace altora pagube,
obligând pe cel care o săvârşeşte să ia măsurile necesare pentru prevenirea acestora;
2) când fapta omisivă încalcă o obligaţie legală de a săvârşi anumite acţiuni
preventive.
b) Legătura cauzală între fapta ilicită şi rezultatul ilicit produs. Este o
condiţie necesară, dar nu şi suficientă a răspunderii juridice. Problema juridică este
de a ştii, atunci când se produce un eveniment, cui trebuie să-i atribuim consecinţele
juridice şi cine trebuie să-şi asume responsabilitatea.
Există raport de cauzalitate între fapta ilicită, acţiune sau inacţiune şi
rezultat când acesta este generat de fapta ilicită.
Una din problemele complicate pe care le ridică stabilirea raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs este aceea a efectului inacţiunii, al
omisiunii, în planul răspunderii juridice.
Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere trebuie
să stabilească, cu toată precizia, legătura cauzală, reţinând circumstanţele exacte ale
cauzei, elementele necesare care caracterizează producerea acţiunii, consecinţele
acesteia şi să înlăture condiţiile care s-au suprapus lanţului cauzal şi care au putut să
accelereze sau să întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze urmările.

 B) Condiţiile subiective: Vinovăţia. Constă în atitudinea psihică a

persoanei care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi consecinţele acesteia. Implică
libertatea subiectului de a acţiona în mod conştient, caracterul deliberat al acţiunii
CONDITII
SUBIECTIVE sale, inclusiv asumarea riscului actului său.
Vinovăţia se prezintă sub două forme: intenţia şi culpa, sau într-o altă
clasificare: dolul (intenţia); imprudenţa şi neglijenţa.
1. Intenţia de a săvârşi o faptă ilicită se caracterizează prin cunoaşterea de
către subiect a caracterului antisocial al faptei, reprezentarea şi urmărirea sau
acceptarea producerii consecinţelor negative.
În dreptul civil intenţia este denumită “dol”. Acesta presupune întotdeauna
intenţia de a păgubi.
2. Culpa este o formă mai puţin gravă a vinovăţiei în care autorul unei fapte
ilicite nu prevede consecinţele faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau
prevăzându-le a operat, în mod uşuratic, că nu se vor produce.
Culpa poate fi: a) previziune, numită şi imprudenţă, când autorul unei fapte
ilicite trebuia, în mod normal să prevadă că această faptă poate avea consecinţe
negative sau b) fără previziune sau neglijenţă, care constă în omisiunea de a lua
precauţiile cerute de îndeplinirea unei obligaţii la care este ţinut subiectul.
În dreptul civil, culpa sau greşeala are o sferă mai largă decât în dreptul
penal, culpa cuprinzând atât elementul intenţional (în cazul delictelor civile), cât şi
elementul neintenţional (în cazul cvasidelictului).
Distincţia dintre intenţie şi culpă are în dreptul penal importanţă practică,
făcând posibilă stabilirea sancţiunii în funcţie de gradul de vinovăţie al autorului
faptei ilicite.
În cazul răspunderii juridice pentru fapte săvârşite din culpă sancţiunile sunt
mai uşoare faţă de categoria faptelor săvârşite cu intenţie, culpa acţionând deci ca o
circumstanţă atenuantă a răspunderii juridice.

77
 II. În categoria condiţiilor negative: inexistenţa unor împrejurări care

 exclud răspunderea juridică.

Posedarea calităţii de subiect al răspunderii juridice este considerată fie
ca premisă, fie ca o condiţie propriu-zisă a răspunderii juridice.
CONDITII
NEGATIVE Calitatea de subiect al răspunderii juridice a fost definită ca expresie a
atitudinii persoanei fizice de a da seamă, în faţa organelor jurisdicţionale, pentru
faptele săvârşite şi de a suporta consecinţele juridice pe care le presupune aplicarea
constrângerii statale, sub forma sancţiunii.
Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice trebuie
să îndeplinească două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în
mod liber.
Subiectele colective dobândesc calitatea de “persoane juridice” în baza
prevederilor legale. Pot răspunde numai din punct de vedere civil şi administrativ,
neputând fi şi subiect al răspunderii penale sau disciplinare.

10.5. Formele răspunderii juridice

Compararea şi delimitarea formelor răspunderii juridice prezintă importanţă

teoretică, dar mai ales practică, deoarece stabilirea naturii juridice a răspunderii în
fiecare caz concret priveşte calificarea juridică a situaţiei de fapt, ca fază a aplicării
dreptului, de interes major, atât pentru individ, cât şi pentru societate.
Clasificarea formelor răspunderii juridice se poate face după mai multe
criterii. Stabilirea criteriilor şi clasificarea este în măsură să determine natura juridică
a răspunderii incidente într-un caz concret.
A fost propusă aplicarea cumulativă a criteriilor: a) natura şi importanţa
socială a interesului general lezat prin fapta ilicită; b) particularităţile definitorii ale
conduitei ilicite, din punct de vedere al normei juridice şi al interesului social lezat.
a) Se desprind: răspunderea faţă de întreaga societate, adică
răspunderea penală; răspunderea faţă de un organ al statului, adică răspunderea
administrativă.
b) În general, genul răspunderii juridice (civile, penale, administrative)
este determinat de natura normei juridice încălcate.
Corelativ cu cele două mari diviziuni ale dreptului se face distincţie între
răspunderea de drept public şi răspunderea de drept privat.
c) Un alt criteriu: subiectul căruia îi incumbă răspunderea, subiect care
poate fi un individ sau o colectivitate.
Alte criterii:
1. Natura sancţiunii juridice pe care o atrage: deosebim răspunderea
patrimonială de răspunderea juridică extrapatrimonială.
2. Izvorul obligaţiei.
3. Modul de stabilire a obligaţiei de reparare.
4. Modalitatea de stabilire a răspunderii.
A) Asemănări între diferite forme de răspundere juridică.
Instituţia răspunderii juridice are la bază elemente esenţiale, comune tuturor
ramurilor dreptului.
Indiferent de forma ei, răspunderea juridică se stabileşte faţă de stat, unicul
titular al prerogativei de a restabili ordinea de drept încălcată.
1) Cu atât mai mult, se constată asemănări între variatele forme de
răspundere, proprii uneia şi aceleiaşi ramuri de drept. Astfel, atât existenţa
răspunderii civile contractuale, cât şi a răspunderii civile delictuale depind de

78
aceleaşi condiţii: un prejudiciu patrimonial, o faptă ilicită, culpabilă şi o legătură de
cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.
Condiţiile generale ale răspunderii administrative sunt, în mare măsură
aceleaşi cu condiţiile altor forme de răspundere juridică, şi anume: existenţa unui
prejudiciu, a unei fapte păgubitoare, legate de prejudiciu printr-o legătură de
cauzalitate.
Principiul acoperirii integrale a prejudiciului este caracteristic atât dreptului
civil, cât şi dreptului administrativ.
Ca asemănare între răspunderea penală şi răspunderea contravenţională, atât
infracţiunea cât şi contravenţia trebuie prevăzute în actele normative care le
caracterizează ca atare; în cazul ambelor forme de răspundere fapta trebuie săvârşită
cu vinovăţie.
Domeniul răspunderii instituite de dreptul penal şi cel al răspunderii
cârmuite de dreptul civil se interferează. Cele mai multe infracţiuni sunt totodată
delicte sau cvasi-delicte civile care obligă la reparaţiune (de exemplu: furtul, omorul,
distrugerea bunului altuia).
B) Deosebiri între formele răspunderii juridice.
I) a) Exemplu între răspunderea penală şi răspunderea civilă.
1. Răspunderea penală este personală şi se întemeiază pe vinovăţie, în
timp ce în dreptul civil există şi cazuri de răspundere obiectivă, fără culpă.
2. Răspunderea penală nu implică întotdeauna încălcarea unui drept
subiectiv al altei persoane, pe când răspunderea civilă intervine, de regulă, când fapta
ilicită constituie nu numai o încălcare a dreptului obiectiv ci şi a dreptului subiectiv
al unei persoane.
b) Răspunderea internaţională se deosebeşte de formele de răspundere
existente în dreptul intern.
c) Răspunderea administrativă este o răspundere autonomă în raport cu
răspunderea de drept privat.
d) Răspunderea contravenţională, ca variantă a răspunderii administrative
se deosebeşte de răspunderea penală.
II) Există deosebiri şi în cadrul uneia şi aceleiaşi forme de răspundere
juridică, între variantele ei.
a) Astfel, în cadrul răspunderii civile există răspundere contractuală şi
răspundere delictuală.
b) Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului este o răspundere
obiectivă, fundamentală pe ideea de risc şi astfel depăşeşte cadrul răspunderii civile
delictuale.
c) Răspunderea administraţiei de stat pentru pagubele pricinuite prin acte
administrative ilegale.

10.6. Cauzele care înlătură răspunderea juridică

Sunt denumite şi “cauze de neresponsabilitate” sau “cauze exoneratoare

de răspundere”. Pot diferi de la o ramură de drept la alta sau pot fi aceleaşi în cadrul
a două, al mai multora sau al tuturor ramurilor de drept.
Este greu de elaborat o definiţie valabilă în toate ştiinţele juridice de
ramură.
V. Dongoroz le-a definit drept cauze care au, potrivit legii penale, efectul
de a înlătura caracterul penal al faptei şi constau în anumite stări, situaţii, cazuri,

79
 împrejurări a căror existenţă face ca în timpul săvârşirii faptei realizarea eficientă a
vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă.
Elaborarea unei definiţii a cauzelor care înlătură răspunderea juridică,
valabilă în toate ştiinţele juridice de ramură întâmpină dificultăţi. De obicei, fiecare
ramură de drept îşi analizează cauzele, în funcţie de specificul ei şi le defineşte
corespunzător, acestea fiind diferite, în funcţie de caracteristicile fiecărei ramuri.
În definirea lor trebuie să se plece de la rolul pe care îl au, respectiv acela
de a face imposibilă intervenţia răspunderii juridice, în condiţiile în care, în timpul
săvârşirii faptei, realizarea eficientă a vreunuia dintre trăsăturile ei esenţiale a
devenit imposibilă.
Aceste cauze se subdivid în: a) cauze care privesc latura esenţială a
pericolului social; b) cauze care privesc trăsătura esenţială a vinovăţiei (legitima
apărare, cazul fortuit, constrângerea, minoritatea, eroarea de fapt); c) cauze care
privesc trăsătura esenţială a prevederii faptei de către legea penală.

10.7. - Statul de drept şi răspunderea juridică

Legătura indisolubilă dintre stat şi drept apare, cu deosebită pregnanţă, în

ceea ce priveşte statul de drept (concept deosebit de actual, mai ales pentru societăţile
de tranziţie spre democraţie, cum este şi România) şi reuneşte doi termeni, a căror
relaţie este complexă şi susceptibilă de interpretări diferite.
Simbioza dintre stat şi drept pune în evidenţă existenţa unei legături
fundamentale şi reversibile, dreptul şi statul fiind, în mod necesar, îngemănate unul
cu altul, nici unul neputându-se lipsi de celălalt, fără însă a se confunda, fiecare
având propria sa logică, pe care celălalt este ţinut să o respecte.
Statul de drept este un tip specific de stat, un model organizaţional, care a
apărut şi s-a constituit ca răspuns la anumite cerinţe, necesităţi şi exigenţe ale vieţii
reale, cu caracter socio-economic şi etico-cultural.
Evoluţia sa istorică nu s-a desfăşurat fără conflicte, el reprezentând o
cucerire lentă şi graduală prin care indivizii şi grupurile sociale, aflaţi în faţa puterii
despotice au căutat securitate pentru persoane şi bunuri.
Ca realitate, a apărut şi s-a impus în istoria societăţii, când s-a ajuns la
înţelegerea necesităţii ca şi autorităţile publice, guvernanţii să se supună legii. Este
replica dată de societate statului despotic.

 Deşi statului de drept i-au fost atribuite, de-a lungul timpului, multiple
înţelesuri, în istoria gândirii politice şi juridice s-a acordat prioritate semnificaţiei
care opune statul de drept tuturor formelor de stat autoritare, în numele libertăţii
STATUL DE
oamenilor şi popoarelor şi pentru apărarea libertăţilor individuale împotriva oricărui
DREPT
arbitrariu al statului.
Evoluţia conceptului “stat de drept” pune în evidenţă existenţa anumitor
componente, mecanisme şi valori care trebuie considerate fundamentale, de
neînlocuit, adevărate trăsături definitorii ale acestei realităţi sociale. Statul de drept
constituie o replică socială faţă de abuzul de putere şi o soluţie pentru împiedicarea
acesteia, cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia şi solicită
separaţia puterilor în stat limitarea acestora prin drept având drept corolar respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Constituţia României, ca şi constituţiile altor state democratice proclamă
statul de drept, astăzi înţelegându-se prin acesta statul care se constituie şi
funcţionează pe baza legii.

80
 Conceptul statului de drept nu poate fi plasat doar într-un anumit context
naţional, ci trebuie situat în context internaţional, ţinându-se seama de universalitatea
lui, de acel mănunchi de principii recunoscute la scară mondială, care constituie
principalele coordonate ale statului de drept, în calitatea de concept utilizat nu numai
de legiuitorul naţional, ci şi de documentele internaţionale.
În condiţiile contemporane ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare,
comuniste, reorganizarea acestor societăţi pe baze democratice a reactualizat
conceptul statului de drept, ca unică alternativă a dezvoltării fostelor ţări socialiste, în
conformitate cu valorile sociale autentice ale societăţilor contemporane din statele
democrate dezvoltate.
Astăzi, statul de drept reprezintă o parte integrantă a vieţii oamenilor şi o
necesitate stringentă în viaţa lor, rolul său fiind acela de deschizător de drumuri spre
prosperitate şi eradicarea violenţei şi opresiunii.
Ideea statului de drept este înscrisă în natura fiinţei umane, nu aparţine unui
individ, grup sau popor, nu aparţine unui spaţiu euroatlantic al secolelor XIX şi XX,
unde s-a cristalizat în doctrine, ci este o manifestare universală.
Descris ca o fragilă, parţială, inadecvată, dar preţioasă condiţie a existenţei
unei adevărate societăţi civile, afirmarea statului de drept, cucerire istorică a
civilizaţiei moderne, s-a caracterizat prin guvernarea relaţiilor sociale în ansamblul
lor de către lege.
Într-un stat de drept se cere şi se impune respectarea constantă a legii de
către instituţii şi cetăţeni, generalizarea conştiinţei că legea, chiar dacă este dură,
trebuie respectată, emanând din voinţa tuturor sau a majorităţii.
Asemenea raporturi între stat şi cetăţean configurează ceea ce în gândirea
politică occidentală a fost numită „societatea civilă”, adică entitatea în care
preponderenţa drepturilor aparţine individului, şi nu „societăţii politice”, adică
statului.
Într-o astfel de societate, drepturile cetăţeneşti, de la libertatea cuvântului, a
presei, conştiinţei, până la drepturile politice şi manifestarea neîngrădită a iniţiativei
personale sunt garantate de lege. Într-o asemenea societate, statul nu monopolizează
puterea, admiţând distribuirea unor însemnate prerogative ale acesteia prin
reprezentanţii politici sau grupurile organizate ale cetăţenilor.
Pentru a determina societatea politică să o sprijine cât mai bine, societatea
civilă trebuie să aibă un grad mare de cunoaştere, organizare şi responsabilitate şi, în
conformitate cu legea, să furnizeze mijloace de a frâna puterea politică în eventualele
sale tendinţe de a-şi subordona societatea civilă, cum se întâmplă într-un regim
totalitar.
În statul de drept, limitarea puterii se face prin repartizarea acesteia unor
instituţii distincte, care o exercită specializat şi în limitele expres prevăzute de
Constituţie şi prin controlul exercitat de societatea civilă asupra guvernanţilor.
În condiţiile desfiinţării, la 22 decembrie 1989, a structurii piramidale a
organizării politice a societăţii româneşti, întemeiate pe principiul unicităţii puterii în
stat, ale abandonării rolului conducător al unui singur partid, în România s-a
declanşat un proces complex de democratizare a societăţii, de transformări politice,
economice şi sociale, de reevaluări conceptuale ale unor norme şi principii politico-
juridice care guvernează organizarea şi funcţionarea mecanismului puterii.
Scopul principal al acestui proces l-a constituit democratizarea reală a
societăţii româneşti, edificarea statului de drept şi a societăţii civile, ca alternativă
viabilă la guvernarea totalitară de tip comunist, la sistemul de conducere întemeiat pe
decizia arbitrară şi abuzul de putere ale unui unic centru de comandă.

81
 Transpus la noile condiţii de dezvoltare politică a statelor lumii, conceptul
statului de drept reprezintă, în prezent, forma de organizare statală întemeiată pe
principiul supremaţiei legii, al separaţiei celor trei puteri, pe asumarea de către stat a
răspunderii faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, concretizată
în consfiinţirea constituţională a drepturilor omului şi în garantarea juridică a
exercitării neîngrădite a acestora.
În statul de drept, drepturile şi libertăţile individuale au prioritate faţă de
raţiunea de stat, iar interesele generale reprezentate de acesta trebuie să fie legitime.
În lumina dezbaterilor contemporane, statul de drept este privit ca un
instrument de garantare a demnităţii umane şi de promovare a unei societăţi libere.
Instituţia răspunderii juridice este strâns legată de statul de drept prin
calitatea ei de mijloc de asigurare a eficacităţii şi autorităţii dreptului. Eficacitatea
răspunderii condiţionează chiar instaurarea statului de drept în societăţile
posttotalitare şi de aceea se consideră, pe drept cuvânt, că stimulează atitudinea de
respectare a legii. De altfel, în perioada anomică pe care o parcurg societăţile post-
totalitare, răspunderea juridică este un remediu.
Aşteptările societăţii civile sunt orientate în perioadele ulterioare statului

 totalitar, în foarte mare măsură, asupra tragerii la răspundere juridică a celor care s-
au făcut vinovaţi de încălcări grave ale drepturilor omului.
Această dramatică problemă s-a ridicat după cel de al doilea război mondial
TRAGEREA LA
RĂSPUNDERE A în legătură cu criminalii de război nazişti, cu colaboraţioniştii din ţările ocupate, apoi,
VINOVAŢILOR în anii `80, în America Latină, iar după anul 1989, mai preocupă şi astăzi fostele ţări
socialiste din centrul şi estul Europei.
În literatura de specialitate, se semnalează existenţa unui echilibru extrem
de fragil în aceste ţări între sentimentul popular şi dorinţa de răzbunare faţă de fostele
elite, pe de o parte, şi idealul statului de drept, pe de altă parte.
Totodată, un rol important îl ocupă şi aspectul luptei împotriva impunităţii
şi pentru înfăptuirea justiţiei şi stabilirea adevărului în ţările Americii Latine, ca de
exemplu, Chile.
În ţările menţionate, această luptă reprezintă cheia posibilităţii de a
consolida conducerea democratică şi participarea la ea a poporului, deoarece
impunitatea implică continuitatea acelor structuri politice, economice şi juridice ale
societăţii care au produs crimele împotriva omenirii şi le mai produc.
Aşa cum scria şi Elias Diaz esenţial pentru statul de drept este lupta
împotriva arbitrariului şi despotismului puterii, în numele drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, precum şi domnia legii.
Nu exista stat de drept, dacă legea „nu este expresia voinţei generale”,
spunea el.
Este evident că într-un asemenea stat de drept, un punct central al său îl
constituie independenţa puterii judecătoreşti faţă de presiunile legislativului şi
executivului.

 De o asemenea independenţă reală depinde îndeplinirea condiţiei de

efectivitate a instituţiei răspunderii juridice şi eficienţa socială a acesteia.
O maximă relevanţă în ceea ce priveşte funcţionalitatea instituţiei
CELERITATEA
STABILIRII răspunderii o are promptitudinea stabilirii răspunderii juridice, care trebuie să aibă
RĂSPUNDERII loc într-un termen rezonabil, astfel cum prevăd dispoziţiile art.II-101 din „Tratatul
instituind o constituţie pentru Europa”, dar şi angajarea răspunderii statului pentru
erorile judiciare, incompatibile cu exigenţele statului de drept.

82
 O atenţie deosebită trebuie acordată şi încadrării juridice a situaţiei de fapt,
ca fază a aplicării dreptului, pentru a se asigura corecta stabilire a formei răspunderii
juridice.
Având în vedere că aşa cum spunea Fichte, dreptul penal este acela care
încarnează şi protejează drepturile garantate de statul de drept, o maximă atenţie
trebuie acordată răspunderii penale.
Confruntată cu o serie de probleme de ordin economic şi social, precum:
inflaţia, creşterea ratei şomajului, insecuritatea socială şi scăderea nivelului de trai,

 societatea în tranziţiei trebuie să facă faţa unui alt pericol iminent, şi anume corupţia.
Întrucât corupţia nu afectează numai statul de drept, dar creează şi un climat
care este o spirală descendentă, atât din punct de vedere social, cât şi educaţional,
CORUPŢIA
este evidentă importanţa efectivităţii răspunderii juridice pentru combaterea acestui
flagel.
Atitudinea membrilor societăţii civile faţă de fermitatea tragerii la
răspundere juridică ar trebui considerată ca un element de foarte mare importanţă al
culturii juridice naţionale, care trebuie să se integreze culturii juridice europene, în
procesul de extindere a Uniunii Europene.
În vederea creşterii eficienţei responsabilităţii juridice şi sociale trebuie
luate anumite măsuri în privinţa întăririi şi lărgirii procesului instructiv-educativ.
Desigur, procesului instructiv-educativ nu trebuie să-i lipsească latura


juridică, şi aceasta întrucât cunoştinţele despre natură şi societate trebuie completate
cu o cunoaştere a normelor juridice, chemate să apere valori fundamentale ale
societăţii şi care pot fi aduse la îndeplinire, tocmai datorită rolului pe care îl poartă în
DENSITATEA societate, în ultimă instanţă, chiar prin constrângerea exercitată de către organele
OPTIMĂ A specializate ale statului.
ACTELOR Tot în legătură cu această preocupare a creşterii eficacităţii răspunderii este
NORMATIVE necesar să se aibă în vedere asigurarea densităţii optime a reglementărilor juridice şi
corelarea acestora cu celelalte forme normative, nejuridice, astfel încât întreg “ţesutul
de raporturi social-economice” să fie supus acţiunii normelor juridice şi nejuridice, şi
să fie realizată corelaţia şi interdependenţa necesară între toate aceste norme.
O problemă mai amplă care se pune se referă la integrarea cât mai completă
a dreptului în ordinea socială globală, dreptul fiind legat de diversele nivele de
structurare a realităţilor social-economice prin intermediul unor mecanisme
complexe.
În cursul evoluţiei societăţii, fiind în continuă înnoire, dreptul contribuie,
deopotrivă, la fixarea relativă a schimbărilor survenite în raporturile sociale, dar, în
acelaşi timp, facilitează şi evoluţia viitoare a acestora.
Întrucât dreptul şi legislaţia evoluează odată cu societatea, contribuie, prin
reglementările date raporturilor sociale, la dezvoltarea continuă a acestora. Tocmai
de aceea şi procesul de elaborare a legilor, de sistematizare a lor trebuie să urmeze
aceeaşi cale şi acelaşi ritm de dezvoltare ca şi societatea însăşi, devenind flexibil,
adaptabil la modificările survenite la nivelul activităţii politice, economice şi sociale.
Perfecţionarea organizării activităţii aparatului de stat constituie încă o
necesitate logică, problemele care se pun în această privinţă referindu-se la
concentrarea, centralizarea, raţionalizarea şi simplificarea aparatului de stat, pentru a
se asigura astfel o creştere calitativă a activităţii, a eficienţei.
Ceea ce trebuie reţinut, în esenţă, în legătură cu creşterea eficienţei
răspunderii juridice este faptul că, în condiţiile marilor cuceriri din domeniul ştiinţei
şi tehnicii, oamenii au ajuns să dispună de mijloace de influenţare şi transformare a
 naturii şi societăţii atât de puternice încât efectele lor nici nu mai pot fi controlate, în

REDIMENSIO-
NAREA
83
INSTITUŢIEI
RĂSPUNDERII
JURIDICE
 anumite condiţii. Este suficient să amintim numai două situaţii care preocupă intens
întreaga omenire: este vorba de poluarea pământului, apei şi atmosferei, ca urmare a
dezvoltării fără precedent a activităţii industriale şi de folosire a energiei atomice.
La aceste împrejurări, instituţia răspunderii juridice trebuie adaptată,
redimensionată, în raport de realităţile actuale ale vieţii social-economice, creându-se
noi forme de răspundere juridică, adecvate acestei necesităţi.
Căile de realizare a acestei concordanţe şi acţiunile ce urmează a fi
întreprinse vizează, pe de o parte, lichidarea dispersării reglementărilor răspunderii
juridice, care naşte pericolul neconcordanţelor, suprapunerilor, paralelismelor şi

 lacunelor, iar pe de altă parte o corelare a acţiunii exercitate de diferitele forme ale
răspunderii juridice şi celelalte forme ale răspunderii sociale.
Întărirea răspunderii juridice, ca primă treaptă de integrare a individului în
ÎNTĂRIREA
RĂSPUNDERII societate este legată, prin urmare, de elaborarea unor reguli de organizare socială şi
JURIDICE conduită tot mai perfecţionate, care să cuprindă procesele sociale în toată amploarea,
complexitatea şi dinamica lor.
Desigur, că cea de-a doua treaptă a integrării individului în societate este
aceea a dezvoltării responsabilităţii juridice, care reprezintă un proces îndelungat, ce
poate fi însă accelerat printr-o politică juridică activă, orientată în direcţiile
corespunzătoare mijloacelor de care dispune societatea la un moment dat, cât şi
nivelului atins de conştiinţa maselor.
Societatea civilă intervine aici, ca un adevărat „relevator social”,
împiedicând puterea politică să minimalizeze sau chiar să ignore problemele
societăţii, statul trebuind să o accepte ca pe un „rău necesar” şi totodată să îi sprijine
existenţa şi acţiunea.

84
 BIBLIOGRAFIE

Barac L.: “Răspunderea şi sancţiunea juridică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1997.
Boboş Gh.: “Teoria generală a dreptului”, Editura Dacis, Cluj, 1994.
Bulai C-tin : “Drept penal român”, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti,
1922.
Ceterchi I., Craiovan I.: “Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura All
Beck, Bucureşti, 1993.
Ceterchi I., Luburici M.: “Teoria generală a statului şi dreptului”, Tipografia
Universităţii Bucureşti, 1989.
Costin M.: “Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România”, Editura
Dacia, Cluj, 1974.
Djuvara M.: “Teoria generală a dreptului”, (Enciclopedie juridică), vol. II, Editura
Socec, Bucureşti, 1930.
Dongoroz V.: “Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” în “Explicaţii
teoretice ale Codului penal român. Partea generală”, Editura Academiei, Bucureşti,
1969.
Eliescu M.: “Răspunderea civilă delictuală”, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
Forges J. M.: “Droit administratif”, Presses Universitaires de France, Paris, 1991.
Iorgovan A.: “Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1994.
Levi Al.: “Teoria generale del diritto”, Padova, Cedam, 1967.
Popa N.: “Teoria generală a dreptului”, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
Vrabie G., Popescu S.: “Teoria generală a dreptului”, Editura Ştefan Procopiu, Iaşi,
1993.

85