Definirea suicidului – Partea 2

01 Aug 13

O.M.S defineşte suicidul ca pe un act prin care un individ caută să se

autodistrugă fizic, cu intenţia mai mult sau mai puţin autentică de a-şi pierde
viața, fiind mai mult sau mai puţin conştient de raţiunea gestului (1).
Dicţionarul de psihologie La Rousse se pronunţă astfel: acţiunea de a-şi lua
singur viaţa, în mod voluntar, cel mai adesea pentru a scăpa de o situaţie
devenită intolerabilă (2). În acelaşi timp Dicţionarul de psihiatrie La Rousse
defineşte după cum urmează: Actul prin care un individ îşi provoacă el însuşi
moartea. Sinuciderea este fie un act raţional, executat în funcţie de
considerente morale, sociale, religioase, filosofice sau personale, fie,
dimpotrivă, un act patologic, care în cazul acesta survine în cursul evoluţiei a
diverse afecţiuni mentale (depresie, delir cronic, demenţă, confuzie etc.) sau al
unei crize existenţiale acute, sub forma unui raptus anxios autoagresiv, raptus
foarte diferit de sinuciderea premeditată a unor melancolici sau deliranţi (3).
Conceptul de sinucidere poate fi interpretat în sens mai larg, însemnând orice
acţiune, tendinţă sau comportament de autoagresiune (incluzând şi aşa-numita
“sinucidere cronică” a toxicomanilor, alcoolicilor, a celor cu anorexie mentală)
sau în sens restrâns, considerând sinuciderea drept actul de autodistrugere
globală, de suprimare bruscă a propriei vieţi, în mod intenţionat, voit, conştient
şi privind moartea ca un sfârşit total (4). Suicidul nu reprezintă altceva decât
expresia unei crize acute de conştiinţă ce exprimă o stare de tensiune afectiv-
subiectivă între persoană şi grup, fiind favorizat de factori situaţionali, cu
aptitudinea de a precipita gestul autolitic la o personalitate fragilă (5).
Jack D. Douglas, abordează definirea suicidului dintr-o perspectivă dublă,
psihologică şi sociologică şi într-o manieră denumită neo-Durkheimiană.
Apropiindu-se mai mult de concept decât de o definiţie operaţională, Douglas
relevă cele cinci dimensiuni ale actului suicidar: iniţiativa, motivaţia, intenţia,
voinţa şi dorinţa (6,7,8).
Toate aceste criterii, combinate în mod variabil, se regăsesc în majoritatea
încercărilor de definire a suicidului. Problema însă a recunoaşterii şi evaluării
corecte a unui act suicidar real şi nu aparent, a condus la adăugarea unui nou
criteriu, şi anume cel al periculozităţii. În această idee, Erwin Stengel (9,10)
defineşte un act suicidar veritabil, astfel: decizia unei persoane de a-şi sfârşi
viaţa, sau acţiunea impulsivă de a se omorî, utilizând pentru aceasta metodele
cele mai eficiente şi luându-şi toate măsurile de siguranţă că nu va interfera
nimeni în acţiune. Dacă moartea se produce, se consideră ca fiind o reuşită a
tentativei de suicid. Dacă persoana supravieţuieşte, actul va fi considerat o
tentativă suicidară nereuşită. Moartea fiind singurul scop al actului, reprezintă
şi criteriul de reuşită. Eşecul poate fi datorat oricărei dintre următoarele cauze:
motivaţia nu a fost suficient de puternică; actul nu a fost bine pregătit, fie
datorită lipsei unei convingeri totale asupra finalizării actului, fie datorită
necunoaşterii limitelor metodei propuse; lipsa judecăţii şi a hotărârii, datorită
unei boli mintale. Conform criteriilor expuse, numai o parte din actele suicidare
finalizate şi numai o mică parte din cele nefinalizate, pot fi considerate ca fiind
veritabile acte suicidare. Restul rămân ca tendinţe neclare, sau eforturi
insuficiente, finalizându-se mai degrabă întâmplător decât ca urmare a hotărârii
în acţiune (11,12,13).
T. Beauchamp elaborează o definiţie utilă metodologiei epidemiologice, prin
abordarea unor criterii de identificare şi evaluare ale actului suicidar (14,15):
1. Persoana îşi provoacă în mod intenţionat moartea.
2. Nu există coerciţie în acest sens din partea altor persoane.
3. Moartea este provocată în circumstanţe create în mod special scopului
suicidar.
Această definiţie este destul de utilă pentru înţelegerea principalelor dimensiuni
ale actului suicidar şi suficient de operaţională pentru practica epidemiologică.
Biberi (1971) consideră suicidul ca fiind un fenomen tridimensional bio-psiho-
social ce reprezintă “un act care presupune devierea unuia dintre instinctele
cele mai puternic înrădăcinate ale structurii biologice”. Situaţia dramatică în
care instinctul vital este negat, situaţie din care subiectul nu mai vede nici o
ieşire găsind în suicid singura soluţie de evitare a condiţiilor sale insuportabile
(15).
O definiţie cuprinzătoare reuşeşte Scripcaru C., ce consideră suicidul ca un
„comportament tentat sau realizat, ce exprimă o stare de tensiune psiho-
afectivă subiect-grup social, declanşat sau precipitat de factori circumstanţiali
şi în care ideea autodistrucţiei este conştient proiectată” (2.16).
St. Lupasco consideră suicidul “o perturbare a homeostaziei individ-mediu
ambiental, iar descifrarea codului său depinde de vizibilitatea şi inteligibilitatea
formelor sale de manifestare”; astfel la unii indivizi voinţa de moarte este certă,
iar la alţii incertă, la unii este impulsivă, iar la alţii ciclică (16).
Suicidul rămâne un act de comportament relaţional imprecis, dificil de
identificat şi polimorf ca realizare, fapt ce rezultă din aceea că el depăşeşte
semnificaţia individuală, adresându-se relaţiilor interumane, situaţiilor patogene
a ambianţei de viață, pe fondul tipului de personalitate umană ca atitudine
subiectivă faţă de un paroxism de viaţă cu criza sa de conştiinţă consecutivă.
Identificarea variatelor modalităţi medicale de manipulare a ideii de suicid,
capătă o mare valoare semiologică în scopul promptitudinii şi eficacităţii
intervenţiei medicale. Aceasta cu atât mai mult cu cât echivalenţele de suicid
exprimă, de fapt, o tentativă de suicid ce constituie baza profilaxiei suicidului
realizat (17,18).
Înţelegem prin echivalenţă suicidară epifenomenul de leziune corporală rezultat
dintr-un suicid ratat. Altfel spus, suicidul ratat care ia forma echivalenţei de
suicid, printr-o analiză complexă poate lărgi gama procedurilor profilactice
(16,19).
Bibliografie
1. *** O.M.S. – Consensus of death, Geneve, 1991
2. Scripcaru C. – Suicid şi agresivitate. Contribuţii la studiul psihiatric al
suicidului. Iaşi: Psihomania, , 1996
3. Sillamy N.: Dicţionar de psihologie Larousse, Univ Encic, Buc 1996
4. Chemama R.: Dicţionar de psihanaliză Larousse, Univ Encic, Buc 1997
5. Leenaars A. – Life span perspectives of suicide, Plenum, New York, 1991
6. Tudose FL, Tudose C., Dobranici L. – Psihopatologie şi psihiatrie pentru
psihologi, Ed. Infomedica, Bucureşti, 2000
7. Battin P, Margaret, Mayo DJ. Suicide: The Philosophical Issues, New York:
St. Martin’s Press, 1980.
8. Douglas, J.J., Deviance & Respectability: The Social Construction of Moral
Meanings, Hardcover , 1970
9. Battin P. Margaret: The Least Worst Death, Edit. Oxford University Press,
New York, 1994.
10. Stengel E., Suicide and Attempted Suicide, Paperback 1964
11. Stengel E., Nancy G. Cook, Attempted Suicide: Its Social Significance and
Effects (Maudsley Monographs) (Hardcover – Jul 28, 1982)
12. Pallis D.J., Gibbons J.G.: Estimating suicide risk among attempted
suicides, Brit. J. Psychiatry, 1984, 144, 139 -148.
13. Dingman G.W.: Characteristics of patients with serious suicidal intention
who ultimately commit suicide, Hosp. Community Psychiatry, 1988, 39, 295 –
299.
14. Chiriţă Roxana, Sindroame depressive cu potenţial suicidar. Consecinţe
medico-legale şi evaluări etico-psihiatrice. Teză de doctorat, UMF Iaşi, 1997.
15. Beauchamps F.L., Childress J.F.: Principles of Biomedical Ethics, Edit.
Oxford University Press, New York, 1994
16. Beck A.: Depression – clinical, experimental and theoretical aspects, Edit.
Harper and Row, New York, 1967.
17. Bloch S., Chodoff P. (Eds): Psychiatric Ethics, Edit. Oxford University
press, 1981.
18. Beliş V.I..: Îndreptar de practică medico-legală, Edit. Medicală, Bucureşti,
1990.
19. Vedrinne J., Quenard O., Weber D.: Suicide et conduites suicidares, Edit.
Masson, Paris, 1981.