Sarah Chiche, Une histoire érotique de la psychanalyse.

De la nourrice de Freud aux

amants d’aujourd’hui
© 2018, Editions Payot & Rivages
© 2019 by Editura POLIROM, pentru ediţia în limba română

www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53

ISBN ePub: 978-973-46-7734-4

ISBN PDF: 978-973-46-7735-1
ISBN print: 978-973-46-7726-9

Coperta: Radu Răileanu

Pe copertă: Félix Vallotton (1865-1925), Lâncezeală (1896), The Museum of Fine Arts,
Houston

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată
exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată.
Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau
parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin
internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe
dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe
care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi
alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului
reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se
pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lectura eco - un supererou al lumii moderne!

Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro

SARAH CHICHE este scriitoare, psiholog clinician şi
psihanalist.
Lui J.A.
„Nu pot să-mi conformez viaţa unor
modele, nici nu voi putea să fiu vreodată
un model pentru cineva; în schimb, este
foarte sigur că-mi voi dirija viaţa după
ceea ce sunt, orice s-ar întâmpla.”
Lou Andreas-Salomé, Viaţa mea
 Introducere

Etica focului

Totul e pierdut. De la copilul care am fost cândva ne-au

rămas doar istorisiri deformate de timp, imagini vagi: de
pajişti dreptunghiulare, puţin în pantă şi cu iarbă deasă, pe
care ne-am jucat, de râuri unde, cu pantalonii suflecaţi până
sub genunchi, am încercat să prindem peşti cu mâna, de clase
cu miros de cretă şi de mare plictiseală, de paturi în care am
crezut că murim de lene ori de teamă sau am visat că vom
deveni indian, cosmonaut, frumos, curajoasă, alpinist,
dansator, exploratoare, pilot de încercare, dresoare de cai sau
scriitor, aşteptând să treacă anii şi să ne arunce în vârtejul
adulţilor. Şi iată-ne. Am ajuns acolo. Şi nu vom regăsi
niciodată căldura braţelor la adăpostul cărora au crescut
speranţele noastre.

Cu o apă roşiatică

Totul e pierdut. Din casa lui Freud de la Viena, aflată pe

Berggasse la nr. 5, n-a mai rămas decât un muzeu gol.
Figurinele romane, statuetele egiptene, cavalerii din lut ars,
mulajul basoreliefului Gradiva, mobila, oglinzile, draperiile,
pernele şi chiar divanul au dispărut1. Viena l-a dat uitării pe
Freud, cum a dat uitării şi ce a făcut ea însăşi între 1938 şi
1945, pe motiv că, dacă Austria a fost invadată de Hitler,
austriecii au fost doar victime, nu şi agenţi ai răului2. Din
părintele psihanalizei găsim doar marionete sau tricouri cu
analyze me („analizează-mă”), pe care le putem cumpăra din
magazinele de pe Kärntner Strasse, alături de halbe Klimt şi
parfumuri „Johann Strauss pentru bărbaţi”.
Totul e pierdut. Şi totuşi, poate seara, la lumina lămpii, „ea
mă spăla cu o apă roşiatică în care se spălase ea înainte”3.
Printr-o frază, Freud fixează legătura trupească dintre el şi
dădacă, evocată în autoanaliza lui ca fiind aceea care i-a fost
„profesoară de sexualitate”. Nu-i cunoaştem numele cu
certitudine. Biografii spun că se numea probabil Resi Wittek şi
că familia Freud o întâlnise la Roznau, un oraş celebru în
epocă pentru apele sale termale, sau Monika Zajic4, fiica unui
fierar; sau Magdalena Kabat. Identitatea ei exactă s-a rătăcit.
Rămâne convingerea că vorbea ceha, nu idiş, ca familia Freud,
şi că era catolică. Şi mai rămân contururile unui chip sau, mai
degrabă, ale unei personalităţi, trasate de cuvintele mamei lui
Freud, care face portretul unei „persoane destul de în vârstă,
foarte inteligentă”, care l-a „dus prin toate bisericile”. Dădaca
nu era la fel de drăguţă ca mama lui, dar era mult mai
afectuoasă. Să fi fost oare chiar atât de „bătrână şi urâtă” cum
îi va spune mama lui Freud acestuia? Nu chiar atât de
bătrână, dacă e să ne luăm după culoarea apei. Sângele,
simbolul vieţii şi al morţii, în care copilul este scăldat curge
dintr-un loc unde este pătrunsă femeia şi pe unde ies copiii.
 Fără femei, n-ar fi existat psihanaliză

Încă de la început, femeile au fost motorul psihanalizei. Se

aminteşte deseori că Freud a devenit psihanalist studiind
femeile isterice şi că Lacan a ajuns şi el psihanalist ocupându-
se de Aimée, o pacientă paranoică şi prinsă în plasa infernală
a unei nebunii amoroase erotomane. Aceste poveşti sunt
cunoscute. Le voi aminti pe scurt, dar cartea nu este
construită în jurul lor. Mult mai mult mă interesează să arăt
cum, de la bun început, femeile au clădit istoria psihanalizei
ca teoreticiene, creatoare şi gânditoare sau, la fel ca dădaca lui
Sigmund Freud, ca iniţiatoare. Impetuoase, combative,
excesive, uneori fatale pentru cei care se apropiau de ele, ca şi
pentru ele înseşi, femeile despre care este vorba în această
carte au în ele un foc pe care nimic nu-l poate stinge, riscând
uneori să fie mistuite de el. Aceste femei provin din Austria,
din Rusia, din SUA sau din Franţa, din rândul marii burghezii,
din clasa de mijloc sau dintr-un mediu foarte modest. Toate au
în comun refuzul de a se conforma prescripţiilor şi normelor
impuse sexului şi genului lor. Aşadar, această carte vrea şi să
aducă un omagiu curajului şi libertăţii lor.
Cum să te reinventezi după o dezamăgire în dragoste, aşa
cum au făcut Bertha Pappenheim sau Melanie Klein? Prin ce
anume ne arată viaţa lui Lou Andreas-Salomé ce este o femeie
liberă? Putem dori fără să dominăm, spre deosebire de ceea ce
a făcut Carl Gustav Jung cu Sabina Spielrein? De ce ezitările
lui Sándor Ferenczi între două femei sunt atât de bogate în
învăţăminte? De ce unele sau unii dintre noi, ca Alexandre din
filmul lui Jean Eustache La Maman et la Putain, nu pot să
dorească ce iubesc şi să iubească ce doresc? Şi de ce, ca
Marilyn Monroe, suferim întotdeauna aceleaşi dureri în
dragoste? Cum ajungem uneori să urâm persoana cu care ne-
am legat prin căsătorie, aşa cum s-a întâmplat cu Donald
Winnicott şi prima sa soţie? Ce-i de făcut când, la fel ca Lol V.
Stein din romanul scriitoarei Marguerite Duras reinterpretat
de Lacan, gelozia ne torturează, ba chiar ne desfigurează?
Prin ce miracol sau pentru a lupta împotriva cărui infern
acceptăm ca persoana pe care o iubim să iubească o alta, fără
a înceta însă să ne iubească, aşa cum au reuşit Virginia Woolf,
economistul John Maynard Keynes şi ceilalţi membri ai
celebrului Grup Bloomsbury în anii ’20 şi ’30? Putem rămâne
analizantul/analizanta persoanei cu care trăim o poveste de
dragoste, asemenea lui Catherine Millot şi Jacques Lacan?
Psihanaliza şi „poveştile” ei sunt în această carte o lupă
prin care fiecare va putea, sper, să examineze cu subtilitate o
experienţă amoroasă şi erotică universală, având unele detalii
care, poate din fericire, i-ar scăpa altfel. Căci, vorba
cântecului, totul se sfârşeşte rău în general. Dar cititorul poate
fi liniştit: vom vorbi şi despre excepţii fericite. Idealul unei
psihanalize încremenite, deconectate de realul timpului
nostru şi al cotidianului nostru, nu este idealul meu.
Important pentru mine aici este să-l fac pe cititor să-şi dea
seama că poveştile acestor persoane, născute cu mult timp în
urmă, ne privesc totuşi extrem de mult: ele istorisesc
bucuriile, fascinaţia, amărăciunile noastre, momentele
noastre de măreţie şi de suferinţă în confruntarea cu ceea ce
ţine de dragoste şi de sex.

Iubirea e profund erotică

 Din clipa în care vorbim despre iubire, sex şi psihanaliză,
două întrebări se pun imediat. Psihanaliza (concret, terapia pe
divan) ne învaţă oare ceva inedit despre iubire şi despre
sexualitate? A creat ea un nou erotism, a dat ea naştere unor
iubiri aşa cum n-au mai existat niciodată?
Nu este sigur că Freud a căutat mult pentru el însuşi
ineditul iubirii. Dar a fost foarte sensibil, la fel ca marii
dramaturgi ai vremii sale (de exemplu, Henrik Ibsen), la
forma specială pe care o îmbracă conflictul profund erotic şi
profund dureros dintre iubire şi dorinţa sexuală. În modul
nostru obişnuit de a ne exprima, facem deosebire între iubire
şi erotism (sau exagerăm). Aşezăm iubirea de o parte şi
erotismul de cealaltă. Iubirii îi revin tandreţea şi idealul,
erotismului, corpul şi plăcerea fizică. Totuşi, este de ajuns să
deschidem scrierile lui Freud şi să-i citim corect pe ceilalţi
psihanalişti ca să vedem că o istorie erotică a psihanalizei nu
este nimic altceva decât o istorie a iubirii în psihanaliză. Căci,
aproape de fiecare dată când Freud vorbeşte despre iubire, ca
să-i confere toată amploarea cerută de demersul său, o
numeşte Eros, după numele zeului grec. Şi tot aşa, nu i se
întâmplă niciodată să vorbească despre erotică sau erotism ca
şi cum iubirea n-ar juca niciun rol în cadrul acestora.
Iubirea poate să fie aşadar profund erotică. Invers, poate
să existe un cu totul alt gen de frumuseţe în contopirea a două
trupuri pentru câteva ore sau câteva zile, oferindu-şi tot ce pot
mai bun, dar fără să le fie dat să se mai întâlnească. Îţi dai
repede seama de asta ascultând, zi după zi, în cabinetul tău,
confidenţele unor oameni de toate vârstele şi de toate felurile.
Între „sex” şi „iubire” sunt posibile tot felul de înnodări, de
aranjamente, de abateri, de compromisuri. Fiecare persoană
are felul ei de a iubi şi de a dori. Şi se întâmplă ca, la una şi
aceeaşi persoană, aceste moduri de a iubi şi de a dori să
varieze în cursul unei vieţi. Diversitatea omenească ne
uimeşte permanent: creativitatea noastră în acest domeniu
este stupefiantă, incredibilă – la fel cum sunt şi distincţia şi
vulgaritatea noastră.
Ca dovadă, una dintre întrebările formulate de Freud a
devenit ulterior o întrebare tipic „burgheză”, pe care
„revoluţia sexuală”, se consideră, a depăşit-o total: cum se face
că unii nu pot să se culce cu o satisfacţie intensă cu persoana
pe care o iubesc şi sunt chiar loviţi de impotenţă la contactul
cu ea, dar simt multă plăcere în patul celei pe care n-o iubesc?
Într-o mică scriere intitulată „Despre cea mai comună înjosire
a vieţii amoroase”, care este partea a doua a lucrării sale
Psihologia vieţii amoroase5, Freud rezumă într-o formulă
inspirată acest clivaj: „Acolo unde iubesc, ei nu doresc, iar
acolo unde doresc, nu pot să iubească”. Freud zice „ei”, nu
„ele”. Exemplele sale sunt aproape în mod sistematic
masculine şi e ciudat şi, după părerea mea, eronat că
echivalentele lor feminine nu au fost explorate. Voi oferi o
interpretare posibilă în această carte.

Psihanaliza ne ajută să gândim ura în iubire

Acest conflict dintre iubire şi dorinţă nu este singura

problemă scoasă în evidenţă de psihanaliză, nici cea mai
deranjantă. Alta, pe care teatrul din epocă şi romanul au
folosit-o frecvent, ca în cazul lui Arthur Schnitzler sau al lui
Stefan Zweig, marii contemporani vienezi ai lui Freud, se
referă la schimbarea bruscă a iubirii în ură. Din clipa în care
iubim, ne legăm de celălalt. Iubirea este o cedare în faţa
nevoilor şi dorinţei unei persoane pe care o considerăm mai
presus de nevoile propriului eu. O persoană care ne spune
„Mi-e teamă să mă ataşez” ne transmite că simte că sămânţa
schimbării în ură este plantată odată cu iubirea însăşi, şi asta
de la început. De ce? Pentru că unii dintre noi socotesc că eul
care iubeşte, ca să rămână eul care este, inclusiv în iubire,
trebuie să salveze ceva din propria independenţă. A-ţi apăra
dreptul de a fi tu însuţi înseamnă a te smulge deja din această
cedare faţă de celălalt care e iubirea. Cedare febrilă,
voluptuoasă, consimţită, dar totuşi cedare. Şi iată că, pentru a
ne menţine cu îndârjire independenţa, ajungem să tratăm
obiectul iubirii ca persecutant, odios, intolerabil, fără să
înţelegem totuşi nimic din toate acestea şi fără să găsim vreo
modalitate de a ne păstra stăpânirea de sine. Sabina Spielrein,
Sándor Ferenczi, amanţii lui Anaïs Nin, printre alţii, au trăit
această experienţă amară.
La drept vorbind, nimeni nu reuşeşte vreodată să
discearnă exact unde şi când s-a transformat iubirea în ură.
Ne aşteptam să dăm peste Eros şi, în cele din urmă, intră în
scenă Thanatos, pulsiunea de moarte. Georges Bataille şi
formula sa celebră „Erotismul este încuviinţarea vieţii până în
moarte” nu sunt foarte departe de asta. Iubirea serioasă este
aşadar o iubire mortală. Totuşi, contrar dulcegăriilor din
cărţile „care vorbesc de bine” iubirea şi elimină din capul
locului ceea ce şochează şi se dezvoltă în zona excesului,
psihanaliza ne ajută să gândim ura în iubire. Ea ne ajută să
înţelegem că ura şi iubirea nu sunt opozabile. Căci ceea ce i se
opune cu adevărat iubirii este neiubirea, neimplicarea. Motiv
pentru care, în realitate, un doliu este întotdeauna o chestiune
de iubire.

Chiar avem nevoie de psihanaliză astăzi ca să vorbim

despre iubire şi sex?

Dar, în secolul XXI, cine îi mai poate credita pe psihanalişti

cu o cunoaştere superioară în materie de iubire şi de sex?
După eliberarea sexuală, liberalizarea contracepţiei, apoi a
avortului, avântul feminismului, anumite progrese în
egalitatea dintre bărbaţi şi femei, militantismul minorităţilor
sexuale, înlăturarea multor cenzuri referitoare la operele de
artă şi, mai recent, acceptarea unor „performance-uri” explicit
erotice, utilizarea internetului şi, de puţină vreme, aplicaţii
pentru întâlniri, ce ar mai putea elibera psihanaliştii? Freud
îşi imagina el însuşi că inventarea unui mijloc de contracepţie
eficient va pune în mod natural capăt unui foarte mare număr
de tulburări nevrotice. Am depăşit cu mult această fază.
Pe planul ideilor, studiile savante privind „genul” (gender
studies), pe care psihanaliza le-a tratat iniţial cu un dispreţ
crunt, folosind judecăţi atât de normative şi de reacţionare
încât te înfiori de ruşine, înainte de a încerca să ia, de bine, de
rău, trenul din mers, n-au ştirbit oare serios monopolul
discursului legitim, dar şi original şi stimulator despre
sexualitate şi iubire pe care psihanaliza îl revendica, geloasă,
ca fiind numai al ei? Mulţi socotesc că, în faţa mulţimii de
analize sociale şi istorice ale sexualităţii disponibile astăzi,
psihanaliza nu mai poate fi altceva decât o simplă referinţă
istorică.
 Totuşi, eliberarea sexuală nu a adus deloc mai puţină
culpabilitate. A creat eventual altele noi sau le-a deplasat pe
cele vechi. Acolo unde domnea inhibiţia victoriană faţă de
sexualitate, pe care ne-o imaginăm cu uşurinţă ca stând la
baza isteriilor pacientelor burgheze ale lui Freud de la Viena,
se observă astăzi, la tot felul de persoane, venite de
pretutindeni, alte suferinţe, care nu sunt mai puţin dureroase,
legate mai degrabă de insuficienţa performanţelor sexuale, de
idealul unei eliberări sexuale sau de o alergare după o plăcere
care se îndepărtează tot mai mult, inhibând şi epuizând
indivizii în alt fel, dar cu aceeaşi cruzime.
Şi apoi, există în continuare aceleaşi mari probleme
erotice. Multe au fost preluate de o sexologie ştiinţifică ce s-a
separat complet astăzi de psihologia sexuală în cadrul căreia
se dezvolta psihanaliza la sfârşitul secolului al XIX-lea. Mă
gândesc la „disfuncţia erectilă”, la ejacularea precoce, la
frigiditate. Experienţa divanului arată că aceste fenomene nu
sunt toate rezolvate cu mijloace fizice sau chimice. Îndată ce
ridicăm ochii de la organe şi privim cu atenţie persoana,
recădem în vechea comedie: a iubi înseamnă a dori mai puţin;
a te îndrăgosti mereu de femei triste sau de bărbaţi răi, cu
sentimentul penibil că eşti victima complet nevinovată a unui
scenariu repetitiv şi inflexibil; fără să punem la socoteală
dramele şi tensiunile care apar dacă iubim două persoane în
acelaşi timp sau, şi mai şi, atunci când nu sunt de acelaşi sex,
complicând cu adevărat conexiunile deja foarte complicate
dintre homosexualitate, bisexualitate şi sexualitate, pur şi
simplu, în viaţa oamenilor.
 Iubirea de transfer are o componentă erotică

În fine, a vorbi despre iubire înseamnă pentru psihanalişti

şi a vorbi despre acel lucru extrem de misterios, chiar
neliniştitor, care se numeşte „transfer”. Este de ajuns să
dezvoltăm puţin formula şi să-l numim, fără fard, „iubire de
transfer”, ca să facem să se ivească cauza scandalului şi a
fascinaţiei. În această carte voi aborda aşadar acele momente
în care iubirea de transfer a depăşit limitele impuse de cadrul
unei cure psihanalitice, acele situaţii în care iubirea s-a aprins
în cabinet. Freud a înfruntat pe deplin situaţia paroxistică în
care pacientul sau pacienta se îndrăgosteşte explicit erotic de
psihanalist. Şi a menţionat scandalul pe care îl provoacă
această situaţie în ochii colegilor medici, ai apropiaţilor şi ai
familiei. Dar a fost categoric. Ciudăţenia acestei iubiri este că
ea nu priveşte niciodată persoana psihanalistului. Dacă
pacientul sau pacienta s-ar fi adresat altcuiva, neînţelegerea
ar fi fost aceeaşi. Însuşi procesul tratamentului a amorsat
îndrăgostirea transferenţială.
Iubirea de transfer este în principiu o iubire „alături”, un
quiproquo (în latină, „o persoană e luată drept alta”). Şi, tot în
principiu, se consideră că psihanalistul nu este atât de nebun
ca să se considere obiectul adevărat al iubirii pacientului sau
a pacientei. Dar transferul este tot iubire. Fie şi numai pentru
că iubirea se adresează în mod privilegiat persoanei despre
care ai impresia că te înţelege, că-ţi înţelege suferinţa secretă,
acea suferinţă care e pentru tine însuţi misterioasă, şi cel sau
cea căreia i te adresezi „ştie” cine eşti „cu adevărat”.
A iubi, adică a şi dori să te faci iubit de acea persoană, îţi
va deschide accesul la un adevăr incredibil despre tine însuţi.
De ce? Deoarece cunoaşterea pe care o aşteptăm de la iubirea
celuilalt – pentru că aşteptăm de la el şi o cunoaştere, nu
numai o înţelegere consolatoare – este cunoaşterea ce se
referă la lucrul real care suntem pentru celălalt, despre care
nu ştim nimic, nu ne-am imaginat nimic şi despre care nu ştim
niciodată dacă e bun sau rău.

Deodată, teatrul ia foc

În multe dintre poveştile istorisite aici, psihanalistul,

bărbat sau femeie, trece la fapte sau, mai exact, pacienţi şi
analişti trec împreună la fapte, căci nu se ştie niciodată cine
începe în astfel de cazuri. Uneori, cu siguranţă nu este vorba
de iubire şi de dorinţă, ci de laşitate umană şi abuz de
slăbiciune. Totuşi, oare aşa se întâmplă întotdeauna între
psihanalist şi pacient? Voi spune câte ceva în această carte.
Unele dintre poveşti sunt bine-cunoscute, cum ar fi cea a lui
Carl Gustav Jung cu Sabina Spielrein, popularizată de filmul
lui David Cronenberg A Dangerous Method. Altele sunt mult
mai puţin ştiute în afara mediului psihanalitic, cum ar fi felul
în care Anaïs Nin a vrut să împiedice psihanaliza culcându-se
succesiv cu René Allendy şi cu Otto Rank. Voi înfăţişa şi altele,
mai tăinuite.
Eşti în plină analiză. Până acum, totul mergea într-un mod
plăcut. Îţi povesteai micile experienţe onirice, fanteziile
erotice, viaţa zilnică foarte plictisitoare, amintirile din
copilărie, primind în schimb interpretări frumoase,
stimulatoare şi bogate în învăţăminte. Şi apoi, zice Freud,
folosind o metaforă cu adevărat „spectaculoasă”, iată că în
acest teatru unde toată lumea se bucura de plăcerea
spectacolului şi de simulare răsună o alarmă de incendiu6.
Este, în mod stupid şi brutal, năpustirea neaşteptată şi feroce
a realului lui Eros. Vocea, privirea, până şi degetele atinse
uşor pe furiş într-o strângere de mână în aparenţă cât se poate
de convenţională, o indiscreţie care te pune la curent cu viaţa
sentimentală sau sexuală a fiinţei foarte tăcute care te
primeşte şi te ascultă în fotoliul ei, toate acestea fac trupul să
se înfierbânte, stârnesc valuri de visuri, exacerbând în mod
misterios simptomele. Şi iată că femeia foarte ponderată sau
bărbatul foarte calm care eşti începe să-l apostrofeze pe
psihanalist, cerându-i socoteală, făcându-i în realitate „o
scenă” de o violenţă care vă uluieşte curând pe amândoi.
Alarma de incendiu este aşadar punctul erotic virulent. Este
exigenţa bruscă, brutală de a primi plăcere din partea celuilalt
(şi/sau de a-i dărui plăcere), vizat trupeşte, care izbucneşte şi
ia foc, spulberând scena, decorul, costumele amărâte,
dezgolindu-i şi pe pacient, şi pe psihanalist.
De aceea, dacă urmărim metafora incendierii teatrului,
observăm că, în psihanaliză, orice iubire este o ficţiune
romanescă şi un teatru. Pentru că este şi o iubire reală, nu o
varietate ficţională a iubirii, o iubire în glumă sau una căreia
i-am putea calcula declanşarea şi consecinţele, iubirea de
transfer culminează tocmai cu distrugerea romanescului şi a
teatralului. Toată problema este să ştim dacă acel moment în
care sună alarma de incendiu va fi un moment de adevăr sau
un moment de eşec pentru cură.
Căci iubirea de transfer, acest quiproquo inoportun7 şi
pentru pacient, şi pentru psihanalist, ori va accepta să fie
analizată, adică să fie scoase la iveală condiţiile inconştiente
ale repetării unor scenarii din copilărie, ori – şi de aceea
iubirea de transfer este în acelaşi timp rezistenţa cea mai pură
la procesul psihanalitic – i se va opune cu înverşunare. În
ultimă instanţă, iubirea de transfer este poate mai iraţională şi
mai insistentă decât iubirea obişnuită. Repetarea
ataşamentelor infantile ce o caracterizează îi conferă un fel de
rigiditate şi de impermeabilitate la realitatea momentului şi la
viaţa adultă care sar în ochi şi îl lasă profund perplex pe
pacient. Nu dorea să-l dorească subit pe psihanalistul lui. Nici
vorbă! Nu venise pentru asta, ci pentru a elimina un simptom,
şi iată că o zdruncinare afectivă profundă suspendă cu
siguranţă durerea simptomului, cel puţin parţial, dar îl
cufundă într-o reviviscenţă halucinatorie care are forma
inevitabilă a iubirii, ceea ce nu era deloc prevăzut în program.
O cură psihanalitică, atunci când se încordează dramatic,
joacă totul sau nimic. Şi, în ciuda tuturor schimbărilor din
ordinea lumii, din viaţa socială, din familie, din relaţiile
erotice dintre oameni, care s-au acumulat între Freud şi ziua
de azi, acest totul sau nimic este la fel de prezent aici şi acum
ca în Viena anului 1900.
Căci în iubire nu este sigur că există progres, nici măcar
transformări în timp. Chiar şi pentru cei sau cele dintre noi
care, în cursul vieţii, nu au cunoscut decât o singură iubire,
acea iubire s-a aprins odată cu regăsirea unui obiect primar
pe care îl pierduserăm. Chiar mari, rămânem infinit de mici în
iubire. Este aşadar o adevărată sfidare pentru vieţile noastre
să ne imaginăm ce ar însemna în fine „să fim la înălţimea”
iubirii, adică să devenim acel „cavaler al Iubirii” despre care
vorbeşte Robert Musil, la sfârşitul a ceea ce este poate cel mai
mare roman de dragoste din toate timpurile, Omul fără
însuşiri. Şi nu e nevoie deloc să fii bărbat ca să fii cavaler.
Femeile îndrăgostite – de un bărbat, de o femeie sau de un
ideal care trebuie apărat – ştiu bine asta.
 1

Mămica goală într-un tren de noapte

Freiberg, ianuarie 1857. Dar scena ar putea să aibă loc la

fel de bine în zilele noastre. Un cuplu şi un bebeluş de opt luni
locuiesc într-un mic apartament. Părinţii fac dragoste. Femeia
rămâne însărcinată. Locuinţa este atât de mică încât, devenit
mare, copilul va presupune că a fost vrând-nevrând martor al
scenei. Ne răzbunăm probabil astfel pentru regretul de a nu fi
fost acolo în noaptea în care am fost concepuţi1, imaginându-
ne că ne aflam în prima lojă la procrearea surorilor noastre
sau a fraţilor noştri. Doi ani mai târziu, împins de curiozitate,
acelaşi copil, ai cărui părinţi s-au mutat în altă locuinţă, dă
buzna în camera acestora şi e alungat de tatăl furios. În zece
ani, Sigmund Freud şi-a văzut mama însărcinată de şapte ori.
Şi cel puţin o dată goală. La 3 octombrie 1897, i-a scris
prietenului său, medicul Wilhelm Fliess: „Între doi ani şi doi
ani şi jumătate, libidoul meu s-a trezit faţă de matrem [mama,
în latină], şi asta cu ocazia unei călătorii făcute împreună cu
ea de la Leipzig la Viena, în cursul căreia am fost nevoiţi să
petrecem o noapte împreună şi mi-a fost dat cu siguranţă s-o
văd nudam [goală]”2.
 Transpuneţi fraza în franceză şi descrierea clinică rece se
transformă în relatare tulburătoare, în care actriţa principală
este „Mămica goală într-un tren de noapte”. Observatorii n-au
scăpat ocazia să noteze folosirea latinei savante, o convenţie
destul de răspândită la medici până prin anii 1890 când voiau
să descrie detalii scabroase, pentru a ţine la distanţă imaginea
mamei goale într-un tren. Monique Cournut-Janin3 notează că,
la Freud, „latina, limbă moartă, revine de mai multe ori în
lucrările lui, şi de fiecare dată când în apropiere e problema
feminină”, şi mai ales când e vorba de mama lui. Matrem
nudam, adică lucrul ca şi cum nu s-ar vorbi despre el,
înseamnă a menţine limba moartă la sursa propriei vieţi,
înseamnă a căuta între bărbaţi şi chiar între bărbaţi foarte
îndrăgiţi unul de celălalt (Mein Liebster, îi scrie o dată Freud
lui Fliess), într-o complicitate destul de homosexuală, să te
înţelegi fără a te lăsa captat de lucrul înţeles.
Amalia Malka Freud-Nathanson era însărcinată în cinci
luni când a plecat, împreună cu fiul său Sigmund şi bona
acestuia, la Roznau, oraş balnear, pentru un tratament lung de
câteva săptămâni4. Micul Julius, al doilea copil al ei, s-a născut
în octombrie 1857. În februarie 1858 a murit fratele Amaliei.
La 15 aprilie acelaşi an, boala l-a doborât şi pe Julius. Sigmund
avea 18 luni, Amalia, 22 de ani. Însărcinată din nou – cu o
fetiţă, Anna, care se va naşte pe 31 decembrie acelaşi an –, n-a
avut timp nici măcar să-şi trăiască durerea. E posibil ca în
acea perioadă să fi căzut micul Sigmund, căţărat pe un scaun
în căutare de etwas Gutes, „ceva bun” de mâncat. S-a ales cu o
cicatrice la bărbie. Sarcinile Amaliei se succedau. În
comunitatea evreiască din acel cartier din Freiberg era ceva
obişnuit5. Mamele şi dădacele se ocupau cu rândul de educaţia
copiilor.
Când faci din mamă primul obiect de iubire al copilului, se
presupune că acesta îşi petrece cu mama cel mai mult timp şi
că ea se ocupă cel mai mult de copil. Pe vremea lui Freud,
educaţia copiilor era lăsată încă exclusiv în grija femeilor, dar
nu exclusiv a mamei. Dacă ne gândim la toate noile moduri de
a forma o familie astăzi, la toate cazurile în care, dintr-un
motiv sau altul, tatăl, o mătuşă sau o bunică sunt mai în
măsură să se ocupe de copil, la creşe (când se poate găsi loc!),
la familiile numeroase în care sora cea mare preia ştafeta,
situaţia e departe de a fi întotdeauna astfel. Am avea deci tot
interesul să gândim locul acestor figuri de ataşament
alternative, dar la fel de puternice, care sunt bunicile,
dădacele sau infirmierele care se ocupă de nou-născuţi.
Faimoasa nannie despre care a fost vorba în introducere şi-
a făcut apariţia probabil când micul Sigmund avea vreo doi
ani. Întrebată mulţi ani mai târziu de fiul ei, Amalia i-a
povestit că dădaca era „o hoaţă şi că se găsiseră la ea toţi acei
Kreuze strălucitori, micii Zehner [monede mici] şi toate
jucăriile care ţi-au fost dăruite. Fratele tău Philipp s-a dus el
însuşi să anunţe poliţistul şi ea a primit mai apoi o
condamnare de zece luni”6. În urma acestor fapte rele, dădaca
a fost concediată.

Aveam patru luni când tatăl meu s-a îmbolnăvit de o

leucemie care avea să-l răpună un an mai târziu. Mama îşi
petrecea cea mai mare parte a zilelor şi nopţilor la căpătâiul
lui. De mine s-a ocupat o nannie germană. Am fost lăsată în
seama îngrijirii şi asprimii sale. Nu era amabilă, dar era
prezentă. Zeci de ani mai târziu mi-a fost dat să văd carnetele
în care consemna în mod foarte scrupulos derularea
activităţilor mele zilnice, precum şi meniurile pe care mi le
pregătea. Eram la vârsta la care nu aveam încă mijloacele de
limbaj necesare pentru a spune ce dorim sau ce ne
exasperează. Dar era vârsta la care fluxul de cuvinte al celei
sau celui care are grijă de noi, cu o anumită intonaţie în glas,
însoţit de o anumită privire şi de un anumit fel de a ne lua în
braţe, acel flux de cuvinte, oricât de enigmatic ar fi uneori, ne
leagănă, ne stimulează şi ne introduce în lume. Fräulein
Müller îmi vorbea o limbă pe care nimeni n-o cunoştea în casă
şi din care am uitat totul, dar glasul ei a luminat probabil
întunericul în care mă aruncaseră împrejurările vieţii. Lângă
ea am învăţat să fac primii paşi. Un an mai târziu, moartea
tatălui mi-a înapoiat-o pe mama, temporar. Dădaca a fost
concediată; nu furase nimic.
Aveam vreo 30 de ani când m-am dus la Viena să fac o serie
de reportaje despre noile amenajări de la Muzeul Freud şi
despre viitorul psihanalizei în oraşul în care acesta se
născuse. Nu mai fusesem până atunci în Austria. Dar, de la
sosire, m-au uluit impresia că mă simţeam instantaneu la
mine acasă pe străzi sau în cafenele despre care nu ştiusem
nimic până atunci, sentimentul că mă puteam descurca în
voie cu limba şi cu manierele vienezilor, inclusiv cu asprimea
şi aplecarea lor spre macabru, şi mai ales pofta cu care
devoram o cantitate impresionantă de Wiener Schnitzel, acele
escalopuri delicioase de viţel date prin pesmet, servite adesea
împreună cu o salată rece de cartofi şi castraveţi, şi, în fine,
bucuria calmă pe care o simţeam apoi petrecându-mi după-
amiaza, ghiftuită, dând din cap mulţumită, digerându-le sub
lustre, în mijlocul oglinzilor aurite, pe acele scaune de catifea
fals baroce, pe care mă lăsam legănată de valul glasurilor
melodioase, aproape meridionale şi neaşteptate ale vienezilor.
Dacă ne gândim prea mult la lucrurile care ni se întâmplă,
ne lipsim uneori de posibilitatea de a le simţi. Mi-am zis că
asta o să vină mai târziu. Şi s-a întâmplat într-o seară la
Musikverein. Era în antract. Se cânta Schubert. Pe când
întârziam să-mi reocup locul, visând la cea de-a doua mişcare
din Andantino, am auzit şuierându-mi în urechi un tăios
Achtung, Schnell, Schnell! pe care l-am recunoscut imediat. O
femeie scundă, deghizată în gri, păzitoarea acelui templu al
culturii înalte, îmi semnala că trebuia să revin la locul meu cât
mai repede, căci avea să reînceapă concertul. Limba dădacei,
limba în care mă scăldasem când n-o aveam decât pe ea ca să-
mi vorbească, limbă apoi îngropată zeci de ani (cum îşi
îngropase timp de zeci de ani şi Viena partea activă în cadrul
nazismului), a scos la suprafaţă rămăşiţe din copilăria mea.
Am izbucnit într-un mare hohot de râs şi am răspuns: Ja, ja!
Exultam. Deci asta era: acea bucurie, acea mulţumire, acea
continuitate de a exista pe care le simţeam parcă pentru
prima dată. Vechiul redevenise nou. Aveam sentimentul că
sosisem acasă, în fine acasă, ca după o călătorie foarte lungă,
departe de trenurile morţii, ca şi de corpul mamei mele, atât
de iubit, prea mult îmbrăţişat.
 2

Cum să te reinventezi după boală sau după

o suferinţă din dragoste

Viena, vara anului 1880. Când tatăl ei s-a îmbolnăvit grav,

Bertha, care petrecea mult timp la căpătâiul lui, a fost
cuprinsă de simptome isterice violente: halucinaţii vizuale,
contracturi ale muşchilor şi chiar scurte momente de
paralizie, nevralgii faciale, incapacitate bruscă de a vorbi în
germană, limba ei maternă (nu se mai exprima decât în
engleză), schimbări de dispoziţie spectaculoase.
Descumpănită, bogata familie Pappenheim a apelat la medicul
care trata la vremea aceea toate crizele nervoase ale
oamenilor din lumea bună a Vienei, Josef Breuer. El a luat
hotărârea s-o trateze prin hipnoză. Relatarea acestui
tratament va fi şi ea consemnată în 1895 în Studien über
Hysterie (Studii despre isterie), lucrare pe care Breuer a scris-o
împreună cu Freud. Bertha Pappenheim apare în această
lucrare sub numele „Anna O.”.
Povestea, aşa cum este înfăţişată în Studii, ar fi
următoarea: Breuer constatase că, atunci când o hipnotiza,
pacienta era „eliberată şi readusă la o viaţă psihică normală”
timp de câteva ore. Dar asta nu se întâmplase exact – cum se
întâmpla totuşi în mod obişnuit în epocă – atunci când îi
comanda sub hipnoză să se simtă mai bine. Mulţi terapeuţi se
mulţumeau să sugereze lucruri cum ar fi: „Acum, acea faţă
oribilă a dispărut”. Sau: „De acum înainte îţi poţi mişca în mod
liber braţul”. În aceste împrejurări, s-ar fi putut imagina un
ordin ca acesta dat de Breuer: „Vorbeşte germana!”. Şi, după
mărturiile terapeuţilor, atât la Viena, cât şi la Paris (avem
exemple cu Pierre Janet), probabilitatea ca simptomele
isterice să dispară ar fi fost foarte mare. Dar nu. Procesul
părea mult mai aparte.
În realitate, din clipa în care, sub hipnoză, pacienta
ajungea să-şi amintească momentul când îi apăruseră
simptomele prima dată, ele dispăreau în chip miraculos. Şi
asta îl captiva pe marele medic vienez. Căci nu era oricine. Era
un om de ştiinţă, un mare fiziolog, care îşi legase numele de
descoperirea reflexului care ne împiedică, atunci când
respirăm, să inspirăm prea mult aer în plămâni: reflexul
Breuer-Hering. În faţa fenomenului de încetare a simptomelor
în momentul amintirii sub hipnoză a împrejurărilor care le-au
declanşat, Breuer şi-a zis că identificase poate cauza ultimă a
isteriei, problemă în care toţi terapeuţii contemporani
eşuaseră. În plus, savanţii ca el nu prea agreau hipnoza. În
acei ani, hipnotizatori profesionişti bântuiau deja sălile de
spectacol, provocând paralizii, amnezii, viziuni etc. Or, terapia
isteriei prin hipnoză, ne pare rău s-o spunem, semăna mult cu
un truc de music-hall, aplicând exact invers aceleaşi procedee
pentru a suprima ceea ce „magnetizatorii” se lăudau că
produc. Toate astea nu aveau un aer foarte serios.
 „Curăţarea coşului”

Totuşi, Bertha a devenit foarte repede dependentă de ceea

ce ea numea, în engleza în care era forţată să se exprime,
talking cure („terapia prin cuvânt”) – dar nu numai de
tratament, ci în aceeaşi măsură şi de amabilul ei „furnizor”.
Trebuie spus că Breuer nu ezita să meargă de două ori pe zi la
căpătâiul acelei paciente, pe care o considera „foarte
serioasă”, „foarte inteligentă” şi înzestrată cu o inimă mare,
căci era deosebit de sensibilă la soarta persoanelor nevoiaşe.
Şi nu ezita s-o ducă la plimbare alături de propria-i fiică. O
altă expresie pare savuroasă în acest context. Foarte sensibilă
la efectul rememorării momentelor în care apăruseră acele
simptome, pentru că izbucnea în lacrimi şi se simţea
extraordinar de uşurată, Bertha vorbea de chimney sweeping
(„curăţarea coşului”)…
Acest gen de trăire a căpătat numele mult mai neutru de
catharsis şi de „terapie cathartică” în scrierile a doi medici
vienezi. Conform Studiilor, terapia urmată de Bertha s-ar fi
încheiat printr-o remisiune completă a pacientei, doi ani mai
târziu – drept pentru care putem presupune că respectivul coş
fusese complet curăţat. Freud a prezentat întotdeauna cazul
ca stând la „baza terapiei analitice”. Într-adevăr, pista
amintirilor inconştiente le-a părut foarte bună, ba chiar atât
de bună, încât n-au ezitat să creadă că descoperiseră cum
deveneau oamenii isterici.

A plecat oare Breuer la Veneţia împreună cu soţia ca să

fugă de pacientă?
 În 1953, în Viaţa şi opera lui Sigmund Freud, Ernest Jones a
făcut o dezvăluire-şoc: bravul Breuer se lăsase total depăşit de
puternicul „transfer” amoros şi erotic al pacientei. Devenise
atât de obsedat, încât îi vorbea tot timpul soţiei de cazul său.
La început, Mathilde Breuer îl ascultase fără să spună nimic,
apoi fusese agasată şi, în fine, se dezlănţuise, foarte conştientă
de ce se petrecea între cei doi, sub acoperirea „terapiei prin
cuvânt” şi a „curăţării coşului”. Împărţit între furia soţiei şi
iubirea pacientei sale, Breuer o anunţase pe Bertha că trebuia
să întrerupă terapia. În aceeaşi zi, povesteşte Jones, de ciudă,
aceasta declanşase toate simptomele unei sarcini nervoase şi
delirase că era însărcinată cu un copilaş făcut de Breuer.
Înspăimântat, Breuer a fugit împreună cu soţia la Veneţia,
pentru o a doua lună de miere… Nouă luni mai târziu, soţia lui
a adus pe lume un copil.
De-a lungul întregii sale vieţi, Freud s-a folosit de păţaniile
presupuse ale fostul său mentor ca să ilustreze daunele unui
transfer prost controlat. Ştim astăzi că lucrurile n-au stat chiar
aşa şi că această poveste oficială a fost inventată în întregime
de Ernest Jones şi poate şi de Anna Freud, fiica maestrului. În
1972, istoricul Henri Ellenberger a dovedit cu documente că
Breuer nu întrerupsese niciodată terapia Berthei (care nu
făcuse niciodată sarcină nervoasă, ci, mai rău, delirase despre
o sarcină imaginară) ca să fugă la Veneţia împreună cu soţia şi
să-i facă un copil. Nici datele, nici rapoartele din epocă nu
corespund. Nevralgia ei facială nu era, a zis el, un simptom
isteric, iar halucinaţiile vizuale, spectaculoase după relatarea
făcută de Freud şi Breuer, ar fi putut foarte bine să provină de
la o intoxicaţie cu morfină. Desigur, rămâneau ciudata afazie
a limbii germane şi contracturile musculare, mai greu de legat
de o cauză toxică, dar mai mulţi piloni ai terapiei despre care
se spunea că ar fi stat la „baza terapiei analitice” s-au năruit1.
În orice caz, după spusele istoricilor, Freud a ştiut de eşecul
terapiei sau cel puţin ştia că nu putea pretinde că Bertha se
vindecase, aşa cum scrisese în Studii. Totuşi, cu minciuni cu
tot, cazul Annei O. are meritul de a pune o întrebare esenţială:
ce copil facem cu psihologul nostru? Căci fiecare analiză
produce un copil, adică generează o lucrare de gândire şi de
reverie care nu exista înainte nici pentru psihanalist, nici
pentru pacient2.
Dar lucrul cu adevărat extraordinar s-a produs după aceea.
Definitiv restabilită în 1888, Bertha Pappenheim a scris basme
sub pseudonimul masculin P. Berthold. Exact în momentul
când se publicau Studiile despre isterie, în care era înfăţişat
cazul ei, a descoperit feminismul şi şi-a pus în minte să scrie
eseuri şi piese de teatru contra prostituţiei şi exploatării
economice a femeilor. Zece ani mai târziu, la moartea mamei
sale, a înfiinţat cu banii moşteniţi3 un cămin pentru mame
celibatare, tinere marginalizate sau delincvente şi copii
nelegitimi. A ajuns prima asistentă socială germană, o
militantă feministă îndârjită, apărătoare a femeilor oprimate
şi a copiilor năpăstuiţi. A creat grădiniţe şi creşe la Varşovia, a
format asistente sociale şi le-a învăţat tehnica de anchetă, ca
să înţeleagă cauzele apariţiei maladiei mentale la cei nevoiaşi.
Putea fi întâlnită în gările din Polonia, unde le oferea ajutor
femeilor fără domiciliu. Putea fi găsită în Balcani, în Rusia sau
în Orientul Apropiat, ajutând prostituatele.
Pentru detractorii psihanalizei, destinul incredibil al
Berthei Pappenheim, care, după ce s-a simţit foarte vinovată
că nu şi-a putut vindeca tatăl, şi-a consacrat, odată ce s-a
însănătoşit, cea mai mare parte a timpului şi a averii sale
celor aflaţi în nevoie, nu este nicidecum consecinţa terapiei
sale cu Breuer şi rezolvarea cea mai favorabilă în cazul
isteriei. De altfel, se spune că „se opunea cu vehemenţă
oricărei sugestii de tratament psihanalitic pentru persoanele
de care se îngrijea, spre marea surprindere a celor care lucrau
cu ea”4. Alţii consideră că există o legătură evidentă între
militantismul ei feminist, lupta ei împotriva prostituţiei,
identificarea ei cu destinul acelor femei şi felul în care a fost
„prostituată” povestea ei pe altarul teoriei psihanalitice.

Să te însănătoşeşti şi să începi o nouă viaţă

Să lăsăm deoparte asta. Mai interesante decât aceste

certuri între susţinătorii psihanalizei şi detractorii ei sunt
două chestiuni pe care aş dori să le subliniez aici.
Anna O. şi-a început viaţa publică în calitate de „caz”. A fost
un obiect de studiu. S-a scris despre ea. S-au făcut comentarii
pe marginea simptomelor sale. Iar în Studiile despre isterie i se
dă cuvântul, fără doar şi poate, ca să i se sublinieze calităţile
morale (generozitatea, altruismul) şi mai ales boala. A deveni
un caz înseamnă a deveni „aparte” în raport cu o normă dată.
Persoanele cu o maladie mentală de lungă durată (de
exemplu, depresie melancolică, schizofrenie) trăiesc zilnic
această situaţie: faptul de a fi identificat cu propria maladie de
către anturaj şi de către medici dublează tulburarea de a fi
bolnav. „E nebun”, „Ea? E schizofrenică”, „E depresiv”.
Gândiţi-vă la toţi acei copii care primesc prea repede
diagnosticul de hiperactivitate, la adolescenţii cărora li se
lipesc din capul locului, pentru că au idei „bizare” sau o relaţie
„disociată” cu corpul lor, eticheta cu diagnosticul de
schizofrenie, ca o condamnare. Ce libertate le mai lasă asta ca
să poată avea apoi o existenţă demnă de acest nume? Or, după
părerea mea, nu există, în cursul existenţei noastre, nicio
carieră-tip predeterminată şi liniară în istoria suferinţelor
noastre. Pacienţii ne aduc asta la cunoştinţă când ne
înfăţişează strategiile pe care le folosesc zi de zi ca să poată
continua să se scoale din pat dimineaţa, deşi sunt doborâţi de
angoasă, de tristeţe sau de vocile din capul lor. Mari texte
literare ne confirmă acest lucru. Mă gândesc îndeosebi la
cartea Beznă vizibilă, în care scriitorul William Styron
povesteşte cum a trăit o bună bucată de timp îngropat sub
smoala unei depresii crunte şi cum a reuşit într-o zi să scape
de ea.
Maladia mentală, oricât ar fi de cumplită, poate fi privită
nu ca un deficit sau ca o tară, ci ca o modalitate existenţială,
un stil cu care înveţi să te împaci şi chiar o sensibilitate
aparte, un „plus”. Asta susţine o concepţie asupra existenţei
destul de răspândită în ţările anglo-saxone, dar cu care lucrăm
din ce în ce mai mulţi în Franţa, atât în spitale, cât şi în
cabinetele particulare, concepţie numită recovery, deseori
tradusă prin „însănătoşire”. Este vorba de a considera
pacientul nu un caz, un „obiect” de cunoaştere, ci o persoană
ca oricare alta şi de a avea în vedere că diagnosticul care i s-a
pus este, desigur, o indicaţie ce va ajuta la stabilirea unui
tratament medicamentos potrivit, dar nu spune nimic nici
despre bogăţia experienţei sale, nici despre posibilităţile sale
de a-şi recăpăta autonomia.
 Bertha Pappenheim avea halucinaţii. Era dependentă de
morfină. Vedea şerpi şi cranii. I se întâmpla să intre în transe
înspăimântătoare sau să rămână paralizată, să nu mai poată
bea niciun lichid şi să-şi uite limba maternă. Cincisprezece ani
mai târziu era activistă pentru drepturile copiilor şi ale
femeilor. Cu ce drept ar trebui să ni se impună să fim pe viaţă
ceea ce am fost la un moment dat? Într-o zi suntem fantoma
vieţii noastre, o epavă în derivă sub giulgiul pielii. După doi,
cinci sau douăzeci de ani, suntem cu totul alţii, viaţa ne-a luat
din nou sub aripa ei şi ororile prin care am trecut aparţin
unui trecut din care n-am uitat nimic, dar care pare să fie
dintr-o altă viaţă. Eram noi, însă nu mai suntem aşa. S-a scris
despre Bertha Pappenheim. S-a făcut din ea un caz. Bertha a
avut forţa să devină protagonista poveştii ei, transformându-
se în ceea ce niciunul dintre apropiaţii ei nu se gândise că ar
putea fi într-o bună zi: o femeie liberă şi atentă faţă de ceilalţi.
Traseul acestei femei arată că fiecare dintre noi, cel puţin
când are norocul să trăiască într-o ţară ce nu se află în război
sau când nu trebuie să suporte violenţa socială în aşa fel încât
să fie chinuit zilnic de necesitatea de a găsi cu ce să
supravieţuiască, fiecare dintre noi, în felul său, are
capacitatea să se însănătoşească, să renască şi să se
reinventeze.

Atenţia faţă de ceilalţi, cea mai frumoasă dintre

vindecări

Dar cum a reuşit o femeie distrusă de renghiul pe care i-l

jucase iubirea (în speţă, moartea tatălui mult iubit, apoi
întâmplările neplăcute cu Breuer, reale şi inventate de Ernest
Jones deopotrivă) să se reinventeze complet, ca să trăiască o
cu totul altă viaţă, în care nu seamănă prin nimic cu tânăra
bolnavă care fusese altădată, până acolo încât ne putem
întreba dacă este vorba cu adevărat de aceeaşi femeie? Unele
dintre pacientele mele, la sfârşitul doliului după cineva foarte
drag sau după un divorţ care le-a făcut să sufere crunt, îmi
pun această întrebare. „Am pierdut tot, dovediţi-mi că nu e
totul în zadar şi că pot să trăiesc o altă viaţă.” „Doar nu credeţi
că la 50 de ani o să-mi reiau studiile… Ba da, chiar credeţi
asta?”
Putem oare să trăim mai multe vieţi în aceeaşi viaţă?
Putem „să ne refacem” viaţa sau e vorba de altă viaţă? A ne
reface viaţa presupune că ar exista un început, un sfârşit şi că
am putea, la un moment dat, să ştergem totul sau o parte din
ce a fost deja făcut ca să refacem altfel. Există totuşi
configuraţii diferite: vedem cum fiinţe pe care suferinţa sau
teama le doborâse renasc sub o cu totul altă formă.
Să ne imaginăm o femeie. O suferinţă morală o distruge.
Crede că va muri. E moartă pentru sine însăşi. Dar iată că,
deodată, ceea ce a distrus-o devine un balsam şi că, nevrând
să se mai chinuie pentru nimic, face ca locul infernului ei să
devină o binecuvântare. Ceea ce a trăit Bertha Pappenheim în
mahalalele din Cairo, departe, foarte departe de Austria
burgheză unde se născuse, este poate o iubire de o amploare
nemaivăzută, care nu se mai ataşează de nimeni în particular,
nu implică sexualitatea şi este totuşi plină de eros: atenţia
sporită faţă de ceilalţi, dăruirea de sine pentru cei mai
vulnerabili, mai nevoiaşi. Această dăruire de sine, pornind de
la ce ni s-a transmis, dar şi de la tot ce n-am primit, se opune
în toate privinţele angelismului, conformismului sau
moralismului. Ea arde, ca un foc mare, de pe ruinele lumii.
 3

Dora, exploratoarea umilită

Când suntem copii şi descoperim într-o zi ce fac adulţii,

sexualitatea nu este mereu ceva ce se înţelege de la sine. Mulţi
copii o dovedesc când ascund ambivalenţa în care îi cufundă
această descoperire izbucnind într-un hohot de râs jenat,
îmbujorându-se la faţă sau folosind lapidarul „e dezgustător”.
De ce? Pentru că în copilărie sexualitatea vine întotdeauna
prin efracţie, în exces, adică „în plus” faţă de realitatea
trupului nostru de copil, dar „în plus” şi faţă de ceea ce
suntem în măsură să înţelegem din asta.
Totuşi, confruntaţi prea direct cu sexualitatea adulţilor, se
întâmplă ca unii copii să creadă că aceasta este poate singura
modalitate de a te face iubit. Ceea ce duce la situaţii de abuz,
în care corpul copilului, băieţel sau fetiţă, este luat drept
obiect al plăcerii.

Să nu poţi zice nici da, nici nu

 Psihanalistul maghiar Sándor Ferenczi, pentru care Freud
avea o foarte mare stimă şi de care ne vom ocupa mai
departe, a vorbit cu mare dreptate despre această situaţie în
Confuzia de limbaj dintre adulţi şi copil, un text din 19321.
Copiii, scria el, au nevoie de tandreţe, adică de iubire. Au
nevoie fizic de ea. Există din păcate adulţi care vor interpreta
(pervers) această nevoie viscerală de tandreţe ca pe o
solicitare sexuală. Limbajul tandreţii, cel al copilului, este
receptat de aceşti adulţi ca un limbaj erotic, fiindcă pentru
adult iubirea este Eros şi chiar iubire genitală. Copilul însă,
chiar dacă pulsiunile îl chinuiesc intens, producând efecte de
graţie în gesturile sale, o iradiere seducătoare a privirii,
misterioase anticipări trupeşti ale îndrăgostitei sau ale
îndrăgostitului care va fi mai târziu, este la adăpost de iubirea
tandră pe care o solicită.
Pe scurt, dacă e fermecător nu înseamnă că farmecă aşa
cum îşi imaginează cu satisfacţie adultul pervers. Această
confuzie duce la situaţii în care, incapabil să protesteze,
copilul se va lăsa abuzat de adult. Şi, ca să păstreze partea de
tandreţe ce vine de la adult, va lua asupra lui culpabilitatea
adultului abuzator şi se va identifica cu ceea ce vrea acesta,
punându-şi în acord dorinţele cu cele ale agresorului, ba chiar
venind în întâmpinarea lor cu un zel docil care va fi
considerat, în mod greşit, consimţământ.
Sunt numeroşi pacienţii şi pacientele care, după ani de zile,
uneori după zeci de ani, la vârsta adultă sau în amurgul vieţii,
mărturisesc ce a fost pentru ei acel moment îngrozitor când,
confruntaţi cu cineva mai în vârstă decât ei, adolescent sau
deja adult, care le cerea favoruri sexuale, pe când ei aşteptau
doar iubire sau nu aşteptau nimic, n-au putut să zică nici da,
nici nu. Povestea Dorei, un caz de isterie tratat de Freud în
1900, dar publicat în 19052, ne poate ajuta să înţelegem de ce
se întâmplă ca, în faţa dorinţei unui bărbat, unele femei să fie
anesteziate emoţional şi/sau fizic în aşa măsură încât nu pot
să zică nici da, nici nu.

Mici aranjamente între bărbaţi

Ştim acum, din lucrările istoricilor, cine se ascundea în

spatele pseudonimului Dora3. Era Ida Bauer, născută în
noiembrie 1882 la Viena, care avea aşadar 18 ani când l-a
întâlnit pe Freud. Tatăl Dorei (Philip Bauer) se îmbolnăvise de
sifilis înainte de căsătorie, apoi de tuberculoză. Ca să se
trateze, se mutase împreună cu familia la munte, la Merano,
în inima Tirolului italian. Familia Bauer se împrietenise acolo
cu un cuplu, Hans şi Peppina Zellenka, pe care Freud îi
numeşte „domnul K.” şi „doamna K.”, şi cu cei doi copii ai lor.
Tatăl Dorei a început o relaţie cu doamna K. Acaparată de
relaţia ei, doamna K. îşi lăsa deseori copiii în grija Dorei, care
era cu atât mai binevoitoare faţă de ei cu cât avea pentru
doamna K. „un fel de adoraţie”. Îndrăgostit de doamna K.,
tatăl Dorei şi-a neglijat fiica şi a lăsat-o singură cu domnul K.
Tânăra şi bărbatul se plimbau împreună. El îi făcea mici
cadouri. Ea le accepta. Nimeni nu găsea nimic de obiectat.
Într-o zi (fata avea 14 ani), domnul K. a profitat de penumbra
dintr-o încăpere ca s-o sărute şi să se lipească de ea. Tânăra nu
l-a respins, dar a fugit pe o scară. Totuşi, după aceea s-au dus
deseori să se plimbe amândoi până la lac.
 Privind din exterior, totul ar putea arăta că Dora era mai
mult decât complezentă: era subjugată. Au trecut doi ani.
După o plimbare în jurul lacului, domnul K. i-a făcut Dorei o
declaraţie de dragoste în toată regula. Ea avea atunci 16 ani. L-
a pălmuit. Dar, când l-a denunţat pe domnul K., povestindu-i
totul mamei sale, pentru ca aceasta să-i spună tatălui ce se
întâmplase, iar tatăl şi unchiul Dorei să-i ceară explicaţii
domnului K., lucrurile nu s-au petrecut cum prevăzuse.
Freud povesteşte că „acuzatul a negat cu cea mai mare
vigoare orice demers din partea lui care ar fi putut să merite o
astfel de interpretare şi a stârnit suspiciuni în privinţa fetei,
care, după spusele doamnei K., era interesată numai de
problemele sexuale şi chiar citise, în casa ei de pe malul
lacului, Fiziologia iubirii de Mantegazza [medic şi sexolog
italian] şi alte cărţi de acest gen. Înfierbântată de o astfel de
lectură, a zis el, ea îşi «imaginase» probabil scena pe care o
povestise”4. Aceste situaţii îngrozitoare în care anturajul
neagă un abuz comis sunt din păcate frecvente. E lesne de
înţeles că ele sporesc deseori traumatismul la persoana care l-
a suferit. „Nu termini odată cu rahaturile astea?”, a zis într-o
zi mama uneia dintre pacientele mele, când adolescenta a
avut curajul să-i povestească ce-i făcuse un prieten al familiei
în copilărie.
Povestea Dorei are o mai mare complexitate decât cea
expusă pe scurt mai sus, dar pentru fată a fost la fel de
dureroasă. Iată cum ne-a relatat-o Freud. Dora a venit să-l
consulte pentru că suferea de o tuse foarte persistentă,
leşinuri repetate, crize de dispnee şi accese violente de tristeţe
care îi trezeau dorinţa să se sinucidă. Terapia a început prost5:
Freud îl cunoştea pe tatăl Dorei pentru că, fiind medic, îl
tratase mai demult de sifilis. Trebuie să vedem totul în
contextul epocii ca să înţelegem bine caracterul dramatic al
situaţiei, şi mai dramatică decât infectarea soţiei. Exista teama
că sifilisul se putea transmite copiilor de la părinţii bolnavi
(îndeosebi pentru că erau cazuri în care pruncul contracta
boala în momentul sângerărilor ce însoţeau naşterea, deşi
mulţi credeau, inclusiv în cadrul corpului medical, că acest
„eredo-sifilis”, cum era numit atunci, provenea din sarcina
mamei infectate). De aici şi până ca Dora să creadă că
sexualitatea în sine era o maladie şi poate chiar rodul stricat
al acelor iubiri nu mai era decât un pas.
Mai ales că s-a pus o altă întrebare: oare prietenul prin
intermediul căruia tatăl Dorei aflase adresa lui Freud n-o fi
fost domnul K.? Reluându-l pe Lévi-Strauss, Jacques André
atrage atenţia că „oricând şi oriunde, indiferent de societate şi
de sistemul de rudenie valabil, «bărbaţii schimbă femeile».
«Îţi iau nevasta şi ţi-o încredinţez în schimb pe fiica mea», îi
dă de înţeles tatăl Dorei domnului K. Şi tatăl Dorei i-ar fi
transmis clar lui Freud: «Tratează-mi fiica şi fă în aşa fel încât
să nu-mi mai tulbure relaţia cu doamna K.»”6.
Simptomele bietei Dora, prinsă astfel într-un ansamblu de
aranjamente între bărbaţi care exista cu mult înainte ca ea să
fi declanşat ceva7, sunt diagnosticate de Freud ca fiind
manifestări de isterie, a căror cauză a găsit-o treptat. Când
Dora i-a povestit lui Freud ce se întâmplase, Freud a crezut-o
pe fată. Dar, într-un mod aiuritor pentru noi, el insistă că în
spatele plângerii ei de a fi fost forţată ar fi existat o dorinţă
refulată pentru domnul K. Fiindcă nu ştiuse sau nu putuse să-
şi asume acea dorinţă, ea declanşase simptomele isterice. În
realitate, pentru Freud, Dora îl iubea (altfel spus, îl dorea
sexual) pe domnul K., dar nu ştia asta. Era la ea ceva
inconştient. Cea mai bună dovadă era forma simptomului ei:
nu-şi mai putea opri tusea, ceea ce părea să arate că excitaţia
sărutului nu trecuse, ci stăruia sub o formă deplasată şi
devenită opacă. De asemenea, ea ştia ceva ce i se păruse
semnificativ lui Freud în acest context: singurul tip de relaţii
sexuale de care era aparent capabil tatăl ei bolnav era felaţia
pe care i-o oferea doamna K.
Faptul că iubirea se iveşte mascată şi că persoana care
iubeşte este uneori ultima care află asta e un adevăr etern. Şi
el este departe de a se rezuma la intrigile din comediile lui
Marivaux. Totuşi, interpretarea conform căreia Dora şi-a
declanşat simptomele isterice pentru că şi-a refulat dorinţa
pentru domnul K. trădează şi ascunde după toate
probabilităţile altceva: încrederea lui Freud în domnul K.,
adică în întâietatea tatălui. În fond, dacă Dora era inconştient
îndrăgostită de domnul K., asta se întâmpla, conform teoriei
freudiene, în umbra iubirii şi mai profund refulate pe care o
nutrea pentru tatăl ei, iubire a cărei componentă sexuală,
adăugată ororii şi dezgustului faţă de maladia ruşinoasă de
care suferea acesta şi care o contaminase poate şi pe ea, o
făcea să tuşească, îi provoca sufocări, îi producea senzaţia de
vomă.

„Soţia mea nu e nimic pentru mine”

Este adevărat că Dora nu mai era o fetiţă când domnul K. i-

a furat o sărutare. Era o adolescentă de 14 ani, care observa cu
tristeţe viaţa adulţilor şi tulburările la care îi ducea pasiunea.
La pubertate, transformările corporale şi psihice fac să apară
noi întrebări despre sexualitate. A ghici că viaţa amoroasă a
adulţilor este complexă e una, dar ca viaţa amoroasă să se
exhibe, ca relaţiile adulţilor, bucuriile, evenimentele
neprevăzute şi necazurile lor, precum şi subînţelesurile şi
relaţia lor vinovată cu o greşeală extrem de neliniştitoare să
se etaleze fără niciun mister sub ochii copiilor sau ai
adolescenţilor, asta chiar îi tulbură profund. Însă tatăl Dorei
nu se sinchisea de asta: „Nu mă îndoiesc”, i-a spus el lui Freud,
care i-a reprodus apoi cuvintele, „că acest incident i-a
provocat Dorei dispoziţia depresivă, iritabilitatea şi ideile de
sinucidere. Îmi cere să rup orice relaţie cu domnul K. şi
îndeosebi cu doamna K., faţă de care a avut înainte o
adevărată veneraţie. Dar nu pot să fac asta, deoarece, în
primul rând, consider că ceea ce a povestit Dora despre
propunerile indecente ale acestui om e o fantezie care a
tulburat-o şi, în al doilea rând, sunt legat de doamna K. printr-
o prietenie sinceră şi nu vreau s-o mâhnesc. Biata femeie este
foarte nefericită cu soţul ei, despre care, de altfel, nu am cea
mai bună părere. Şi ea a fost foarte bolnavă de nervi şi îşi
găseşte în mine singurul sprijin”8. Nici nu se putea ceva mai
bun pentru a face să încolţească gânduri sinucigaşe în mintea
fiicei sale… Tatăl, conştient că trebuia, în acelaşi timp, să
justifice faptul că a putut să-şi lase fiica în mâinile domnului
K., a apelat la explicaţii inutile despre natura relaţiilor cu
amanta lui: „Dată fiind starea mea de sănătate, nu este nevoie,
evident, să vă asigur că nu se ascunde nimic incorect în
spatele acestei relaţii [cu doamna K.]. Suntem două biete fiinţe
care se consolează reciproc, aşa cum pot, printr-o simpatie
amicală. Ştiţi că propria-mi soţie nu e nimic pentru mine”9.
Aceste ultime cuvinte sunt foarte importante.
Căci mama Dorei era o biată cochilie goală, pe care o
interesa doar curăţenia compulsivă a casei. Tatăl avea o
amantă pe care ea însăşi, Dora, o considera remarcabilă,
detaliu esenţial pentru mica anchetă poliţistă în căutare de
indicii pe care o reprezintă reconstituirea clinică freudiană.
Soţul acestei femei admirate îi făcea curte. Or, în ziua în care
domnul K. şi-a destăinuit sentimentele Dorei, i-a declarat:
„Soţia mea nu e nimic pentru mine!”. Atunci ea l-a pălmuit.
Or, să fim foarte atenţi la asta: nu l-a pălmuit când a sărutat-o.
L-a pălmuit când i-a spus că soţia (cu alte cuvinte, amanta
tatălui Dorei) nu era „nimic pentru el”, ceea ce coincide în
chip ciudat cu mărturisirile tatălui Dorei despre soţia lui. De
ce l-a pălmuit Dora pe domnul K. exact în acel moment? Oare
Freud nu a lăsat să-i scape cheia jocului acestui cvartet
amoros?
Pentru acest gest violent, Lacan, recitind şi el cazul Dora10,
a propus o cu totul altă explicaţie: doamna K. se afla în centrul
preocupărilor fetei, întruchipând figura eminamente
dezirabilă a „celeilalte femei” (a se citi altă femeie decât
mama), femeia care îi subjugase tatăl şi îl gratifica sexual cu
intensitate, în loc să facă curat, să măture, să frece peste tot la
nebunie (ca şi cum, în fond, mama Dorei, şi ea sub o formă
simbolică, deplasată spre altceva, ar fi încercat să şteargă
prezenţa petei sifilitice din „interiorul” ei permanent murdar).
Doamna K. a cucerit-o pe Dora poate pentru că era, în calitate
de îndrăgostită care reuşise să-l „răpească” pe tată,
deţinătoarea unei ştiinţe minunate şi totodată misterioase a
feminităţii. După toate probabilităţile, spune Lacan, despre
acea ştiinţă pe care i-o atribuia doamnei K. voia să ştie fata, pe
ea o dorea din toată fiinţa. Şi poate că pe doamna K. o iubea.
Înţelegem acum mai bine de ce nu putea să suporte ca domnul
K. să-i spună că soţia lui legitimă nu era nimic pentru el.
Ceea ce fascinează în această poveste istorisită din alt
unghi este felul în care ar fi filmat-o poate un Kurosawa.
Probabil, ca în Rashōmon, protagoniştii, tot patru, s-ar succeda
în faţa aparatului de filmat şi fiecare ar spune o poveste care îl
scuză, ba chiar şi-ar scoate în evidenţă meritele. Dar, pe
măsură ce relatările lor s-ar încrucişa şi s-ar contrazice, ar ieşi
la iveală un adevăr din ce în ce mai atroce. Aceleaşi fapte ar
căpăta sensuri complet diferite şi secretele unora ar deveni,
prin intermediul minciunilor pe care niciunul nu ar reuşi să le
recunoască faţă de sine însuşi, tot atâtea rotiţe invizibile ale
nenorocirilor celorlalţi.

Iubirea produce iubire?

Dacă urmărim reconstrucţia lui Lacan, Freud ar fi dat

dovadă de două prejudecăţi. În primul rând, aceea de a
deplasa mizele ultime ale isteriei asupra tatălui şi, apoi, de a-l
fi plasat pe el în centrul dramei trăite de Dora. Dar mai există
o prejudecată, care priveşte mai direct unele dezbateri
actuale. Aceea, cum notează psihanalistul Luis Izcovich11, „de
a crede că, dacă un bărbat este îndrăgostit de o femeie, ceea ce
este cazul domnului K., îndrăgostit de Dora, acea femeie
trebuie neapărat să fie îndrăgostită de bărbat. Aşadar, Dora
trebuia să fie îndrăgostită de domnul K. tocmai pentru că el
era interesat de ea”. Într-un fel, sentimentele puternice şi
sincere ar trebui să fie reciproce şi mai ales identice, iar dacă
nu sunt aşa, motivul este acela că, în realitate, sunt aşa, dar în
mod inconştient.
Or, dacă e sigur că sentimentele sunt reciproce în măsura
în care suntem vrând-nevrând afectaţi de afectele celorlalţi,
de aici nu rezultă deloc că aceste afecte trebuie să rezoneze
identic de la un partener la altul: dacă cineva mă iubeşte nu
înseamnă că o să-l iubesc neapărat şi eu; o declaraţie de
dragoste ar putea chiar să mă dezguste sau să mă înspăimânte
în aşa măsură încât să mă simt brusc persecutat(ă) de
solicitarea celuilalt. A te sluji de inconştient ca să menţii ideea
sau, mai degrabă, prejudecata că iubirea produce iubire
înseamnă să comiţi o eroare foarte ciudată. „I-am trimis o
declaraţie de dragoste unei femei bolnave. Credeam că,
mărturisindu-i iubirea mea în momentul în care se simţea atât
de rău, o voi ajuta să-i fie mai bine, de vreme ce o iubeam atât
de mult. Dar nu s-a întâmplat deloc aşa. Am înspăimântat-o. N-
a vrut să mă mai vadă şi m-a rugat să întrerup orice contact
cu ea”, mi-a spus într-o zi un pacient.
Această poveste despre dorinţa sau iubirea refulată le
slujeşte de altfel ca justificare abuzatorilor care se apără de
acuzaţiile de abuz cu o formulă stereotipă: „Am făcut-o pentru
că ea (sau el) a vrut-o”. Dar cele mai tulburătoare sunt
situaţiile în care abuzatorul este cu adevărat îndrăgostit, ceea
ce se întâmplă uneori – nu întotdeauna, nici pe departe, doar
uneori –, şi asta ar fi ipoteza pe care o putem formula în
privinţa domnului K. Căci este poate o iluzie caracteristică
intensităţii dorinţei iubirii să-ţi imaginezi mai mult decât un
răspuns reciproc: o armonie a sentimentelor. Cu alte cuvinte,
o/îl iubesc atât de mult, încât ea/el nu poate decât să mă
iubească. Din acest punct de vedere, avem impresia că Freud
era în aceeaşi postură morală ca domnul K. sau îi era
complice. O tânără de 14 ani care se lăsa sărutată şi nu-şi
pălmuia curtezanul decât atunci când spunea ceva de rău
despre soţia lui legitimă însemna pentru el un caz lămurit.
Ceea ce îi scapă lui Freud în acest caz este faptul că Dora,
pălmuindu-l pe domnul K. după ce l-a lăsat s-o sărute, se
smulgea poate dintr-o stare îngrozitoare, o stare în care, preţ
de o clipă, fusese şi acolo, şi absentă.

„Nu m-am zbătut, eram albă înăuntrul meu”

Poate există atunci un al treilea fel de a vedea lucrurile,

nici întru totul freudian, nici întru totul lacanian. Căci, în
împrejurările pe care Dora i le înfăţişa lui Freud, nici măcar
nu era evident că fata ar fi simţit ceva. Poate nici măcar n-a
fost o „confuzie a sentimentelor”, cum ar fi zis Zweig. Într-
adevăr, se întâmplă uneori şi ca, sub efectul unei seduceri
bruşte şi brutale, să nu vrem nimic altceva decât să dispărem
în noi înşine, acolo unde nimeni nu poate să ajungă la noi,
acolo unde nimeni nu ne poate atinge. Vrem să părăsim scena
sentimentului, unilateral sau reciproc, ba chiar, mergând mai
departe, să părăsim complet scena existenţei. „Faţa lui era
între picioarele mele, m-am întrebat ce căutam acolo, dar n-
am zis nu, nu m-am zbătut, era doar un alb, un gol, eram albă
înăuntrul meu şi mi-am spus atunci că, dacă nu ziceam nu,
asta însemna da şi, după ce s-a întâmplat asta prima oară, am
început să-mi depăn în minte o poveste, cum că tocmai aveam
o poveste de dragoste cu acel bărbat”, mi-a mărturisit într-o zi
o pacientă. Dar, în loc să-şi spună acea poveste de iubire, n-ar
fi putut la fel de bine să-l pălmuiască pe acel bărbat? Ei bine,
nu! Pe moment n-a fost în stare. Mi-a luat mult s-o fac să
înţeleagă că acea incapacitate n-a fost deloc o slăbiciune
morală, ci felul ei de a se apăra în faţa inimaginabilului. „El o
făcea şi m-am prefăcut că dormeam cât a durat; când dormi,
nu eşti răspunzător. N-ai de ales între a te zbate şi a
încuviinţa. Suspenzi tot, orice decizie, şi chiar pe tine însuţi”,
mi-a spus altădată un pacient. Şi tocmai ceea ce ascund acea
inerţie fizică, acele momente de anestezie emoţională, chiar
existenţială, la o persoană care încremeneşte şi devine
„moartă” sau „ca moartă” în acest gen de situaţii trebuie
respectat, ascultat şi în cele din urmă înţeles. Acest tip de
reacţii explică de altfel de ce este nevoie uneori de ani sau de
zeci de ani ca să putem să exprimăm în sfârşit în cuvinte
inimaginabilul.
Nu toţi şi nu toate reacţionăm în acelaşi fel în faţa acelor
experienţe din perioada copilăriei sau a adolescenţei a căror
plăcere n-ar fi trebuit s-o cunoaştem atât de devreme: unele şi
unii dintre noi vor fi distruşi pe viaţă, inclusiv după
denunţarea publică a faptelor şi nesfârşitele proceduri
judiciare; pentru alţii, consecinţele psihice se vor manifesta
fără multă zarvă, prin simptome mai discrete şi secrete, care
constituie un mod cu totul diferit de a reacţiona, dar sunt la
fel de dureroase: răceală emoţională, evanescenţă aparentă,
indolenţă ciudată, apatie de neînţeles pentru cei din jur,
depersonalizare, pierderea unităţii psihice… Nu există un
singur fel de a reacţiona la durere şi frică. Cu atât mai puţin în
cazul reacţiei la acea frică aparte indusă de un exces de
plăcere pe care cu siguranţă nu-l doream. Pe malul unui lac
din Tirol, în anul 1898, dar la fel de bine şi în zilele noastre, se
pare că nu există nicio modalitate „normală” de a reacţiona la
iruperea nedorită a unei dorinţe al cărei obiect ne pomenim
deodată că suntem, fără voia noastră, fără să o fi solicitat, fără
să fi consimţit înainte. Şi mai deranjant, există cu siguranţă
multe feluri de a reacţiona, fiecare dintre noi făcând ce poate,
dar niciun fel nu este obiectiv mai bun decât altul pentru toată
lumea. Atunci poate că toate sunt respectabile.
 4

O mamă, o fiică, Sándor Ferenczi, trei

posibilităţi

Sándor Ferenczi s-a îndrăgostit. Numai că Gizella Pálos

avea cu opt ani mai mult decât el şi era căsătorită. Se găsea în
faţa unei probleme foarte importante: voia neapărat să devină
tată şi să-şi întemeieze o familie. „Doamna G.” sau „doamna
P.”, aşa cum o numea în corespondenţa sa cu Freud1, i-a
devenit amantă în 1905. După cinci ani de relaţii adultere, a
început brusc s-o trateze psihanalitic. La capătul curei, Gizella
a formulat o cerinţă ciudată: Ferenczi să fie şi psihanalistul
propriei fiice, Elma, curtată de mai mulţi pretendenţi, dintre
care niciunul nu părea să-i fie cu adevărat pe plac. Ferenczi a
acceptat. A început tratamentul şi, deodată, un pretendent al
Elmei s-a sinucis de amărăciune. Acest scenariu a avut efectul
unei bombe asupra lui Ferenczi. „Cochetăria şi răutatea”
acelei fete l-au tulburat profund şi, ca să zicem aşa, l-au
absorbit aproape de tot. Şi-a recunoscut propriile aspiraţii
macabre adolescentine. Dar, în chip ciudat, a auzit şi
chemarea unei iubiri irezistibile. A scris: „Elma a devenit
deosebit de periculoasă pentru mine în momentul în care –
după sinuciderea tânărului – avea neapărat nevoie de cineva
care s-o susţină şi s-o ajute în suferinţa ei. Am făcut-o prea
bine, chiar dacă, între timp, cu efort, mi-am temperat
tandreţea. Dar breşa se deschisese şi acum ea îmi invadează
inima, victorioasă după toate aparenţele”2.

Cum să (nu) alegi între două femei

Cerul s-a luminat atunci. Ea trebuia să-i devină soţie. Îi era

încă pacientă când i-a propus să se căsătorească, deşi el era în
continuare amantul mamei fetei, care încă nu divorţase. Apoi
a fost din nou chinuit de îndoială. Şi dacă Gizella era femeia
vieţii lui? Elma sau Gizella? Gizella sau Elma? Sándor trăia
astfel, fără voia lui, o experienţă simptomatică caracteristică.
E necesar să-i dăm principiului obsedant al îndoielii
denumirea sa freudiană, care este ambivalenţa. Or, iubirea
implică întotdeauna un anumit grad de ambivalenţă, afirmă
psihanaliza: cu alte cuvinte, iubirea este amestecată
întotdeauna cu contrariul ei, ura, iar aceasta din urmă este de
neşters, persistă permanent, cel puţin în inconştient3. Într-
adevăr, Freud susţinea un lucru uimitor: fundamentul urii,
care ni se pare atât de orientată spre celălalt, ar fi mai degrabă
pulsiunile de autoconservare. Ura, în relaţia ei oarbă cu
obiectul, este operaţia de expulzare psihică a „răului” care a
încercat să-şi facă un loc periculos în ţarcul narcisist al eului.
Or, deoarece ca să iubim e nevoie să fim cineva, un eu, un
narcisism, chiar dacă acest eu se sacrifică pentru obiectul
iubirii şi îl face să treacă înaintea lui, înţelegem de ce, pentru
Freud, orice iubire este afectată de o tensiune intrinsecă între
iubire şi ură, care se manifestă îndeosebi, ca la Ferenczi, prin
îndoiala obsedantă în privinţa iubirii faţă de o persoană sau
prin îndoiala în privinţa „obiectului corect” al iubirii, când
există oscilaţie între două. Nu mai avea importanţă atunci
dacă era Elma sau Gizella. Nu Elma sau Gizella era problema,
ci acel sau care le ţinea departe una de cealaltă şi deplasa
nebuneşte partea de ură şi partea de iubire de la una la alta
necontenit.
Nu de puţine ori auzim paciente sau pacienţi împărţiţi
între două persoane iubite sau dorite, astfel încât ajung să fie
prinşi într-o adevărată „nebunie a îndoielii”, cum spuneau
cândva psihiatrii. Aceasta poate să dureze luni sau ani întregi
şi să provoace multe suferinţe, dacă, într-un fel sau altul, o
cvasitrecere la act (mărturisirea, de exemplu, măcar faţă de
unul dintre parteneri), chiar şi cu urmări dezastruoase, nu-i
ajută să-i pună capăt. Din păcate, literatura ne-a lămurit de
mult în privinţa efectului acestui gen de soluţie: cel chinuit de
îndoială este vindecat de ea cu preţul unei amărăciuni
incurabile, iar răul pe care l-a făcut celor doi parteneri în
privinţa cărora nu se putea decide, deseori dorindu-le binele,
le distruge existenţa. Ferenczi a trimis-o aşadar pe Elma la
Freud pentru psihanaliză, care a primit-o timp de patru luni,
apoi a pus capăt terapiei fără să ştim de ce.

Cum să treci de la iubire la ciudă

Fiindcă tot vorbim de ambivalenţă, nu putem să înţelegem

relaţia ambivalentă pe care Ferenczi a întreţinut-o cu Freud şi
care a trecut prin toate nuanţele, de la fascinaţie până la
respingere, dacă nu avem în vedere viaţa lui amoroasă. Mai
mult, această viaţă lămureşte probabil în mare măsură
relaţiile sale agitate cu psihanaliza: el va fi considerat de
Freud cel mai genial dintre discipolii săi, înainte de a încerca
inovaţii tehnice destul de dezastruoase, cunoscute sub numele
de „analiză reciprocă” – psihanalistul şi pacientul îşi schimbau
între ei locurile, de la fotoliu la divan –, şi de a apărea până la
urmă în ochii posterităţii ca primul care a înţeles limitele
gândirii lui Freud, nu ca să iasă din psihanaliză, ci ca s-o
extindă.
Cum s-a comportat Freud în acest caz? Întâi nu i-a spus
nimic lui Ferenczi. Dar de gândit a gândit. O stima pe doamna
G. şi credea că, indiscutabil, sentimentele tinerei Elma pentru
Ferenczi erau nesincere. Ele erau un efect al transferului
realizat de tânără asupra psihanalistului ei, dar conform unei
scheme prezentate odată cu povestea Dorei şi a rivalităţii în
care era prinsă faţă de mama ei, rivalitate al cărei obiect ultim
era iubirea tatălui.
Pentru Freud era însă evident că, dacă îi împărtăşea
deschis lui Ferenczi preferinţa sa şi îl abătea de la Elma ca să
i-o recomande mai degrabă pe mama ei, acesta avea să facă
tocmai contrariul a ceea ce i-ar fi sugerat. De ce? Pentru că
Ferenczi, de mult timp deja, ca discipol asiduu, ţinea la Freud
cu o profundă iubire transferenţială. Şi aşa cum se întâmplă
întotdeauna într-un astfel de caz, cu un tată spiritual,
Ferenczi, ca fiu rebel, ar fi riscat să transforme într-o plăcere
pentru sine dorinţa de a dezminţi predicţia maestrului. Ce
hotărâre a luat atunci Freud? I-a cerut Elmei, revenită la
Budapesta în 1912, să înceapă cu Sándor o nouă tranşă de
tratament psihanalitic, ca o pregătire sau, să zicem, ca nişte
preliminarii posibile pentru o viitoare căsătorie.
 Zis şi făcut. Dar Ferenczi şi-a dat atunci seama că tânăra
nu-i mai plăcea! Freud, cu teoria sa privind ambivalenţa
iubirii, n-a fost probabil foarte surprins. Sándor nu mai putea
să ezite între cele două femei: îndoiala, deci ura, se
concentrase asupra celei care îi rămânea. În culmea frustrării,
a recurs, după propriile-i cuvinte, la „calea normală a
prostituţiei”. Or, a recurge la prostituţie înseamnă să
împărtăşeşti cu obiectul (cu o femeie obiectificată, dacă se
poate spune aşa) o dorinţă furioasă de degradare.
Dar, bineînţeles, departe de a-i aduce o uşurare, acea
acţiune oarbă, comandată de o ură inconştientă, i-a declanşat
o serie de simptome întristătoare. Cuprins de un acces de
ipohondrie, a dobândit brusc convingerea că se îmbolnăvise
de sifilis. Epuizat, chinuit de o formă de apnee a somnului, era
convins că trebuia să se supună unei operaţii a septului nazal.
Apoi nu i-a mai funcţionat bine tiroida. Doamna G., ale cărei
generozitate şi bunătate sunt în cazul de faţă demne de
reflecţie, a venit la căpătâiul lui şi l-a îngrijit ca o mamă.
Zece luni mai târziu, Sándor a aflat că Elma avea să se
logodească cu un tânăr american de origine norvegiană, un
anume John A. Nilsen Laurvik, critic de artă… şi traducător al
lui Ibsen, dramaturgul pasiunilor care duc la nebunie. Oare îşi
dădea bine seama de drama conjugală în mijlocul căreia
intrase? Elma s-a mutat în SUA împreună cu soţul. A izbucnit
războiul. Ferenczi s-a lansat într-o nouă tranşă de psihanaliză
cu Freud.

Cum să omori un bărbat căsătorindu-te cu soţia lui

 Toată lumea credea că povestea se terminase. Dar,
stupoare, de data asta chiar doamna G. în persoană s-a
întrebat dacă Ferenczi n-ar fi făcut bine să reînnoade legătura
cu fiica ei, Elma, care era în curs de divorţ. Traducătorul lui
Ibsen nu rezistase prea mult. Fără doar şi poate, situaţia
trebuie să fi avut ceva incredibil de pasionant de vreme ce
niciunul dintre protagonişti nu reuşea să pună capăt
manejului. Oare divorţul fiicei a împins-o şi pe doamna G. să
divorţeze? Fapt e că, în sfârşit liberă, s-a căsătorit până la
urmă în martie 1919 cu Ferenczi. El avea 46 de ani, ea, 54. N-
au avut niciodată copii. Nu se ştie dacă tânăra Elma a
participat la nunta lor. În schimb, se ştie că, exact în ziua
ceremoniei, fostul soţ al Gizellei şi tatăl Elmei a murit de o
criză cardiacă.
De data asta chiar se sfârşise.
Dar, când aruncăm o privire retrospectivă asupra acestui
caz de iubire – a acestui „cvartet de la Budapesta” care,
precum Cvartetul din Alexandria al lui Lawrence Durrell, a
traversat decenii, un război atroce, l-a implicat şi pe Freud, a
amestecat teatrul de umbre, iluziile tragice şi poate şi
singurele lucruri care merită să fie trăite într-o viaţă de om,
cum ar fi căutarea disperată a adevărului despre sine şi
despre celălalt –, ne întrebăm dacă scenariul acestui film,
intriga romanescă ce este firul călăuzitor al acestei poveşti, nu
era conţinut în întregime în cele trei figuri freudiene ale
alegerilor de obiect şi chinuitoarele lor vicisitudini. Într-
adevăr, pare să nu lipsească nimic: nici voinţa lui Sándor de a-
şi salva obiectul iubirii (voinţă în care o recunoaşte el însuşi
pe aceea de a se salva, de a salva adolescentul care fusese),
supraestimându-i valoarea, făcând din Gizella un ideal
sublim; nici alegerea femeii îndoielnice, potenţial infidelă,
Elma, ba chiar, la un moment dat, cea a prostituţiei; nici, în
ultimul act, înţelegerea tragică a faptului că poate totul nu
fusese decât o voinţă înverşunată de a leza un terţ,
indispensabilul soţ al Gizellei, şi, pentru a încheia, de a-i aduce
moartea prin căsătoria cu soţia lui, ca într-o tragedie
oedipiană, unde totul sare atât de rău în ochi încât nu vezi
nimic.
 5

Freud, peţitor nebun

Viena, în amurg, într-o seară din anul 1897. Un muzicolog

şi o tânără brunetă şi ciudată se plimbau, poate, pe unul
dintre podurile de peste Dunăre1. Bărbatul tocmai îşi luase
doctoratul în drept ca să le facă pe plac părinţilor, dar muzica
era viaţa lui. Elev al lui Bruckner şi Richter, publicase deja
două cărţi. Ea era, de câteva luni, în terapie psihanalitică la
profesorul Freud şi nu ascundea asta. În fiecare seară, în
cursul plimbării, îi vorbea despre terapia ei. Tânărul Max Graf
era fascinat de acea tânără tenebroasă, cu caracter atât de
schimbător. Când era hazlie şi veselă, când, prinsă în
povestirea necazurilor ei, îşi rotea ochii în cap şi întreg corpul
îi era cuprins de o mare agitaţie.
Viaţa Olgăi Hönig seamănă cu cea a unor eroine din
libretele de operă ale scriitorului austriac Hugo von
Hofmannsthal, care dau sentimentul că stau mereu pe
marginea prăpastiei, chiar şi atunci când râd. Născută pe 2
octombrie 1877 la Viena, nu avea nici unsprezece luni când îşi
pierduse tatăl după o boală lungă. Era, aşa cum se zicea în
epocă, o familie de „nervoşi”. Doi dintre fraţii ei îşi zburaseră
creierii fără ca nimeni să ştie exact de ce. Dintre cele trei
surori ale sale, una murise prematur – după toate aparenţele,
tot sinucigându-se –, alta suferea de paralizie infantilă (ceea ce
numim mai simplu astăzi poliomielită, ţările dezvoltate fiind
afectate de epidemii grave la vremea aceea). Alta avusese şi ea
o tentativă de sinucidere, dar scăpase teafără.

Teoria seducţiei

La 19 ani, când s-a prezentat la o consultaţie privată la

Freud, trimisă de un coleg mai în vârstă al tânărului neurolog
Josef Breuer, împreună cu care Freud avea să publice Studii
despre isterie, Olga Hönig suferea de idei obsesionale2. Freud
încă credea cu tărie atunci în propria-i „teorie a seducţiei”:
dacă pacienţii adulţi prezentau simptome isterice sau
obsesionale, zicea el, însemna că în copilărie fuseseră
neapărat victime ale unui abuz sexual, abuz pe care apoi l-au
refulat. Ca să se vindece, trebuiau deci să regăsească
amintirea acelor experienţe. Recuperând în mod conştient
acele amintiri „blocate” – şi Freud s-a folosit atunci de hipnoză
ca să le regăsească, în pofida uitării aparente a pacienţilor –,
ar fi scăpat de orice povară afectivă ataşată de ele.
Ca să denumească acest proces, Freud şi Breuer au pus în
circulaţie un cuvânt vechi luat din scrierile lui Aristotel
despre teatru: catharsis, altfel zis, „purificarea de pasiuni”.
Psihanaliza nu fusese inventată încă (nici cuvântul nu exista,
apărând abia în 1896) şi tehnica terapeutică a lui Freud se
baza aşadar la vremea aceea pe această combinaţie de
hipnoză, de afect „blocat”, de seducţie obiectivă, foarte reală
(nu era încă o „fantasmă”), şi de descărcare „cathartică”,
despre care se considera că rezolvă totul. De altfel, nu ştim
foarte bine, în detaliu, cum doza Freud diferitele ingrediente
în funcţie de pacienţi.
Dar el nu avea nicio îndoială: Olga era atât de chinuită,
scrupuloasă, obsedată, bântuită de gânduri şi impulsuri
imposibil de mărturisit (probabil criminale, probabil sexuale,
cum se întâmpla adesea în cazul acestui gen de tulburări
psihice) pentru că fusese abuzată. Şi ce alt candidat mai bun
putea fi găsit pentru rolul de pervers decât unul dintre fraţii ei
care se sinuciseseră, poate chiar amândoi? Discreţia nefiind o
calitate care s-o caracterizeze în mod deosebit pe ciudata Olga
sau crezând poate că nu era niciun secret de păstrat, atât de
fantezistă (sau reală?) îi părea explicaţia profesorului, tânăra
i-a adus foarte repede la cunoştinţă mamei sale certitudinile
bizare ale medicului ei. Indignată de gândul că cineva putea
să bănuiască de fapte atât de abominabile o familie care
fusese deja greu încercată de soartă, mama a anunţat că din
acel moment nu va mai plăti tratamentul fiicei. Freud s-a
înfuriat, dar a acceptat s-o trateze în continuare pe Olga
gratuit.
Aşa cum se întâmplă deseori în cazul acestor relatări
lacunare despre primele tratamente ale lui Freud, facem ochii
mari de uimire. Ce s-a întâmplat de fapt? Explicaţiile
inadmisibile ale lui Freud erau oare mai puţin inadmisibile
pentru urechile Olgăi de vreme ce se întorsese la el? De altfel,
pe atunci se cunoşteau deja puterea efectelor sugestiei
hipnotice şi convingerile incredibile ce puteau fi insuflate
unor subiecţi receptivi. Să fi fost Freud atât de persuasiv încât
teama continuării simptomelor să fi cântărit greu în decizia
fetei? Era el însuşi atât de convins de veridicitatea ipotezei
sale despre seducţie încât n-a vrut să lase să-i scape o pacientă
care avea să devină până la urmă dovada ei vie? Nu ştim.
Poate câte puţin din toate. Poate şi altceva despre care nu ştim
nimic.

„Doar ia-o de nevastă şi-o să-ţi placă!”

Cam pe atunci, Olga l-a întâlnit pe Max Graf. Impresionat

de ceea ce-i povestea tânăra despre terapia ei, precum şi de
acel profesor carismatic pe care ardea de nerăbdare să-l
întâlnească, Max l-a vizitat, nu ca să înceapă un tratament, ci
ca să-l întrebe fără ocolişuri dacă starea Olgăi îi permitea să se
căsătorească. Freud a fost încântat de această oportunitate.
Formula lui este memorabilă: „Doar ia-o de nevastă şi-o să-ţi
placă!”. Ceea ce s-a şi întâmplat pe 20 decembrie 1898. Olga
avea 21 de ani; Max, 25.
N-a fost singura dată când Freud a intervenit pentru
încheierea unei căsătorii. Cu un simţ neîndoielnic al
autoderiziunii, a vorbit despre sine ca de un „expert în treburi
familiale şi mai ales ca un peţitor evreu”3. Termenul consacrat
este schadchan. Căsătoria părinţilor săi fusese de altfel una
aranjată, un schidduch. Era o instituţie ambiguă O întreagă
tradiţie rabinică face din Dumnezeu „peţitorul suprem”, căci
numai el cunoaşte potrivirile misterioase ale cuplurilor, care
vor da naştere noilor generaţii. În acelaşi timp, în realitate,
peţitorii profesionişti au prosperat mai cu seamă în vremuri
de incertitudine, când comunităţile împrăştiate nu mai puteau
să ştie prea bine cine ce era.
 Dar ar fi mai exact să spunem că Freud a şi unit, dar a şi
despărţit. Când Mathilde, fiica sa cea mare, s-a logodit în 1908,
Freud nu s-a abţinut să-i aducă la cunoştinţă lui Sándor
Ferenczi, pe-atunci încă discipolul său cel mai îndrăgit, că l-ar
fi văzut cu dragă inimă pe el în locul mirelui – un tânăr om de
afaceri destul de banal din Viena, Robert Hollitscher. Şi, după
cum ne amintim, când acelaşi Ferenczi i-a propus căsătoria
Elmei, care era pe atunci pacienta lui şi fiica amantei sale
căsătorite, Gizella Pálos, Freud a acceptat s-o primească pe
Elma la tratament şi a avut o părere negativă în privinţa unirii
plănuite. Mama, pe care o cunoştea de mult timp, îi era mult
mai simpatică decât fiica. Când vulcanica Sabina Spielrein,
fostă amantă a altui fost discipol de-al său, Carl Gustav Jung, s-
a căsătorit în 1912 cu Pavel Scheftel, un veterinar rus, Freud i-
a mărturisit: „Iată-vă căsătorită, ceea ce înseamnă pentru
mine că sunteţi pe jumătate vindecată de ataşamentul
nevrotic faţă de Jung”4. Când a înţeles de la amanta lui Ernest
Jones, Loe Khan, că acel seducător învederat era interesat de
fiica sa Anna, a intervenit, dar, după cum vom vedea mai
târziu, în acel caz a fost nu numai inoportun, ci şi orb.
Aceste practici, curioase pentru noi, trebuie plasate în
contextul lor istoric. Psihanaliza preocupa un mic nucleu de
pionieri. Viena era o reţea de sate. Toţi se cunoşteau între ei,
chiar dacă mediile sociale se excludeau cu îndârjire unele pe
altele, evrei contra catolici, socialişti contra monarhişti
reacţionari şi burghezi liberali bogaţi , grupuri de artişti între
ele, avangardişti contra bătrâni cu idei depăşite etc.
Persoanele se supuneau analizei în jurul lui Freud, în rândul
burgheziei evreieşti cultivate, între colegi şi prieteni, între
membrii aceleiaşi familii, între familii potenţial aliate. Se
pleca în vacanţe împreună cu pacienţii, pentru a alterna
şedinţele cu plimbări revigorante. Copiii erau ţinuţi sub
observaţie pentru a verifica teoriile maestrului despre
sexualitatea infantilă, într-un mod scandalos de intruziv. Erau
primite în casă, cu mai multă sau mai puţină discreţie, soţia şi
amanta unui coleg.
De altfel, toate acestea se practicau într-o ambianţă foarte
aparte, după cum dovedesc reuniunile primilor discipoli ai lui
Freud: era aşa-numita „Societate de miercuri”, zi a săptămânii
în care se adunau toţi la el acasă5. Se vorbea acolo cu o
sinceritate deconcertantă despre propriile vise, despre
masturbare, despre simptomele uneori ridicole şi deseori
serioase observate la ei înşişi de cei care luau cuvântul, nu
numai la propriii pacienţi, în speranţa de a contribui la
progresul a ceea ce Freud numea „tânăra ştiinţă”. Max Graf,
prezentat în mod deschis de Olga, a fost o vreme chiar
membru nelipsit al acestor reuniuni…

Să-i căsătorim pe nevrozaţi între ei

Acest sistem urmărea după câte se pare să reconstruiască o

familie ideală, în fruntea căreia Freud se vedea ca patriarh.
Ştiind prin intermediul divanului multe poveşti intime şi
având acces la ceea ce oamenii din mediul lui nu-şi spuneau
în mod obişnuit, cunoştea deci anumite motive pentru
alegerile reciproce de care cei interesaţi direct n-aveau habar.
Vedea pentru ei. Se poate spune că, fiind la curent cu
fantasmele pacienţilor săi, se străduia să căsătorească nişte
fantasme între ele? Oricum, era foarte departe de a fi singurul
care practica căsătoriile pe baza unor cunoştinţe medicale
obţinute prin confidenţe. Ceilalţi „medici de nervi”,
concurenţii săi în practica psihoterapiei, urmăreau şi ei
scopuri explicit eugenice, nu numai la Viena, ci peste tot în
Europa. A-i căsători bine pe nevrozaţi, mai ales pe isterici,
trecea în epocă drept un remediu suprem. Şi Freud se bucura
cu siguranţă de încredere în această privinţă, în orice caz, mai
mult decât alţii.
Ne-au rămas, de exemplu, notele pe care le lua Freud la
şedinţele de tratament ale unuia dintre cei mai vestiţi pacienţi
ai lui, „Omul cu şobolani”, pe numele său adevărat Ernst
Lanzer. Sunt chiar singurele note luate zi de zi care s-au
păstrat şi care dau mărturie despre practica lui Freud. Dar,
când Freud a publicat acest caz6, a avut mare grijă să şteargă o
mare parte din angoasele şi chiar delirurile tânărului său
pacient. Acesta era în realitate convins că Freud lucra
împotriva lui, deoarece existase cândva un proiect
matrimonial între fratele cel mare al lui Freud, Alexander, şi
„doamna” gândurilor sale, Gisela Adler, pe care Ernst,
suferind de nevroză obsesivă, nu putea deloc să se hotărască
nici s-o ia de soţie, nici să n-o ia.

Când Freud laudă în faţa pacienţilor binefacerile

actului sexual

Dar Freud era însufleţit şi de o ambiţie sexologică, căci

psihanaliza şi sexologia nu erau foarte distincte în epocă:
multe interese se întâlneau şi se reîntâlneau atunci între
domenii disciplinare astăzi foarte separate. Neplăcerile din
patul conjugal erau motive frecvente de consultaţie. Era
îndeosebi cazul ejaculării precoce, menţionată în mai multe
tratate de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe când înainte se
vorbea foarte puţin despre asta: impotenţa masculină era
până atunci mai ales incapacitatea de erecţie. Or, pe măsură
ce egalitatea dintre sexe căpăta sens în mediile burgheze şi
înstărite, se afirma dreptul femeilor la plăcere. În acea
perioadă, Freud le spunea pacienţilor nu de puţine ori că ceea
ce-i trebuia unei soţii angoasate, ca să-i alunge angoasa, era o
„acţiune specifică”. Cu alte cuvinte, un raport sexual
satisfăcător, care s-o ducă la orgasm7. Şi astfel s-a descoperit,
explorându-le arhivele, adevăratul motiv al multor sejururi
ale unor bărbaţi singuri în stabilimente de hidroterapie, care
se înmulţeau extraordinar în acea perioadă: ei se aflau acolo
la cererea expresă a soţiilor, ca să se odihnească şi să-şi
recapete nişte forţe a căror natură nu lasă nicio umbră de
echivoc8. Tradiţii evreieşti, dar şi eugenism şi sexologie, toate
conlucrau pentru a face mult mai acceptabile, chiar banale
pentru Freud şi pacienţii lui, funcţiile de peţitor.
Din păcate, la un an după căsătoria legală, Max l-a solicitat
din nou pe Freud: căsnicia lui nu mergea. La drept vorbind,
nu mersese niciodată. Soţia lui fugea de lume. Cum ieşea
afară, era cuprinsă de o puternică angoasă. Asta l-a întristat pe
Max: era chinuit de gândul că trebuia să stea în casă cu o
femeie frumoasă, când el ar fi vrut să o scoată în lume. N-
aveau nicio plăcere împreună. Freud s-a mirat, dar l-a sfătuit
să aibă răbdare.
În realitate, Max ascundea un secret, pe care, fără voia lor,
l-au purtat şi copiii lui. Herbert s-a născut în 1903 şi Hanna în
1906. Alegerea literei H ca iniţială nu fusese deloc
întâmplătoare. Max şi-a numit copiii astfel în amintirea
verişoarei sale Hedwig. În vremea studenţiei, fusese
îndrăgostit de ea nebuneşte şi-i scrisese iniţialele peste tot pe
unde putea. Paradoxal, dacă Olga era inhibată în societate, nu
avea chiar atâta pudoare acasă cu fiul ei Herbert, în prezenţa
căruia se dezbrăca şi faţă de care avea comportamente foarte
dubioase: când nu se ocupa deloc de el, când îl ameninţa că îl
părăseşte, îl bate sau îl mutilează tăindu-i penisul, când îl
dezmierda prea mult, îl lua în patul ei sau la toaletă,
spunându-i vorbe foarte necuviincioase. Asta l-a îndemnat pe
Freud să-l determine pe Max să-şi supună psihanalizei
propriul fiu, sub controlul lui. Cazul este cunoscut acum sub
numele de „Micul Hans” (vom observa aici că Max, în alegerea
prenumelui „cazului”, a reuşit şi de data asta să menţină
iniţiala secretă H).
Ne întrebăm ce a putut să gândească Olga despre acea
terapie cu fiul ei, ea, care îi „datora” deja lui Freud o căsătorie
nefericită, în care figurase mai degrabă ca obiect decât ca
parteneră decizând în cunoştinţă de cauză, şi nişte
interpretări dramatice referitoare la seducerea sa precoce de
către fraţii sinucigaşi, care, în mod vădit, nu avuseseră
puterea s-o elibereze de simptome. Mica Hanna a avut un
destin foarte trist. Fetiţă mai puţin iubită de mama ei, a lucrat
într-o editură la Viena şi a avut şi ea o căsnicie nefericită cu
un ofiţer din armata rusă devenit regizor la operă (viitoarea
profesie a fratelui ei). Apoi, după ce s-au despărţit, a dat, după
spusele fratelui ei Herbert, peste „un bărbat cu care a trăit la
fel cum trăise cu cel de care divorţase”. S-a sinucis în SUA în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
 Clarviziune pe Google

Acest mod de a interveni direct în viaţa amoroasă şi erotică

a pacienţilor, destul de apropiat de cel al unui duhovnic
sexolog şi meschin pozitivist, poate să ni se pară cu siguranţă
scandalos. Insist: în zilele noastre, un psihanalist, dar şi orice
psihoterapeut sau sexolog care ar risca să facă pe peţitorul şi-
ar depăşi cu mult atribuţiile şi rolul.
Se întâmplă totuşi ca unii psihanalişti să intervină, dar nu
pentru a recomanda, ci mai degrabă pentru a interzice: „Nu te
mai întâlni cu cutare!”, „Nu-i mai trimite SMS-uri zilnic acelei
femei!”. De ce? Chiar este ceva diferit, este mai justificabil
etic?
În general, motivul invocat e că interdicţiile sunt formulate
pentru a proteja terapia de efectele devastatoare pe care
pacienţii le pot îndura din cauza propriilor impulsuri
amoroase şi sexuale necontrolabile, adică în numele
principiului abstinenţei. Freud a spus într-adevăr că nu
trebuie să se ia nicio decizie importantă în timpul terapiei,
deoarece riscurile ca deciziile să fie influenţate de factori
inconştienţi sunt foarte mari. Dar, la vremea aceea, curele
psihanalitice durau mult mai puţin, un an sau doi cele mai
lungi, şi nu rareori o cură se întindea pe mai puţin de şase
luni, dar în ritmul susţinut de cinci-şase şedinţe pe săptămână.
Astăzi, o mulţime de istorioare despre intervenţiile unor
psihanalişti merg totuşi în acelaşi sens. O femeie tânără mi-a
spus într-o zi că, prima dată când i-a vorbit unui psihanalist
despre un bărbat pe care îl întâlnise, acesta s-a repezit la
computer, l-a căutat imediat pe Google, a descoperit chipul
care se afişa, apoi a exclamat: „Să nu te mai întâlneşti cu el, e
un psihotic!”. Când femeia, niţel ironică, l-a întrebat dacă era
vorba de o interpretare psihanalitică sau de un oracol,
psihanalistul i-a răspuns ca şi cum ar fi fost ceva evident: „Păi,
e meseria mea să văd aceste lucruri…”. Pacienta n-a vrut „să
vadă” mai mult şi n-a mai venit.

Putem întâlni iubirea în sala de aşteptare a

psihanalistului nostru?

Lacan făcea şi el pe peţitorul, dar în alt fel, mai indirect. O

mulţime de oameni se înghesuiau zilnic în sala sa de
aşteptare. Unii aşteptau câteva minute, alţii mai bine de o oră,
iar alţii şi mai mult. Reîntâlnindu-se săptămânal, aproape la
aceleaşi ore, unii ajungeau să se simpatizeze şi chiar mai mult
decât atât dacă existau afinităţi. Pierre Rey îşi aminteşte astfel
că a sedus, la ieşirea din cabinetul lui Lacan, o pacientă a
maestrului pe care a întâlnit-o mai târziu… la braţul acestuia9.
Dar toate mărturiile sunt unanime, era ceva obişnuit.
Alţi psihanalişti au oroare de această promiscuitate. Mulţi
au fost de altfel traumatizaţi de experienţa lor la Lacan. Îmi
amintesc cabinetul unui confrate unde totul era aranjat
pentru ca pacienţii să nu se întâlnească niciodată în sala de
aşteptare, şi nici măcar pe scară, deoarece existau două, una
pentru intrare şi alta pentru ieşire. Unii au înălţat această
arhitectură la rang de model. Altfel spus, singura iubire ce
trebuia să existe acolo era iubirea de transfer; era obligatoriu
să se astupe toate scurgerile posibile!
Dar toate astea nu sunt oare pline de intenţii bune? Pentru
Freud, momentul în care teatrul lua foc era unul crucial: nu te
mai joci de-a dragostea; ea surprinde şi dă foc la tot şi la toate.
Psihanaliza cunoaşte atunci momentul ei de adevăr sau de
eşec. Atunci, inima vie a ceea ce propune psihanaliza, adică
repetarea scenariilor iubirii din copilărie în viaţa adulţilor, se
manifestă în toată strălucirea ei. Complexul lui Oedip este o
vorbă goală dacă virajul spre pasiunea iubirii de transfer nu
oferă o ocazie cu adevărat extraordinară şi periculoasă de a-i
simţi întreaga forţă. De aceea, complicitatea secretă a
pionierilor psihanalizei, care, toţi şi toate, se considerau în
fond femei şi bărbaţi „superiori”, eliberaţi de convenţiile
sociale înguste ale timpului lor, subzistă totuşi implicit în ceea
ce astăzi, într-o cură psihanalitică, nu mai ţine de amabila
psihoterapie, ci de o aventură puţin nebunească.
De aici şi până ca psihanalistul să plaseze chiar el bidoane
cu benzină şi sisteme de aprindere sub podelele teatrului… De
două lucruri trebuie să se ţină seama: etica, îndeosebi etica
medicală, care impune „înainte de orice să nu faci rău”
(primum non nocere); apoi, pe de altă parte, un fel de
încredere radicală în Eros, adică o alegere preferenţială
pentru adevăr în detrimentul confortului. Nimeni nu scapă de
săgeţile lui. Cele care îi străpung pe pacienţii de pe divan nu
sunt neapărat cele mai rele de care putem fi răniţi într-o viaţă
de om. Oricum, rănile pe care le provoacă nu vor sluji
întotdeauna ca scut ca să ne protejăm de cele cu care viaţa
amoroasă ne va lovi inevitabil în viitor.
Dar să luăm seama la ceea ce este poate una dintre marile
lecţii ale psihanalizei. A vrea „binele” aproapelui înseamnă
deseori, pe de o parte, „binele” pe care ni l-am dori dacă am fi
în locul lui. Binele real al aproapelui, plăcerea lui specifică de
viaţă şi trupească, ne este, pe de altă parte, complet ascuns. Cu
alte cuvinte, nu putem să ştim în locul celuilalt ce vrea şi nu
putem aşadar să decidem în locul lui.
Ar exista deci, se spune, o formă de respect şi de etică
paradoxală de a lăsa să se desfăşoare iubirea de transfer atât
de departe cât doreşte o persoană, fără a fixa dinainte măsura,
ba chiar de a o ajuta activ, ca Ferenczi şi Lacan în moduri
foarte diferite, să înainteze astfel dincolo de ea însăşi. Să fie
chiar o dramă, un mare pericol dacă uzăm pe deplin de
iubirea de transfer, un incendiu, dacă ne foloseşte cu adevărat
să distrugem nodurile care sufocau viaţa şi o făceau să moară?
Şi până unde putem uza pe deplin de ea? A tranşa aici este o
chestiune de tact, dar un lucru este evident: cu siguranţă nu
prin trecerea la act.
 6

Bideul, instrumentul primei revoluţii

sexuale

Este deseori alb, jos, destul de urât şi să te aşezi pe el cu

fesele goale în plină iarnă e un mic supliciu, dar apare brusc
în multe dintre sălile de baie, lângă WC-ul stil englezesc.
Bideul, acest obiect de mobilier ruşinos din casele de
toleranţă, al cărui nume abia dacă putea fi rostit în conversaţii
până la mijlocul secolului al XIX-lea, se generalizează
începând din anii 1880, odată cu apariţia faianţei industriale,
şi devine curând un accesoriu firesc în noile locuinţe, ţinând
de revoluţia urbană a burgheziei. Or, toată lumea îi cunoştea
întrebuinţarea contraceptivă. „O femeie măritată nu-şi spală
c…”, zicea un cântec deocheat din secolul al XIX-lea. Tranziţia
s-a făcut lin de la bordel la patul matrimonial.
În 1819, Codul Penal a consfinţit laicizarea practicilor
sexuale. Din moment ce au loc în cadru privat, între adulţi
care consimt reciproc, nu mai pot fi obiectul unei infracţiuni,
nici măcar al unui delict. Pe vremuri, Biserica se instala
permanent în patul oamenilor. Supraveghea în detaliu
practicile sexuale ale cuplurilor, manifestând o atenţie
deosebită faţă de scopul lor reproductiv. Felaţia şi sodomia
erau vânate fără milă de duhovnici nu numai ca gesturi
imorale în sine, ci, în ultimă instanţă, din cauza valorii lor
contraceptive. Impotenţa putea să fie o cauză de desfacere a
căsătoriei. Codul Civil sau Codul „Napoleon”, anterior Codului
Penal, exclude definitiv acest lucru. „Viaţa comună” a soţilor
nici măcar nu implica obligaţia unor raporturi sexuale, cu atât
mai puţin obligativitatea fertilităţii. Impotenţa genitală nu mai
putea fi o cauză de desfacere a căsătoriei, pe care codul o
recentrează asupra transmiterii bunurilor în cadrul familiei
burgheze. Tocmai asta înseamnă intrarea în modernitate:
separarea radicală a ceea ce ţine de drept de ceea ce ţine de
religie, care devine, foarte treptat, o chestiune privată, în
contextul avântului capitalismului liberal şi al domniei
burgheziei.

Marile perversiuni sunt considerate crime, cele mici

sunt acceptate

Categoria „păcatului”, care cuprindea grosul devianţelor

sexuale, s-a prăbuşit atunci, dar categoriile de „delict” sau
„crimă” au înlocuit-o doar în parte. Ele şi-au asumat doar
devianţele care aduceau atingere aproapelui şi care ieşeau
astfel în mod ilegitim din sfera privată, delimitată cu grijă de
legislatorii Codului napoleonian. Căsătoriţi legal sau majori
care consimt, adulţii fac în taina dormitorului exact ce vor. Şi,
atât timp cât nu exisă tulburare a ordinii publice, poliţia şi
magistraţii nu judecă practicile din bordeluri. Blamul moral
există, bineînţeles, dar nu mai are o expresie judiciară. Pe de o
parte, sunt considerate crime marile perversiuni, în primul
rând violenţele sadice ale primilor „ucigaşi în serie”. Dar, pe
de altă parte, oamenii n-au aşteptat dezolantul Cincizeci de
umbre ale lui Grey pentru ca micile perversiuni să se
banalizeze, din moment ce rămâneau private şi se petreceau
între adulţi care le acceptă. Nimic nu le mai opreşte să
îmbogăţească şi să dea savoare vieţii conjugale1. Contrar unei
păreri false şi foarte răspândite, chiar la începutul secolului al
XIX-lea, când Biserica Catolică era încă o imensă putere
socială, homosexualitatea, chiar dacă foarte stigmatizată, nu
era întotdeauna pedepsită în felul în care ne imaginăm. Din
rapoartele poliţiei pariziene, de exemplu, se vede clar că unii
homosexuali notorii erau protejaţi de cei ale căror favoruri le
cumpăraseră şi care ar fi vrut să-i şantajeze2.
Acest drept al individului de a-şi duce viaţa sexuală şi
amoroasă cum doreşte, cu condiţia să nu tulbure ordinea
publică, este o revoluţie antropologică profundă. Este chiar şi
o revoluţie a mentalităţilor, care se va răspândi încet în
întreaga Europă. Şi poate că nu e deloc deplasat s-o amintim
ca să se înţeleagă mai bine în ce context iubirea şi sexualitatea
vor căpăta, aproape un secol mai târziu, forma lor freudiană.

Solicitări erotice şi pornografice…

Dar, în spaţiul eliberat între păcat, pe de o parte, şi crime şi

delicte, pe de altă parte, s-a ivit3 ceva original. De-a lungul
secolului al XIX-lea a apărut un discurs nou. El nu se mai
sprijinea pe religie în materie de sexualitate şi de morală
sexuală, ci pe drept şi pe ştiinţă. Şi a contribuit la elaborarea
de către medici – îndeosebi „alienişti” (aşa erau numiţi primii
psihiatri), admişi ca experţi pe lângă instanţele de judecată – a
unei sexologii ştiinţifice, alimentată din abundenţă cu
observaţii de caz. În 1886, în lucrarea Psychopathia Sexualis
(Psihopatia sexuală), Richard von Krafft-Ebing a înfăţişat o
taxonomie exhaustivă a tuturor perversiunilor sexuale
omeneşti. Au urmat Albert Moll sau Henry Havelock Ellis cu
Studii de psihologie sexuală (1897-1928).
De la Michel Foucault încoace, am conştientizat un lucru.
Nimic nu e mai inept decât să confundăm valorile aşa-zise
„victoriene”, normele oficiale şi exterioare ale
comportamentului, cu interesele şi practicile oamenilor. Sexul
sub toate formele, inclusiv cele mai perverse, fascina Parisul,
Londra, Viena sau Berlinul. Producţia de pornografie era
omniprezentă, texte şi ilustraţii, la scară industrială. Ca
dovadă, confiscările poliţiei şi cifra de afaceri a tipografilor
condamnaţi. Marile crime sexuale, sadice, dar şi cele mai
licenţioase cazuri de moravuri ocupau deja coloanele presei
populare. Prin recurgerea masivă la prostituţie, nimic sau
doar foarte puţin din ceea ce un corp putea să facă cu altul n-a
mai fost ignorat de o mulţime de oameni, inclusiv foarte
tineri, şi nu numai în marile oraşe.
Mi se pare că am avea o doză incredibilă de naivitate dacă
ne-am imagina că adolescenţii şi copiii de astăzi sunt primii
expuşi la solicitări erotice şi pornografice intense. Ele aveau
deja loc, dar pe alte canale decât YouTube sau smartphone. În
ciuda descinderilor poliţiei, iniţierea băieţilor puberi, peste tot
în Europa, se petrecea foarte des la bordel, fără să se aştepte
măcar serviciul militar. În realitate, sărăcia, promiscuitatea,
alcoolul şi suferinţa morală a proletariatului urban au
contribuit mai degrabă la difuzarea peste tot, în materie de
sexualitate şi chiar de sexualitate sordidă, a unei atmosfere pe
care am considera-o astăzi complet traumatică pentru copii şi
adolescenţi.

Oficial, domnea virtutea…

Aşadar, în mod oficial, domnea virtutea. În mod oficios

însă, domnea cu siguranţă viciul ipocrit. Dar uneori existau şi
o sinceritate şi o simplitate pline de prospeţime, după cum o
dovedesc corespondenţa privată a cuplurilor şi importanţa
crescândă pe care o acordau partenerii fericirii pe care şi-o
puteau oferi unul altuia şi noilor ei exigenţe. Chiar corpul
medical a găsit modalitatea de a risipi neliniştile sau chiar
temerile tinerilor soţi şi ale adolescenţilor care se masturbau,
răspândind, sub acoperirea secretului medical, sfaturi opuse
valorilor afişate social.
S-a vorbit mult despre faptul că, atunci când a publicat
pentru prima oară Trei eseuri despre teoria sexuală, în 1905,
conţinutul lor a fost considerat atât de obscen, încât Freud n-a
mai primit invitaţii la cină şi nici măcar n-a mai fost salutat pe
stradă. În realitate, ştim astăzi că această legendă a fost
inventată de Ernest Jones, primul biograf al lui Freud, ca să
contribuie la construirea mitului cercetătorului solitar şi
blestemat, care a răsturnat prin forţa psihanalizei un
obscurantism moral şi sexual desuet. Nu, dimpotrivă,
psihanaliza apărea exact la timp, pe un teren îndelung
pregătit de un interes persistent pentru lucrurile legate de sex
şi de iubire, şi asta n-a fost deloc un motiv al respingerii, ci,
dimpotrivă, al extraordinarei popularităţi de care s-a bucurat
încă din perioada interbelică.
Freud a militat, împreună cu alţi sexologi din vremea sa,
pentru dezincriminarea homosexualităţii: Codul Penal
imperial german o punea, într-adevăr, pe acelaşi plan cu
raportul sexual cu animalele. Dar problema e că a făcut-o mai
mult ca naturalist decât ca umanist. Pe el îl interesa
funcţionarea sexualităţii în cadrul speciei în acea perioadă
atât de darwinistă: în cadrul unei specii cum este cea
omenească, în care reproducerea este sexuată, e cât se poate
de „normal” pentru Freud şi confraţii lui ca un anumit număr
din indivizii ce formează această specie „să se oprească din
dezvoltare şi să nu atingă niciodată stadiul ultim de
integrare” – altfel spus, să nu devină niciodată indivizi
capabili să se acupleze şi să reproducă specia. Aceştia sunt,
zicea el, homosexualii şi ceilalţi „perverşi”. Freud îi concepea
ca pe nişte copii care ar fi suferit într-o dimensiune a
existenţei lor un fel de „stop-cadru”, continuând să se dezvolte
în toate celelalte. Şi, foarte adesea, ajungând mult mai departe
decât indivizii foarte mândri de normalitatea lor
convenţională. Dar locul lor este fixat de natură, n-are nicio
legătură cu un defect etic şi societatea n-are a se pronunţa în
privinţa lor atât timp cât nu le fac rău celorlalţi. Vom vedea
mai departe ce probleme evidente persistă totuşi cu această
concepţie freudiană naturalistă şi medicală a unei
anormalităţi psihice şi biologice, dar care nu trebuie să aibă
nicio consecinţă morală sau penală, şi ce impact regretabil a
putut să aibă asupra homofobiei foarte reale a unor
psihanalişti.
 La apariţia ei, psihanaliza propunea să se ocupe de o stare
afectivă şi morală „orfană” a acestei revoluţii a moravurilor,
începută în primii ani ai secolului al XIX-lea şi care durase
până la Freud: culpabilitatea sexuală nevrotică. Oare nu era
aceasta ciudată când, pe de o parte, normele religioase nu se
mai impuneau cu atâta evidenţă fiecărui om şi legea civilă nu
mai pedepsea comportamentele private, iar pe de altă parte,
eram din ce în ce mai avizaţi cu privire la constrângerile
biologice care se impun tuturor?
Este aşadar o culpabilitate fără „părinţi”, nici din partea
raţiunii, nici din partea sancţionării păcatelor, şi care e foarte
departe de a se explica prin convenţiile vieţii în societate. Dar
acesta este şi motivul pentru care psihanaliza nu a murit la
„eliberarea sexuală” din anii ’60 şi pentru care contracepţia
chimică, despre care Freud spunea totuşi că era de dorit,
sperând la o uşurare profundă a necazurilor contemporanilor
săi, n-a golit deloc cabinetele psihanaliştilor. Psihanaliştii de
astăzi nu mai au de-a face doar cu pacienţi inhibaţi în viaţa lor
sexuală, cărora orice plăcere li se pare interzisă. Dacă aceştia
din urmă se simt vinovaţi, trăind o culpabilitate nevrotică
profundă, este uneori şi pentru că, de exemplu, nu reuşesc să
le ofere partenerilor şi să obţină ei înşişi toată plăcerea
idealizată care ar trebui. Când recitim cu atenţie cazurile lui
Freud, vedem de altfel clar că asta se întâmpla deja deseori.
Dar accentul cădea incontestabil mult mai mult pe
incapacitatea de a accede la plăcere şi mai puţin pe conflictele
induse de sentimentul de a fi obligat să simţi plăcere şi să oferi
plăcere tot mai mult.
 7

Cele două femei ale lui Freud

V-aţi spus oare deja, întâlnind o persoană pentru prima

dată, că aţi putea să vă petreceţi întreaga viaţă împreună cu
ea? Dacă da, aveţi cel puţin un punct comun cu Sigmund
Freud. Într-o seară de aprilie din anul 1882, când părintele
psihanalizei a văzut-o pentru prima dată pe Martha Bernays,
nu ştia despre ea decât că avea să-i devină soţie1. Prezentările
au fost făcute de sora lui, Anna. Aceasta nu fusese nevoită să
caute prea departe: Martha Bernays era sora lui Eli, logodnicul
surorii lui Freud. Lucrurile devin serioase foarte repede.
Neavând posibilitatea să se căsătorească imediat – Freud nu-şi
terminase studiile de medicină şi familia Marthei, din care
făceau parte de altfel savanţi eminenţi, era foarte înstărită,
ceea ce era un obstacol important pentru un tânăr evreu
modest –, au rămas logodiţi patru ani şi au ales să rămână
caşti până la căsătorie.

„O să te sărut până o să te înroşesc”

 În toţi acei ani de logodnă, şi-au scris foarte multe scrisori,
în care descoperim un Freud îndrăgostit, posesiv, gelos şi de o
meticulozitate despotică: încă dinainte de a se muta
împreună, avea deja în minte organizarea căminului şi a
aşternut-o pe hârtie amănunţit pentru viitoarea lui soţie.
Élisabeth Roudinesco rezumă astfel pactul viitorilor soţi
Freud: „Martha trebuia să fie dulcea lui prinţesă, spunea el,
cea căreia i se ofereau mii de cadouri, mii de haine elegante.
Dar ar fi avut şi datoria să se mărginească la organizarea
menajului şi a căminului, precum şi la educaţia copiilor,
renunţând la orice proiect de emancipare”2.
Tânăra a încercat să se revolte, dar Freud a insistat şi a
conchis: nu trebuia nici să se arate prea apropiată de bărbaţii
care o admirau, nici să frecventeze femei care ar fi putut să-i
transmită idei rele. „Într-o zi” – povesteşte Élisabeth
Roudinesco – „s-a supărat pentru că ea îşi vizitase o prietenă
din copilărie care avusese o relaţie trupească cu logodnicul ei
înainte de nuntă. El dorea să fie sănătoasă, se preocupa de
greutatea şi de tenul ei alb. Pe scurt, starea amoroasă şi
abstinenţa îl făceau insuportabil, despotic, iraţional”3. De
asemenea, Freud îi reproşa în mod regulat logodnicei sale că
nu-şi manifesta îndeajuns în mod public iubirea pentru el.
Astfel, într-o scrisoare din iunie 1884, îi scrie: „Îmi ţineai atât
de rar partea încât nimeni, văzându-ţi comportamentul, nu s-
ar fi gândit că, într-adevăr, vei trăi împreună cu mine”.
În aceeaşi perioadă, sub efectul cocainei4 pe care o
consuma pe atunci în exces, s-a lăsat în voia unei
impetuozităţi care contrasta puternic cu presupusa lui
austeritate: „Ai grijă, prinţesa mea, când voi veni, o să te sărut
până o să te înroşesc […]. Şi, dacă te vei arăta nesupusă, o să
vezi tu care dintre noi doi e mai puternic: dulcea fetiţă care nu
mănâncă îndeajuns sau marele domn înflăcărat care are
cocaină în trup”.

Dintr-o cameră în alta

Singura femeie detestată de Freud din familia Bernays era

soacra lui, Emmeline Bernays, care, de altfel, avea faţă de el
acelaşi sentiment. În 1886, când s-a mutat în sfârşit împreună
cu Martha, tânăra i-a scris dulce-amar: „La nr. 7 de pe
Rathausstrasse va străluci o placă cu inscripţia: Aici locuieşte
marele Profesor Freud, binefăcătorul omenirii suferinde. Şi
voi adăuga deasupra: N-a putut să facă nimic pentru bătrâna
lui soacră, fiindcă ea nu suporta medicamentele. Soţia lui
lecuia bolnavii cu cârpe de lână, o invenţie care cel puţin nu
face rău nimănui. Amândoi, unindu-şi forţele, vor face lucruri
mari”.
În schimb, Freud o adora pe Minna, sora mai tânără a
Marthei, logodită pe atunci cu prietenul lui, Ignaz Schönberg.
Şi i-o spusese chiar în prima lui scrisoare din 28 august 1882,
pentru a-i aduce la cunoştinţă în mod clar că era pentru el „în
toate privinţele cea mai apropiată”. Minna era la fel de
impetuoasă şi intelectuală pe cât era Martha de dulce şi de
rigidă (dar avea de ales?) în privinţa a ceea ce trebuiau să fie o
familie şi un cămin. Deoarece mama Marthei şi a Minnei
refuzase ca mezina să se logodească cu Schönberg, Freud îi
transmitea chiar el scrisorile prietenului său. Sătul, în 1885,
Schönberg, care obţinuse titlul de doctor şi un post prestigios
la Oxford (era specialist în sanscrită), a murit de tuberculoză,
nu fără să fi rupt înainte logodna cu Minna, ca să-i redea
libertatea. Considerându-se văduvă, Minna a ales celibatul. În
anul următor, Freud şi Martha s-au căsătorit.
Începând din 1896, după naşterea fiicei sale Anna, cel de-al
şaselea copil, Freud a hotărât, ca să stăvilească valul de
naşteri, să încerce abstinenţa. Avea 40 de ani. În aceeaşi
perioadă, Minna s-a mutat în apartamentul soţilor Freud din
Viena. Nu l-a părăsit decât odată cu ei, în 1938, ca să moară
trei ani mai târziu în Anglia de o boală de inimă. Or, în
apartamentul din Berggasse, ca să ajungă în camera ei,
trebuia să treacă prin camera lui Sigmund şi a Marthei…
Viena era un sat. Publicarea celor Trei eseuri, în 1905, foarte
concentrate asupra sexualităţii, nu a ajutat. Povestea a stârnit
bârfe şi a trecut în cele din urmă de hotarele Austriei. În 1909,
Jung s-a îmbarcat pe pachebotul care îi ducea pe el, pe Freud
şi pe Ferenczi în America. În timpul traversării, cei trei au luat
obiceiul să-şi povestească visele. Într-o zi, ascultându-l pe
Freud, Jung a înţeles, înspăimântat, că acesta era prins într-un
triunghi amoros cu soţia lui şi tânăra ei soră. A povestit asta,
după mulţi ani, într-un interviu, precizând că Minna îi
confirmase presupunerile5.

Adulter sau prietenie amoroasă platonică?

Răzbunare a lui Jung, care nu a suportat niciodată că

fusese respins de Freud? Pentru copiii surorii sale, Minna nu
era o a doua mamă, ci o prietenă amuzantă graţie căreia şi-au
dat probabil seama că nu există un singur fel de a fi femeie.
Freud şi Minna au călătorit împreună de mai multe ori, cel
puţin între lunile august şi septembrie 1898, 1905 şi 1907. În
acest timp, Martha, căreia nu-i plăceau excursiile, mersul pe
munte şi viaţa la hotel, rămânea cuminte acasă. Dar Freud şi
Minna îi scriau aproape zilnic. Într-o scrisoare datată 6 august
1898, Freud îi povestea soţiei sale: „Minna nu vrea sub nicio
formă să părăsească Hotelul Post din Landeck, aşa de mult îi
place. Dar am să mă străduiesc s-o fac să se plimbe aşa cum
trebuie. Înţeleg din ce în ce mai bine de ce vă confundă
oamenii. Îţi seamănă întru totul”. Minna îi scria surorii sale:
„Mă grozăvesc în rochie de flanelă cu toate bijuteriile mele,
iar Sigi găseşte, evident, întotdeauna că sunt de o mare
eleganţă, oare şi ceilalţi cred la fel?”.
Oare Freud era la fel de despotic cu cumnata, în călătorie,
cum era cu soţia lui când erau tineri logodiţi? Ar trebui să
vedem neapărat în această poveste ciudată dominaţia febrilă
a unui bărbat care îşi găsise două obiecte de iubire într-unul
singur? Sau era vorba de un joc dubios între două surori
foarte complice şi care îşi împărţeau rolurile fără să se lase
păcălite câtuşi de puţin de ceea ce se urzea? Minna se amuza
mult când răspundea la telefon prezentându-se
interlocutorilor uluiţi ca „Frau Professor Freud”6. De
asemenea, Élisabeth Roudinesco aminteşte în „Pentru iubirea
Minnei”, prefaţa sa la jumătatea de secol de corespondenţă
între Freud şi cumnata lui7, din care s-au pierdut multe
scrisori (unele fiind distruse chiar de Minna Bernays), că, într-
o zi, în registrul unuia dintre hotelurile în care se afla în
vilegiatură împreună cu ea, Freud a scris Doktor Freud u Frau
(„Doctor Freud şi doamna”). Ce s-a petrecut cu adevărat între
„preaiubita surioară” şi „scumpul [ei] Sigi”? Nimeni nu ştie cu
certitudine. Michel Onfray a încercat, destul de mediocru, să
facă din asta o poveste perversă: deoarece Martha nu se mai
culca cu Freud, Minna i-ar fi luat locul, sub privirea surorii
sale. Freud ar fi lăsat-o însărcinată pe Minna. Ar fi obligat-o să
avorteze. E însă destul de rizibil când ştim că, la vremea
presupusului avort, Minna avea 58 de ani, iar Freud, 67.

„Să transformi pasiunea în impuls către cunoaştere”

Un anumit număr de detractori ai psihanalizei au o

trăsătură comună: îşi imaginează că, din moment ce
psihanaliştii fac, vezi Doamne, din sexualitate cauza a tot ce se
întâmplă, au neapărat o viaţă trupească destrăbălată. Aşadar,
Freud a fost acuzat că era un burghez pervers şi libidinos8.
Sexul şi banii fiind două rezervoare cu proiecţii de tot felul,
aceste acuzaţii provin în general tot de la aceia care îşi
închipuie că şedinţele de psihanaliză costă enorm, fără să ştie
că mulţi dintre noi muncesc în instituţii unde consultaţiile
sunt gratuite şi că celor care au cabinete particulare li se
întâmplă să primească unii pacienţi nevoiaşi pentru câţiva
euro (da, am zis câţiva euro, nu câteva zeci de euro!).
Desigur, e ciudat să ne imaginăm un Freud „asexuat”, el,
care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului ascultând
poveşti de dragoste şi de sexualitate şi care era prins constant
sub focul unor puternice transferuri. Şi totuşi, într-o perioadă
critică pentru subiectul care ne preocupă, în 1909, la
întoarcerea din America, s-a înhămat la un eseu consacrat lui
Leonardo da Vinci, despre care a spus că era „singurul lucru
frumos” pe care l-a scris vreodată.
 Acest eseu este presărat cu consideraţii despre iubire. Una
dintre ele pare a fi ecoul a ceea ce-l preocupa poate pe Freud
şi explică, presupunând că acesta n-a avut efectiv niciodată
vreo legătură sexuală cu Minna, ceea ce ar putea fi
asexualitatea unei relaţii atât de puternic marcate de
complicitate intelectuală între două fiinţe: „Afectele sale” –
scrie el despre Leonardo da Vinci – „erau ţinute în frâu,
supuse pulsiunii de cercetare; nu iubea şi nici nu ura, dar se
întreba în schimb de unde venea ce trebuia să iubească sau să
urască şi ce însemna asta, şi astfel nu putea mai întâi decât să
pară indiferent faţă de bine şi de rău, de frumos şi de urât. În
cursul acestei munci de cercetare, iubirea şi ura îşi pierdeau
mai mult sau mai puţin semnele şi se transformau în aceeaşi
proporţie în interes pentru gândire. În realitate, Leonardo nu
era lipsit de pasiune, nu era văduvit de scânteia divină care
este, direct sau indirect, forţa de pulsiune, il primo motore, a
tot ce face omul. Numai că transformase pasiunea în impuls
către cunoaştere”9.
 8

A te îndrăgosti înseamnă a te reîndrăgosti

Ridicându-şi rochia cu mâinile, tânăra merge desculţă cu

un picior încă pe sol şi cu celălalt, straniu ridicat, aproape la
verticală, ca şi cum, în orice moment, ar urma să iasă din
mulajul de ipsos pe care Freud l-a cumpărat, în 1907, de la
Roma şi pe care l-a agăţat apoi în cabinetul lui din Viena, ca
după aceea să-l ia cu el în Anglia, în exil, în 1938. „Închipuie-ţi
bucuria mea când am întâlnit astăzi la Vatican, după o
singurătate atât de lungă, chipul cunoscut al unei fiinţe dragi;
dar recunoaşterea a fost unilaterală, căci era vorba de
Gradiva, agăţată sus de tot pe perete”, povestea el într-o
scrisoare către soţia lui datată 24 septembrie 1907. Acel mulaj
de ipsos, la care Freud ţinea atât de mult, este copia unui
basorelief ce se găseşte la Muzeul Chiaramonti de la Vatican.
Nu are nimic rar sau preţios în sine, fiind, chiar în vremea lui
Freud, o copie industrială destinată turiştilor.
Ea „reprezintă” o tânără de vreo 20 de ani, căreia Freud i-a
descoperit povestea într-un mod ciudat. În 1906, poate la
sfatul lui Jung, şi-a procurat o cărticică de Wilhelm Jensen, un
autor german pe atunci la modă: Gradiva1. Era o nuvelă
apărută cu trei ani înainte. Autorul istorisea că, după decesul
părinţilor săi, Norbert Hanold, un tânăr arheolog, trăia într-o
singurătate totală. Într-o zi, la Roma, a fost captivat de un
basorelief care înfăţişa o tânără ce mergea într-un mod
straniu. Şi-a procurat repede o copie şi, curând, a ajuns să fie
obsedat de cea pe care a numit-o Gradiva, „cea care merge
înainte”, formulând o întreagă serie de ipoteze despre mersul
ei bizar. Într-o noapte a visat că o vedea prizonieră a erupţiei
Vezuviului din anul 79 d.Hr. A plecat la Pompei. Acolo, în
mijlocul ruinelor, a întâlnit o tânără despre care a fost sigur că
era încarnarea vie a statuii. După ce au făcut în fine
cunoştinţă, Norbert a realizat că Zoe, căci astfel se numea, era
o prietenă din copilărie de care uitase. Delirul lui Norbert a
încetat în momentul în care i s-a destăinuit sensul său ascuns:
„Priveşte” – i-a spus tânăra –, „toate astea înseamnă doar că
mă iubeşti”.
Eseul din 1907 despre nuvela lui Jensen este, cred, singurul
loc în care Freud vorbeşte despre „puterea terapeutică” a
iubirii în privinţa delirului2. Dar găsim aici şi un motiv care se
va repeta mereu, sub numeroase forme, de-a lungul operei
sale. A te îndrăgosti înseamnă întotdeauna a te reîndrăgosti.
Iubirea nu este doar o descoperire, ci şi o redescoperire a unui
obiect vechi, dar despre care uitaserăm totul. Vibraţia unei
voci, mirosul pielii, dulceaţa melancolică a unui surâs, un fel
aparte pe care îl are o persoană (despre care ştim totuşi doar
puţine lucruri) de a fi prezentă sau absentă, autoritară sau
timidă, de a tăcea sau de a râde, de a comanda o cafea sau de
a-şi şterge ochelarii ne amintesc brusc, fără să fim cu adevărat
conştienţi, de un vechi obiect al iubirii, îngropat în nisipurile
copilăriei. În cazul Gradivei, îndrăgostirea este declanşată de
flexiunea ciudată a gleznei. Este şi un mod de a spune că
întâlnirea amoroasă este întotdeauna o răsucire de la mersul
timpului şi contra ordinii sociale care ne cere neîncetat să ne
supunem. Tocmai pentru că nu merge drept, cum se merge în
mod normal, Zoe e capabilă să-şi asume riscul de a-i spune lui
Norbert: „Priveşte, toate astea înseamnă doar că mă iubeşti”.
Să vorbim puţin, dar să spunem lucrurilor pe nume: poate că
în dragoste este unul dintre cele mai frumoase riscuri.
 9

Florile Giselei

În vara anului 1871, Freud s-a întors la Freiberg, în

Moravia, la familia Fluss, apropiată de părinţii lui. Revederea
peisajelor din copilărie, unde îi plăcea atât de mult să ţopăie
pe când abia învăţase să meargă, l-a încântat pe adolescentul
de 15 ani. Într-o zi, „ea” a apărut, cu părul lung şi negru,
buzele strânse, nasul acvilin. N-o cunoştea, dar s-a îndrăgostit
de ea pe loc. Într-o scrisoare trimisă unui prieten, figura ei era
comparată cu cea a unei frumuseţi sălbatice, „trace”. Freud, ca
demn licean austriac, gândea în termenii Antichităţii clasice.
Fata avea 12 ani şi se numea Gisela. Freud a fost probabil
stânjenit de faptul că era mai mică cu trei ani decât el, căci,
atunci când povesteşte, nu numai că se dă drept altul, care
doar i-ar fi istorisit întâmplarea, ci spune că el avea 17 ani şi
Gisela, 15. La sfârşitul verii, despărţirea nu a făcut decât să
amplifice idealizarea. Freud nu avea s-o mai vadă pe Gisela
decât o singură dată, în anul următor. „Totuşi, pot să-mi
amintesc exact ce puternic mă impresiona culoarea galbenă a
rochiei pe care o purta la prima noastră întâlnire mult timp
după aceea, când revedeam acea culoare”1.
 Totuşi, când se gândea din nou la Gisela, vivacitatea unei
anumite amintiri, după toate aparenţele o altă amintire din
cea mai îndepărtată copilărie, poate de pe la trei ani, în care
peisajele erau încă cele de la Freiberg, îl intriga profund pe
Freud: „Văd o pajişte dreptunghiulară, puţin în pantă şi cu
iarbă deasă”, a scris el, „şi în verdeaţă o puzderie de flori
galbene, în mod evident păpădii. La capătul de sus al pajiştii, o
casă de ţară şi, în faţa uşii, două femei în picioare care vorbesc
cu însufleţire, ţăranca, cu o basma pe cap, şi o bonă. Pe pajişte,
trei copii mici, iar eu sunt unul dintre ei (aveam doi sau trei
ani); ceilalţi doi: vărul meu, cu un an mai mare, şi sora lui,
verişoara mea, de o vârstă cu mine. Culegem flori galbene. […]
Fetiţa are buchetul cel mai frumos, dar noi, băieţii, în
înţelegere, ne repezim la ea şi-i smulgem florile. Cu ochii plini
de lacrimi, ea urcă panta pajiştii în fugă şi, drept consolare,
primeşte de la ţărancă o bucată mare de pâine neagră”2.

Deflorarea

Oare cum a putut ceva de genul acesta să i se întipărească

atât de profund, cu atâtea detalii, în memorie şi să stăruie
până la vârsta adultă? Explicaţia extrem de poetică a lui Freud
distinge două etape în elaborarea amintirii. În realitate,
această amintire nu era o amintire din prima copilărie, ci una
elaborată în adolescenţă, tocmai în împrejurările întâlnirii cu
Gisela. Pe când avea 15 ani, Sigmund s-a gândit la tot ce s-ar fi
putut petrece dacă, cu 12 ani înainte, n-ar fi trebuit să se
exileze din Moravia natală şi ar fi crescut împreună cu copiii
prietenilor părinţilor săi, apropiindu-se încet-încet de fetiţa de
care era îndrăgostit. Ba da… Ba da… Ba da…, îi şoptea fantezia,
în timp ce rătăcea, adolescent romantic, prin pădure. Şi din
aceste reverii era ţesută impresia ulterioară că îşi amintea de
acea copilărie ideală pierdută.
Dar ce ascund amintirile noastre? Ce împing ele într-o
copilărie visată, pornind de la o adolescenţă nostalgică? N-ar fi
fost mai firesc ca Freud să-şi fi amintit reveriile din
adolescenţă despre prima copilărie, fără să facă din ele o
amintire falsă din copilărie? Freud spune că pubertatea îşi
exercită dominaţia şi totodată ne forţează la o refulare
puternică. Să smulgi flori înseamnă a deflora, aşa se zice în
germană. Un poem de Goethe, Trandafirul din pădure,
cunoscut poate de Freud, care îl idolatriza pe poet, spune:

Un flăcău în câmp zări

Floarea de răsură,
Mândră-n straie purpurii.
Dulce-n inimă simţi
O săgetătură
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

El îi zise: Eu te rup,
Floare de răsură,
Floarea zise: Eu te-mpung,
Să ţii minte îndelung –
Floarea nu îndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.
 Crunt flăcăul, crunt a rupt
Floarea de răsură.
Ea l-a-mpuns şi s-a zbătut,
Geaba-n lacrimi a gemut,
Soarta tot o-ndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură*1.

Cum reapar amintirile erotice

Aşa ceva nu era în mod sigur compatibil cu romantismul

iubirii care i-ar fi putut apropia încet-încet pe Sigmund şi
Gisela. Timiditatea, chiar inhibiţia îi dominau tânărului
conştiinţa, dar curentul senzual subteran era prezent.
Galbenul păpădiilor este foarte exact galbenul evocator al
rochiei pe care o purta ea atunci când s-au întâlnit prima dată.
Se poate presupune că era rochia pe care nu i-au smuls-o
niciodată nici el şi nici rivalii lui de atunci, care avuseseră
norocul să rămână în ţinut şi cu care ea s-ar fi putut deci
căsători.
Astfel, memoria se desface foaie cu foaie fără să observăm,
respingând aici într-o copilărie imaginară, la adăpostul
inocenţei cu care o înzestrăm prin convenţie, o excitaţie
erotică inadmisibilă la un adolescent de 15 ani, ca apoi să se
fixeze sub forma unei „amintiri-paravan”. Efect extraordinar
al iubirii şi erotismului asupra memoriei şi perceperii
timpului…
Trecând anii, rănile dragostei devin flori uscate pe care le
privim aşa cum dăm paginile unui ierbar. Nostalgia lui Freud
s-a uscat; păpădiile s-au făcut fărâme. Totuşi, motivul lui
adolescentin, persistent, a reapărut brusc în 1907, ca un diavol
ivit din divan! Într-o zi, un pacient, Ernst Lanzer, mai
cunoscut sub numele de „Omul cu şobolani”, a evocat fără
încetare, în şirul anevoios al asocierilor sale, o femeie,
„Doamna” lui, obiectul idealizării sale, dar şi al fantasmelor
sale sadice şi care se numea exact Gisela. Apoi, dintr-odată,
printre relatările despre unul dintre personajele centrale ale
nevrozei sale, i-a venit pe buze numele altei Gisela, o anume
Gisela Fluss. Stupoare. Freud şi-a stăpânit tulburarea.
Bineînţeles, nu i-a zis nimic pacientului, dar, în jurnalul de
analiză, a notat: „Frau Gisela Fluss(!!!)”3. Evident, nu ştim cu
certitudine dacă era aceeaşi, dar, pentru inconştientul lui
Freud, îndoiala nu era permisă…

*1. Johann Wolfgang Goethe, Floarea de răsură, traducere de

Maria Banuş (n.tr.).
 10

Vieţile noastre sunt un dans de iubire şi de

moarte

S-au iubit pentru ultima dată într-un pavilion de vânătoare

ascuns în pădure. El a scos un pistol, a ucis-o, apoi a întors
arma spre sine şi şi-a tras un glonţ în cap. Arhiducele Rudolf
era moştenitorul Imperiului Austro-Ungar; Maria Vetsera era
baroană. El era maniaco-depresiv, contractase sifilis şi nu
putea să divorţeze. Ea îl iubea. Neputând să trăiască
împreună, a convins-o să moară împreună. În 1889, drama de
la Mayerling, un târguşor situat la 25 km de Viena, a provocat
un scandal atât de mare, încât s-au emis o mulţime de
presupuneri (asasinat, capcană, complot) pentru a evita să se
gândească frontal la intricaţia radicală, în acelaşi moment, a
pulsiunilor sexuale şi a pulsiunilor de moarte.

Ce este pulsiunea de moarte?

Eros este cumplit. O spun poeţii şi Freud o confirmă când,

în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, identifică o pulsiune
de moarte (Thanatos) ce se opune pulsiunilor de viaţă, care
grupează pulsiunile sexuale şi pulsiunile de autoconservare
(Eros). Orice fiinţă vie tinde să se întoarcă la starea
anorganică. „Dacă admitem” – scria Freud – „că fiinţa vie a
venit după neviu şi s-a ivit din el, pulsiunea de moarte
concordă cu formula […] conform căreia o pulsiune tinde spre
întoarcerea la o stare anterioară”1. Ceea ce caracterizează
atunci pulsiunea de moarte, care este atât de abstractă încât
nu se prezintă niciodată sub formă pură, este caracterul ei
„demonic”: este ca o mişcare irezistibilă de implozie, regresivă
şi totodată repetitivă, căci există întotdeauna încă prea multă
însufleţire de dezînsufleţit.
Nu veţi citi asta în lucrările de dezvoltare personală, nici în
romane, unde tot ce are legătură cu complexitatea omenească
este lustruit de teamă „să nu fie speriat cititorul”. Şi totuşi, în
fiecare dintre noi există, în grade diferite, o tendinţă de
distrugere care leagă fiecare dintre dorinţele noastre –
indiferent că este vorba de o dorinţă de agresivitate, de
dorinţă de dominare sau de dorinţă sexuală – de dorinţa de
moarte. Găsim acelaşi erotism macabru în acţiune şi la Viena,
în anii 1900-1910, în picturile secesioniste ale lui Egon Schiele,
în trupurile descărnate, dezgolite, contorsionate, care se
masturbează sau ale căror părţi genitale, etalate în vederea
actului sexual, sunt exhibate cu brutalitatea unor bucăţi de
carne expuse în vitrina unui măcelar, ori chiar în Beethoven
Frieze de Gustav Klimt, care acoperă tot interiorul Clădirii
Secesiunii şi unde te întrebi spre ce-ar putea să se îndrepte
personajele sale goale – bucurie şi progres sau apocalipsă?
Oricât ar fi de revoluţionare, elaborările freudiene despre
pulsiunea de viaţă şi pulsiunea de moarte au fost construite de
un om care avea un gust foarte reacţionar în materie de opere
de artă. Freud nu era deloc interesat de avangarda literară şi
artistică a timpului său, nu a încercat niciodată s-o pună în
valoare în propria-i cercetare şi cu atât mai puţin să găsească
în ea exemple concludente ale inovaţiilor pe care le propunea
el însuşi. Nu cunoştea deloc geniul lui Marcel Proust, al cărui
roman În căutarea timpului pierdut a fost publicat între anii
1913 şi 1927. Nu vorbea niciodată de Ulise al lui Joyce, apărut
în 1922. N-a scris niciodată nimic despre suprarealişti, care
erau totuşi interesaţi de el. N-a scris un cuvânt în
corespondenţa sa despre Omul fără însuşiri al compatriotului
său Robert Musil, apărut la începutul anilor ’30. Freud n-a fost
interesat de ceea ce recunoaştem astăzi ca fiind capodopere
ale literaturii universale, preferându-i pe morţi, pe
Shakespeare sau pe Goethe.

„De ce femeia a fost creată cu aceleaşi pofte ca ale

bărbatului?”

Totuşi, doi dintre contemporani au găsit îngăduinţă în ochii

săi, Eros şi Thanatos fiind operatori centrali ai operei lor.
Primul este Arthur Schnitzler. Ca şi Freud, a făcut studii de
medicină. Iniţial otorinolaringolog, a devenit, prin scris,
exploratorul pasiunilor sexuale şi al răutăţii naturii omeneşti,
cu o aciditate a condeiului invidiată de Freud. Iubirea,
adulterul, gelozia, laşitatea, ofilirea trupurilor şi a inimilor…
Personajele lui Schnitzler bântuie ca nişte somnambuli
languroşi cafenelele, parcurile, străzile, podurile şi camerele
unei Mitteleuropa în agonie şi par întotdeauna pe punctul de
a se arunca unele asupra altora ca să se îmbrăţişeze amoros
sau să se ucidă – ba chiar una, apoi cealaltă.
Există o adaptare cinematografică a textului Reigen (Hora)
al lui Arthur Schnitzler, în care cineastul Max Ophuls
înfăţişează, într-un oraş pe care l-ai crede ieşit direct dintr-un
vis, cum dorinţa şi boala (sifilisul), adică Eros şi Thanatos,
circulă dintr-o lume în alta. Prostituata abordează un soldat,
soldatul pipăie subreta, subreta cedează avansurilor fiului de
familie bună, fiul de familie bună e îndrăgostit lulea de o
femeie de lume, care, după ce pleacă de la întâlnirea lor, dă
dovadă de o tandreţe inedită faţă de soţ, acesta fiind mult mai
excitat de o tânără, care frecventează şi un om de litere, care o
iubeşte mult mai puţin decât iubeşte o actriţă, care se arată
neîndurătoare cu un conte, care, de ciudă, ajunge apoi în
braţele prostituatei. Cerc închis al unui dans macabru, unde
idealul cu care am vrea să împodobim iubirea (adică
eternitatea) este anulat de o murdărie urâtă? Sau circulaţie a
dorinţei şi deci expresie a vieţii bune şi însufleţite? Să lăsăm
răspunsul sau răspunsurile posibile la aprecierea fiecăruia.
Rămâne totuşi o constatare: laşitatea, vanitatea sau
orgoliul îi asaltează pe oamenii din scrierile lui Schnitzler.
Femeile, fie ele burgheze frustrate, midinete şmechere sau
văduve înfierbântate, sunt deseori mai curajoase, dar n-au ca
alternativă decât nevroza sau sinuciderea2. De exemplu,
eroina romanului Frau Berta Garlan (Bertha Garlan), o văduvă
de 32 de ani care visează iubiri fierbinţi, dar nimereşte numai
peste laşi. „I-a trecut vag prin minte o bănuială legată de
nedreptatea monstruoasă care guvernează lumea. De ce
femeia a fost creată cu aceleaşi pofte ca bărbatul, înflăcărată
să trăiască, însetată de fericire? De ce, de vreme ce căutarea
plăcerii este pentru ea păcat, iar răscumpărarea pentru
voluptate este ispăşirea, când dorinţa ei trupească nu e
înainte de toate dorinţa de a fi mamă?” Trebuia îndrăzneală
ca să scrii negru pe alb adevărul despre condiţia femeii în
acea vreme. Şi face asta un bărbat. Dar viaţa lui este departe
de a fi exemplară: Schnitzler era cunoscut ca un bărbat care
trecea de la o femeie la alta aşa cum se trece de la un vals la
altul… Faptul că a apărat cauza femeii le-a făcut pe multe să
scrâşnească din dinţi.

Schnitzler, dublu al lui Freud…

Chiar dacă se stimau, se citeau şi îşi scriau, Schnitzler şi

Freud întârziau să se întâlnească. Într-o zi din luna mai a
anului 1922, marele psihiatru i-a scris totuşi marelui scriitor,
care tocmai îşi sărbătorise a şaizecea aniversare:
„Cufundându-mă în splendidele dumneavoastră creaţii, am
crezut întotdeauna că găsesc în ele, în spatele aparenţei
poetice, ipotezele, preocupările şi rezultatele pe care le ştiam
ale mele. Determinismul şi scepticismul dumneavoastră, pe
care oamenii le numesc pesimism, sensibilitatea
dumneavoastră la adevărurile inconştientului, la natura
pulsională a omului, disecarea certitudinilor noastre culturale
convenţionale, concentrarea gândirii dumneavoastră asupra
polarităţii iubirii şi morţii, toate acestea trezeau în mine un
sentiment ciudat de familiaritate”. Astfel încât s-a hazardat să-
i mărturisească lui Schnitzler că evitase deseori să converseze
cu el „dintr-un fel de teamă să nu[-şi] întâlnească dublul”3. Şi a
adăugat între paranteze: „Într-o cărticică scrisă în 1920,
Dincolo de principiul plăcerii, am încercat să arăt că Eros şi
pulsiunea de moarte sunt forţele originare al căror joc
ireconciliabil domină toate enigmele existenţei”.
Schnitzler a catadicsit să-i trimită o scrisoare lungă de
mulţumire, care a pus capăt reticenţelor lui Freud. L-a invitat
la cină, în familie, la el acasă, în Berggasse, pe 16 iunie 1920.
Din acel moment, cei doi bărbaţi au devenit treptat mai
apropiaţi, păstrând totuşi acea distanţă impusă de vârstă, de
bătrâneţe şi, deopotrivă, de pudoare. În 1926, când Freud era
în convalescenţă la sanatoriu, chinuit deja de cancerul la
maxilar, Schnitzler l-a vizitat. Şi asta chiar dacă a păstrat
mereu o anumită distanţă faţă de psihanaliză şi de tot ceea ce,
în general, încerca să psihologizeze limbajul şi
comportamentele. În 1928, fiica lui Schnitzler şi-a tras un glonţ
în inimă. La Viena se şoptea că viaţa tatălui şi fascinaţia lui
patologică pentru personajele feminine suicidare nu puteau
decât s-o împingă pe biata copilă la sinucidere… Schnitzler s-a
izolat într-o catedrală de durere. A scris în Jurnalul său: „Viaţa
mea a luat sfârşit într-o zi de iulie. Ceilalţi nu ştiu, şi uneori
nici eu”. Îşi nota visele: „Noaptea trecută am visat că eram la
Freud… ca să-mi îndepărteze puţin din durerea pricinuită de
pierderea lui Lili, iar Freud mi-a spus că-şi pierduse şi el fiica
[ceea ce era adevărat]”.

Zweig şi fulgerarea pasiunii

Stefan Zweig a fost celălalt „ales al lui Freud”. Nu avea

succesul de critică al lui Arthur Schnitzler. Chiar dacă a fost
scriitorul de limbă germană cel mai citit între cele două
războaie mondiale, majoritatea confraţilor îl dispreţuiau,
începând cu Hugo von Hofmannsthal, care ironiza mereu
sentimentalismul nuvelelor sale. Dar, spre deosebire de
Schnitzler, lui Zweig îi plăcea psihanaliza şi a întreţinut cu
Freud o lungă prietenie epistolară, care s-a sfârşit doar la
moartea celui din urmă. „Tot ce scriu” – i-a spus într-o zi Zweig
lui Freud – „este marcat de influenţa dumitale şi poate simţi că
acel curaj de a spune adevărul, care e probabil esenţialul în
cărţile mele, vine de la dumneata”. Când Zweig a publicat
Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, Freud a
considerat nuvela o „capodoperă”.
Subiectul e următorul: aflată în vilegiatură într-o pensiune
modestă de pe Riviera, o femeie, doamna Henriette, îşi
părăseşte soţul şi copiii ca să urmeze un tânăr despre care nu
ştia nimic. Cu 25 de ani înainte, doamna C., o englezoaică de
42 de ani, văduvă şi mamă, membră a marii burghezii, fusese
gata să-şi sacrifice numele, rangul şi reputaţia ca să salveze de
la sinucidere un polonez a cărui unică pasiune erau jocurile
de noroc. Criza prin care trecea doamna Henriette a stârnit
amintirile doamnei C., deja bătrână, dar redevenită brusc
„timidă ca o tinerică”. Ea a început să povestească ceea ce
îngropase în suflet de ani de zile, dar continua s-o chinuie.
Morţii nu ies din pământ decât în mraniţa amintirilor noastre,
când acestea devin prea arzătoare. Mâinile bărbatului pentru
care doamna C. voise să-şi dea viaţa, când ea nu însemna
nimic pentru el, se iveau din adâncul inconştientului său,
mâini „de o frumuseţe foarte rară”, „agăţate una de cealaltă ca
nişte animale care se bat”, rămăşiţe ale unui bărbat care
atunci când juca nu mai era el însuşi, văzut de o femeie care,
fulgerată de pasiune, nu mai fusese ea însăşi. Sau poate fusese
în sfârşit ea însăşi. Adică nu o mamă, nu o soţie ce făcuse o
căsătorie de convenienţă la vârsta de 18 ani, nu o femeie
supusă şi resemnată în faţa ordinii sociale care simula
fericirea conjugală, ci o inimă aşa cum era cu adevărat.
 11

Unica

Tocmai îmi instalasem cabinetul. Era prima mea pacientă.

Luni întregi a fost şi singura. Nu voiam s-o fac să simtă, de-a
lungul şedinţelor, că era preţioasă pentru mine, deoarece era
unica, reprezenta o provocare săptămânală pe care, evident,
nu i-am adus-o la cunoştinţă. O ascultam şi rosteam puţine
cuvinte.
Într-o zi totuşi, pe când vorbea despre îmbătrânirea mamei
sale, îngrijorându-se pentru sănătatea ei care fusese
întotdeauna fragilă, mi-a spus că fusese multă vreme unică,
deoarece mama ei rămăsese foarte greu însărcinată, apoi nu
mai fusese unică, apoi fusese din nou. Se născuse când părinţii
săi aveau deja o vârstă înaintată. Mama ei nu mai putuse apoi
să aibă alţi copii şi părinţii adoptaseră în cele din urmă un
copil rus.
Băiatul era cu doi ani mai mare decât ea. Trăise înainte
într-un orfelinat mai mulţi ani. Ea nu-şi iubea acest nou frate,
care îi fusese impus când avea deja zece ani. Bineînţeles,
prezenţa lui îi permitea să se simtă mai puţin singură – se
plictisea deseori, numai ea, în camera ei. Dar el nu se
comporta frumos. Vorbea grosolan, era violent, nu era
ascultător şi, mai ales, fura bani de la părinţii adoptivi, care,
după trei ani, au renunţat la el.
Încă îşi amintea momentul în care băiatul îşi făcuse
valizele şi părăsise casa. Revedea scena în minte, dar nu era în
stare să spună ce simţise în acel moment. A fost nevoie de
multe şedinţe ca această pacientă să admită ambivalenţa ce o
cuprinsese pe fata care era atunci. Oroarea gestului părinţilor
o făcuse să redevină unică în ochii acestora, să fie din nou
singurul obiect al iubirii lor.
Asta a conştientizat mai târziu, în timpul unei şedinţe în
care vorbea despre cu totul altceva: avea o legătură toridă cu
un coleg de birou. Acel bărbat, cu reputaţie de seducător, o
exaspera şi o fermeca totodată. În felul în care vorbea despre
faptul că fusese primul bărbat care ştiuse s-o facă să simtă
plăcere era o jubilare reţinută, dar care lăsa să răzbată ceva ce
semăna cu o eliberare inedită, aşteptată de mult timp: „Cu el
ştiu că nimic nu e posibil pe termen lung, pentru că are mai
multe amante în acelaşi timp. Nu sunt singura, dar exact asta
îmi place”.
 12

Este iubirea un fel de sinucidere?

Războiul şi iubirea au o trăsătură comună. Când ne

întoarcem din război sau după o poveste de iubire, nu ne mai
dorim neapărat să trăim1. Se poate întâmpla ca pierderea pe
care o simţim să fie atât de radicală, încât unii dintre noi să
prefere să iasă din această lume decât să fie nevoiţi să trăiască
fără celălalt, în care au lăsat părţi din eul lor. Pentru cei mai
mulţi dintre observatorii exteriori, motivele pentru care o
fiinţă omenească alege să-şi ia viaţa sunt întotdeauna
enigmatice. Şi sunt cu atât mai enigmatice când trecerea la
actul sinuciderii intervine în momentul în care intră în joc
iubirea. Ceea ce înseamnă poate a ignora că, în unele cazuri,
sinuciderea era programată de mult timp, cu mult înainte de
întâlnirea amoroasă, cu ani înainte – uneori, încă din
copilărie. Iubirea este evenimentul declanşator, scânteia
fatală, dar substanţelor explozive care îl distrug pe sinucigaş
le-a trebuit o întreagă viaţă ca să se acumuleze lent.
Născut pe 12 martie 1879, într-un orăşel din Imperiul
Austro-Ungar situat în prezent în Slovacia, Victor Tausk s-a
mutat împreună cu familia în Croaţia la puţină vreme după
naştere. Tatăl său era un ins foarte inteligent, dar nestatornic.
Într-o confidenţă făcută lui Ferenczi după sfârşitul tragic al lui
Victor Tausk, Freud a afirmat că destinul tânărului fusese
pecetluit de rivalitatea sa imposibilă cu fantoma tatălui,
niciodată răpusă sau trimisă la plimbare. Acasă, naşterile
celor nouă fraţi şi surori se succedau foarte repede. El, fiul cel
mare, a suferit mult de ciudă că n-o avusese pe mamă mai
mult lângă el. Dar, femeie remarcabilă, ea va fi mai târziu o
cititoare interesată a lucrărilor psihanalitice ale fiului ei. Elev
înzestrat, acesta s-a orientat spre drept, a intrat în cabinetul
unui avocat, apoi s-a căsătorit cu o tânără vieneză, Martha
Frisch, cu care a avut trei copii: unul a murit la naştere, pe al
doilea l-a numit Marius, iar pe al treilea, Victor-Hugo… Dar a
hotărât foarte brusc să divorţeze şi şi-a părăsit soţia imediat,
lăsând-o într-o sărăcie lucie.

„Anestezie a penisului” şi abisuri melancolice

Tausk visa să scrie teatru, poezie, dar nu a dobândit gloria.

S-a prăbuşit atunci în abisuri melancolice. A fost internat în
spital. Repus pe picioare, a descoperit prin intermediul unui
articol activitatea lui Freud. Şi, nici una, nici două, s-a dus la
Viena să-l întâlnească. Captivat atât de talentul lui, cât şi de
entuziasmul de care dădea dovadă, Freud l-a convins să se
facă medic. Avea să fie chiar psihiatru, ceea ce nu era deloc
ceva obişnuit în cercul primilor discipoli.
Şi-a câştigat foarte repede reputaţia. Frumosul slovac
mustăcios sărea pe tot ce mişca. Nu prea îi rezista nimeni.
Imensa lui bucurie de a trăi şi energia lui erau contagioase. Se
spune că a avut multe aventuri, pasionale, licenţioase,
excesive, cu femei pe care părea că le aşeza întâi pe piedestal,
apoi le părăsea de la o zi la alta, lăsându-le năuce,
traumatizate. Înşira relaţiile amoroase şi sexuale într-un ritm
care ajunsese să-l tortureze şi pe el.
Ca să-şi justifice comportamentul, pretindea că suferea de
„o relativă anestezie a penisului”, care îl împiedica să fie
satisfăcut pe plan sexual. Ceea ce i-a cauzat cu rapiditate
necazuri. Paul Federn, care credea în talentul lui, l-a susţinut
financiar. Drept mulţumire i-a sedus soţia2.
Reversul acestor faze maniacale era reprezentat de crizele
melancolice, în cursul cărora, cuprins de o depersonalizare
accentuată, era convins că nu mai avea corp şi era deci
nemuritor. Trebuie să ţinem seama şi de faptul că, în epocă,
Tausk părea pur şi simplu genial. Mulţi ani mai târziu,
Melanie Klein, care era pe-atunci doar o femeie ce descoperea
psihanaliza, a mărturisit că fusese fascinată de una dintre
conferinţele lui de la Budapesta, unde îl întâlnise în 1918.
Nu ştim cu certitudine dacă Lou Andreas-Salomé a fost
amanta lui. Ea asista la seminarele lui de introducere în
psihanaliză. El o ştia apropiată de Freud. Au devenit foarte
legaţi. Erau văzuţi deseori împreună. Relaţiile lor au fost cu
siguranţă foarte intime, dar până la ce punct? O formulare
ciudată a lui Lou, deseori citată, i-a fost special adresată: „Tu,
animalule, fratele meu”. Era în 1913. Viena bârfea. Freud îşi
punea întrebări. Lou nu-i spunea nimic. Dar, din partea ei,
totul era posibil. La urma urmelor, nu-i suflase o vorbă nici lui
Freud, nici altcuiva despre motivele pentru care dispăruse un
timp din Viena: îi murise mama.
Tausk i-a adresat lui Freud o cerere de psihanaliză. Dar
Freud nu părea dornic să se încurce cu un pacient care îl
acuza în acelaşi timp că îi plagiase în parte, ironie a sorţii,
ipotezele despre autoreproşurile din starea de melancolie.
Înciudat, Tausk a apelat la Helen Deutsch, care tocmai era
psihanalizată de Freud. Tausk nu ştia, în mod sigur, că era
primul pacient al psihanalistei sale. Şi că ea nu mai avea deci
pe nimeni în afară de el, cel puţin un anumit timp, a cărui
terapie să i-o povestească lui Freud, în cadrul acelei proceduri
aparte pe care psihanaliştii o numesc „control” (sau
supervizare).

Când persecutatul devine persecutor

Să fi fost asta pentru Freud o modalitate de a-l „controla”

pe Tausk de la distanţă? Oricum, Tausk s-a răzbunat,
„persecutându-i” literalmente pe Helen Deutsch şi pe Freud.
Cum a procedat? Pur şi simplu povestindu-i lui Helen Deutsch
de la un capăt la altul al şedinţelor despre ura lui faţă de
Freud, ajungând să-i otrăvească, prin ricoşeu, şedinţele cu
acesta. După trei luni, căci şedinţele lui Tausk la Helen
Deutsch s-au derulat între ianuarie şi martie 1919, lucrurile au
luat asemenea proporţii, încât Freud (extenuat? diagnosticând
progresele rapide ale unei psihoze? sau poate pentru că Tausk,
pe căi ocolite, îl informase pe Freud ce aflase treptat despre
terapia lui Helen Deutsch pe divanul Maestrului?) a fost nevoit
să-i ceară lui Helen Deutsch să pună capăt terapiei acestui
pacient neobişnuit. Disperat, acesta din urmă a început să
scrie ceea ce avea să fie textul lui cel mai celebru, Despre
geneza aparatului de influenţat în cursul schizofreniei3. Pornind
de la cazul unei tinere femei, „Natalia A.”, el a arătat că
schizofrenicii pot să se simtă sub influenţa „unei maşini
diabolice” situate în exteriorul lor, care le dictează gândurile
şi comportamentele sau li le fură.
Maşina de influenţat, zicea Tausk, „reprezintă, în sensul
fizic al termenului, o adevărată proiecţie, corpul bolnavei
proiectat în lumea exterioară”. În delirul Nataliei, ea avea
aparenţa exactă a bolnavei. Aceasta din urmă simţea toate
acţiunile maşinii în locurile corespunzătoare din propriul
corp, ca şi cum proiecţia ar fi urmat regulile unei optici a
oglinzii. Dar acest corp este un corp freudian, altfel spus, un
corp sexual, libidinal, pulsional. Marea ipoteză a lui Tausk
despre schizofrenie era că maşina de influenţat încarna o
regresie a libidoului în perioada anterioară genitalităţii, adică
perioada în care tot corpul este simţit ca un organ sexual. Ba
chiar a ajuns să presupună că ultimele suporturi senzoriale
ale experienţei delirante a corpului reactivează amintiri de
bebeluş care tocmai s-a născut. Această experienţă iniţială a
bebeluşului care creează şi în acelaşi timp descoperă lumea
transferându-şi libidoul asupra lui însuşi este, în fond,
conform acestei teorii, originea psihotică a eului uman.
Psihoza adultului, prin regresie, nu face decât să retrăiască
acea stare originară.

„Sinuciderea este actul cel mai sănătos şi cel mai

decent din viaţa mea ratată”

Aproximativ în aceeaşi perioadă în care era absorbit de

acest text legendar, Tausk i-a trimis lui Lou, de care rămăsese
foarte apropiat, o scrisoare în care o întreba dacă nu cumva
cunoştea o persoană aptă să împartă viaţa cu el. Şi, într-o zi,
Hilde Loewi, o tânără pianistă de 24 de ani, a sunat la uşa lui.
Era talentată, foarte frumoasă şi încă virgină. De la prima
conversaţie, Tausk n-a putut rezista să n-o seducă. Ea a cedat.
A rămas însărcinată. Iată-l pe punctul de a redeveni tată. El a
încercat s-o facă să avorteze. N-a reuşit şi s-a hotărât s-o ia de
nevastă.
În ajunul ceremoniei, a cinat cu fiul său Marius, apoi şi-a
dus viitoarea soţie la concert. A doua zi, când urma să aibă loc
nunta, a luat un pistol, şi-a înnodat cordonul unei perdele la
gât şi şi-a tras un glonţ în cap. Lângă el au fost găsite două
scrisori, una pentru logodnică, cealaltă pentru Freud.
„Sinuciderea este actul cel mai sănătos şi cel mai decent din
viaţa mea ratată”, a scris el. În testament, precizase:
„Recunosc că nu pot să contractez o căsătorie cu bucurie, că
nu pot să trăiesc şi s-o fac să trăiască pe logodnica mea
preaiubită printre conflicte şi chinuri, acesta este adevăratul
motiv conştient al sinuciderii mele”.
Pe 25 august 1919, într-o scrisoare adresată lui Lou
Andreas-Salomé, Freud a notat: „Bietul Tausk! Ţineam mult la
el […]. Dacă a ales o armă, aş putea să-mi imaginez că această
moarte a fost ultima satisfacţie a unei voluptăţi incredibile,
adică un act de violenţă şi totodată de suferinţă. Asta era
problema lui Tausk, pericolul, care era şi farmecul lui”. Dar şi:
„Mărturisesc că nu-mi prea lipseşte, căci de mult timp îl
consider inutil şi chiar ameninţător pentru viitor”4.
Sub amărăciunea „cam” rece a vorbelor lui Freud se pot
detecta fără greutate efectele relaţiei de persecuţie pe care o
întreţinuseră unul cu altul. Tausk se folosea de Helen Deutsch
ca să-l persecute pe Freud şi să se răzbune pentru respingerea
lui, iar Freud trăgea sforile psihozei lui Tausk prin
intermediul „controlului” pe care Helen Deutsch îl făcea la el.
Întregul dispozitiv nu era oare o mare maşină de influenţat?
Aceste iubiri de transfer încrucişate seamănă în mod
periculos cu substanţa sclipitoare şi proiectivă a delirului
Nataliei despre maşina de influenţat, unde nu se mai ştie
foarte bine cine e marioneta şi cine păpuşarul: dacă sforile
bolnavei de schizofrenie sunt trase de o mulţime de creaturi
rele sau dacă ea trage sforile lumii şi o influenţează la infinit.
Da, Eu este un altul, şi această formulă a lui Rimbaud e
foarte departe de a se reduce la un altruism agreabil sau la
plata necunoaştere a faptului că ne îndrăgim pe noi înşine în
celălalt. Ea comunică direct cu cel mai mare delir. Îşi înfige
rădăcinile în structura originară a eului copilului care îşi
transferă libidoul asupra a tot ce-l înconjoară. Ea se amplifică
vertiginos când nişte ucenici vrăjitori se joacă de-a transferul
iubirii de transfer de la unii la alţii, în ceea ce nu mai este o
horă, ci un cerc infernal.
 13

Spielrein, Jung şi Freud. Văpăile iubirii

Cantonul Zürich, 16 iulie 1913. Soţia lui Jung, Emma, şi

fosta amantă a acestuia, Sabina Spielrein, care i-a fost şi
pacientă, luau ceaiul. Sabina era însărcinată. Copiii Emmei se
jucau în apropiere. Amanta de altădată devenise şi ea
psihanalistă. Ea îi va inspira de altfel lui Freud câteva dintre
scrierile lui despre caracterul sălbatic al pulsiunii sexuale, iar
teoria freudiană a pulsiunii de moarte provine din noţiunea ei
de „pulsiune distructivă şi sadică”1. Soţia, coborâtă cu totul la
nivelul misiunii de a procrea, se consacra creşterii copiilor,
cum făcuseră şi mama ei şi, înainte, bunica.
Faptul că un bărbat a putut să se simtă împărţit între două
femei care erau total opuse – de la culoarea părului până la
libertatea tonului cu care Sabina mărturisea că voia să aibă o
fată, fără să încerce, contrar soţiei loiale şi proaste care îşi
petrecuse jumătate din viaţă aducând pe lume băieţi, să
asigure o descendenţă – este pe cât de fascinant, pe atât de
previzibil. Nu este de mirare nici faptul că a preferat-o în cele
din urmă pe burgheza elveţiană proastă amantei nebune, dar
geniale. Totuşi, soţia legitimă i-a cerut amantei să-i trateze
psihanalitic soţul: „Dacă rămâi la Zürich, îl voi convinge să te
consulte. A ţinut întotdeauna foarte mult la părerea
dumitale”.
În afara cadrului, marele om aşezat pe o bancă, cu faţa la
un lac, profund mâhnit de ruptura dintre el şi Freud,
contempla Europa care se cufunda în grozăvia primului
conflict mondial. Sabina Spielrein s-a ridicat. S-a dus să se
aşeze lângă cel care o vindecase, dar care o şi trăsese în jos.
Între timp, se căsătorise cu alt bărbat, Pavel Scheftel, de la
care aştepta un copil. Când Jung a întrebat-o cum era soţul ei,
Sabina i-a răspuns simplu: „Amabil”. Adică aşa cum nu fusese
el faţă de Spielrein din clipa în care deveniseră amanţi.
Ea a încercat încă o dată, ultima, să-l facă pe Jung să revină
la raţiune. Degeaba. Se îndepărtase de doctrinele freudiene,
refuzase să facă din sexualitate cauza unică a nevrozelor, deşi
propria-i viaţă sexuală era ghidată de simptomele ei. Cu capul
plecat, Jung i-a vorbit atunci despre coşmarurile cumplite care
îl chinuiau: în peisaje apocaliptice, sub un potop de flăcări,
ard case, cadavre plutesc peste tot într-o apă ce se transformă
în sânge, sângele Europei. A revenit încă o dată la disputa lui
cu Freud şi i-a reproşat Sabinei Spielrein că era mai degrabă
de partea vienezului decât de a lui. Tonul a urcat. „Se spune c-
ai avea o nouă amantă!”, i-a replicat Sabina Spielrein. Jung a
recunoscut că era adevărat. O chema Toni Wolff, o fostă
pacientă pe jumătate evreică.
Ştim imediat că drama se va repeta. Jung nu-şi va părăsi
nici de data asta soţia pentru Toni. „Emma e baza căminului
meu”, a zis el. „Toni e un parfum ce pluteşte în aer.” Privirea
lui Jung s-a oprit la pântecele Sabinei. Un pântece umflat de
acel copil al cărui tată ar fi vrut să fie. Şi i-a spus-o. „Ar fi
trebuit să fie al meu.” Ea a încuviinţat.
 În secvenţa următoare, o maşină o poartă pe Sabina
Spielrein spre Rusia, unde se va consacra psihanalizei copiilor
şi va înfiinţa şcoala rusă de psihanaliză. Ne aflăm la sfârşitul
filmului A Dangerous Method (Metodă periculoasă). Era nevoie
de geniul lui David Cronenberg pentru a înfăţişa violenţa
legăturilor care i-au unit pe Sabina Spielrein şi Jung, pe de o
parte, şi pe Freud şi Jung, pe de altă parte, dar şi durerea şi, în
acelaşi timp, laşitatea unui bărbat la care „curentul tandru” şi
„curentul senzual”, aşa cum le numise Freud, nu se puteau
exprima faţă de una şi aceeaşi femeie.

Soţia reproducătoare şi amanta incontrolabilă

Întâlnim frecvent motivul „mama şi poama” (un film de

Jean Eustache, alt cineast al dorinţelor inavuabile), în care
existenţa amantei fără părăsirea soţiei nu înseamnă neapărat
dispreţuirea căsătoriei ca instituţie, ci mai mult salvarea ei – şi
în acest gen de treburi există uneori ceva mai mult decât
conformismul burghez în care sunt salvate aparenţele: o
soluţie banală şi instabilă la o dilemă erotică implacabilă.
Pentru Emma Jung, naşterea repetată de masculi pentru a
asigura perpetuarea numelui; pentru Sabina Spielrein,
senzualitatea feroce a unui amant care nu se temea s-o
biciuiască când ea i-o cerea, adeverindu-se astfel, zicea şi
Freud în 1914, în Introducere despre narcisism, că „iubirea are
forţa de a suprima refulările şi de a reinstaura perversiunile.
Ea ridică obiectul sexual la rangul de ideal sexual”2. A avea
mai multe obiecte de iubire este uneori mai puţin angoasant
decât a te confrunta cu unul singur. Dar imaginea lui Narcis a
reintrodus o inexorabilă unitate în această dispersie. Astfel,
Cronenberg îl pune pe Jung să spună, adresându-i-se Sabinei
Spielrein, ceea ce ea ar fi putut la fel de bine să-i răspundă ca
un ecou: „Iubirea pentru tine a fost pivotul vieţii mele. În bine
şi în rău, m-a dezvăluit mie însumi”.
Această înlănţuire de planuri, această suprapunere a
modalităţilor sexualităţii şi iubirii, a obiectelor şi scopurilor
sale, din filmul lui Cronenberg, arată în ce măsură acesta din
urmă a fost nevoit să citească cu condeiul în mână, dacă nu în
realitate, cel puţin în visele mele de scriitor, următorul pasaj
din Freud: „Iubim 1) în funcţie de tipul narcisic: a) ce suntem
noi înşine; b) ce am fost noi înşine; c) ce am vrea să fim noi
înşine; d) persoana care a fost o parte din propriul eu; 2) în
funcţie de tipul de susţinere: a) femeia care hrăneşte; b)
bărbatul care protejează; c) şi filiaţiile de persoane
substitutive care pornesc de aici”3.
Să revedem filmul vieţii lor. Totul a început la Zürich, în
vara anului 1904, la clinica psihiatrică Burghölzli4. Veneau aici
oameni din toată Europa să-şi trateze problemele „nervoase”.
Era un spital prestigios, cu 380 de paturi, înconjurat de 33 ha
de vie. Pe 17 august, o tânără a fost internată aici cu forţa,
adusă de un poliţist şi de unchiul ei, medic. Nu împlinise încă
20 de ani, dar era într-o stare foarte proastă. Sabina Spielrein
suferea de simptome pe cât de defavorizante, pe atât de
spectaculoase. Când „râdea şi plângea într-un amestec ciudat
de comportamente instinctive”, când era apucată de „o
mulţime de ticuri”, neputându-se abţine îndeosebi să nu
„arunce capul pe spate şi să scoată limba”. Isteria, cu tot ce
face aceasta să devină expresiv la nivelul corpului, era cât se
putea de vădită.
 Pacienta i-a fost încredinţată tânărului Carl Gustav Jung,
căruia îi venise rândul în ziua aceea să-i ţină locul lui Eugen
Bleuler, şeful lui foarte reputat. A fost chemat în camera
Sabinei Spielrein. Aceasta îşi stropise patul cu limonadă, se
războise cu aşternutul, lovise o infirmieră, apoi se cuibărise
într-o cuvertură, terorizată. Jung a aflat mai multe în cursul
conversaţiilor. Se născuse pe 25 octombrie 1885 în Rusia, la
Rostov pe Don. Tatăl ei era negustor. Mama profitase de scurta
perioadă în care Academia de Medicină şi Chirurgie îşi
deschisese porţile pentru tinere ca să devină dentistă. Nu se
căsătoriseră din dragoste. Tatăl stătea prost cu nervii. Îşi forţa
fiii să-i sărute mâna cu care îi bătea. Micuţa Sabina asista la
aceste scene. Uneori era „bătută de tatăl ei la fundul gol,
câteodată în prezenţa fraţilor şi surorilor”. În unele momente,
tatăl ameninţa că se sinucide. Copilul se temea să nu-şi pună
în practică ameninţarea.

Sexualitatea în doi timpi

Sexualitatea este oarecum ca valsul. Totul se joacă în mai

mulţi timpi. Povestea Sabinei Spielrein ne arată asta foarte
bine. Timpul întâi: când era mică, aceasta a trăit, înfricoşată,
următoarea experienţă: mâna paternă, cea care ar fi trebuit să
liniştească, dă chiloţii jos şi loveşte fundul. Şi această mână
este şi cea a unui bărbat care ameninţa în mod regulat că se
va sinucide. Este suficient pentru a marca durabil o fiinţă
tânără, ba chiar pentru a modela un destin. Totuşi, conform
ideii fundamentale a lui Freud, este nevoie de un al doilea
timp, la pubertate, când toate pulsiunile sexuale infantile se
aşază sub ceea ce el numeşte „primatul genitalului”, pentru ca
acele amintiri şi urme de plăcere refulate să se reactualizeze
într-un alt mod, vizând acum satisfacerea cu persoane
complete, parteneri sexuali, şi să capete uneori aparenţa a
ceea ce numim „perversiuni”. Aceasta este dezvoltarea
sexualităţii „în doi timpi”. O idee cu adevărat fundamentală
pentru psihanaliză, încât Freud n-a revizuit-o niciodată. Or,
Sabina Spielrein era cu atât mai importantă în această
privinţă pentru Freud, Jung şi toţi corespondenţii lor care au
fost încunoştinţaţi despre caz, cu cât, ca să spunem aşa, tânăra
a fost una dintre ilustrările ei paradigmatice. Şi cu cât i-a
interiorizat cu siguranţă ea însăşi adevărul când a devenit
psihanalistă.

Când amantul îi cere mamei amantei sale să plătească

şedinţele

Dar Sabina nu era încă acea Sabina Spielrein. Era întâi şi

întâi o femeie foarte tânără în suferinţă şi avea nevoie de un
psihiatru care s-o înţeleagă. Jung, care a examinat-o, a
formulat din capul locului o ipoteză perspicace: ticurile
pacientei erau un mod de a exprima respingerea şi dezgustul
faţă de ceea ce trăise şi, în acelaşi timp, culpabilitatea de a fi
fost excitată. Săptămânile treceau. Deoarece Sabina i-a
povestit într-o zi lui Jung că visase dintotdeauna să devină
medic, el şi Bleuler au făcut în aşa fel încât tânăra să-l ajute pe
Jung în munca lui ştiinţifică. A început atunci o luptă îndârjită
între Bleuler, Jung şi familia Sabinei, care încerca prin toate
mijloacele s-o împiedice să-şi realizeze visul, lucru ciudat,
dacă ne gândim că Sabina nu făcea poate, la urma urmelor,
decât să ducă mai departe visul propriei mame. Familia nici
nu voia să audă. I s-a impus să se ocupe de fratele cel mai mic.
Medicii, care credeau în talentul ei, i-au luat apărarea5. În ziua
de 1 iunie 1905, Sabina Spielrein a părăsit spitalul. Dacă e să
dăm crezare istoriei oficiale, şi-a reluat apoi studiile de
medicină, pe care le-a terminat în 1911. Jung, care considera
cazul ei deosebit de fascinant, i-a vorbit despre el din vreme
lui Freud. În septembrie 1907, la primul congres internaţional
de psihiatrie şi de neurologie de la Amsterdam, a folosit cazul
ei ca pivot al teoriilor sale despre isterie.
După ce a devenit medic la rândul ei, Sabina Spielrein a
fost una dintre primele femei care a luat parte la faimoasele
reuniuni ale „Societăţii de miercuri” de la domiciliul lui Freud.
În 1911, a publicat un eseu impresionant, „Distrugerea drept
cauză a devenirii”, în care a anticipat, în mod fulminant şi
genial, teoriile ulterioare ale lui Freud despre sexualitate şi
pulsiunea de moarte. Pentru unii istorici, ea ar fi fost nu
numai muza sau amanta, ci şi inspiratoarea intelectuală a lui
Jung, care i-ar fi datorat îndeosebi conceptul de anima, altfel
spus, reprezentarea feminină în imaginarul bărbatului. Şi mai
târziu, ea l-a iniţiat în psihanaliză pe Jean Piaget, celebrul
psiholog al copilăriei.
Restul, despre care voi vorbi mai departe, va rămâne cu
grijă ascuns zeci de ani, până când un neurolog va descoperi,
uluit, în octombrie 1977, în subsolurile fiefului jungienilor,
Institutul de Psihologie Jean-Jacques Rousseau din Geneva,
nişte caiete scrise chiar de mâna Sabinei Spielrein. S-a aflat
atunci că moştenitorii lui Jung interziseseră publicarea a 46 de
scrisori pe care acesta i le trimisese Sabinei. Căci Jung nu se
mulţumise să-şi urmărească medical pacienta după ieşirea din
spitalul Burghölzli şi să-i dea sfaturi legate de studiile ei. Între
ei se legase o relaţie de o intensitate erotică şi intelectuală de-a
dreptul nebunească. Se întâlneau în cabinetul lui, în
apartamentul Sabinei sau la ţară. Filmul lui Cronenberg îi
arată dedându-se la jocuri sado-masochiste în faţa unei oglinzi
în care se priveau în timp ce el o biciuia. Gestul tatălui asupra
posteriorului fiicei se repeta. Dar, chiar după părerea lui Jung,
îi legau de asemenea „o profundă afinitate intelectuală” şi
preţuirea muzicii lui Wagner.
A venit apoi un moment în care Sabina şi-a dorit nebuneşte
un copil cu Jung. L-a gândit, l-a visat, l-a elaborat în şedinţă,
căci, în tot acest timp, terapia continua… Şi îl numea pe acest
copil visat chiar „Siegfried”, ca un omagiu adus lui Wagner.
Jung a îndemnat-o să se gândească atunci că acel copil visat
era un simbol şi că trebuia să-l sublimeze în creaţia
intelectuală. Asta ne duce din nou la problema copilului
analitic, copilul plăsmuit, simbolic, în cursul psihanalizei. Dar
Jung nu avea mintea îndeajuns de liniştită ca să se dedice
unor astfel de elaborări: se temea ca ea să nu facă publică
relaţia lor tocmai când el voia să părăsească spitalul ca să se
consacre în întregime practicii private.
Când soţia lui Jung a descoperit relaţia dintre ei, turbată de
furie, a trimis scrisori anonime părinţilor Sabinei Spielrein,
scriindu-le că pe fiica lor o paşte o mare primejdie. Forţat să
dea explicaţii, Jung i-a cerut mamei amantei sale să plătească
onorariile fiicei dacă dorea ca el să se comporte mai mult ca
medic, pentru a-l elibera de tulburarea pe care i-o pricinuia
pacienta lui, aceasta fiind confirmarea că Sabina Spielrein
continua terapia cu el, dar şi recunoaşterea explicită a
faptului că o tratase întotdeauna „gratuit”.
Tânăra i-a propus lui Jung să-i destăinuie lui Freud
problema lor atât de inextricabil psihanalitică, erotică şi
intelectuală. Le-ar fi dat cu siguranţă un sfat bun. Dar Jung,
îngrozit pentru reputaţia lui, i-a scris direct lui Freud că una
dintre paciente îi făcea „un scandal urât”. „O pacientă pe care
am scăpat-o mai demult de o nevroză foarte gravă cu un
devotament imens şi care mi-a dezamăgit prietenia şi
încrederea în modul cel mai jignitor care se poate imagina”6,
toate astea „pentru că i-am refuzat plăcerea să concep un copil
cu ea”. Jung i-a garantat lui Freud că nu trecuse la act. Ceea ce
se petrecuse îi permisese doar să descopere „componente
poligame” în propriul inconştient. Şi a adăugat: „Relaţia mea
cu soţia mea a câştigat astfel mult în siguranţă şi profunzime”.

„Felul în care procedează femeile ca să ne farmece…”

Freud a susţinut oare falsul ca să afle adevărul? I-a răspuns

lui Jung că auzise „de o femeie care s-ar fi prezentat drept
amanta lui Jung. […] Dar eram de acord şi să presupunem că
lucrul acesta evolua altfel şi că nu se putea explica fără
recurgerea la nevroză din partea lăudăroasei”. Este vorba, a
zis el, de unul dintre riscurile la care se expun psihanaliştii, şi
anume acela de a fi „calomniaţi” sau, a continuat el cu un
strop de perfidie, căci nu se poate să nu fi simţit că negările
vehemente ale lui Jung erau probabil tăgăduiri, „pârliţi de
flacăra iubirii cu care operăm”. Şi s-a arătat în consecinţă
patern şi indulgent: „Astfel de experienţe, deşi dureroase, sunt
necesare şi greu de evitat. Fără ele, n-am cunoaşte cu adevărat
viaţa şi ceea ce facem. În ce mă priveşte, nu m-am lăsat
niciodată prins atât de grav, dar am fost cât pe ce să fiu de
câteva ori şi abia am scăpat. Cred că tristele necesităţi ale
vieţii îmi influenţau munca, iar faptul că aveam cu zece ani
mai mult decât dumneata când am ajuns să fac psihanaliză m-
a ferit de experienţe asemănătoare. Dar asta nu lasă răni
durabile. Ele ne ajută să dobândim acea piele groasă de care
avem nevoie ca să dominăm «contratransferul», care
constituie, la urma urmelor, o problemă permanentă pentru
noi. Ele ne învaţă să ne plasăm propriile afecte într-o situaţie
mai avantajoasă. Orice rău e spre bine. Felul în care
procedează femeile ca să ne farmece cu toate perfecţiunile
imaginabile ale spiritului până când îşi ating scopul este unul
dintre cele mai mari spectacole ale naturii. După obţinerea
succesului sau dacă inversul său a devenit o certitudine,
constelaţia se schimbă în mod uimitor”7.
Totul ar veni aşadar de la pacient şi, să remarcăm, mai ales
de la pacientă, demonică în felul ei de a fermeca prin „toate
perfecţiunile imaginabile ale spiritului”. Eva ispititoarea şi
mărul ei nu sunt departe.
Aşadar, în faţa apariţiei unor sentimente amoroase sau
erotice la pacientă sau la pacient, Freud a recomandat o
atitudine apropiată de cea a chirurgului, adică „lăsând
deoparte orice reacţie afectivă, chiar şi orice simpatie
omenească”. Liniştit, Jung a împins îndrăzneala până la a-i
răspunde două zile mai târziu: „Chiar n-am avut niciodată
amantă, sunt cu adevărat soţul cel mai inofensiv care se poate
imagina”. Dar iată că Sabina Spielrein i-a cerut lui Freud o
întrevedere pentru „o problemă de cea mai mare importanţă”.
Freud l-a anunţat pe Jung. Rănit în amorul-propriu, ca un
copil care se pregăteşte să recunoască o mare prostie, acesta a
început să explice că pacienta fusese pentru el „un caz de
ucenicie” şi că „m-am simţit până la urmă practic obligat
moralmente să-i acord fără rezerve prietenia mea, până în
ziua în care am văzut că, în privinţa asta, s-a pus în mişcare în
mod involuntar un mecanism, motiv pentru care am rupt în
sfârşit relaţia”.

Viaţa sexuală a „femeilor respectabile”

După ce a priceput amploarea celor petrecute, îndeosebi

evoluţiile sadomasochiste ale relaţiei lor, şi faptul că studiile
celor doi amanţi despre erotismul pervers aveau drept sursă
experienţa trăită, Freud i-a scris Sabinei Spielrein: „Am primit
astăzi de la dr. Jung personal lămuriri în ceea ce priveşte
problema pentru care voiaţi să veniţi la mine; şi constat că
ghicisem corect o parte a ei şi că reconstruisem în mod eronat
alte aspecte, în dezavantajul dumneavoastră. De aceea, vă rog
să mă scuzaţi. Dar eroarea mea se potriveşte întru totul cu
respectul meu faţă de femei8, aşa cum şi greşeala îi revine aici
bărbatului, şi nu dumneavoastră, după cum recunoaşte
tânărul meu prieten. Primiţi, vă rog, expresia deplinei mele
simpatii pentru felul elegant în care aţi rezolvat conflictul”.
Adică o femeie respectabilă n-ar putea să aibă o viaţă
erotică toridă?
În anul următor, Freud şi-a spus pentru prima dată
părerea despre manevrarea contratransferului: „Am devenit
atenţi la contratransferul care se instalează la medic prin
modul în care pacientul îi influenţează sensibilitatea
inconştientă şi nu suntem departe de a exprima exigenţa că
medicul trebuie în mod obligatoriu să recunoască în el însuşi
şi să stăpânească acest contratransfer”9.

Pasiune şi nebunie

Departe de a se calma, situaţia s-a agravat. În septembrie

1911, Sabina Spielrein s-a dus la Küsnacht, unde avea întâlnire
cu Jung. Dar el n-a venit. La întoarcerea acasă, ea a descoperit
că soţia lui Jung născuse din nou. Copilul era o fetiţă. În
aceeaşi zi, dacă e să dăm crezare jurnalului ei, Sabina
Spielrein s-a privit în oglindă şi a văzut, în locul imaginii sale,
un lup. În zilele următoare, a visat iar că avea un copil de la
Jung: „Aş putea măcar, de vreme ce-l iubesc atât de mult, să-i
dăruiesc un copilaş, aşa cum visam cândva împreună? Chiar
dacă s-ar întoarce apoi la soţie?”. Disperarea a făcut-o de
asemenea să scrie: „Chiar despărţiţi, suntem uniţi prin opera
comună”.
Îndrăgostiţii văd întotdeauna ca pe un semn faptul că „se
gândesc în acelaşi timp” la un lucru. Graniţa dintre pasiune şi
nebunie e îngustă. Când suntem îndrăgostiţi nebuneşte, putem
să credem că prin gând comunicăm cu obiectul iubirii noastre.
Pionierii psihanalizei nu puteau în această privinţă decât să
fie influenţaţi de voga telepatiei din mediile cultivate
europene ale epocii. Astfel încât Freud a lăsat remarci
ambigue: nu ştim cu adevărat, în privinţa simplei proiecţii
imaginare din cadrul transferului şi al contratransferului sau
a unui obscur mecanism parapsihic de transmitere a
gândului, care este cauza şi care este efectul10.
Jung şi Spielrein se minunaseră şi ei pe vremuri de
coincidenţa sentimentelor lor. Sabina Spielrein le prelungea
de atunci cu tristeţe, în opacitatea unei singurătăţi care se
învecina uneori cu demenţa. „Primeşte rodul iubirii noastre,
opera (care îţi aparţine) a copilaşului tău Siegfried”, i-a scris
ea lui Jung. Apoi, cu amărăciune: „Nu mai rămâne decât o
soluţie, ca soţii să se sature unul de celălalt şi femeia să fugă
cu vreun francez. Asta este, bineînţeles, o dorinţă fantezistă,
puerilă şi, în cazul precis al unei elveţience, imposibilă.

A urî înseamnă a iubi încă

În primăvara anului 1912, Sabina Spielrein a părăsit Viena.

Ea s-a căsătorit cu Pavel Scheftel, un veterinar rus şi evreu. Nu
după mult timp, pe 20 august, Freud i-a scris, după cum am
spus: „Iată-vă căsătorită, ceea ce înseamnă pentru mine că
sunteţi pe jumătate vindecată de ataşamentul nevrotic faţă de
Jung. Altfel, n-aţi fi luat hotărârea de a vă căsători. Mai
rămâne cealaltă jumătate şi problema este de a şti ce se va
întâmpla cu ea”. Dar nici căsătoria cu Scheftel, nici naşterea
fetiţei sale Renata nu i-au alungat necazul. În acei ani
dinaintea războiului, Jung devenise un duşman pentru Freud,
poate chiar principalul duşman. Freud nu s-a abţinut aşadar
să nu-i adreseze Sabinei Spielrein câteva formule în care
transpărea propria-i ambivalenţă, sub acoperirea enunţării
unor adevăruri: „Cred că îl iubiţi încă pe dr. Jung cu atât mai
puternic cu cât n-aţi pus în lumină ura pe care o aveţi faţă de
el”.
Dar niciunul dintre ei nu ştia că, în 1913, cu siguranţă sub
influenţa dublei rupturi faţă de amanta şi de maestrul lui,
Jung avea să se cufunde în altă noapte. A început, pe carnete
pe care le-a copiat apoi în lungile sale insomnii, cu tuş,
împodobind-o cu letrine şi caboşoane, redactarea a ceea ce
avea să devină Cartea roşie. Acest text ciudat, care în alte
timpuri ar fi fost considerat „artă a nebunilor”, aminteşte
când de Infernul lui Dante, când de paginile cele mai ermetice
din Finnegans Wake de James Joyce, când de rătăcirile unui
Harry H. din Lupul de stepă de Hermann Hesse. El spune
povestea unui bărbat plecat în căutarea sufletului său, pe care
îl pierduse. Relaţia dintre Toni Wolff şi Jung a început exact în
1913. După ce a făcut terapie cu el, femeia i-a destăinuit
dorinţa ei arzătoare de a-i deveni amantă. Jung a cedat – încă
o dată, ar trebui să spunem. A început atunci o viaţă
uimitoare, între vodevil gen Labiche şi repetarea tragică a
unei drame antice, în care Toni îşi petrecea dimineţile la Jung,
îl părăsea la ora prânzului, apoi revenea după-amiaza.
Miercuri seara, se ducea Jung la Toni. Emma a acceptat în cele
din urmă această situaţie, cu condiţia expresă ca Toni Wolff să
nu fie niciodată prezentă la mesele familiei.
Toni Wolff nu avea inteligenţa Sabinei Spielrein. A publicat
foarte puţin. I se cunoaşte un articol despre cele patru tipuri
de femei: amazoana, mama, curtezana şi femeia medium. Dar
pe ea şi numai pe ea o vor recunoaşte decenii la rând jungienii
lui Jung ca fiind amanta oficială a lui Jung. Când Toni Wolff a
murit, în 1953, Jung, distrus de culpabilitate, nu s-a simţit în
stare să ia parte la funeralii. Şi cea care s-a dus pentru
amândoi a fost Emma, soţia lui. Nu există om mare pentru
valetul lui, zicea Hegel. Şi noi am putea adăuga: nici pentru
cea care îl face să simtă plăcere, nici pentru cea care îi face de
mâncare.
„Există un singur mod de a îndepărta un conţinut psihic, şi
acela este de a-l ucide”, îi scria Spielrein lui Jung pe
20 ianuarie 1919. Deoarece orice urmă a unei posibile
corespondenţe ulterioare între ei a dispărut, nu ştim dacă el i-
a răspuns. E un punct esenţial. Numai stingerea pasiunii se
opune iubirii, nu ura. A-l urî pe cel de care ne-am despărţit
înseamnă a fi încă ataşat de el. Aşa stau lucrurile cu fantomele
noastre. Ori ajungem să încorporăm ce este mai bun din ceea
ce au fost ele, ori ele ne vor devora într-o zi.
Sabina Spielrein a murit în împrejurări tragice, pe care
scriitorul D.M. Thomas le-a povestit în romanul The White
Hotel. Soţul ei şi câţiva membri ai familiei au fost asasinaţi cu
ocazia marilor epurări staliniste. Oricum, Stalin interzisese
psihanaliza în Rusia din 1933. În ziua de 27 iulie 1942, trupele
naziste au intrat în Rostov pe Don. Sabina şi cele două fiice ale
sale, Renata şi Eva, au fost împuşcate într-o sinagogă.
Masacrul a făcut 40.000 de victime.
 14

Oglinda spartă

E ciudat, a zis ea, că nu putem să ne iubim pe noi înşine,

dar ne îndrăgostim de un altul tocmai pentru că ne seamănă.
 15

Lou, rug aprins

La 16 ani, am descoperit, în unul şi acelaşi elan, filmele lui

Ingmar Bergman şi psihanaliza. Nu ştiu cu certitudine care
dintre aceste două descoperiri mi-a salvat în mai mare
măsură adolescenţa de la naufragiul total spre care mă
îndreptam şi de la sinucidere. Am presupus întotdeauna că
precisa lor conjugare, concomitenţa, suprapunerea lor şi ceea
ce au ţesut ele în mine, scrisul fiind primul fir pe care îl
ţineam cu fermitate în mână încă din copilărie, m-au convins
că trebuia să continui să trăiesc. Când viaţa nu mai prezintă
pentru noi calităţi, ne găsim o mulţime de motive ca să
continuăm să trăim, iar acestea, deşi la fel de vanitoase ca şi
altele, au fost totuşi suficiente.
Era la începutul anilor ’90. La vremea aceea, pe bulevardul
Saint-Michel, în locul magazinului de îmbrăcăminte din
prezent, exista librăria Presses Universitaires de France, o
librărie vastă unde îmi petreceam cea mai mare parte a
timpului liber îndată ce ieşeam de la cinematograf. Acolo am
remarcat într-o zi o carte ciudată, cu coperta de culoarea cojii
de ou şi cu un titlu care m-a intrigat, Eros, având pe ea o
banderolă pe care se afla ceea ce părea a fi chipul autoarei, o
femeie de o frumuseţe rece, aproape melancolică. Cu puţinii
bani de buzunar de care dispuneam pe atunci, am cumpărat
cartea acelei Lou Andreas-Salomé şi m-am grăbit să ajung
acasă ca s-o descopăr.

Un elan sexual şi vital

Era vorba de patru eseuri despre iubire şi sex1. Pe primele

două, Lou Andreas-Salomé le scrisese în timpul relaţiei sale
pasionale cu poetul Rainer Maria Rilke, care se terminase la
capătul unei călătorii în Rusia, în 1903. Ea apăra acolo
singularitatea unei forme feminine de dăruire de sine şi
frumuseţea unui elan vital primordial în iubire şi în creaţie,
care ne împinge fără încetare să ne reconciliem cu întregul, cu
o îndrăzneală şi o libertate a tonului nesăbuite, mi se părea pe
atunci. În cel de-al treilea, un scurt tratat adresat lui Martin
Buber, care, amintiţi-vă, a contat foarte mult pentru Bertha
Pappenheim, fosta pacientă a lui Breuer, autoarea propunea,
chiar pe când civilizaţia europeană se cufunda în tenebrele
Primului Război Mondial, modalităţile unui nou umanism, în
care femeia ar avea locul, libertatea şi acţiunea ei specifice. În
cel de-al patrulea eseu, publicat în 1917, îşi afirma fidelitatea
spirituală faţă de Freud, protestând totodată, deşi ea nu fusese
niciodată mamă, în numele tuturor mamelor din toate ţările
şi, într-un mod foarte ferm, contra abuzurilor puterii legate de
sexism şi de toate pulsiunile masculine de moarte eliberate de
război.
În acest volum, cel mai mult m-a frapat – fără s-o pot totuşi
formula la vremea aceea nici măcar confuz – credinţa într-un
„elan vital” primar, care face să ne naştem, ne aruncă în lume
şi ne face capabili să creştem, să avem o conştiinţă care se
trezeşte, să învăţăm, să simţim plăcere, să iubim, deşi totul în
noi, încă de la naştere, ne împinge încet, dar iremediabil, spre
moarte.
Nimeni din familia mea n-o citise vreodată pe Lou
Andreas-Salomé. Când lucrarea a fost descoperită la picioarele
patului, unde o lăsasem, frazele pe care le subliniasem au
atras atenţia. S-a râs de mine. Se credea, încă o dată, că-mi
plăcea să citesc cărţi pornografice. Psihanaliştii, mi s-a spus,
văd sex peste tot. Adevărul e că tocmai începusem o
psihoterapie cu un psihanalist bătrân şi, vădit lucru, eram şi
eu o obsedată care se gândea numai la asta.
După trecerea suflului usturător al umilinţei, mi-am
procurat, îndată ce-am putut, o nouă lucrare scrisă de Lou
Andreas-Salomé, Viaţa mea2. Am găsit acolo o frază scrisă la
21 de ani: „Nu pot să-mi conformez viaţa unor modele, nici nu
voi putea să fiu vreodată un model pentru cineva; în schimb,
este foarte sigur că-mi voi dirija viaţa după „ceea ce sunt,
orice s-ar întâmpla”. Am notat-o la începutul agendei mele
şcolare şi am înconjurat-o cu un cerc gros cu carioca galbenă
fluorescentă. Mi-am zis că aşa vreau să trăiesc şi eu.

Sora bărbaţilor

Micuţa Liulia von Salomé s-a născut la Sankt-Petersburg,

capitala Imperiului Rus, pe 12 februarie 1861, într-un mediu
înstărit şi cosmopolit. Vara, familia părăsea marele oraş şi
mergea la Rongas, la doi paşi de reşedinţa estivală a ţarilor.
Tatăl, german din ţările baltice, descendent al unor francezi
protestanţi, era general în armata rusă şi sfetnic de taină al
suveranului. Mama provenea din nobilimea daneză. Încă de la
naşterea ei, totul fusese plasat sub semnul romanescului. La
vremea aceea, era de neconceput ca femeile din înalta
burghezie să nască la spital. Aşadar, copila a văzut lumina
zilei la adăpostul marelui apartament familial, aflat la doi paşi
de Palatul de Iarnă. Astfel încât, la naşterea fetiţei, părinţii au
primit felicitările ţarului în persoană. A fost botezată, aşa cum
se cuvenea, în parohia protestantă germană Sfântul Petru,
Liulia (Louise), la fel ca mama ei.
Un copil care se simte iubit, chiar şi numai un timp, înainte
ca nenorocirile să se abată asupra familiei şi să-l lipsească
brusc de atenţia privilegiată care îi era acordată, păstrează în
el o temelie pe care, odată devenit adult, va putea să se
sprijine, ca să aibă convingerea că viaţa merită totuşi să fie
trăită şi, ca să te bucuri de ea, trebuie s-o strângi în braţe cu
toate puterile.
Liulia ar fi trebuit să aibă cinci fraţi, dar doi au murit.
„Sentimentul că sunt legată de bărbaţi prin legături frăţeşti” –
a scris ea – „a fost pentru mine atât de evident în cercul
familial, pentru că eram cea mai mică şi singura fată, încât n-a
încetat să se extindă la toţi bărbaţii de pe pământ”. Tatăl ei a
devenit în consecinţă obiectul întregii sale atenţii. Alături de
el, fetiţă fiind, a bătut străzile din Sankt-Petersburg, mama,
care ar fi preferat un al şaselea băiat, fiind exclusă din acest
cuplu aparte. Lou a povestit mai târziu că, în cursul acelor
plimbări, tatăl ei o învăţa să nu dea toţi banii unui singur
cerşetor, ci să-şi împartă echitabil darurile, ca să nu
defavorizeze pe niciunul dintre numeroşii nevoiaşi ajunşi în
stradă. A învăţat oare astfel o lecţie despre felul de a împărţi
iubirea între diferiţii bărbaţi din viaţa ei? Socotind după dorul
şi suferinţa amanţilor ei, putem presupune că îi stârnea în
cale, îi sărăcea copleşindu-i, ca apoi să alerge spre alţii, şi mai
nefericiţi din cauza ei.
Iubirea pe care o nutrea pentru tatăl şi fraţii ei i-a lăsat
totuşi răgazul să aibă o viaţă interioară foarte bogată. Era o
copilă visătoare, căreia îi plăcea să le inventeze vieţi
oamenilor pe care îi întâlnea şi, de asemenea, îi plăcea să stea
de vorbă cu Dumnezeu. Această sferă fermecată a reveriei a
luat sfârşit într-un mod destul de brutal. Un servitor, care
venea în fiecare iarnă să aducă în oraş ouă proaspete de la
proprietatea familiei de la ţară, i-a povestit că văzuse, în
mijlocul grădinii, un cuplu rebegit de frig pe care îl dăduse
afară. Liulia şi-a făcut atâtea griji pentru cei doi încât, atunci
când servitorul a revenit, l-a întrebat ce mai ştia despre ei.
Omul i-a răspuns că nu plecaseră. Rămăseseră proţăpiţi în faţa
casei până când deveniseră, din cauza frigului, din ce în ce
mai mici şi mai firavi, apoi se năruiseră la pământ. Într-o
dimineaţă, pe când mătura în faţa casei, servitorul găsise
nasturii negri de la paltonul femeii, pălăria deformată a
bărbatului şi lacrimile lor îngheţate.

Femeia care fuge îndată ce e cerută în căsătorie

Povestea cumplită a afectat-o profund pe copilă. I-a cerut o

explicaţie lui Dumnezeu, dar n-a primit niciuna. Anii au
trecut. Predicile pastorului Dalton, cu care Liulia trebuia să-şi
pregătească confirmarea, dogmatismul lui rigid au mâhnit-o
adânc, făcând-o s-o amâne. Preocupată de situaţia ei, o
prietenă a familiei i-a prezentat un predicator înclinat spre
ideile noi, pastorul Hendrik Gillot. Acesta era un duşman
personal al pastorului Dalton. Pentru predicile sale, îi plăcea
să se inspire din Platon, Spinoza sau Goethe. Liulia s-a dus să-l
asculte şi a fost cucerită. La cei 16 ani ai ei, i-a mărturisit fără
ocolişuri acest lucru, într-o scrisoare în care se înfăţişa ca
singura fată în mijlocul celorlalţi membri ai familiei, nimeni
din anturajul ei neputând să-i satisfacă setea de a învăţa.
Gillot a acceptat să răspundă cererii îndrăzneţe de instruire a
acelei tinere „cu farmec masculin”, punând condiţia expresă
să se lase în voia lui şi să-şi deschidă pe deplin sufletul şi
inima. Ea a consimţit.
Gillot a ajutat-o să-i descopere pe Kant, Spinoza,
Kierkegaard şi pe moraliştii francezi, să cunoască poezia,
istoria religiilor… Fiindcă nu reuşea să-i pronunţe prenumele
rus, Liulia, a rebotezat-o Lou. Ea n-a spus „nu” la nimic, cel
puţin cât a fost vorba să înveţe. Întâlnirile lor au rămas mult
timp secrete. Ea i-a scris uneori predicile duminicale şi a ajuns
chiar să-şi organizeze singură ceremonia confirmării. El şi-a
propus să-i obţină un certificat de confirmare graţie unuia
dintre prietenii lui olandezi. A avut loc o ceremonie. Lou
povesteşte: „Mama, care ne însoţise, n-a înţeles din fericire
nicio vorbă din predica plină de impietate ţinută în olandeză,
nici cuvintele de confirmare rostite la sfârşit, aproape cele ale
unei căsătorii: «Nu te teme de nimic, căci te-am ales, ţi-am
spus pe nume, eşti a mea»”.
Ani de zile mai târziu, într-un roman cu ample accente
autobiografice, Ruth (1895), ea a povestit despre această
relaţie înflăcărată şi cât o costase. Până unde poate iubirea să
fie o încredinţare de sine celuilalt? Până unde, când ne
îndrăgostim, îl putem lăsa pe celălalt să citească în noi ca într-
o carte deschisă, fără să-i ascundem nimic din ce ne frământă
în secret? Lecţiile cu Gillot erau atât de intense, spiritual şi
emoţional, încât, o dată, aşezată pe genunchii lui, a leşinat. În
perioada aceea, încă nu trecuseră la act. El avea 37 de ani, era
căsătorit şi avea doi copii. Când a devenit mai insistent şi i-a
declarat că era gata să divorţeze ca să se căsătorească cu ea,
Lou a fugit.
Brusc şi violent, i-a displăcut că un bărbat putea să
dorească să şi-o facă soţie, să aibă veleităţi matrimoniale, când
ea aştepta cu totul altceva de la el. S-a îmbolnăvit. Această
relaţie, notează Stéphane Michaud în biografia pe care i-a
consacrat-o3, avea să fie paradigma multora dintre întâlnirile
ei amoroase de mai târziu şi o vom regăsi la multe din
eroinele romanelor sale: Fenitchka, la începutul secolului XX,
sau Jutta, în anii ’30.

Utopia unui trio

Scăpată din mâinile lui Gillot, Lou a plecat la Zürich să-şi

continue studiile. A devorat cursuri de logică, de istorie a
religiilor şi de metafizică, cu o vitalitate şi o energie care au
stârnit repede admiraţia Malwidei von Meysenburg,
pedagogă, eseistă, romancieră, discipolă a lui Wagner, care
primea la Roma o mulţime de intelectuali şi de artişti, într-o
atmosferă în care umorul, prietenia, glumele şi libertatea erau
regula. Lou s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a fost nevoită să-
şi întrerupă studiile. A fost trimisă la tratament. În acest
răstimp, vocaţia ei literară a devenit cât se poate de vădită.
Încă bolnavă, a fost sfătuită de medic să aleagă o climă mai
blândă, cea din Italia. Şi iat-o aşadar invitată la Malwida von
Meysenburg în primăvara anului 1882.
Lou l-a întâlnit acolo pe Paul Rée, care era filosof, puţin
„jucător” în stilul romanului lui Dostoievski, pentru că-şi
tocase toate fondurile la Monte Carlo înainte să ajungă la
Roma, şi care era mai ales, de câţiva ani, prieten cu Nietzsche.
Din vorbă în vorbă, i-a propus lui Lou să împartă cu el un
apartament în care fiecare ar fi avut camera lui şi ar fi putut
să primească în vizită spiritele strălucite ale timpului lor. Şi
ce-a făcut Rée? Bineînţeles, a cerut-o în căsătorie. Unii spun că
Rée i s-a destăinuit atunci lui Nietzsche, care a venit pe nepusă
masă la Roma, dorind s-o întâlnească pe femeia care îi ameţise
prietenul. Alţii pretind că, după ce Lou i-a împărtăşit visurile
ei de viaţă în comunitate, consacrată studiului şi cercetărilor
în afara oricărei convenţii sociale („o mănăstire pentru spirite
libere”), Rée însuşi i-a sugerat numele prietenului său,
Nietzsche, ca al treilea membru. Chiar Malwida von
Meysenburg i-ar fi sprijinit cererea, scriindu-i filosofului ca să
i-o recomande pe tânăra ei protejată. Nietzsche nici nu se afla
de altfel foarte departe, era la Messina. Şi, fără ezitare, a venit
la Roma. Tocmai terminase manuscrisul lucrării sale Ştiinţa
voioasă. A văzut-o pe Lou. A dorit-o. A fost şi el fulgerat. „Din
ce stele am căzut unul spre celălalt?”, a întrebat-o el uluit.
În august 1882, i-a scris:

1. Bărbaţii care aspiră la măreţie sunt în mod obişnuit

oameni răi; e singura lor modalitate de a se suporta. 2. Cine
nu mai găseşte măreţia în Dumnezeu n-o mai întâlneşte şi
 nu poate atunci decât s-o nege – sau s-o creeze (să
contribuie la crearea ei). 3. […]. 4. Imensa aşteptare în
materie de iubire sexuală le perverteşte femeilor viziunea
lor asupra tuturor perspectivelor mai îndepărtate. 5.
Eroismul este disproporţia în care se găseşte un om care
vizează un scop în raport cu care el însuşi nu mai are nicio
importanţă. Eroismul este buna voinţă a dispariţiei de sine.
6. Contrariul idealului eroic este idealul armonioasei
dezvoltări universale – o potrivnicie frumoasă este de
dorit! Dar e un ideal valabil doar pentru fiinţe
fundamental bune (Goethe, de exemplu).
Iubirea este pentru bărbaţi ceva cu totul diferit de ceea ce
înţeleg femeile.
Pentru cei mai mulţi, iubirea e probabil o formă de
aviditate; pentru restul bărbaţilor, este cultul unei
divinităţi suferinde şi mascate.
Dacă prietenul Rée ar citi asta, ar zice că sunt nebun.
Ce mai faceţi? N-a fost nicicând la Tautenburg o zi mai
frumoasă ca aceea. Aerul purificat, blând, tare: aşa cum ar
trebui să fim toţi.
Cu prietenie,
F.N.4

Lou a părăsit casa în care coabita cu Rée ca să petreacă trei

săptămâni numai cu Nietzsche la Tautenburg. „Renunţ” – i-a
mai scris el – „de bunăvoie la orice intimitate şi la orice
proximitate, dacă măcar aş putea fi sigur de asta: că ne simţim
uniţi prin acel ceva la care sufletele comune n-au acces”. Au
mers împreună la Bayreuth. Îndrăzneala şi frumuseţea lui
Lou n-au trecut neobservate în acel fief wagnerian. Elisabeth,
sora lui Nietzsche, geloasă şi deja profund antisemită, n-o
vedea cu ochi buni pe acea femeie cu idei imorale, pe care o
numea, pe nedrept, „evreică finlandeză”. A făcut totul ca să le
rupă relaţia şi, cu intrigi, persiflări şi ameninţări, a şi reuşit.
Nietzsche nu şi-a revenit niciodată după acea ruptură şi a
căzut într-o nouă criză nervoasă, în aceeaşi perioadă în care a
scris poate cartea lui cea mai frumoasă, în care influenţa
plimbărilor cu Lou este evidentă, Aşa grăit-a Zarathustra.
Tot atunci a apărut un roman intitulat Im Kampf um Gott
(În lupta pentru Dumnezeu), semnat de un anume Henri Lou,
în spatele căruia se ascundea îndrăzneaţa noastră Lou. În
carte era vorba despre un bărbat pentru care Dumnezeu e o
eroare, vibrând de iubire pentru o femeie mult mai tânără
decât el. Ciuda amoroasă este cimentul multor sentimente de
ură. Nietzsche a avut pentru Lou cuvinte usturătoare, luându-i
în râs stilul şi personalitatea. Viraj freudian, pe care l-am
observat permanent, de la iubire la ură, în momentul în care
Nietzsche lupta să se salveze el însuşi. „Ea îmbină în sine
însăşi toate atributele omeneşti care mă dezgustă şi mă
scârbesc cel mai mult.” Sau: „o maimuţă mică şi murdară,
slabă şi urât mirositoare, cu sânii ei falşi”. Între suflete mari,
aceste lucruri n-au deloc nevoie să se rostească reciproc. Zece
ani mai târziu, Lou a scris Friedrich Nietzsche prin operele
sale, lucrare în care aducea un omagiu vibrant geniului său.
Până pe la mijlocul anilor 1880, Lou şi Rée au împărţit la
Berlin acelaşi apartament, dispreţuind, aşa cum îşi
promiseseră, toate convenienţele. Au primit la ei istorici,
oameni de ştiinţă, filosofi. Dar succesele lui Lou au devenit tot
mai mari chiar atunci când ambiţiile universitare ale lui Rée
au fost spulberate. Lucrările ei erau citite din ce în ce mai
mult, ale lui, din ce în ce mai puţin. El n-a obţinut postul
râvnit. Înciudat, a plecat la München. Ea a călătorit prin Italia.

Căsătorie? Da, dar fără să se consume vreodată

Într-un han, Lou l-a întâlnit pe orientalistul Friedrich Carl

Andreas. Ea avea 26 de ani, el, 41. Erudiţia lui îmbinată cu o
intuiţie vizionară a fiinţelor şi a evenimentelor epocii sale a
fascinat-o. El a ameninţat-o că se va sinucide… dacă nu se
căsătoreşte cu el. Era oare asta formula magică? Nu chiar. Ea a
consimţit cu condiţia să nu existe niciodată între ei o relaţie
sexuală. Spre stupefacţia tuturor, căsătoria a avut loc în
noiembrie 1886. Perversitatea înţelegerii dintre ei n-ar fi fost
completă fără acest detaliu: unirea lor a fost celebrată de
primul ei amant, pastorul Gillot. Dar am greşi dacă am crede
că Andreas avea prea puţină importanţă pentru Lou. Este de
ajuns să citim Viaţa mea ca să înţelegem soliditatea morală a
legăturilor dintre ei şi iubirea profundă pe care tânăra o avea
pentru un bărbat măcinat permanent de ambivalenţa lui.
Andreas era un vultur. Un spirit superior chinuit de
suferinţele pricinuite de natura sa contradictorie. Dădea
dovadă de rezervă, reţinere şi de un aer blând şi puţin tainic
care te punea pe gânduri. Alteori, era cuprins de o violenţă
interioară care îi modifica până şi trăsăturile feţei, ca şi cum
ar fi fost hăituit de el însuşi. A fost pentru ea concomitent „tată
iubitor, frate mai mare, agent literar, lector al manuscriselor,
autor de prefeţe”5. Graţie abilităţii sale de a lega relaţii, Lou a
dobândit o reputaţie solidă în mediul literar. Eseurile ei au
început în sfârşit să fie citite. Romanele ei au ieşit din
clandestinitate. Lucrarea sa despre eroinele din piesele lui
Ibsen a fost apreciată, dar, din păcate, nu atât pentru calităţile
literare, cât pentru că era prima monografie despre Ibsen
scrisă de o femeie. Dar „hora” reîncepea.

Strălucirea pasiunii trupeşti

Lou avea 36 de ani când, în aprilie 1897, l-a cunoscut pe

Rilke. El avea 22 de ani. Era pe atunci încă un tânăr poet puţin
cunoscut. Aşa cum Gillot o rebotezase Lou, ea l-a rebotezat pe
René Rainer şi l-a încurajat să renunţe în scriitura lui la unele
ornamente sentimentaliste inutile. Fascinaţia s-a produs de la
bun început: trei ani de pasiune intelectuală şi, de data asta,
foarte trupească. În Viena se răspândise zvonul că Lou era pe
cât de frumoasă, pe atât de frigidă. Era poreclită „frumoasa cu
sexul adormit”. Probabil că în braţele poetului avea să
cunoască prima dată plăcerea. A apărut în mod voalat în
multe dintre poemele lui. Îngerul din Elegiile duineze are
chipul ei. Rilke a scris şi un poem, „Eros”, care îi era destinat
fără nicio îndoială; Lou i-a răspuns, după mai mulţi ani, cu o
culegere de eseuri având acelaşi titlu, exact lucrarea pe care
am citit-o eu în adolescenţă.
Din păcate, angoasele lui Rilke, crizele de disperare care îl
cuprindeau şi îl făceau să se îndoiască de sensul tuturor
lucrurilor au pus capăt în cele din urmă pasiunii lor. S-au
despărţit, dar au rămas prieteni. Zeci de ani mai târziu, ea a
scris în Jurnalul său, în aprilie 1934: „Am fost ani întregi
femeia ta pentru că ai fost pentru mine prima realitate
tangibilă, prima fiinţă omenească la care corpul şi persoana
erau indisociabile, evident ca viaţa. Aş fi putut să-ţi spun
cuvânt cu cuvânt ceea ce mi-ai spus când mi-ai mărturisit
iubirea ta: «Numai tu eşti reală». Astfel am devenit soţ şi soţie
încă dinainte de a deveni prieteni, iar această prietenie nu a
fost rodul unei alegeri, ci al unei nunţi clandestine. Nu două
jumătăţi se căutau în noi, ci unitatea noastră surprinsă se
recunoştea, tremurând, într-o unitate insondabilă. Astfel,
eram frate şi soră, dar ca într-un trecut îndepărtat, înainte ca
incestul să devină sacrilegiu”.
Deşi Memoriile ei au fost cenzurate, ştim astăzi că multe
alte spirite, şi nu dintre cele mai modeste, s-au lăsat fermecate
de ea: Friedrich Pineles (neurolog şi endocrinolog vienez, care
i-a făcut un copil pe care ea nu l-a păstrat), dramaturgul Frank
Wedekind (ea i-a inspirat-o pe „Lulu”, după care Alban Berg a
compus o operă celebră), scriitorul şi dramaturgul Arthur
Schnitzler, dar şi marele său rival, Hugo von Hofmannsthal. L-
am amintit deja pe psihanalistul Victor Tausk şi îl voi adăuga
acum pe ultimul ei partener şi confident, Ernst Pfeiffer.

Nebunie amoroasă şi tihnă conjugală

În 1910, comentând opoziţia dintre nebunia amoroasă şi

tihna conjugală, ea a susţinut că o femeie trebuie să le trăiască
pe amândouă. „Ştia că argumentele ei în favoarea unei
căsătorii care să-i îngăduie fiecărui partener o libertate
regeneratoare erau destul de extravagante, nu numai pentru
că intrau în contradicţie cu poruncile morale ale religiilor, ci şi
pentru că erau incompatibile cu instinctul puternic de posesie
înrădăcinat în om”, scrie Élisabeth Roudinesco6. Un instinct
legat de faptul că oamenii sunt „constrânşi, în virtutea culturii
lor, la o dominare de care nu se pot simţi decât vinovaţi”. Dar
ea îşi va permite, cu o libertate totală şi fără să-i pese de ce
avea să se spună, să-şi trăiască ataşamentul necondiţionat faţă
de soţul ei, pasiunile erotice şi camaraderiile intelectuale şi
amoroase cu aceeaşi intensitate şi fără să renunţe la nimic.
Fiinţele care nu vor sub nicio formă să renunţe la dorinţele
lor le impun un cost foarte ridicat celor care îşi împart viaţa
cu ele şi le iubesc. „Există un lucru în privinţa căruia nu voi
face compromisuri, şi anume libertatea mea”, i-a zis un
pacient celei care a devenit totuşi soţia lui câteva luni mai
târziu, prevenind-o astfel că, în numele înclinaţiei sale spre
libertate, îşi va îngădui să trăiască alte aventuri, care nu vor
pune totuşi niciodată sub semnul întrebării profunzimea
angajamentului său conjugal. Dacă o femeie ar fi spus asta, ne-
ar şoca oare din aceleaşi motive? Ne-ar forţa invidia sau
respectul din aceleaşi motive? A iubi pe cineva înseamnă oare
a-l iubi până la infidelitate inclusiv, adică până la a accepta să
nu fii singurul sau singura în viaţa sa? Această acceptare se
învecinează oare cu sacrificiul, cu abnegaţia? Înseamnă
inteligenţă, nobleţe sufletească, maturitate sau infantilism? De
ce există femei care nu pot să trăiască fericite decât atunci
când iubirea şi dorinţa sunt împărţite între mai multe obiecte,
uneori complementare, alteori complet diferite? A te împărţi
între mai mulţi bărbaţi ar fi, în fond, un mod de a lua totul
fără să te dăruieşti niciunuia? Sau înseamnă să consideri că,
împărţindu-te astfel, te poţi dărui mai amplu, mai deplin,
având în vedere că o singură şi unică persoană nu poate
niciodată să ia tot ce ai de dăruit?
 Cu Freud, iubirea sublimată

Sigmund Freud se gândise şi el la toate aceste chestiuni.

Dacă a fost cu siguranţă, în felul lui, îndrăgostit de Lou, se
pare că n-a riscat niciodată să i-o mărturisească într-un mod
care ar fi putut să pună capăt relaţiei lor. Freud alesese
abstinenţa sexuală. Lou era de o aviditate pulsională
nemăsurată. Asemenea tinerei nimfomane Joe din filmul
Nymphomaniac al lui Lars von Trier şi negativului ei, bătrânul
Seligman, care nu s-a iubit niciodată nici cu bărbat, nici cu
femeie, erau făcuţi să se întâlnească. Ceea ce s-a şi întâmplat,
în 1911, la cel de-al Treilea Congres Internaţional de
Psihanaliză de la Weimar. Ea i-a explicat că dorea să se
conscare studiului psihanalizei. El a primit-o foarte repede în
primul cerc foarte masculin de pionieri ai psihanalizei. Şi
când ea nu venea la serile sale pentru că se ducea la cele
organizate de Alfred Adler, Freud nu ezita să-i reproşeze: „V-
am simţit lipsa ieri-seară la şedinţă şi îmi pare bine să aflu că
vizita dumneavoastră în tabăra contestării masculine nu are
nicio legătură cu absenţa dumneavoastră. Am căpătat prostul
obicei să iau întotdeauna ca destinatar al conferinţei mele o
anumită persoană din cercul meu de auditori şi ieri m-am
uitat întruna parcă fascinat la locul gol care vă fusese
rezervat”7.
În acea perioadă, avusese loc ruptura cu primii „eretici” ai
psihanalizei, Alfred Adler şi Wilhelm Stekel, fidelii din
perioada de început, care se îndepărtaseră şi voiau să zboare
cu propriile aripi. Despărţirea de Jung mocnea. Lou întruchipa
speranţa unei noi generaţii de elevi străluciţi, de ambasadori
ai gândirii lui Freud într-o lume ce nu mai era atât cea a
medicinei şi a ştiinţei, care respingeau deja energic
psihanaliza şi teoriile sale sexuale, cât cea a artelor şi a
culturii. Lou s-a mutat aşadar la Viena, unde participa la
seminarele lui Tausk şi îl însoţea, la secţia neurologică a
spitalului din Viena, în vizitele de dimineaţă. Tausk avea cu 20
de ani mai puţin decât ea şi le lăsa tuturor impresia unei
foarte mari bucurii de a trăi, care masca atunci destul de bine
o excitaţie maniacă susceptibilă în orice moment să se
transforme în reversul ei: o melancolie profundă. Şi ceea ce
trebuia să se întâmple s-a întâmplat…
Freud, care găsea în Lou o persoană cu o „înţelegere
genială”, îi datorează mult din ceea ce a scris despre femei. La
rândul ei, Lou a reţinut din psihanaliză mai ales ce voia să
reţină: ideea că există, înainte de încercările existenţei, o
armonie, un tot indivizibil, un universal în care evoluăm. În
această privinţă, o simţim mult mai profund inspirată de
Tausk şi de teoria lui privind transferul iniţial al libidoului
nou-născutului asupra totalităţii mediului înconjurător decât
de Freud, mai puţin amator de armonii cosmice originare.
Astfel, pentru ea, ceea ce ţinea de individualitate şi de
închiderea în limitele corpului nu era lucrul care conta cel
mai mult. Importantă era depăşirea experienţei primei
noastre separări ca să regăsim în noi elanul vital primar care
ne constituie. Există desigur un fel de asemănare între aceste
teme şi cele pe care le găsim la Freud în Introducere despre
narcisism. Mai ales că el scrisese primele pagini ale acestei
lucrări probabil în vremurile de început ale întâlnirii lor.
Totuşi, cei doi erau departe de a fi întotdeauna de acord.
Religia era pentru Freud o iluzie, în timp ce pentru Lou era un
ideal care ţinea de necesitate.
 Iubirea care nu-şi spune numele

Primul Război Mondial, în care Germania s-a înfruntat cu

Rusia, a întristat-o pe Lou. Neştiind la început dacă trebuia să
apere lumea ei germanică sau pe fraţii ruşi, nu a luat în mod
clar poziţie decât în 1917 împotriva bolşevicilor Revoluţiei din
Octombrie. În 1930, la moartea soţului ei, la vârsta de 83 de
ani, a rămas fără resurse financiare. Când a venit la putere
Hitler, Lou a refuzat totuşi să părăsească Germania. Freud a
susţinut-o şi i-a trimis bani, deşi ea nu-i ceruse nimic. I-a
trimis pacienţi, a făcut în aşa fel încât să poată primi cel puţin
zece pe zi, a chemat-o lângă fiica lui, Anna, şi i-a încredinţat-o
ca s-o „dezinhibe”. La vremea aceea, fiica lui Freud suferea,
într-adevăr, de o foarte mare inhibiţie. Trăia în umbra tatălui
ei, care îi fusese şi psihanalist. Şi s-a format atunci un nou trio,
de data asta între două femei şi un bărbat, oglindă inversată a
celui dinainte care îi unea pe Lou, Nietzsche şi Rée, trio în care
mama Annei, soţia lui Freud, a strălucit prin absenţă.
Lou a început atunci psihanaliza Annei, care a constat,
după toate probabilităţile, în discuţii lungi atât la Viena, cât şi
acasă la Lou, la Göttingen. Scrisorile lor sunt pline de
consideraţii ciudate despre fantasmele de flagelare,
sexualitatea anală şi masochism. Ele amintesc în mod straniu
de cele ale Sabinei Spielrein. Din acest punct de vedere, este
amuzant că cea mai celebră fotografie în care Lou apare
alături de Rée şi de Nietzsche este tocmai o aluzie
transparentă la equus eroticus. Lou, cocoţată pe o brişcă, ţine
în mână o cravaşă şi se preface că-şi biciuieşte camarazii. În
orice caz, puterea de dezinhibare a lui Lou s-a făcut curând
simţită. Anna a mărturisit de altfel că n-ar fi putut să-şi scrie
articolul despre fantasma de a fi bătut (sau bătută…), în urma
căruia a fost primită ca egala celorlalţi în comunitatea
circumspectă şi sceptică a psihanaliştilor vienezi, fără draga
de Lou. Nu încape nicio îndoială că scrisorile dintre ele erau
scrisori de dragoste.
Lou Andreas-Salomé s-a stins din viaţă în pace, în somn, la
5 ianuarie 1937. Freud a omagiat-o într-un elogiu funebru
vibrant: cel al unui tată pentru o fiică visată, cel al unui
maestru pentru discipolul cel mai aparte, cel al unui bărbat
pentru o femeie stimată şi dorită, dar niciodată posedată. La
câteva zile după decesul ei, Gestapoul i-a deschis casa, i-a
confiscat cărţile şi le-a ars. Urna cu cenuşa ei a dispărut
pentru zeci de ani. Abia în 1992, găsită în mod misterios, a fost
depusă la Göttingen, lângă Friedrich Carl Andreas, soţul ei.
 16

Psihanaliştii sunt oare homofobi?

„Am visat recent că tu erai rege şi eu prinţesă şi că voiau să

ne stârnească unul împotriva celuilalt prin intrigi politice. Era
urât şi foarte enervant”1. Când eşti tânără şi-i scrii tatălui tău
aceste rânduri, în timpul Primului Război Mondial, e greu să
poţi găsi apoi un bărbat care să fie la înălţimea lui. Freud şi
fiica lui, Anna, şi-au scris cel puţin 290 de astfel de scrisori.
Freud nu mai voia copii. Anna s-a născut totuşi în 1895,
anul Studiilor despre isterie. Din acel moment, tatăl ei avea să
fie abstinent. Ciudat destin, cel al unei fiice a cărei naştere a
marcat sfârşitul oricărei relaţii sexuale între părinţi…
În perioada în care visa că era prinţesa tatălui ei, Anna
avea 20 de ani. Poate ştia deja că nu era atrasă de bărbaţi, dar
suferea de o inhibiţie profundă şi de ceea ce astăzi am numi o
stimă de sine scăzută. Tatăl era, se pare, complet orb în
privinţa orientării sexuale a fiicei. Faptul că viaţa sexuală a
copiilor rămâne o enigmă pentru părinţi este mai mult decât
de dorit, tot aşa cum viaţa sexuală a părinţilor nu trebuie să
fie arătată copilului.
 Freud a refuzat să vadă homosexualitatea fiicei sale
Anna…

Atingem aici o problemă esenţială, cea a comunicării.

Sexualitatea este una dintre componentele vieţii părinţilor.
Mulţi copii o intuiesc când se lovesc de uşa încuiată a camerei
acestora. A-i spune fiicei că, atunci când va fi mare, va putea,
dacă doreşte, să aibă copii este desigur important, dar asta
reduce cuplul la un scop exclusiv reproductiv. Ar trebui atunci
să-i spunem mai mult, să-i spunem altfel? Dar ce? Mesajul
constă mai mult în a face sexualitatea înţeleasă ca un mijloc,
pentru doi adulţi, de a-şi spune că se iubesc şi de a-şi oferi
bucurie şi plăcere. Dar, evident, fiecare lucru la timpul lui:
ceea ce poate să audă o preadolescentă de 12 ani nu-i putem
spune unei fetiţe de patru ani. Oricum, este mai mult decât
probabil că nici Martha, nici Sigmund Freud nu i-au spus aşa
ceva fiicei lor Anna. În schimb, tatăl ei cunoştea foarte bine ce
numea ea „apucăturile mele rele”, adică practicile ei
masturbatoare.
În iulie 1914, pe când războiul era gata să izbucnească,
Anna Freud s-a dus la Londra, unde a fost primită de Ernest
Jones. Freud era îngrijorat: „Ştiu din cele mai bune surse că
doctorul Jones are intenţii serioase de a-ţi face curte”2. Apoi:
„Ştiu că nu e bărbatul care îi trebuie unei fiinţe feminine cu o
natură rafinată”. Temerile lui Freud nu erau elucubraţii; îi
veneau direct de pe divan: Loe Kann, pe care o psihanaliza de
doi ani, era foarte tânăra şi foarte drăguţa soţie a lui Jones,
deci cea mai bună dintre respectivele „surse”. Femeia suferea
din cauza infidelităţii soţului şi vedea peste tot potenţiale
rivale. Terapia urma s-o ajute să se detaşeze de el. Loe l-a
părăsit în cele din urmă pe Ernest Jones pentru un american,
care se numea tot Jones! Freud chiar a asistat la nunta lor,
fără să-i spună nimic lui Ernest Jones.
Partea cea mai comică din povestea aceasta este că
persoana care o cucerise pe Anna şi care îi apărea în unele
vise nu era Ernes Jones, ci Loe… Jones nu s-a lăsat păcălit:
„[Anna] are un caracter frumos”, i-a scris el lui Freud, „şi va fi
cu siguranţă mai târziu o femeie remarcabilă, cu condiţia ca
refularea sexuală să nu-i dăuneze”3. Cum nu se poate mai
explicit, dar nici acum Freud nu a văzut – sau nu a vrut să
vadă – nimic.
Şi a fost la fel de orb şi când a primit-o la tratament
psihanalitic pe tânăra Margarethe Csonka, în mod clar atrasă
de femei, care încercase să se sinucidă când tatăl ei o
surprinsese la braţ cu obiectul iubirii sale, baroana Leonie
von Puttkamer, o demimondenă căreia îi plăcea să se afişeze
pe străzile din Viena în ţinutele cele mai extravagante, cu un
câine-lup în lesă4. Deşi cunoştea foarte bine orientarea
sexuală a tinerei sale paciente, părea, după toate aparenţele,
să creadă cu tărie la început în visele şi poveştile pe care i le
înşira la şedinţă ca să-l manipuleze. Amantei sale îi povestea:
„Închipuie-ţi ce mi-a zis azi: că mi-ar fi plăcut să am un copil
de la tatăl meu şi cum, evident, mama l-a avut, o urăsc din
cauza asta, şi la fel şi pe tatăl meu, şi de aceea le întorc spatele
bărbaţilor. E revoltător”5.
Oare a înţeles în sfârşit ce o frământa în secret pe fiica lui
când a întins-o pe divan, între 1918 şi 1920, apoi între 1922 şi
1924? În vara anului 1921, a înlocuit-o pe Loe cu Lou,
deoarece i-a cerut lui Lou Andreas-Salomé să se mute un timp
în Berggasse. Cei trei fii ai săi părăsiseră casa părintească.
Sophie, scumpa lui fiică, murise. Soţia lui Freud era măcinată
de durere. Anna se cufunda din ce în ce mai mult într-o
inhibiţie pe care părea că nimic n-o putea înlătura. Trebuia
găsit de urgenţă cineva a cărui companie, conversaţie, farmec
şi, de ce nu, extravaganţă s-o revitalizeze.

De la Loe la Lou

Când Lou a coborât în gara din Viena, în ziua de

9 noiembrie 1921, a fost întâmpinată chiar de Anna. A început
atunci o viaţă nouă, în plină iarnă vieneză, foarte blândă şi
revigorantă, în care, în fiecare dimineaţă, cele două femei
discutau lângă foc aşteptându-l pe Freud să li se alăture. După
câteva luni, Lou s-a întors acasă la Göttingen. Anna şi Lou au
continuat să-şi scrie, iar despre epistolele lor s-a spus că erau
scrisori de dragoste. În orice caz, s-a bucurat de apreciere
abilitatea lui Lou de a fi făcut-o să înţeleagă pe Anna, care
suferise mult timp că fusese invizibilă în aşa măsură încât
nimeni nu şi-ar fi dat seama de dispariţia ei, că putea să aibă
un loc în inima celuilalt: „Ştii? Mi-am imaginat deseori, de ani
de zile, în sinea mea, că nu aveam niciun drept să-mi pun în
gând dorinţe, pentru că mi-a fost dată în viaţă mai multă
fericire decât oricui. Totuşi, îmi îngădui o dorinţă: să fii în
centrul vieţii mele, dragă Anna, şi să-ţi placă să te statorniceşti
acolo cât mai profund şi mai intim. Ştiu încă de la Viena ce loc
central era liber acolo şi te aştepta”6.
Deoarece Lou era o femeie de o eleganţă frapantă, Anna şi-
a propus să-i tricoteze haine. Absorbită de scrierea marelui ei
articol despre fantasmele de flagelare (de la andrele la bici!), a
prins deodată îndrăzneală. Şi iată ce i-a scris lui Lou în 1922:
„Pentru prima oară, am avut un vis diurn în care apărea o
protagonistă. Era chiar o poveste de iubire la care mă gândesc
întruna. Am vrut să-l exploatez imediat şi să-l aştern pe hârtie,
dar Tata a socotit că aş face mai bine să renunţ şi să mă
gândesc la expunerea mea”7.
Freud a fost oare speriat ca nu cumva, în urma acestei
lucrări absolut autobiografice, homosexualitatea Annei să nu
mai fie un secret pentru nimeni? Fapt e că a îndemnat-o
insistent să împletească în mod diferit lucrurile, îndeosebi
lucrând mai departe la ideile iniţiale despre terapia
psihanalitică a copiilor care începeau să prindă contur. Fiică
supusă, Anna Freud i-a dat ascultare, făcând carieră şi
obţinând rezultatele pe care le cunoaştem. Susţinătoare a unei
psihopedagogii cu scop educativ, ea i s-a opus Melaniei Klein,
pentru care o psihanaliză a copilului, care nu era cu nimic
mai prejos decât cea a adultului, putea să fie făcută, de la
vârsta cea mai fragedă, dacă se accepta totuşi înlocuirea
desenului şi a jocului cu asocierile libere şi cu divanul.
Controversa lor, care a durat decenii şi e departe de a se fi
sfârşit (elevii lor preluând ştafeta), a fost un eveniment
marcant în istoria psihanalizei.

Freud a „adoptat-o” pe partenera fiicei sale

În aceeaşi perioadă, Anna a întâlnit-o pe Dorothy Tiffany

Burlingham, nepoata fondatorului celebrelor magazine
Tiffany. Tatăl ei, Comfort Tiffany, era un designer ale cărui
opere „Art Nouveau”, îndeosebi lămpile din sticlă colorată, au
devenit celebre. Soţie a unui chirurg se pare maniaco-
depresiv, Robert Burlington, Dorothy şi-a părăsit soţul
împreună cu cei patru copii, Bob, Mary, Katrina şi Michael,
fugind la Viena. Anna Freud i-a luat în tratament pe Bob şi pe
Mary şi a făcut în aşa fel încât Dorothy să înceapă terapia cu
Theodor Reik. Élisabeth Roudinesco este sigură că relaţia
dintre cele două femei a depăşit foarte repede simpla
prietenie: „Îşi petreceau timpul liber plimbându-se în
împrejurimile Vienei, în Fordul model T al lui Dorothy. Lui
Freud îi plăcea foarte mult să le însoţească. Căpătaseră
obiceiul să poarte haine identice, legând în acelaşi timp relaţii
de intimitate care semănau mult cu cele dintre două
lesbiene”8.
Prietenia înseamnă iubire debarasată de inconvenientele
legate de sexualitate. Nu se ştie cu certitudine dacă între cele
două femei a existat o relaţie trupească. În 1927, Anna,
Dorothy şi Eva Rosenfeld au înfiinţat împreună o şcoală
privată pentru copiii ai căror părinţi urmau o cură
psihanalitică la Viena. În acelaşi an, Anna a convins-o pe
Dorothy să facă terapie cu tatăl ei. Era oare un mod de a-i
transmite acestuia un mesaj despre natura exactă a relaţiei pe
care o întreţinea cu această femeie? Anna şi Dorothy au
cumpărat o mică proprietate la ţară. Doi ani mai târziu,
Dorothy s-a instalat oficial, împreună cu copiii, exact deasupra
apartamentului lui Freud. Nu trebuia decât să coboare un etaj
ca să se întindă pe divan. Anna şi cu ea şi-au instalat o linie
telefonică particulară ca să-şi poată vorbi noaptea, fără să-i
deranjeze pe ceilalţi locatari din Berggasse, nr. 19. Astfel,
notează Élisabeth Roudinesco, „Anna şi-a realizat dorinţa de a
fi mamă devenind, prin intermediul psihanalizei, «copărinte»
al copiilor lui Dorothy”.
Şi un Freud uimitor de flexibil pentru vremea lui îi scria, în
1929, lui Ludwig Binswanger: „Legăturile noastre simbiotice
cu o familie americană (fără soţ), ai cărei copii sunt urmăriţi
analitic de fiica mea cu o mână fermă, devin din ce în ce mai
solide, astfel încât planurile noastre pentru vară sunt comune.
Câinii noştri, Wolf şi dulcea căţeluşă chineză Lun-yu,
reprezintă extinderea cea mai recentă a familiei”9.
Tabloul ar fi aproape idilic dacă n-ar masca un paradox:
toată viaţa, Anna Freud a considerat homosexualitatea o
maladie de vindecat şi s-a opus mordicus ideii ca homosexualii
să poată deveni psihanalişti. Ironie supremă, o lungă prietenie
a legat-o de Heinz Kohut, a cărui adolescenţă fusese vădit
marcată de o lungă relaţie homosexuală şi care, deşi căsătorit
şi tată de familie, a avut după toate probabilităţile şi alte
experienţe la vârsta adultă. Dar Kohut este considerat şi
principalul psihanalist din acea perioadă care a contestat
interdicţia, mai mult sau mai puţin explicită, adresată
homosexualilor de a exercita psihanaliza.

Freud homofob?

Acest paradox duce la o altă controversă, cea a presupusei

homofobii a lui Freud. În Trei eseuri despre teoria sexuală, el a
sondat funcţionarea sexualităţii în cadrul speciei dintr-un
punct de vedere naturalist, profund marcat de darwinismul
timpului său. Teza lui era următoarea: cei mai mulţi dintre
oameni sunt heterosexuali. Ca heterosexuali, ei contribuie la
reproducerea speciei. Dar, zice Freud, homosexualii nu sunt
în niciun caz în afara naturii. Animat de o logică foarte
darwinistă, care merge de la adevărurile generale pentru
specie până la efectele lor particulare asupra indivizilor, el
susţinea că pulsiunea îşi caută obiectele în toate direcţiile. În
consecinţă, este biologic normal şi deci în niciun caz
moralmente condamnabil ca unii indivizi să facă „o alegere de
obiect” homosexuală.
Dar, cum s-a întâmplat adesea, Freud s-a contrazis. Cinci
ani mai târziu, în 1910, el a propus pentru homosexualitatea
masculină (era probabil incapabil să spună atunci ceva despre
lesbiene) o etiologie detaliată care a produs nesfârşite
scrâşnete de dinţi10: fixare asupra mamei, identificare cu
femeia, apoi alegere de obiect „narcisică” – şi pentru că e
narcisică, potrivit faimoasei imagini a oglindirii mortale de
care se îndrăgosteşte Narcis, această iubire devine
homosexuală. Bineînţeles, cu cât procesele erau mai
complicate, combinând pulsiuni, idealuri, reprimarea
afectelor, refulări succesive de-a lungul vieţii, obiecte şi
scopuri schimbătoare, substituiri simbolice de tot felul, cu atât
mai mult mecanica ce producea opoziţia grosieră
homosexualitate/heterosexualitate se transforma într-o
îmbinare barocă de rotiţe cu funcţii obscure – ca şi cum, la
limită, modul în care se angrenau unele cu altele la fiecare
dintre noi ar fi lăsat un loc ciudat unor sexualităţi aproape
singulare.
Din acest motiv, Freud a precizat, într-o notă din 1915
adăugată la Trei eseuri, că, „din punctul de vedere al
psihanalizei, interesul exclusiv al bărbatului pentru femeie
este şi el o problemă care necesită o explicaţie, nu ceva care se
înţelege de la sine”. Şi că, în consecinţă, „cercetarea
psihanalitică se opune cu cea mai mare hotărâre tentativei de
a despărţi homosexualii de celelalte fiinţe omeneşti ca grup
particularizat […], ea ne învaţă că toţi oamenii sunt capabili
de o alegere de obiect homosexuală şi chiar au făcut această
alegere în inconştient”. N-ar exista deci identitate sexuală, ci
doar identificări. O astfel de teză continuă să facă să curgă
cerneală: se spune că ea este contrară politicii identitare a
minorităţilor sexuale, dar şi oricărei normalizări sexuale a
priori. A pune accentul pe identificare înseamnă într-adevăr
să conteşti că identităţile se impun în mod normativ şi mai
mult sau mai puţin mecanic, ca nişte stereotipuri sociale
inflexibile – o idee care va avea un succes extraordinar la
Pierre Bourdieu şi la Michel Foucault. Căci identificarea lasă
un fel de marjă de manevră subiectului, care, conform acestei
paradigme, are posibilitatea unei „asumări” a identităţii
normative pe care societatea sau familia i-o propun şi pe care
poate aşadar s-o şi refuze.
Atunci însă, după cum Anna Freud şi mulţi psihanalişti
aflaţi la originea mişcării, mult timp viguroasă în SUA, a
„terapiilor de conversie” a homosexualilor care doreau să
devină heterosexuali, aceeaşi logică a identificării, la subiecţi
voluntari şi solicitanţi, deschidea perspectiva respingătorului
tratament al unei homosexualităţi-boală. A spune despre
cineva că este „fixat” la un stadiu (narcisic) pe care ceilalţi l-au
depăşit nu înseamnă oare, în realitate, să afirmi că ar trebui
să-l depăşească? Aceste ambiguităţi au avut nevoie de decenii
ca să se manifeste. În 1935, Freud i-a scris chiar unei mame
îngrijorate de homosexualitatea fiului ei această scrisoare, pe
care mi se pare important s-o reproduc integral:
Dragă doamnă,
Am înţeles din scrisoare că fiul dumneavoastră este
homosexual. Sunt foarte surprins că nu aţi folosit acest
termen în descrierea pe care mi-o faceţi. Pot să vă întreb de
ce evitaţi să-l utilizaţi?
Homosexualitatea nu este cu siguranţă un avantaj, dar nu
este ruşinoasă, perversă sau degradantă; ea nu poate
fi clasificată ca boală, ci o considerăm o variaţie a funcţiei
sexuale, produsă de o oprire specifică în dezvoltarea
sexuală.
Mulţi indivizi foarte respectabili din vremurile de demult
şi moderne erau homosexuali, şi printre ei găsim unii
dintre cei mai mari oameni (Platon, Michelangelo,
Leonardo da Vinci etc.).
Este foarte nedrept, dar şi plin de cruzime să-i persecutăm
pe homosexuali ca pe nişte criminali. Dacă nu mă credeţi,
citiţi cartea lui Havelock Ellis.
Cerându-mi ajutorul, îmi închipui că mă întrebaţi dacă pot
să suprim homosexualitatea şi s-o înlocuiesc cu o
heterosexualitate, mai normală. Răspunsul este că, în
general, nu putem să promitem nimic. În unele cazuri,
reuşim să dezvoltăm germenii atrofiaţi ai tendinţelor
heterosexuale care există în toţi homosexualii, dar, în cele
mai multe cazuri, nu mai este posibil. Aceasta are legătură
cu vârsta şi caracterul individului. Rezultatul
tratamentului este imposibil de prevăzut.
Ceea ce poate să facă tratamentul pentru fiul
dumneavoastră se înrudeşte cu altceva. Dacă este nefericit,
nevrozat, sfâşiat de conflicte interioare şi introvertit în
 viaţa sa socială, cura poate să-i aducă armonie, pace
sufletească, eficacitate deplină, indiferent de starea lui, fie
că rămâne homosexual sau că se transformă.
Dacă hotărâţi astfel, ar putea să urmeze un tratament cu
mine, dar mă îndoiesc că veţi accepta, şi va trebui să vină
la Viena. N-am intenţia să părăsesc acest loc. Totuşi, nu
uitaţi să-mi răspundeţi.
Cu prietenie şi cele mai bune sentimente,
Freud

P.S. Nu mi-a fost deloc greu să vă citesc scrisul. Sper să nu

vă fie nici dumneavoastră greu cu scrisul meu şi cu engleza
mea.

Rămâne însă o problemă importantă: este greu chiar şi

astăzi să înţelegem de ce, în Trei eseuri, Freud a clasat ceea ce
el numeşte „inversiune” lângă sadomasochism, fetişism şi
voaiorism. Stigmatizarea homosexualităţii a avut deci loc în
comunitatea freudiană. Ea a divizat din 1921 membrii
Comitetului IPA (International Psychoanalytical Association),
opunând clanul vienez clanului berlinez: de o parte, Freud şi
Otto Rank, pentru care numai competenţa îţi permitea să devii
psihanalist – şi în niciun caz orientarea sexuală; de cealaltă
parte, Karl Abraham şi Ernest Jones, care, încă o dată, s-a
ilustrat prin perfidia sa, declarând că în ochii lumii
homosexualitatea „este o crimă respingătoare: dacă vreunul
dintre membrii noştri ar comite-o, ne-ar discredita în mod
grav”11.
 Viaţa sexuală dublă a lui Heinz Kohut

Astfel, până prin anii ’80, IPA a respins poziţiile freudiene

favorabile accesului homosexualilor la psihanaliza didactică.
Heinz Kohut a fost cel care a suferit consecinţele. Oficial, când
a fost demis de la Institutul din Chicago de confraţii lui,
motivul invocat au fost criticile sale faţă de „ortodoxia”
freudiană: el propunea pur şi simplu o nouă teorie în care
rolul central nu mai era jucat de sexualitate, nici de pulsiunea
de moarte, ci de tulburările legate de identitatea de sine.
Atunci, Anna Freud a declarat că vederile lui Kohut erau
profund antipsihanalitice şi, după ce-l susţinuse mult timp, a
făcut toate eforturile să fie exclus din IPA.
Să fi fost de vină numai divergenţele teoretice? Să ne
amintim de scandalul provocat, în 1979, de publicarea unui
text complex şi extravagant, Cele două psihanalize ale
domnului Z. Homosexualitatea era văzută acolo cu claritate ca
o expansiune creativă a aşa-numitului self – şi în niciun caz ca
o deficienţă sau ca o tară. Domnul Z. avea 25 de ani şi-şi
pierduse tatăl pe când era foarte tânăr. Trăia împreună cu
mama lui, psihotică, care îl tiraniza. A venit mai întâi, pentru
tratarea simptomelor sale anxios-depresive asociate cu
fantasme masturbatorii. După patru ani de la oprirea curei
psihanalitice, a revenit pe divan. Mama sa a decompensat din
nou. Suferea de halucinaţii. S-a răspândit foarte repede zvonul
că pacientul homosexual despre care Heinz Kohut vorbea în
carte era chiar el. La fel ca domnul Z., tânărul Kohut avea o
relaţie cu preceptorul lui vienez. Îi destăinuise totul
psihanalistului său, August Aichhorn, prieten cu Freud, care,
în mod vădit, nu avusese decenţa să păstreze secretul pentru
el. Cea de-a doua psihanaliză a domnului Z. poate n-ar fi fost
în realitate decât autoanaliza lui Kohut travestită într-o nouă
şedere pe divan. Pentru ca lucrurile să devină şi mai opace,
trebuie ştiut că toţi colegii lui Kohut l-au susţinut şi au
dezminţit sistematic, ca fiind doar bârfe, zvonurile despre
dubla viaţă sexuală a maestrului lor.

Psihanalişti homofobi în zilele noastre

Şi astăzi încă, pentru un întreg curent freudian, dar şi

pentru unii psihanalişti lacanieni conservatori, aşa cum
singurul orgasm feminin reuşit este cel vaginal,
homosexualitatea ţine de o „perversiune”, duhoarea morală a
termenului în franceză fiind asumată explicit. Pornind de la
principiul că este vorba de o perversiune, aceşti psihanalişti
consideră că ori homosexualii sunt incapabili să urmeze un
tratament psihanalitic, ori sunt vindecabili, terapia trebuind
atunci să-i elibereze de homosexualitatea lor. Nu mai este
nevoie să amintim care a fost soarta tuturor celor
caracterizaţi astfel drept devianţi, de la nazism până la Africa
de Sud din perioada apartheidului. Mai ales că, dacă „terapiile
de conversie” cu justificare psihanalitică implicau, cel puţin în
principiu, acordul şi cererea pacienţilor, nu se pot trece în
schimb sub tăcere „terapiile prin aversiune” puse în practică
de comportamentalismul din anii ’60 şi despre care filmul
Portocala mecanică al lui Stanley Kubrick oferă o imagine
perfect realistă: şocuri electrice aplicate unor oameni cărora li
se arătau fotografii cu bărbaţi goi şi niciun şoc electric când li
se arătau fotografii cu femei.
 Totuşi, nu e greu să găseşti poziţii complet contradictorii
chiar şi la psihanaliştii cei mari celebri. Iată de exemplu
spusele uluitoare ale lui Lacan la un seminar de pe la sfârşitul
anilor ’50: „Vorbim despre homosexuali. Îi tratăm. Nu-i
vindecăm. Şi culmea este că nu sunt vindecaţi deşi sunt
absolut vindecabili”12. Dar Lacan nu era la primul paradox. În
unele societăţi lacaniene de psihanaliză mai progresiste şi
care publică fără reţinere texte de autori LGBT, se spune că
motivul adevărat pentru care ar fi fost „excomunicat” de IPA
în 1963, exact anul în care a făcut la seminarul său o relectură
îndrăzneaţă a cazului lui Freud numit „Tânăra homosexuală”,
era legat în egală măsură de durata foarte scurtă a şedinţelor
sale şi de faptul că primea la terapie, şi încă de foarte mulţi
ani, un anumit număr de homosexuali, printre care figuri
eminente ale vieţii intelectuale ale timpului şi deci, potenţial,
viitori psihanalişti.

De ce ar fi heterosexualitatea mai „normală” decât

homosexualitatea?

În 1999, s-a putut citi sub condeiul unei respectabile

psihanaliste freudiene că aşa-numitul Pacs*1, care permite
parteneriatul homosexual, este doar „transpunerea pe plan
juridic a ceea ce clonarea promite în domeniul biologiei. Pacs
şi clone: logica similarului”. Or, nu. Există multe feluri de a
forma un cuplu sau o familie şi toate sunt stimabile. Nu văd de
ce un copil care ar fi crescut de doi părinţi de acelaşi sex ar
duce-o neapărat mai rău decât un copil crescut de doi părinţi
heterosexuali. În schimb, un copil cu doi părinţi de acelaşi sex
riscă să sufere de stigmatizarea odioasă de care va avea parte
la şcoală din partea unor copii care repetă ce au auzit acasă de
la părinţii lor.
Nu văd de ce heterosexualitatea ar fi mai puţin
problematică sau mai normală decât homosexualitatea. Nu
văd deci de ce existenţa unor psihanalişti homosexuali ar fi în
mai mare măsură o problemă decât cea a psihanaliştilor
heterosexuali13. Nicio sexualitate, între adulţi liberi care
consimt, nu este mai bună, sau mai adecvată, sau mai
normală decât alta.
Să insistăm totuşi: ar fi total fals să spunem că toţi
psihanaliştii au vederi la fel de stupefiante despre
homosexualitate ca acelea amintite mai sus. De exemplu,
Joyce McDougall s-a opus cu virulenţă unor grupuri lacaniene
pentru care homosexualitatea trebuia tratată ca perversiune.
Ba chiar povesteşte că, într-o zi, în urma unui articol pe care îl
scrisese despre pacienţii ei homosexuali, a fost întrebată: „Dar
de ce-i luaţi în tratament pe aceşti perverşi?”. Indignată, a
răspuns: „Cum puteţi vorbi aşa despre nişte fiinţe omeneşti
pentru că n-au sexualitatea dumneavoastră!”14. Pentru Joyce
McDougall, psihanalistul trebuie să ajute fiecare bărbat şi
fiecare femeie să-şi descopere propriul adevăr. Pornind de la
acest postulat: „Dacă adevărul lui sau al ei este orientarea
homosexuală, să şi-o asume. Altfel, dacă e ceva defensiv, în
fine, să caute”.

Când psihanalistul oferă asistenţă pentru coming out

 „Prin psihanaliză, am învăţat să văd homosexualitatea mai
puţin ca o definiţie sau o calitate şi mai mult ca un teritoriu.
Nu te poţi simţi vinovat pentru un teritoriu, ci îl străbaţi”, îmi
spunea într-o zi un bărbat devenit între timp psihanalist. Dar
una este să străbaţi un teritoriu şi alta să declari public că îl
străbaţi. Coming out, acest proces care duce la momentul în
care o persoană homosexuală sau bisexuală va hotărî să-şi
dezvăluie orientarea sexuală faţă de membrii familiei, faţă de
prieteni sau chiar la locul de muncă, este o etapă esenţială a
afirmării de sine.
Ne aşteptăm ca părinţii să-şi iubească în mod
necondiţionat copilul. Mă vei mai iubi dacă nu sunt ce voiai să
fiu? Reacţiile părinţilor sunt uneori de o violenţă
insuportabilă: „Nu mai eşti fiul meu”, „Mă dezguşti”, „Ai două
ore să-ţi faci bagajele”, „Faci pe bărbatul sau pe femeia?”.
Alteori, părinţii acceptă orientarea sexuală a copilului, dar nu-
şi pot ascunde suferinţa sau decepţia: se imaginau „bunici” şi
nu pot concepe că se poate, când eşti homosexual, să te
căsătoreşti şi/sau să ai copii sau nu. Alteori, părinţii se simt
vinovaţi. „Dacă eşti lesbiană, înseamnă că n-am făcut bine
ceva în educaţia ta”, „Mă întreb ce-am putut să facem greşit ca
să ajungi aici”. Dar, în alte cazuri, copiii sunt cei care, ratând
ceva din legătura care îi unea pe părinţi, nu consimt, când
ajung mari, să-şi trăiască viaţa.
Îmi amintesc că i-am oferit asistenţă timp de trei ani unei
tinere care, încă din şcoala primară, ştia bine că era lesbiană,
dar nu reuşise niciodată să le-o spună părinţilor15: se temea
literalmente să nu provoace moartea tatălui ei, împotmolit
într-o depresie melancolică de mai mulţi ani în urma unei
poveşti sentimentale complexe. În cursul şedinţelor, pacienta
a mărturisit o amintire din copilărie care o stânjenea mult. În
perioada în care nu era încă în depresie gravă, tatăl său, a zis
ea, ţinea ascunse sub patul conjugal reviste pornografice, pe
care pacienta le găsise într-o zi pe când era adolescentă.
O ascultam depănând aceste amintiri care duceau la
„secretul” tatălui, la „mizeria”, la „indecenţa” lui. „Oricum”, îi
„înşelase” mama mai târziu. „Nu s-a comportat frumos.” Asta
a durat câteva şedinţe – trebuia să-şi poată exprima ura şi
ranchiuna.
Apoi, într-o zi, am îndrăznit: „Dar dacă acele reviste erau
sub patul părinţilor, şi nu, de exemplu, ascunse în biroul
tatălui tău sau într-un colţ din garaj, înseamnă că mama ta
ştia de ele, pentru că dormea şi ea în acel pat. Şi dacă nu erau
revistele tatălui tău, ci poate ale părinţilor tăi?”. Pacienta a
încremenit pe divan, stupefiată. Nu-şi imaginase niciodată că
mama ei ar fi putut să fie complice la acele lecturi, mai rău, că
era vorba de lecturi de cuplu şi că părinţii ei avuseseră deci o
viaţă sexuală în care mama avea o parte activă. După un timp,
pacienta a acceptat să-şi declare orientarea sexuală. Dar
mărturisirea prin viu grai i s-a părut peste puterile ei. A
trebuit s-o scrie. Scrisoarea le-a fost dată părinţilor într-un
weekend pe care îl petrecea în familie. Mama n-a fost
surprinsă. „Am ştiut-o întotdeauna fără să ştiu”, a zis ea
laconic. Tatăl a început să plângă. Dar, la Crăciunul următor,
el a invitat-o la masa familiei pe partenera fiicei sale.

*1. Pact civil de solidaritate (n.tr.).

 17

Cum să-ţi ucizi tatăl în patru timpi

„Am visat” – mi-a zis el – „că tatăl meu murise şi mă anunţa

asta sau mai degrabă că nu-i mai rămâneau decât patru ore de
trăit”. Visul lui Jean marca ceea ce numea el „săptămâna de
depravare”. În câteva zile, întâlnise patru bărbaţi prin
intermediul unei aplicaţii pe telefon. Nu înţelegea ce-l
apucase. Căuta iubirea, atunci de ce să se ostenească în
„coţăieli de-o noapte”? Primele trei întâlniri au dus la
raporturi sexuale. Jean nu le regreta. Dar nu-i aduseseră
nimic. „Aş fi putut la fel de bine să stau acasă.” La cea de-a
patra, într-un bar, Jean a constatat că respectivul minţise în
privinţa vârstei. Se aştepta la un bărbat matur. Era un bătrân.
„Am rămas din politeţe să-l ascult vorbind, dar n-am putut să
fac nimic cu el.” Noaptea următoare, tatăl său îi apăruse în vis
ca să-l informeze că va muri peste patru ore. Trezindu-se
terorizat, în crucea nopţii, Jean a verificat imediat dacă în
oraşul în care locuia tatăl lui se întâmplase ceva grav.
„Visul acesta nu este mai degrabă un fel de a gândi că, dacă
tatăl tău ar şti că eşti gay şi că ai întâlnit patru bărbaţi într-o
săptămână, asta l-ar ucide?”
 Jean l-a privit pe psihanalist uimit, apoi a constatat:
„E adevărat, asta l-ar putea ucide”. Doar dacă nu cumva, luând
în considerare faptul că ultima întâlnire a fost una ratată,
adevăratul destinatar al acestei a patra cereri de iubire într-o
săptămână era tatăl lui.
 18

Prinţesa X

La 100 de ani după făurirea sa, un vizitator al Muzeului

„Georges Pompidou” a dat nas în nas cu un falus înzestrat cu
două testicule durdulii, înalt de vreo 60 cm, din bronz lustruit,
aşezat pe un soclu, realizat de Constantin Brâncuşi, care
fusese refuzat la Salonul Independenţilor din cauza formei
obscene, dar pe care sculptorul l-a păstrat toată viaţa cu o
tandreţe aparte. Şi nu fără motiv: Prinţesa X povesteşte
legătura lui, despre care ştim doar că a fost „scurtă” şi
„sfâşietoare”, cu prinţesa Marie Bonaparte.
Brâncuşi n-a recunoscut niciodată că a vrut să reprezinte,
potrivit vorbelor sale, „un falus pe o pereche de coaie”. Pentru
el, statuia şi „liniile ei sinuoase rezumă într-un singur arhetip
toate efigiile feminine de pe pământ”. Era o reprezentare dură
a fostei lui amante şi a vanităţii ei, care mergea până acolo
încât aceasta ţinea lângă ea, în timpul meselor, o oglindă în
care se uita întruna. Sculptura, a explicat el, fără să convingă
prea multă lume, înfăţişează o femeie cu părul lung, aplecată
peste oglindă. Faptul că vizitatorul care nu cunoaşte această
poveste vede în ea un penis în erecţie dovedeşte cruzimea lui
Brâncuşi, simţul său al grotescului, precum şi cunoaşterea
nemiloasă a celei pe care a iubit-o atât de violent.

Marie şi anatomia

Marie Bonaparte s-a născut la Saint-Cloud în 1882, pe o

proprietate întinsă de pe Strada Mont-Valérien, în familia
împăratului francezilor. Era strănepoata fratelui cel mare şi
duşmanului său, Lucien. Aceste titluri sforăitoare de „prinţ” şi
de „prinţesă Bonaparte” sunt înşelătoare în bună măsură. În
realitate, Napoleon al III-lea, nu Napoleon I, le-a acordat
urmaşilor lui Lucien, pentru a da o nouă strălucire blazonului
său. Era o familie extraordinar de bogată, dar chinuită,
lacomă şi deseori impudică. Marie, marcată de moartea
precoce a mamei sale, la o lună după naştere, i-a văzut pe
dădacă şi pe unchiul ei vitreg, Pascal Sinibaldi, flirtând şi
mângâindu-se fără să se ascundă de ea. Tatăl era rareori
prezent. Bunica din partea tatălui veghea, dar era de o
intransigenţă fantastică şi-şi ţinea bine averea în mâini.
Copila, singuratică şi tristă, a crescut bântuită de spaime
nocturne şi cu o chinuitoare teamă de moarte. Şi-a găsit
liniştea în micile sale „caiete negre”, pe care le numea
„Prostii” şi în care scria când în engleză, când în germană,
limbi pe care le studia şi pe care ştia că teribila bunică dinspre
tată nu le înţelegea.
Un pacient mi-a spus într-o zi un lucru foarte corect despre
felul în care ne descurcăm cu obsesiile noastre: „Mă munceşte,
aşa că o muncesc şi eu pe ea”. Marie Bonaparte a manifestat
foarte de timpuriu un interes deosebit pentru anatomie. Voia
să devină medic. Tatăl s-a opus şi i-a împiedicat accesul la
studii. Dar viaţa ei mondenă trepidantă a făcut-o să
întâlnească multe personaje care erau în realitate cele din
romanele lui Proust. În 1907, s-a căsătorit în sfârşit cu
Georges, prinţ de Grecia şi de Danemarca, cu care a avut doi
copii. În ziua nunţii, a purtat o diademă de diamante şi platină
formată din frunze de măslin ce se uneau în centru asemenea
coroanei pe care şi-o pusese pe cap Napoleon I.
Soţul său a devenit foarte repede pentru ea un „bătrân
companion”, care îl prefera pe unchiul său Valdemar de
Danemarca. A început un fel de căsnicie în trei, despre care
copiii ştiau aproape totul, deoarece îl porecliseră pe unchiul
Valdemar Papa Two („Tata doi” sau „Tot tata”). La moartea
soţului, în sicriu au fost aşezate o şuviţă din părul unchiului
Valdemar şi portretul lui1.
În 1923, pe când îşi veghea tatăl aflat pe patul de moarte,
Marie a citit Introducere în psihanaliză de Freud. Cartea îi
fusese recomandată de mentorul ei, Gustave le Bon, psiholog
şi eseist foarte în vogă în epocă (cartea sa despre psihologia
maselor i-a inspirat pe Freud şi pe… Mussolini). După moartea
tatălui său, Marie a făcut o depresie profundă. Dar episoadele
depresive nu erau nici pe departe singurul ei necaz. Altul o
obseda şi a obsedat-o toată viaţa, cu sau fără cură
psihanalitică: în pofida numărului mare de bărbaţi care se
perindau prin patul ei, Marie Bonaparte rămânea iremediabil
frigidă. În 1924, chiar a publicat, sub pseudonimul A.-E.
Narjani, un articol despre această problemă, în care
revendica, cu o îndrăzneală incomensurabilă pentru mediul
ei, dreptul femeilor la orgasm2. Ea susţinea, pe baza unui
eşantion de 200 de femei, că frigiditatea are cauze pur
anatomice (o îndepărtare excesivă a clitorisului de meatul
urinar), în acest caz fiind necesară operaţia, dar şi cauze
psihice la altele, pentru care o rezolvare părea să fie cura
psihanalitică.

În căutarea disperată a orgasmului

Marie s-a hotărât să facă tratament psihanalitic. Şi, fiind

prinţesă, i s-a părut cât se poate de legitim să i se adreseze mai
degrabă lui Dumnezeu decât sfinţilor. I-a cerut lui René
Laforgue, care dădea consultaţii psihanalitice la Spitalul
Sainte-Anne, s-o prezinte lui Freud. Ar fi vrut, zicea ea, să
caute „penisul şi normalitatea orgasmică” acolo unde se
găseau. În ziua de 30 septembrie, a sunat la uşa lui Freud, la
Viena. Terapia ei a durat din 1925 până în 1938, cu câteva
întreruperi.
În jurnalul pe care l-a ţinut în timpul terapiei, care va fi
accesibil abia în 2020, a relatat că Sigmund Freud îi povestea
destins propriile vise şi îi împărtăşea gusturile lui muzicale,
artistice şi literare… Ea a vorbit despre întâlnirea ei cu Freud
ca despre „cel mai mare eveniment din viaţa ei”. Şi Marie
Bonaparte este la fel de importantă pentru psihanaliză,
deoarece, fără nicio îndoială, mulţumită ei (şi averii, şi
relaţiilor ei…) s-a dezvoltat mişcarea psihanalitică franceză
începând de la mijlocul anilor ’20. Ea a contribuit la lansarea
Societăţii de Psihanaliză din Paris în 1926, apoi la crearea
publicaţiei Revue française de psychanalyse şi a realizat,
singură sau ajutată de secretara sa şi de psihanalistul Rudolph
Loewenstein (unul dintre numeroşii ei amanţi şi psihanalistul
unui tânăr psihiatru pe nume Lacan), traducerea în franceză a
lucrărilor lui Freud. Traducerea sa a „Amintirii din copilărie a
lui Leonardo da Vinci” a fost considerată atât de scandaloasă
de mediul ei, încât regalul soţ i-a cerut să înceteze orice
legătură cu Freud. Zadarnic însă. Era totuşi o cerinţă
exagerată pentru o biată aluzie la o fantasmă de felaţie pe
care ar fi avut-o, după spusele lui Freud, marele Leonardo. În
fine, tot Marie i-a dat lui Freud bani şi a obţinut sprijinul
diplomatic necesar pentru a-i permite acestuia să părăsească
Austria care tocmai fusese anexată de Germania după
Anschluss.
Marie Bonaparte a fost interesată şi de tezele unui
endocrinolog spaniol, Gregorio Marañon, despre intersexuali.
Convinsă că avea un creier de bărbat într-un corp de femeie,
ea a scris, în 1958, într-unul dintre numeroasele sale carnete,
despre teoriile psihosexuale ale lui Freud: „El a supraestimat
puterea teoriei sale. Puterea evenimentelor din copilărie… În
adâncul trupului mamei… natura a făcut din mine, prin sex, o
femeie ratată, dar, în schimb, prin creier, aproape un bărbat”.
Eşecul persistent de a simţi orgasmul a hotărât-o să se
opereze, întâi în 1927, apoi de mai multe ori, în Elveţia. Aceste
intervenţii, pe lângă faptul că erau de o violenţă care le
înrudea cu mutilarea, n-au „vindecat-o” niciodată de
frigiditate. Paradox, şi nu dintre cele mai neînsemnate: în
1948, a publicat uimitoarele Note despre excizie, în care
contesta absolutul teoriei freudiene a transferului
sensibilităţii erogene a fetelor de la clitoris la vagin. Indiferent
de epoci şi de culturi, adăuga ea, bărbaţii sunt fie „inamici” ai
clitorisului, fie „prietenii” lui, ceea ce a făcut din ea un simbol
al feminismului. E amuzant că, într-o zi, Freud i-a mărturisit
tocmai ei, dezarmat: „Marea întrebare rămasă fără răspuns şi
la care nici eu n-am putut să răspund, în ciuda celor treizeci
de ani în care am studiat sufletul feminin, este următoarea:
«Ce vrea femeia?»”3.

Ce se ştie astăzi despre clitoris

Nu se poate nega că ideea freudiană conform căreia

femeile vaginale ar fi mai adulte – mai puţin agăţate de o
fixaţie infantilă masturbatorie – decât femeile clitoridiene este
astăzi, din fericire, caducă. Şi asta cu atât mai mult cu cât ştim
acum că opoziţia dintre femeia „clitoridiană” şi femeia
„vaginală” n-are de ce să existe. Graţie progreselor imagisticii
medicale4, se mai ştie şi că clitorisul nu este un mic ghem de
nervi. El are o formă de Y şi o pereche dublă de ramificaţii,
una dintre ele înconjurând vaginul. Stimularea vaginală
provoacă o stimulare a ramificaţiilor profunde ale clitorisului.
Ca şi în cazul penisului, nu mărimea sau lăţimea clitorisului
procură unei femei mai multă sau mai puţină plăcere. Este
sigur însă că, spre deosebire de sexul masculin, clitorisul n-are
nicio funcţie reproductivă şi nu slujeşte la nimic când apare
nevoia de a urina. Este aşadar în întregime destinat plăcerii
feminine. În consecinţă, să profităm.
 19

Bloomsbury: arta de a trăi în pătrate, de a

picta cu cercuri şi de a forma triunghiuri
amoroase

În cursul studiilor sale, Thoby, care avea să moară tânără,

s-a împrietenit cu Lytton, Leonard şi Clive. Într-o zi, le-a
prezentat acestora pe fratele său, Adrian, şi pe surorile sale,
Vanessa şi Virginia. Vanessa s-a căsătorit cu Clive, Virginia s-a
măritat cu Leonard. Apoi, totul a luat-o razna. Vanessa, înainte
căsătorită cu Clive, care n-o lăsa indiferentă pe sora ei
Virginia, chiar dacă, până la urmă, ea l-a luat de bărbat pe
Leonard (şi s-a îndrăgostit apoi de Vita), era îndrăgostită de
Duncan, care se culca cu Lytton, Adrian şi John, care făcuse o
pasiune pentru Lydia, dar era îndrăgostit de David, care
încercase s-o seducă pe Vanessa, dar, ani de zile mai târziu, s-a
căsătorit cu fiica Vanessei şi a lui Duncan, care, timp de 17 de
ani, n-a ştiut nimic despre identitatea tatălui ei – care nu era
Lytton, deoarece el se căsătorise cu Carrington, care, la un an
după căsătorie, l-a întâlnit pe Ralph, care s-a îndrăgostit de ea,
ceea ce nu l-a deranjat neapărat pe Lytton, atras de Ralph,
care, până la urmă, s-a căsătorit cu Carrington, care s-a
apropiat atunci de un prieten al lui Ralph, Gerald, ceea ce nu i-
a pus nicio problemă majoră lui Ralph, care, oricum, începuse
să trăiască cu Frances, cu care s-a căsătorit după moartea
Dorei, care s-a sinucis la câteva săptămâni după moartea lui
Lytton, de care rămăsese iremediabil ataşată, a fost de acord
să-l recunoască pe James, fratele acestuia din urmă,
psihanalist care făcuse terapie cu Freud, începută în anul de
după căsătoria sa cu Alix, psihanalistă şi ea, întâlnită la o
reuniune a celebrului „Grup Bloomsbury”, din care au făcut
parte aproape toţi cei enumeraţi mai sus1.

Legea iubirii şi iubiri dincolo de lege

Grupul Bloomsbury n-a fost nici o şcoală, nici „un colectiv”

(cuvânt îngrozitor care distruge pluralitatea minunată a
vocilor). A fost o constelaţie erotico-artistico-intelectuală de
individualităţi excepţional de strălucite. Cel mai mic numitor
comun al femeilor şi bărbaţilor care l-au format, în afara unei
înclinaţii vădite către bisexualitate şi farse, era aversiunea
faţă de război. Ei se adunau regulat la Londra, în Bloomsbury,
un cartier şic la nord de centru, bine cunoscut pentru
„scuarurile” sale, la cele două surori Stephen, Vanessa şi
Virginia. În perioada în care s-a format grupul, John Maynard
Keynes nu era foarte cunoscut. După război, a denunţat
absurditatea despăgubirilor cerute Germaniei învinse şi
nimeni n-a bănuit că avea să fie marele economist care a
influenţat răspunsurile la marea criză din anii ’30. Virginia
Stephen nu devenise încă, sub numele de Virginia Woolf, una
dintre cele mai mari romanciere din secolul XX. Lytton
Strachey debutase în critica literară şi teatrală, dar nu era încă
autorul cărţii Victorieni eminenţi, o biografie ironică şi
irevenţioasă a marilor figuri din epoca victoriană. Leonard
Woolf nu era încă editor. Duncan Grant tocmai se întorsese de
la Paris, unde studiase artele frumoase. Dar toţi se culcau cu
toţi.
Legile acestor iubiri duceau la o iubire dincolo de lege.
Totul era prins într-un flux pe care nu-l limita niciun
conformism: fluxului de conştiinţă al scriiturii Virginiei Woolf
îi răspundeau fluxurile economice la care lucra Keynes. E greu
să facem lista geniilor care au gravitat în jurul lor:
Wittgenstein, George Orwell, Aldous Huxley etc. Cuvintele lui
Dorothy Parker despre Bloomsbury au ajuns până la noi, chiar
dacă sunt greu de tradus: „Tăiau în scuaruri («pătrate» în
engleză), pictau cu cercuri şi formau triunghiuri amoroase”.

Despre diferenţa dintre adulter, eşanjism şi poliamor

Atunci când este vorba despre viaţa amoroasă şi sexuală a

Grupului Bloomsbury, nu se poate vorbi aşadar de adulter – şi
serialul Life in the Squares, centrat pe triunghiurile amoroase
din cadrul grupului, o arată cu o relativă pertinenţă. Era
vorba mult mai curând despre ceea ce s-a numit, începând din
anii ’90, poliamor, o concepţie despre iubire multiplă care nu
e nici libertinaj, nici infidelitate, ci un ideal de dezvoltare
personală: a iubi mai mult, adică a iubi mai vast, înseamnă,
conform acestei paradigme, a nu te limita la a iubi fizic şi
spiritual o singură persoană şi a permite să procedeze la fel şi
persoanele pe care le iubeşti2. Iubeşti deci mai multe persoane
în acelaşi timp, oficial, în mod total responsabil şi consimţit de
toţi partenerii. Şi fiecare dintre aceşti parteneri poate să fie
poliamorezat, fiecare nouă relaţie permiţând răsfrângerea
asupra celorlalţi, într-o lume ideală, a surplusului de bucurie
care decurge din asta.
Poliamorul n-are nimic de-a face cu adulterul, care
presupune să ai un partener oficial şi un amant sau o amantă.
Adulterul este, de cele mai multe ori, ascuns, infidelul având
sentimentul, uneori pe drept, alteori pe nedrept, că se
eliberează de alienarea conjugală, ba chiar de a fi în sfârşit
fidel destinului său. Încercând în altă parte, unii se pierd, alţii
se găsesc în sfârşit.
Poliamorul n-are nimic de-a face nici cu eşanjismul, nici
măcar cu libertinajul. Eşanjismul practicat în cluburi se
bazează în esenţă pe logica reciprocităţii: dacă soţia mea se
culcă cu tine, eu mă culc cu a ta; dacă soţiile noastre se culcă
împreună, eu voi putea să mă culc apoi cu soţia ta, iar tu, cu a
mea. În asemenea locuri, homosexualitatea feminină sub
privirea bărbaţilor este puternic încurajată şi respectă un
ritual foarte codificat şi deci, în mod paradoxal, foarte
conformist. Dar, dacă doi bărbaţi riscă să se apropie unul de
celălalt, să se sărute sau să şi-o sugă, atunci iese scandal şi
urmează expulzarea. De altfel, trebuie observată, în aceste
locuri, folosirea unui vocabular care nu spune niciodată
lucrurilor pe nume: nu „ţi-o tragi”, ci „te zbengui” sau „te joci”
în „colţuri dezmierdătoare”. Grădiniţa de copii nu e prea
departe.
Libertinajul contemporan se doreşte un fel de contestare a
normelor şi dominaţiilor. Se poate practica în trei, în patru
sau în mai mulţi, între persoane heterosexuale, bisexuale,
homosexuale sau transsexuale.
 Mi se pare că, în cazul Grupului Bloomsbury, nu putem
considera că ar fi vorba de o pură experienţă anticonformistă,
căci anticonformismul nu explică creativitatea. În acest caz
precis, este vorba de transgresiuni creatoare şi de un lucru
absolut uimitor: felul în care geloziile pe care le-am fi putut
crede devastatoare şi suferinţele provocate de nebunia şi de
sinuciderea mai multor membri ai grupului au fost sistematic
şterse, timp de decenii, prin umor, prietenie şi o admiraţie
critică menţinută constant faţă de operele de artă produse de
unii şi de alţii – în rândul cărora îşi aşezau în mod vădit
relaţiile reciproce.

Femei leşinate pe divan

Cum a întâlnit Grupul Bloomsbury psihanaliza? În 1913,

Ernest Jones a înfiinţat Societatea de Psihanaliză din Londra,
cu scopul de a populariza gândirea lui Freud în Anglia. În anul
următor, era uşor de procurat o traducere în engleză a lucrării
sale Psihopatologia vieţii cotidiene. Cartea a fost comentată în
cadrul Grupului Bloomsbury: Lytton Strachey a compus,
pornind de la acest text, un mic dialog despre Freud şi, în
acelaşi an, Leonard Woolf, care citise deja Interpretarea
viselor, a publicat o recenzie în News Weekly. Tot în 1914,
Adrian Stephen, membru al nucleului iniţial al grupului, şi
soţia lui, Kari Costelloe, au început studii de medicină ca să
devină psihanalişti. Pe 22 mai 1927, Virginia Woolf i-a povestit
surorii sale, Vanessa Bell, şedinţele ţinute de fratele lor: „Mă
strecuram în tăcere ca să spionez în sufrageria soţilor
Stephen, unde, în unele după-amiezi, în plină zi, putea fi
văzută o femeie la limita suferinţei disperării, întinsă pe sofa,
cu faţa ascunsă în pernă, în timp ce Adrian o proteja ca un
vultur, analizându-i sufletul”.
Imediat după Primul Război Mondial, James Strachey a
mers la Viena împreună cu soţia lui, Alix Sargant-Florence.
Amândoi vor face o psihanaliză cu maestrul, care îi va
autoriza să practice începând din 1922. Apropiată de Melanie
Klein, Alix a contribuit la venirea ei la Londra. Soţii Strachey
nu s-au situat totuşi direct de partea cuiva în disputa dintre
discipolii Annei Freud, alungată din Austria împreună cu tatăl
ei în 1938 (şi care au fost numiţi cu un termen destul de
amuzant, „annafreudieni”), şi cei ai Melaniei Klein, instalaţi
de mai mult timp acolo. De altfel, lupta lor se dădea în altă
parte, fiindcă au realizat o traducere completă a operelor lui
Freud, care a avut ca rezultat The Standard Edition of the
Complete Psychological Works of Sigmund Freud, ediţie rămasă
de referinţă până în zilele noastre.

O absenţă a lui Strachey, o perfidie a lui Keynes

În biografia lui Keynes, Gilles Dostaler povesteşte că acea

traducere l-a costat atâta energie pe James Strachey, încât i se
întâmpla frecvent să lipsească de la mesele la care era invitat
de membrii grupului3. Într-o seară în care Keynes îl aştepta cu
nerăbdare (îmi imaginez cu oroare acea meat pie, plăcinta cu
carne, care se răcea în farfuria lui), Strachey i-a trimis
următorul mesaj: „Îmi pare rău, dar trebuie să spun că n-am
să ajung în Anglia la timp pentru cină. Mă simt foarte rău că o
pierd, dar scalpelul Profesorului îmi explorează încă
ungherele verdrängten Unbewussten [inconştientului refulat]”.
Keynes, perfid, a făcut înainte de lectura acestei scrisori în
faţa grupului următorul comentariu: „James Strachey, care se
lasă dezintegrat în mâinile profesorului Freud […] şi înzestrat
cu un aparat sexual mai complet decât în mod obişnuit în
detrimentul claselor mai sărace din Viena, mi-a scris cele ce
urmează”.

Ziua în care Freud i-a oferit o narcisă prevestitoare

Virginiei Woolf

Leonard Woolf a înfiinţat, în 1917, o editură, The Hogarth

Press, împreună cu soţia sa Virginia. În mod evident, lui i-a
propus Strachey să devină editorul lucrărilor lui Freud. Când
acesta s-a exilat la Londra, în 1938, Leonard şi Virginia l-au
vizitat în casa lui din Maresfield Gardens. E interesant să
vedem ce a scris fiecare dintre ei despre acea vizită4. Întâi
Leonard, în autobiografia lui, La poalele colinei (1967):
„Aproape toţi oamenii celebri sunt dezamăgitori sau plicticoşi,
sau şi una, şi alta. Freud nu era deloc aşa; emana o aură, nu de
celebritate, ci de grandoare. Suferea deja de cancerul cumplit
la maxilar, care avea să-l ucidă după nici opt luni. N-a fost o
întrevedere uşoară. Era extrem de curtenitor, într-un fel
afectat şi demodat. De exemplu, i-a oferit aproape ceremonios
o floare Virginiei. Avea în el ceva dintr-un vulcan pe jumătate
stins, ceva posomorât, înăbuşit, rezervat. Mi-a inspirat un
sentiment – pe care foarte puţine dintre persoanele pe care le-
am întâlnit mi l-au inspirat –, un sentiment de mare blândeţe,
dar, în spatele blândeţii, de mare forţă. Încăperea în care
stătea părea foarte luminoasă, strălucitoare, curată, cu o
vedere frumoasă prin ferestrele care dădeau spre o grădină.
Biroul era aproape un muzeu, căci avea în jurul lui multe
antichităţi egiptene pe care le colecţionase. A vorbit despre
nazişti. Când Virginia a spus că ne simţeam puţin vinovaţi, că,
poate, dacă n-am fi câştigat războiul din 1914, n-ar fi existat
nazişti şi nici Hitler, el a spus că nu, era fals. Hitler şi naziştii
ar fi apărut şi ar fi fost mult mai răi dacă Germania ar fi
câştigat războiul”.
Iată acum ce a scris Virgina în Jurnalul ei, care a fost
publicat abia în 1984: „Dr. Freud mi-a dat o narcisă. Era aşezat
într-o bibliotecă mare cu statuete, la o masă mare, minuţios
lustruită şi rânduită. Noi, ca nişte pacienţi, aşezaţi pe scaune.
Un bărbat foarte bătrân, zbârcit şi sfrijit, cu ochi de maimuţă,
mişcări spasmodice, dezordonate, dar vioi. Despre Hitler.
Generaţie de dinainte ca otrava să fie eliminată. Apropo de
cărţile lui. Celebru? Am fost mai degrabă infam decât celebru.
N-a câştigat nici 50 de lire cu prima lui carte. Vorbeşte cu greu.
Discutăm. Fiica lui & Martin îl ajută. Potenţial imens, vreau să
spun un foc de demult acum şovăielnic. Când am plecat, şi-a
păstrat poziţia: Ce-o să faceţi voi? Englezii? – Război”.
Apoi, ceva mai departe: „Freud a zis ar fi fost mai rău dacă
n-aţi fi câştigat războiul. Am spus că ne simţeam deseori
vinovaţi – dacă am fi pierdut, poate că Hitler n-ar fi existat.
Nu, a zis el cu multă emfază, ar fi fost infinit mai rău. Au ezitat
trei luni să plece, s-au hotărât în douăzeci şi patru de ore.
Foarte vioi când L. a menţionat cazul judecătorului care a
decretat că un criminal trebuia să citească douăzeci de cărţi
de Freud. Adrian [Stephen, fratele Virginiei, care era
psihanalist] zice că Pss Bonaparte [prinţesa Marie Bonaparte]
îi dăduse casa asta mare şi frumoasă de la Hampstead. «Dar
nu ne place la fel de mult ca apartamentul nostru din Viena»,
a zis Anna. O anumită tensiune: toţi refugiaţii sunt ca nişte
pescăruşi, cu ciocul deschis ca să culeagă firimiturile. Martin
& romanul lui; ea despre romanul său. Tensiune asupra
noastră, în calitate de binefăcători”.

„Dragul meu, sunt convinsă că voi înnebuni din nou”

Virginia Woolf n-a recurs niciodată la psihanaliză ca să se

salveze din hăurile psihozei maniaco-depresive, care a
doborât-o în cele din urmă. După toate aparenţele, fusese
violată de cei doi fraţi vitregi ai ei. La moartea mamei sale,
când nu avea decât 13 ani, în 1895, se prăbuşise şi s-a
cufundat şi mai adânc când a murit Stella, sora ei vitregă, doi
ani mai târziu. În 1904, decesul tatălui său a împins-o în
abisurile nebuniei. A fost internată. La puţin timp după
moartea tatălui, Virginia, sora ei Vanessa şi fratele lor Adrian
au cumpărat casa din Gordon Square, nr. 46, din cartierul
Bloomsbury, unde Virginia l-a cunoscut pe Leonard. Încă
dinaintea căsătoriei, el ştia totul despre nebunia Virginiei şi
despre efectul pe care îl producea ea asupra celorlalţi:
„Virginia […] îndeplinea toate condiţiile pentru a fi o femeie
foarte frumoasă […] cred că avea flerul de a descoperi ţinute
elegante şi personale. Totuşi, se întâmpla ceva ciudat când
ieşea pe stradă, oamenii care o întâlneau reacţionau bizar şi
râdeau de ea […] nu se mulţumeau s-o privească, îşi băteau joc
[…]. N-am înţeles niciodată motivul acestei reacţii. Nu era doar
din cauză că nu era îmbrăcată ca toată lumea, ci, după
părerea mea, mai ales pentru că era ceva deranjant în felul în
care mergea – se gândea întotdeauna la altceva, se deplasa
lent, gânditoare, visătoare”5. S-a căsătorit totuşi cu ea şi a
îndurat totul: fazele ei melancolice după ce scria fiecare carte,
angoasele ei aproape paranoice la publicare, momentele
maniacale în care se lansa în nestăvilite accese de logoree, dar
şi faptul că Virginia era un geniu, pe când el era, desigur, un
bărbat admirabil, dar un scriitor mediocru.
Este foarte probabil că Virginia Woolf, dacă nu ar fi auzit
voci, n-ar fi putut să scrie Valurile. Dar chemarea
vocilor/valurilor, a apelor materne care bântuie romanele sale
a devenit până la urmă prea puternică. Pe 28 martie 1941,
Virginia i-a scris o ultimă scrisoare soţului ei:

Dragul meu,
Sunt convinsă că voi înnebuni din nou: simt că nu vom
putea suporta încă o dată una dintre acele perioade oribile.
Şi simt că de data asta n-o să-mi mai revin. Încep să aud
voci şi nu pot să mă concentrez.
Atunci, fac ce pare a fi cel mai bun lucru de făcut. Mi-ai
dăruit cea mai mare fericire posibilă. Ai fost pentru mine
ceea ce nimeni altul n-ar fi putut să fie. Nu cred că două
fiinţe ar fi putut să fie mai fericite decât noi până să vină
boala asta îngrozitoare. Nu pot să lupt mai mult, ştiu că-ţi
stric viaţa, că fără mine ai putea să lucrezi. Şi vei lucra, o
ştiu.
Vezi, nu pot nici măcar să scriu corect această scrisoare. Nu
pot să citesc. Vreau să spun că ţie îţi datorez toată fericirea
din viaţa mea. Ai fost de o răbdare absolută cu mine şi de o
bunătate incredibilă. Ţin să spun asta – toată lumea o ştie.
 Dacă cineva ar fi putut să mă salveze, acela ai fi fost tu. Nu
mai ştiu decât că am certitudinea bunătăţii tale. Nu pot
continua să-ţi stric viaţa. Nu cred că două persoane ar fi
putut să fie mai fericite decât am fost noi.

În acea noapte, şi-a umplut buzunarele cu pietre grele şi a

coborât în apele fără întoarcere ale râului Ouse. Nu putem să
nu ne gândim la narcisa oferită de Freud cu trei ani înainte de
sinuciderea ei – Narcis a murit şi el tot înecat.
Mult mai târziu, nepotul lui Leonard Woolf a scris că, „dacă
el n-ar fi existat, Virginia Woolf n-ar fi trăit îndeajuns de mult
ca să-şi scrie capodoperele”6. Se pare că Leonard şi Virginia nu
îşi consumaseră niciodată căsătoria. Totuşi, în multe privinţe,
ceea ce a făcut el pentru ea şi ceea ce a fost ea pentru el
înseamnă a face dragoste.
 20

Blanche şi Pierre

Florenţa, Italia, vila „Il gioiello di Galileo”. În acel an, 1921,

scriitorul şi poetul Pierre Jean Jouve locuia acolo cu soţia sa,
Andrée Charpentier, o militantă feministă şi pacifistă. Într-o
zi, o tânără elveţiancă, medic neurolog, a solicitat închirierea
unei camere din vilă. Numele ei era Blanche Reverchon.
Pierre a vorbit cu ea. S-au plăcut. S-au îndrăgostit la nebunie
unul de celălalt. Ea a fugit. El a riscat totul şi s-a dus după ea la
Salzburg, în casa lui Stefan Zweig. Henry Bauchau, marele
romancier şi dramaturg belgian, a fost pacientul lui Blanche
Reverchon după ce aceasta a devenit psihanalistă. El
presupune că la Salzburg a cerut-o Pierre în căsătorie. „Ea a
fugit, el a regăsit-o, iar ea a simţit cât de importanţi erau unul
pentru celălalt şi a acceptat ce refuzase până atunci, ca Pierre
să divorţeze şi s-o ia de nevastă”1. Ceea ce s-a şi întâmplat în
1925.

Iubire, creaţie şi psihanaliză

 Pierre şi Blanche (care a tradus în 1923 Trei eseuri despre
teoria sexuală, intitulate pe atunci Trei eseuri despre
sexualitate) au călătorit la Viena în 1928. Acolo l-au întâlnit pe
Freud, care, în pofida stimei pe care o avea pentru Blanche, n-
a primit-o la psihanaliză, ci a sfătuit-o insistent să devină ea
însăşi psihanalistă. A orientat-o spre Rudolph Loewenstein,
care, la cererea lui, tocmai se instalase la Paris ca să formeze
acolo viitori psihanalişti. Totuşi, ea s-a dus să consulte întâi o
femeie, o evreică poloneză exilată, Eugénie Sokolnicka, care a
fost prima psihanalistă din Franţa după ce poposise pe
divanul lui Ferenczi.
Între Blanche şi Pierre a început atunci o colaborare
amoroasă, senzuală şi intelectuală intensă în jurul creaţiei
poetice şi al psihanalizei. Ea i-a recomandat să citească
misticii, Francisc de Asissi, Ecaterina de Siena, Tereza de Ávila,
Ioan al Crucii. El s-a lepădat de tot ce scrisese înainte de 1925,
anul în care începuse, zicea el, o vita nuova. Şi totuşi, chiar
dacă psihanaliza se află în centrul operei lui Pierre Jean Jouve,
nu găsim niciun indiciu că el ar fi urmat o cură. Poate că ceva
din relaţiile intime şi rafinate cu Blanche a îndeplinit acest rol.
Nu e de ajuns să iubeşti ca să scrii. Dar e sigur că tăişul
iubirii, iubirea în măsura în care îndepărtează, fără măcar să
dorim acest lucru, măştile cu care ne împăunăm sau emfaza
cu care ne umflăm scriitura, ne permite, brusc, să scriem mai
adevărat, să scriem mai pur, mai exact. Chiar dacă această
scriitură ar duce la distrugerea noastră sau a celui care a
provocat-o. Exact asta a trăit Marguerite Duras, împreună cu
Yann Andrea Steiner, în hotelul Roches Noires. El era mai
tânăr cu 40 de ani decât ea şi îi scrisese timp de cinci ani fără
să primească răspuns, apoi a înţeles într-o zi că ultima carte
pe care o scrisese era pentru el. A sunat-o. A găsit-o acolo unde
se ascundea. Nu s-au mai despărţit. Relaţia lor, imensă, atroce,
sublimă, în care creatoarea era visceral dependentă de
creatura sa, a determinat-o pe Marguerite Duras să scrie cele
mai multe dintre marile ei texte şi să-i spună acelui bărbat
care le cauzase şi care era de altfel un personaj recurent în
ele: „Te iubesc, taci”. Sau: „Vreau să te decreez ca să te creez”.

Ea a împrumutat bani de la unul dintre pacienţii săi ca

să-şi întreţină soţul

Între Blanche şi Pierre lucrurile par să se petreacă mult

mai calm, deşi ascund unele zone întunecate. Pierre a scris
Noces, apoi Paulina 1880, povestea unei tinere cu suflet
sensibil, fascinată de sângele din imaginile religioase, care
face o pasiune pentru un conte căsătorit, apoi trăieşte o
experienţă mistică într-o mănăstire, îşi ucide în cele din urmă
amantul şi încearcă să se sinucidă. Vila unde el şi Blanche s-au
întâlnit slujeşte drept cadru unei părţi a intrigii. Unele
elemente din cronica familiei soţiei sale se regăsesc de altfel la
enigmatica Paulina. În 1928, a apărut Hécate, prima parte a
aventurilor unei vedete de cinema, Catherine Crachat, care,
fără să vrea, împinge la moarte fiinţele pe care le iubeşte. A
doua parte a „aventurilor Catherinei Crachat”, Vagadu,
istoriseşte terapia ei cu un anume doctor Loewen. Blanche îi
pusese, într-adevăr, la dispoziţie notele detaliate luate de-a
lungul psihanalizei sale cu Loewenstein. Vagadu este probabil
primul roman în franceză consacrat aproape în întregime
psihanalizei. Cum conţinutul venea de la Blanche Reverchon,
Pierre Jean Jouve a consimţit să-i cedeze opera, fiindcă nu se
mai simţea proprietarul ei. Acest pact a fost pecetluit prin
publicarea, sub numele amândurora, a textului „Momentele
unei psihanalize”, în 1933, în La Nouvelle Revue française, care
aminteşte în multe privinţe de construcţia poetică a
romanului Vagadu. Blanche Reverchon a aderat la Societatea
de Psihanaliză din Paris şi şi-a continuat cariera.
Vom vedea cum, graţie banilor ei, Anaïs Nin l-a ajutat pe
Henry Miller să fie publicat. Blanche Reverchon a lucrat
pentru ca Jouve să poată scrie. Producţia lui Jouve, astfel
susţinută, este pur şi simplu extraordinară; poemele şi
romanele se succedau într-un ritm impresionant, în timp ce
cuplul pe care scriitorul îl forma cu Blanche lega în toate
direcţiile relaţii de camaraderie estetică şi intelectuală cu cele
mai mari nume din domeniul artei, al filosofiei şi al criticii.
Cazurile în care lucrurile stau invers (un bărbat care
munceşte pentru ca soţia lui să poată scrie), chiar dacă nu
sunt neapărat cunoscute, există din fericire. Problema este
felul în care proceda Blanche Reverchon ca să acopere nevoile
soţului: i s-a întâmplat, ca să-l întreţină pe Pierre Jean Jouve,
să împrumute bani de la Henry Bauchau, pacientul ei devenit
prieten, pe care l-a îndemnat pe de altă parte să-şi dezvolte
vocaţia de scriitor… Bauchau admira şi invidia statutul de
scriitor al lui Jouve, îşi venera psihanalista, aşa că-i venea
greu s-o refuze… Se vor găsi întotdeauna sofişti care să spună
că, punându-l să plătească pentru soţul ei, Blanche i-a permis
analizantului ei, Henry Bauchau, prin intermediul
transferului, să devină ceea ce era soţul, scriitor… Dar asta
înseamnă să legitimezi astfel unele rătăciri. De aceea, n-ar fi
rău să medităm, în orice caz, la cuvintele sfintei Tereza de
Ávila citate la începutul romanului Paulina 1880: „Iubirea e
dură şi inflexibilă ca infernul”. Nu degeaba. Cel puţin, nu
întotdeauna.
 21

Anaïs Nin: „Dacă nu-l pot avea pe

Dumnezeu, îi voi avea pe psihanalişti”

„Chipul lui extatic şi eu nebună de dorinţă să mă unesc cu

el… unduind, mângâindu-l, lipindu-mă de el. Orgasmul lui a
fost teribil, din toată fiinţa. S-a golit tot în mine… şi
consimţământul meu era fără limite, din toată fiinţa, doar cu
acea fărâmă de spaimă care nu m-a lăsat să izbucnesc într-un
orgasm suprem”1.
Aceste cuvinte nu se referă la un amant oarecare dintre
mulţii pe care i-a avut Anaïs Nin, ci la tatăl ei, cu care a
săvârşit, după propria mărturisire, un incest consimţit, după
ce a devenit adultă. Pe când ea era copilă, se închideau
amândoi în baie. Acolo, el o dezbrăca, apoi o fotografia.
Într-o zi, sătul de căsnicie, Joaquin Nin a părăsit domiciliul
familial. Fiica lui avea 12 ani. Plecarea tatălui a distrus-o.
Mama, de origine daneză, a hotărât să plece la New York
împreună cu fetiţa şi cei doi fraţi ai ei. Cam tot atunci, Anaïs
Nin a început să scrie un jurnal, pe care nu l-a întrerupt decât
în anul morţii, 1977, şi în care dorea să-şi consemneze până şi
cele mai mici gânduri, precum şi tot ce i se întâmpla, oricât ar
fi fost de indescriptibil sau de scandalos.
 Tăcerii lăsate de tată i-a luat locul comunicarea cu
preţiosul carnet, căruia i se destăinuia ca unui prieten. Dar,
inevitabil, a sosit şi momentul în care relatarea despre sine a
devenit operă de artă, când autoarea de jurnal intim s-a
încolăcit în capodopera de perversitate pe care o ţesea cu
propriile-i cuvinte.
Adevărat? Fals? Lui Anaïs Nin i s-a reproşat deseori că se
privea cu complezenţă când scria şi că şi-a inventat viaţa,
astfel încât a făcut din persoanele despre care vorbea
personaje zugrăvite cu prea mare preţiozitate ca să fie sinceră.
Poate. Dar estetizarea propriei vieţi era la ea un mod ca
oricare altul de a ocoli rana deschisă lăsată de incest2.

„Când mă gândesc la el, îmi vine să-mi desfac

picioarele”

Anii au trecut. Anaïs Nin a părăsit şcoala la 14 ani şi, cu

frumuseţea-i fascinantă, s-a lansat în cariera de manechin. A
întâlnit un bancher, Hugh Parker Guiler, cunoscut mai târziu
ca realizator de filme experimentale sub numele de Ian Hugo,
şi s-a căsătorit cu el în 1923. În anul următor, soţii au plecat la
Paris. La începutul anilor ’30, cuplul a intrat în criză. Anaïs nu
mai avea decât dispreţ faţă de profesia financiară a soţului ei.
Visa doar viaţă boemă şi aventuri. Întâi, şi-a pus în minte să-şi
seducă profesorul de dans spaniol. Acesta era bătrân, cu un
fizic ingrat şi puţea a transpiraţie. Ea a exultat şi şi-a găsit, fără
să le poată numi cu exactitate, motive de a continua acea
relaţie degradantă scriind două jurnale pe două caiete
diferite, unul verde şi altul roşu. În cel verde, şi-a povestit
viaţa oficială; în cel roşu, rătăcirile la care o conducea dorinţa
de a trăi experienţe sexuale multiple. S-a mutat cu soţul la
Louveciennes. L-a invitat acolo pe Henry Miller. Dragoste
fulgerătoare reciprocă. „Când mă gândesc la el, îmi vine să-mi
desfac picioarele”3.
Un lucru însă nu înşală: felul în care povesteşte în jurnal
iubirea pe care o nutrea pentru Miller are o calitate literară
net superioară în comparaţie cu restul. „Henry mă atinge;
viaţa este o goană după mângâierile lui. Îşi lasă amprenta
trupului pe pielea mea, în pântecele meu şi, zile întregi, nu-mi
simt decât picioarele… Nimic în cap… lumea între picioare…
lumea întunecoasă, umedă, vie.” De data asta, nu se mai juca.
Practica, bineînţeles, ceea ce în psihanaliză se numeşte un
clivaj. A cliva înseamnă a separa realitatea psihică în două. O
parte a personalităţii acceptă ce se întâmplă, cealaltă o
tăgăduieşte în mod categoric. Pentru Anaïs Nin, nu era
înşelăciune, legătura cu soţul său, alături de care intenţiona să
stea până la sfârşitul zilelor, nu era ameninţată în măsura în
care ea nu-i spunea nimic despre relaţia cu scriitorul. Totuşi,
se simţea limitată în capacitatea sa de creaţie şi roasă de „un
vierme afectiv singuratic” care săpa în ea un gol imens.
Miller i-a vorbit pentru prima dată despre René Allendy.
Acesta era, împreună cu Marie Bonaparte şi René Laforgue,
unul dintre fondatorii Societăţii de Psihanaliză din Paris. Se
ştia că avea în tratament un număr mare de intelectuali şi
artişti… şi că era interesat şi de homeopatie în relaţia sa cu
ştiinţele oculte.
Îi vorbeşte psihanalistului despre sânii ei mici, apoi i-i
arată

Suntem în 1932, Psihanaliza a început cu un transfer

masiv, care, în primă fază, a făcut-o pe Anaïs, mulţumită de
plasa de siguranţă pe care i-o oferea divanul, să scrie: „Pot să
trăiesc orice experienţă fără pericol, căci am fost salvată de
Allendy”. Un psihanalist care îi insufla „forţa necesară ca să-
mi trăiesc pasiunile, fără să mor totuşi din asta ca înainte”.
Şi Allendy nu numai că nu condamnă deloc relaţia ei cu
Miller, ci şi face în aşa fel încât să-i dăruiască pacientei un
recipient – cadrul şedinţelor – care să-i permită să trăiască şi
să scrie despre iubire şi sex cu mai multă autenticitate. „Poate
încerc să-mi întăresc încrederea căutând să cuceresc bărbaţi
mai în vârstă. Sau poate îi fac curte durerii? Ce simt când văd
ochii albaştri şi destul de reci ai lui Henry aţintiţi asupra mea?
(Tatăl meu avea şi el ochi albaştri şi o privire de gheaţă.)
Vreau să-i văd privirea devenind mai blândă pentru că mă
doreşte”4.
Altădată, Anaïs evocă tensiunea incestuoasă care o lega de
Henry Miller cu şi mai puţine ocolişuri: „Noaptea târziu, îmi
vorbeşte despre o carte pe care n-am citit-o, Hill of Dreams
(Colina viselor) de Arthur Machen. Şi îl ascult din tot sufletul.
Îmi spune atunci cu blândeţe: «Îţi vorbesc aproape ca un
tată». În clipa aceea, ştiu că sunt jumătate femeie, jumătate
copil. Că o parte din mine ascunde o copilă căreia îi place să
fie uimită, educată, ghidată. Când ascult, sunt o copilă şi Henry
devine patern. Imaginea obsedantă a unui tată literar, erudit,
devine mai puternică şi femeia se face din nou mică de tot.
Îmi amintesc şi de alte vorbe, cum ar fi: «N-am să-ţi fac
niciodată vreun rău, nu ţie», dar şi de delicateţea lui faţă de
mine, atât de neobişnuită la el, şi de latura lui protectoare. Mă
simt trădată. Tulburată de magia muncii lui Henry, am devenit
o copilă. Aş putea să-mi imaginez alt bărbat zicându-mi: «Nu
pot să fac dragoste cu tine. Nu eşti femeie. Eşti copil»”5.
Problema era că Anaïs Nin nu voia să se oprească acolo.
Psihanaliza, uşurându-i culpabilitatea, i-a aprins dorinţa de a
seduce tot ce putea. Prima victimă a fost June, soţia lui Miller,
ca să se răzbune pentru ascendentul pe care aceasta îl avea
asupra soţului; a urmat vărul ei Eduardo; apoi, toţi cei care o
doreau, începând cu Antonin Artaud, pe care l-a întâlnit în
sala de aşteptare a psihanalistului ei. Dar tot nu era de ajuns.
I-a vorbit psihanalistului de sânii ei prea mici, a insistat
asupra faptului că ăsta a fost dintotdeauna pentru ea un
complex. El a ascultat-o, dar n-a spus nimic. Era prea mult. Ea
s-a răsucit pe divan, şi-a desfăcut corsajul şi i i-a pus sub nas.
Allendy a ezitat, apoi, palid, a cerut să-i atingă ca să verifice
spusele pacientei. Trecerea la act s-a repetat de-a lungul
şedinţelor într-un crescendo care a ajuns până la jocurile
sadomasochiste. Sabina Spielrein şi Jung trăiau din nou la
Paris!

Incestul consimţit de Anaïs Nin cu tatăl ei

Dar această primă trecere la act (după criteriile de astăzi:

ne amintim că Freud considera că era vorba mai degrabă de
un accident de parcurs de înţeles, în caz de transfer intens)
pregătea altul: incestul foarte real cu tatăl. După spusele lui
Anaïs Nin, acesta s-a produs între iunie şi iulie 1933, timp de
nouă zile. Au luat din nou legătura unul cu celălalt. Şi-au spus
că doreau să se revadă. S-au culcat împreună. „Aveam esenţa
sângelui său în corpul meu”, a scris ea. „Bărbatul pe care îl
căutasem în lumea întreagă, bărbatul care îmi marcase
copilăria cu fierul roşu, bărbatul care mă obsedase. Iubisem
bucăţi din el la alţi bărbaţi: talentul lui John, compasiunea lui
Allendy, spiritul abstract al lui Artaud, forţa creatoare şi
dinamismul lui Henry – şi totul se găsea aici, într-un corp şi un
chip atât de frumoase, de impetuoase, cu o forţă şi mai mare,
totul era adunat, sintetizat şi mai strălucit, şi mai abstract şi cu
şi mai multă forţă şi senzualitate!”6.
În toamna următoare, soţul a dat peste Jurnalul ei. Anaïs l-a
asigurat că totul era fictiv şi că avea în faţă un text la care
lucra, poate în vederea publicării. Şi a început atunci să scrie
alt jurnal, cu adevărat fictiv, pe care soţul ei îl putea citi fără
teamă. Dar clivajul deliberat pe care l-a elaborat ca să-şi
compartimenteze viaţa era pe cale să se prăbuşească. O
pândea nebunia. L-a descoperit atunci pe Otto Rank. Scrierile
despre artă şi artişti ale acestui psihanalist austriac
melancolic, care s-a îndepărtat de tradiţia freudiană
publicând Traumatismul naşterii, în care postula că, la
naştere, fiecare dintre noi suferă un traumatism fizic şi
emoţional de care încercăm toată viaţa să ne vindecăm,
aspirând în acelaşi timp să ne reîntoarcem în pântecele
matern, au interesat-o în cel mai înalt grad. Şi apoi, el scrisese
şi despre Don Juan, arhetipul seducătorului. Iar acest detaliu
era foarte important. „Vreau să mă duc la Rank ca să mă
absolve pentru pasiunea pe care o simt faţă de tatăl meu”7.
Ştia oare că Rank fusese şi psihanalistul lui Miller?
 Or, şi Rank căutase mult timp o absolvire, dar zadarnic. În
anii ’20, susţinuse în mod clar „terapia activă”, cu tratamente
mai scurte, a căror durată era hotărâtă la începutul terapiei,
ca să se solicite mai profund dorinţa de vindecare a
pacientului, zicea el. Această luare de poziţie a declanşat
mânia lui Ernest Jones şi a altor membri din Asociaţia
Americană de Psihanaliză. S-a răspândit zvonul că Rank era
un dezechilibrat, că teoriile lui fanteziste erau legate de un
complex al lui Oedip nerezolvat cu tatăl lui. Vrând să-şi
pledeze cauza, s-a dus la Freud şi i-a făcut cadou operele
complete ale lui Nietzsche. Părintele psihanalizei i-a scris lui
Ferenczi: „I s-a dat mult, dar şi el a făcut în schimb mult
pentru noi. Suntem aşadar chit! La ultima lui vizită, n-am avut
ocazia să exprim afecţiunea deosebită pe care o am pentru el.
Am fost onest şi dur. De aceea, putem să nu ne mai gândim la
el”.

Un ascendent absolut asupra lui Otto Rank

Într-adevăr, Freud îl ajutase mult timp pe tânărul Rank,

care ducea lipsă de bani, finanţându-i chiar studiile de
medicină, iar acesta fusese secretarul competent al „Societăţii
de miercuri”, un om din primul cerc. Pe 10 mai 1930, în plenul
reuniunii Asociaţiei Americane de Psihanaliză, în faţa unei
adunări de colegi indiferenţi, Rank a fost exclus definitiv.
Anaïs apela deja la un paria, fără să ştie de altfel că el fusese
în copilărie victima unei tentative de abuz sexual din partea
unui adult din anturajul său apropiat. În plus, Rank suferea de
o fobie care îl împiedica să atingă ceva fără să poarte mănuşi.
 Pe 7 noiembrie 1933, Anaïs Nin a notat în Jurnalul ei: „Otto
Rank. În urma unui impuls brusc, m-am hotărât să sun la uşa
lui”. Psihanaliza a început chiar de a doua zi. Ca o condiţie
prealabilă, Rank i-a cerut să-i dea caietul în care scria în acea
vreme. Ea a acceptat, dar, imediat, şi-a procurat un „carnet de
note”. Jucându-se cu sensul cuvintelor, i-a spus lui Rank în
martie 1934: „N-am scris în jurnalul meu şi n-am s-o mai fac.
Vă bucuraţi de toată încrederea mea”. În luna următoare, a
aflat că era însărcinată cu Henry. A mai trecut o lună şi, pe 1
iunie 1934, şi-a sărutat cu impetuozitate psihanalistul. La
jumătatea lunii iulie, „regăsindu-şi” jurnalul, a scris. „Dacă nu-
l pot avea pe Dumnezeu, îi voi avea pe psihanaliştii pe care
lumea îi consideră oameni-zei. Ca să-mi dovedesc victoria. Aşa
cum l-am avut pe tatăl meu. Dar nu mă dăruiesc lor, mă
feresc”.
Iubiţii schimbă între ei inele, drept chezăşie a
jurământului lor. Anaïs i-a dăruit lui Otto inelul oferit de tatăl
ei în cele nouă zile de incest. Rank i-a oferit inelul de aur pe
care Freud îl pusese pe degetul tuturor discipolilor săi la
înfiinţarea „Comitetului secret”… destinat să protejeze
doctrina psihanalitică de toate denaturările şi erorile pe care
le prevedea maestrul vienez!
După şase luni de sarcină, Anaïs Nin a avortat. „I-am spus
copilului meu că ar trebui să se bucure că n-a fost eliberat în
această lume unde şi cele mai mari bucurii au un dram de
suferinţă, unde suntem sclavii forţelor materiale.” Două zile
mai târziu, Henry Miller a publicat o capodoperă, în acel stil
ce amestecă şi el jurnalul intim şi romanul, care avea să-l facă
repede celebru, Tropicul Cancerului. Dar Miller n-ar fi putut
să-l termine dacă ea nu l-ar fi susţinut financiar. „Iată o
naştere care mă interesează mult mai mult”, a admis ea. După
ce a plecat la New York, unde a trecut printr-o cumplită criză
depresivă, Rank a implorat-o să vină la el. Anaïs Nin i-a dat
ascultare, dar însufleţită de o intenţie ciudată: să facă şi ea
carieră ca psihanalistă şi să-l distrugă pe Rank şi psihanaliza!
Anaïs şi Otto au împărţit acelaşi apartament, unde dădeau
amândoi consultaţii. Uneori, în timp ce amantul său primea
pacienţi, Anaïs se culca cu unii dintre ai ei în apartamentul
vecin. În ciuda rugăminţilor lui Rank, ea a refuzat să
divorţeze. Îl domina total. Cum a reuşit Rank să găsească forţa
de a scăpa de ea? A murit de septicemie, pe 31 octombrie 1939,
la o lună după Freud.
Anaïs Nin s-a întors la Paris, la soţul ei legitim. Şi a
renunţat definitiv la psihanaliză.
 22

Melanie Klein, intersectarea iubirii cu ura

Dintre toate figurile înfăţişate în această carte, Melanie

Klein este poate cea care s-a dovedit cea mai înzestrată pentru
a face să apară din haosul vieţii sale personale o teorie de o
rigoare implacabilă, ce a revoluţionat psihanaliza. Melanie
Riezes s-a născut la Viena în 1882. Tatăl ei era medic. Mama
era la fel de rece ca plantele şi reptilele pe care le
comercializa: îndată ce Melanie a fost destul de mare ca să
înţeleagă, i-a adus la cunoştinţă că nu fusese dorită niciodată.
Pentru o fiică este întotdeauna un miracol să crească fără
iubirea mamei, poate mai mult decât pentru un fiu. Şi totuşi,
Melanie a crescut. La 20 de ani, pe când se pregătea să se
căsătorească cu Arthur Klein, un prieten de-al fratelui ei
Emmanuel, acesta din urmă a murit din cauza unei
combinaţii fatale de alcool şi droguri. În ciuda celor doi copii
pe care i-a avut, Melitta şi Hans, Melanie a trecut prin
episoade depresive atât de severe, încât a fost nevoie să fie
internată de mai multe ori. Copiii îi erau încredinţaţi atunci
mamei sale. Al treilea copil, Erich, s-a născut în 1914, într-o
perioadă de acalmie personală. Dar, câteva luni mai târziu,
mama ei a murit. Melanie a avut atunci convingerea că, într-
un fel, ea a ucis-o obligând-o, la fiecare spitalizare, să aibă
grijă de copiii ei.

Iubirea şi ura bebeluşului pentru mama lui

Acesta să fie oare motivul pentru care lumea kleiniană este

plină de obiecte uneori bune, dar mai ales de obiecte de
coşmar, toate conţinute în bizarul receptacul fizic al unei
„mame” de care copilului îi este mai ales teamă, încât nutreşte
faţă de ea impulsuri agresive? Viaţa unui bebeluş este
traversată de monştri, de angoase paranoice şi de dorinţe
mistuitoare faţă de „un sân”, cu teama să nu-l strice sau cu
dorinţa să-l înghită. Ne gândim de asemenea la mecanismul
psihologic căruia Melanie Klein i-a dat numele de „identificare
proiectivă” şi care a cunoscut un succes extraordinar în
psihanaliză după ea. Bineînţeles, oficial, acest mecanism
permite proiectarea în afară a părţilor bune din sine. Dar
cazurile cele mai spectaculoase le implică de cele mai multe
ori pe cele rele. Astfel, din imposibilitatea (poate congenitală)
de a „reţine” în ea ura, adică de a devia impactul pulsiunii de
moarte, o persoană o proiectează în mediul familial. O
pacientă mi-a povestit cum, din cea mai fragedă pruncie,
fusese nevoită să facă faţă răutăţii şi agresivităţii permanente
a mamei sale. De fiecare dată când pacienta îi spunea mamei:
„Dar, mămico, linişteşte-te”, mama, incapabilă, din adâncul
psihozei sale, să admită răutatea din sine, adică faptul că era
agresivă, îi replica fiicei: „Dar eu sunt calmă şi echilibrată, tu
ai o problemă, du-te să te tratezi, biata mea fiică!”.
 La Freud, acest mecanism proiectiv avea înainte de toate o
formă gramaticală: „Urăsc această persoană” devine „Această
persoană mă urăşte şi vrea să mă distrugă”, ca în cazul
persecuţiei la paranoici. Melanie Klein ne înfăţişează însă
scenariul angoasant al unui film expresionist, de o densitate
dramatică şi vizuală, de o bogăţie de mijloace simbolice şi de o
intensitate interpersonală extraordinare. Căci nu numai că
ceea ce proiectăm în celălalt are ca prim obiectiv să ne
debarasăm de ceva intolerabil, doar acest obiect instalat în
celălalt într-o manieră fantasmatică are totodată ambiţia de a-
l manipula din interior, de a ne însuşi părţile lui bune. Pe
scurt, de a-l reduce la o extensie a propriei persoane. Lui
Wilfred Bion, cel mai înzestrat dintre elevii Melaniei Klein, nu
i-a trebuit mult timp să observe că acest mecanism defensiv
arhaic trebuia să aibă un prototip pozitiv.
Dar care era acesta? La ce era bună identificarea
proiectivă, dacă nu la a evoca tocmai ceea ce o mamă
proiectează în copilul ei în zorii vieţii acestuia, luându-l în
grijă în mod fantasmatic ca pe o parte din ea? Fapt e că
această ultimă criză depresivă a fost decisivă. Melanie, care
locuia atunci la Budapesta, a hotărât să apeleze la Ferenczi. A
stat mulţi ani pe divanul lui, cel puţin patru, ceea ce nu era
deloc obişnuit în vremea aceea. Ferenczi i-a făcut enorm de
bine şi a încurajat-o îndeosebi să se ocupe de copii. O
inspiraţie esenţială şi care ni se pare astăzi foarte firească,
având în vedere ce ştim despre accentul pus de psihanalişti pe
sexualitatea infantilă, dar care, în rândul pionerilor, era
privită mai curând cu scepticism, dacă nu cu neîncredere. În
cel mai bun caz, o preocupare pentru femei sau pentru
psiholoage, dar în niciun caz pentru bărbaţi, şi cu atât mai
puţin pentru medici sau pentru psihiatri…

Pasiune sexuală şi fecunditate intelectuală

Melanie Klein a lucrat la Berlin într-un cadru

instituţionalizat şi a devenit, în 1923, membră titulară a
Societăţii de Psihanaliză. Ea s-a opus de la început, cu supleţea
de caracter legendară ce avea s-o caracterizeze întreaga viaţă,
demersului psihopedagogic al Annei Freud, fiica lui Freud.
Aceasta din urmă, care avea pregătire de institutoare şi era
interesată şi de activitatea socială cu copiii, avea în vedere
înainte de orice eul copilului şi, în caz de tulburări psihice,
posibilităţile lui de readaptare. Dar foarte puţin inconştientul
acestuia. Nu pentru că i-ar fi negat existenţa, ci fiindcă nu se
prea putea concepe cum să lucrezi cu un copil aşa cum se
lucrează cu un adult (folosind asocieri libere şi pe baza unui
transfer bine separat de orice raport de autoritate a unui adult
asupra unui copil). Melanie Klein a acceptat provocarea.
Psihanaliza unei micuţe pe nume Rita i-a permis să
experimenteze tehnica jocului. Desigur, copiii nu vorbesc la
fel ca adulţii pe divan, dar jocul este destul de expresiv ca să
îndreptăţească interpretări şi explorarea angoasei lor
inconştiente.
În 1924, Melanie s-a despărţit de soţ, şi-a căsătorit fiica cea
mare, l-a încredinţat tatălui pe unul dintre fiii lor şi a reluat
cura psihanalitică cu Karl Abraham. S-a îndrăgostit nebuneşte
de un ziarist, Chezkel Zvi Kloetzel, al cărui singur cusur era că
avea o soţie. Au existat foarte clar o perioadă înainte şi una
după pasiunea pentru acest bărbat despre care nu ştim prea
multe, în afară de faptul că semăna poate cu fratele mort,
Emmanuel. În mod ciudat, în jurnalul personal, Melanie i-a
dat acestui iubit numele de cod „Hans”: numele celui de-al
doilea fiu1 al ei. A început atunci pentru ea o perioadă de
mare productivitate intelectuală, pe fondul pasiunii sexuale şi
al depresiei latente. A fost invitată să ţină la Londra şase
conferinţe în trei săptămâni. A fost primită cu mult entuziasm,
mai ales de Alix Strachey şi de alţi membri ai Grupului
Bloomsbury pasionaţi de psihanaliză. S-a mutat acolo. Dar
bărbatul pe care îl iubea a respins-o în cele din urmă şi a
emigrat în Israel în 1933.

Un dezastru între mamă şi fiică

În 1934, Melitta, fiica Melaniei Klein, devenită ea însăşi

psihanalistă, a denunţat toxicitatea relaţiilor pe care mama ei
le-ar fi întreţinut cu cei trei copii, cu ea însăşi, cu Eric (pe care
l-a psihanalizat de mic şi al cărui caz l-a publicat sub
pseudonimul „Fritz”, asigurându-şi notorietatea), acuzând-o,
în fine, de a-l fi împins pe celălalt frate, Hans, la sinucidere. A
fost prea mult. Reproşul pare să fi fost total nedrept, teza
accidentului montan fiind mult mai verosimilă. Dar Hans
Klein avea în mod incontestabil o personalitate nevrotică,
angoasată şi chinuită de tentaţii homosexuale pe care le
suporta foarte greu. Melanie Klein a căzut din nou în depresie,
din care a ieşit cu o conferinţă ţinută la Congresul de la
Lucerna, unde a formulat celebra teorie a „poziţiei depresive”:
un copil devine graţie ei capabil, crescând, să-şi perceapă
mama nu ca pe un sân distrugător, un obiect parţial
ameninţător, ci ca pe o persoană completă, pe care o poate
iubi şi faţă de care poate să aibă recunoştinţă, partea rea fiind
integrată fără să-l distrugă, într-un obiect global bun. Iar ceea
ce este adevărat despre copil şi despre sân se generalizează la
adult. Mama ei o ura, dar, când aceasta murise, Melanie Klein
cedase nervos. Melanie Klein îşi adora fiica, dar, când fata a
crescut, cele două femei au ajuns să se deteste. Gândindu-mă
la povestea lor şi a altora, sunt întotdeauna atentă la ce
ascunde un pacient sau o pacientă care, în cursul unei şedinţe,
spune, într-un mod prea sigur ca să nu fie ambivalent: „Aştept
să crape tata”. Sau: „Am decis să rup orice relaţie cu mama”.
Nicio iubire nu e pură, nici măcar iubirea unei mame
pentru copilul ei şi a unui copil pentru mama lui. Ba chiar ura
leagă uneori mai mult decât iubirea2 cuplul mamă–fiică. „Sar
în sus când cineva îmi spune: «Vă omorâţi una pe alta, trebuie
să fiţi despărţite»3. Să ne corectăm, să ne revizuim
comportarea, să nu mai dăm tandreţii noastre chipul urii şi al
dezbinării”, îi scria în 1667 doamna de Sévigné fiicei sale,
doamna de Grignan. Corespondenţa lor, începută în
momentul în care fiica a părăsit Parisul ca să locuiască în
Provence, cât mai departe de mama sa, a durat un sfert de
secol, până la moartea mamei. Pe urmă, cui să-i mai scrii?
 23

Cum a ajuns Winnicott să-şi urască soţia

Cum ajungem să urâm persoana cu care am hotărât să ne

trăim viaţa? De ce, pentru unele persoane, a se face detestate
este singurul mijloc de a se simţi iubite? Este oare posibil ca
un psihanalist să-şi urască pacientul, aşa cum e posibil, de
exemplu, ca o mamă să-şi urască copilul? Când şi-a ţinut, în
1947, conferinţa despre „Ura în contratransfer”, Donald
Woods Winnicott presimţise oare că aceasta va marca o
cotitură în istoria psihanalizei? „Cred că munca
psihanalistului care face psihanaliza unui psihotic este
grevată în mod serios de acest fenomen şi că psihanaliza
psihoticilor se dovedeşte imposibilă atâta timp cât ura proprie
psihanalistului nu este percepută şi conştientă în mod
deosebit.” Un psihanalist, „indiferent de iubirea pe care le-o
poartă bolnavilor săi, nu poate evita să-i urască şi să-i fie
teamă de ei şi, cu cât o ştie mai bine, cu atât mai puţin va lăsa
ura şi teama să determine ce le va face pacienţilor”.
Dar această ură „obiectivă” poate să apară cu pacienţii
nevrozaţi. Winnicott a mers chiar mai departe, făcând din ura
simţită de mamă un afect necesar: „Sentimentalismul este
inutil la părinţi, căci implică o negare a urii, iar
sentimentalismul la o mamă nu este deloc bun din punctul de
vedere al copilului. Mă îndoiesc foarte mult că un pui de om în
cursul dezvoltării sale e în stare să tolereze întreaga întindere
a urii sale într-un mediu sentimental”. E simplu de înţeles: în
zilele noastre, aceste vederi deosebit de dure în privinţa
educaţiei copiilor, la care nu subscriu, sunt total opuse
educaţiei pozitive. Dar ce e valabil pentru un copil nu este şi
pentru un pacient, chiar dacă se întâmplă ca psihanalistul să-
şi asume transferenţial o poziţie maternă.

O soţie narcoleptică şi erotomană

Dar când naiba şi-a elaborat Winnicott aceste idei atât de

stânjenitoare? Ele n-au nimic revoluţionar. În prefaţa la Ura în
contratransfer, psihanalistul şi scriitorul Sébastien Smirou a
formulat o ipoteză pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de
interesantă: „«Povara afectivă» psihotică care, în jurul anului
1947, a făcut din viaţa lui Winnicott un iad, care i-a cerut să
«n-aibă nicio relaţie cu corpul ei» şi care a plătit scump până
la urmă faptul că l-a învăţat «să urască obiectiv» ar putea să
fie prima lui soţie, Alice Taylor”1.
S-a căsătorit cu ea în 1923. Era pictoriţă, ceramistă, suferea
de narcolepsie (adormea pe neaşteptate la cea mai mică
emoţie) şi, mai ales, fusese cuprinsă de un delir erotomaniac
al cărui obiect era Lawrence al Arabiei. Acesta din urmă îi
adresa mesajele de iubire prin intermediul vocii papagalului
ei.
Alice Taylor a decis de câteva ori să găzduiască la ei
pacienţi foarte tineri ai soţului. Trebuie să reconstituim
contextul: este vorba despre cel de-al Doilea Război Mondial,
apoi despre perioada imediat următoare, într-un oraş
bombardat de nazişti, unde războiul produsese o mulţime de
orfani sau de copii vagabonzi. În orice caz, Alice i-a cerut să
aibă camere separate. Angoasele ei erau prea puternice ca să
poată suporta proximitatea sexuală a soţului. De altfel, nu şi-
au consumat niciodată căsătoria. Şi, cel puţin dacă dăm
crezare psihanalistului său, James Strachey, foarte indiscret în
corespondenţa lui cu alţi psihanalişti britanici, Winnicott
suferea atunci de impotenţă sexuală.

Clare Britton, cealaltă soţie

Cu siguranţă, n-a mai fost cazul cu Clare Britton, pe care a

întâlnit-o în 1944, pe când lucrau împreună în cadrul operaţiei
Pied Piper. Botezată cu titlul faimoasei poveşti a „fluieraşului
din Hamelin”, această operaţie enormă era destinată să
evacueze milioane de persoane, îndeosebi copii, din marile
oraşe spre mediul rural. Nu ştim dacă acei copii s-au simţit în
siguranţă în urma alegerii pline de umor a birocratului care
se oprise la acest nume pentru o acţiune destinată să-i salveze.
În momentul în care observăm că nu suferim de impotenţă
sau de frigiditate, ci că legătura pe care o avem cu partenerul
nostru ne face impotent sau frigidă şi că împreună cu alta ori
cu altul totul se petrece mult mai bine, cu adevărat bine,
absolut diferit, acesta este un moment al adevărului. Spre
dezastru sau spre eliberare? Winnicott nu şi-a părăsit totuşi
soţia. Ce câştiga menţinându-şi viaţa conjugală? Sébastien
Smirou face legătura cu un poem scris de Winnicott ani de zile
mai târziu, „Copacul”:

Dedesubt, Mama plânge

Plânge
Plânge
Aşa am cunoscut-o
O dată, întinsă pe genunchi
Ca acum pe un copac uscat
Am învăţat-o să zâmbească
Să-şi stăpânească lacrimile
Să se descotorosească de vinovăţie
Să se vindece de moartea interioară

Îmi câştigam existenţa făcând-o din nou vie.

De aici, Smirou formulează ipoteza următoare: „Înţelegem

de altfel, inversând propoziţia, că a te recufunda în moartea
interioară (mama sau soţia) ar echivala pentru Winnicott cu a
se pierde pe el însuşi”. Scenariu clasic al inhibiţiei sexuale
masculine, când imaginea mamei ascunde prea mult corpul
soţiei. Totuşi, deseori, în acest gen de configuraţie, dezlipirea
de obiectul matern nu se poate face blând. Trebuie să-l ucizi.
Ura devine atunci un mijloc de a-ţi afirma independenţa şi un
exemplu este chiar povestea lui Winnicott şi a soţiei sale.
La sfârşitul anului 1948, tatăl lui Winnicott a decedat.
Supraîncărcat de muncă, psihanalistul a făcut o criză cardiacă
exact înainte de o şedinţă cu una dintre cele mai faimoase
paciente ale sale, Margaret Little. Dar lui Alice nu-i păsa de
sănătatea soţului ei. Uita chiar să-i propună să mănânce în
cursul convalescenţei. Tocmai atunci, afirmă Smirou,
Winnicott şi-a reluat „Notele despre ură”. După ce s-a
însănătoşit, a părăsit domiciliul conjugal. Şi-a adus un pat în
cabinet. Apoi şi-a părăsit soţia.
 24

Marylin şi Ralph: să devii dorinţa celorlalţi

Londra, august 1956. De mai bine de un an, Marilyn

Monroe urma, la New York, o cură psihanalitică cu Marianne
Kris. De când se afla în Anglia, unde filma Prinţul şi
dansatoarea în regia lui Laurence Olivier, petrecea ore întregi
la telefon cu psihanalista ei, care, neputând să se deplaseze la
Londra, o sfătuise să bată la uşa colegei şi prietenei ei, Anna
Freud. În cursul unei şedinţe, aceasta din urmă a descoperit,
uimită, că pacienta sa citise Interpretarea viselor şi că se oprise
la „visul stânjenelii din cauza nudităţii”. Este vorba de
persoane care, visând că sunt goale sau pe jumătate
dezbrăcate, încearcă cu disperare să se ascundă, deşi, în mod
bizar, nimeni din jurul lor nu pare să dea atenţie situaţiei lor
delicate – vis care ascunde, după părerea lui Freud, o dorinţă
infantilă de exhibiţie, refulată şi transformată în contrariul ei.
Los Angeles, aprilie 2006. Forger Backwright, un jurnalist
de la Los Angeles Times, a descoperit o serie de şedinţe de
psihanaliză ale lui Marilyn, înregistrate. Fuseseră păstrate de
John Miner, adjunctul şefului serviciului de medicină legală
însărcinat cu autopsia actriţei. Din cauza unor dificultăţi
financiare, se hotărâse brusc să le vândă. Relaţia pasională
dintre Marilyn şi ultimul ei psihanalist, Ralph Greenson, a
apărut astfel la lumina zilei.
Los Angeles, iarna anului 1960. Toată lumea bună de la
Hollywood făcea cură psihanalitică. Ba chiar erau recrutaţi
psihanalişti pe post de consilieri tehnici pentru scenarii!
Filmul noir psihanalitic a cunoscut perioada lui de glorie cu
Fascinaţie (Alfred Hitchcock, 1945), Dubla enigmă (Robert
Siodmak, 1946), Medalionul (John Brahm, 1946), Secretul de
dincolo de uşă (Fritz Lang, 1948), Vâltoarea (Otto Preminger,
1949). Alfred Hitchcock a turnat pelicula ce a devenit o
capodoperă a filmului de groază, în care Anthony Perkins îl
juca pe Norman Bates, proprietarul unui motel pe jumătate
părăsit. Bates suferea de o tulburare disociativă care îl obliga,
când era subjugat de personalitatea mamei sale moarte şi
chiar mumificate (căci, în engleză, „mămică” şi „mummie”
sună aproape identic), să omoare femeile pe care le dorea.
Niciodată nu se mai văzuse un film care să abordeze într-un
mod atât de radical motivul mamei care nu numai că
împiedică bărbaţii să simtă plăcere sexuală, ci îi şi obligă să-şi
distrugă obiectele. Este vorba de filmul Psycho.

Nebunia comună

Întâlnirea dintre Ralph Greenson şi Marilyn a avut loc în

ianuarie 1960 şi a fost – scrie Michel Schneider în Marilyn,
dernières séances1, extraordinarul roman care ne permite să o
reconstituim pe cea a cărei dramă a fost că nu s-a simţit
niciodată una cu imaginea ei – „repetarea celei dintre
psihanaliză şi film: fiecare participase la nebunia celuilalt. Ca
toate întâlnirile perfecte şi unirile durabile, şi aceasta se
sprijinea pe o eroare: psihanaliştii încercau să audă
invizibilul; cineaştii aduceau pe ecran ceea ce cuvintele nu pot
să exprime”.

De ce prima şedinţă arată deseori ce se va petrece la

sfârşitul curei psihanalitice

Ceea ce se petrece în cursul primei şedinţe de psihanaliză

indică deseori modul în care se va termina terapia. De altfel,
este un mod de a înţelege de ce psihanaliza a primit, odată cu
Lacan, o interpretare „structuralistă”: anii care trec – şi în
general timpul – nu fac adesea altceva decât să deruleze o
schemă prezentă de la început, iar inconştientul este în mare
parte nu în afara timpului, cum zicea Freud, ci sincronic.
Sfârşitul este aşadar în început şi începutul, la sfârşit.
Având în vedere starea de deteriorare fizică şi morală în
care se găsea actriţa, Ralph Greenson n-a primit-o prima oară
pe Marilyn la cabinetul lui din cartier, pe care vecinii îl
numiseră ironic Couch Canyon („canionul divanelor”), ci la
adăpostul faţadelor de un roz ţipător ale Hotelului Beverly
Hills. Marilyn încă era căsătorită cu dramaturgul Arthur
Miller, dar Yves Montand, partenerul ei din filmul Let’s Make
Love, în regia lui George Cukor, îi era de puţin timp amant. Or,
ea trebuia să înceapă să filmeze. Şi fiecare filmare o cufunda
în inhibiţii şi angoase care o obligau să consume munţi de
medicamente psihotrope.
Era o situaţie banală în acea perioadă. În unele baruri,
existau chiar cocktailuri şic în care alcoolul era amestecat cu
Miltown (o alternativă la modă la barbiturice şi primul
medicament de pe urma căruia laboratoarele au câştigat sume
enorme). Andrea Tone, specialistă în istoria psihiatriei, chiar a
arătat că tensiunea anxioasă pe care oamenii o tratau în acest
fel era aproape un semn al intensităţii vieţii lor şi a
superiorităţii ei… Năucită de tranchilizante în aşa măsură
încât îşi înspăimânta anturajul prin cunoştinţele ei de
psihofarmacologie, Marilyn venea deci zilnic pe platoul de
filmare cu o întârziere de câteva ore. Exasperată, echipa a
recurs la dublura ei folosită când se regla lumina, Evelyn
Moriarty. Din nou, Marianne Kris i-a dat lui Marilyn numele
unui terapeut care ar fi putut s-o ajute la Los Angeles. Şi acesta
era Ralph Greenson.
La prima şedinţă, a întârziat o jumătate de oră. Doar atât?
Când Greenson i-a atras atenţia cu calm, a răspuns: „Am
întârziat pentru că întârzii cu toată lumea, la toate întâlnirile.
Nu doar pe dumneata te fac să aştepţi”. Mai târziu, a precizat
probabil: „A întârzia înseamnă a te asigura că ceilalţi te
aşteaptă, pe tine şi pe nimeni altul, şi că astfel nu te pot
înlocui”, căci „întotdeauna cel care iubeşte îl aşteaptă pe
celălalt”. Oricât ar fi de cinematografice, aceste replici sunt cât
se poate de autentice. Şi e posibil ca mulţi dintre noi să le fi
trăit, aşteptând sau fiind aşteptaţi – şi, de altfel, e ciudat cum,
uneori, în cursul existenţei noastre, aceste poziţii se pot
schimba, din aşteptat putând să devenim cel care aşteaptă şi
invers. Relaţia noastră cu timpul, cu punctualitatea, spune
adeseori multe despre felul în care, în copilărie, am fost iubiţi
şi ce relaţie întreţinem cu renunţarea, cealaltă formă de
moarte, dacă nu de asasinat. Şi asta ne trimite cu decenii în
urmă. Când micuţa Norma Jean Baker Mortensen a văzut
lumina zilei la General Hospital din Los Angeles, în ziua de 1
iunie 1926, mama ei, Gladys Pearl Baker, era în plin declin
psihotic. Tatăl le părăsise. La 11 zile după naştere, copilul a
fost dat în plasament şi mama, internată la psihiatrie.

Avea acel corp, dar nu era acel corp

Nu era prima dată când Ralph Greenson primea o vedetă,

nici ultima, căci Frank Sinatra, Vivien Leigh, Tony Curtis şi
Vincente Minnelli s-au întins şi ei pe divanul lui. De la vârsta
de 26 de ani, de când se mutase la Los Angeles şi se numea
încă Romeo Samuel Greenschpoon, făcuse totul ca să devină o
notabilitate a societăţii psihanalitice locale, inclusiv o a doua
cură psihanalitică cu Otto Fenichel, un grangur al
freudismului (probabil ca să o facă uitată pe prima cu
Wilhelm Stekel, un eretic respins de Freud), ba chiar şi o a
treia, cu Frances Deri, specializată în… psihanalize de actori.
Greenson era un orator excelent. Folosea arta
amuzamentului cu o plăcere evidentă şi îi plăcea să se pună în
evidenţă cu o inteligenţă incontestabilă. Conferinţele şi
colocviile nu-l speriau câtuşi de puţin. Seratele organizate de
el şi de soţia lui în vila de la Santa Monica erau foarte
apreciate. Acolo puteau fi întâlniţi – discutând cu copiii lor sau
cu mama lui Greenson – Anna Freud şi sexologii Masters şi
Johnson, dar şi pacienţi sau foşti pacienţi. Când a primit-o pe
Marilyn, Greenson era aşadar expert în tulburările mentale
ale vedetelor de la Hollywood.
Dar, de la bun început, a fost „frapat de modul de a vorbi
nearticulat, tern şi de lipsa de afecte a actriţei”. Aceasta
„spunea lucruri dureroase fără nicio durere”. Avea acel corp,
acel corp excepţional, dar nu era acel corp. Drama vieţii sale
era că nu coincidea cu imaginea pe care şi-o făcea lumea
despre ea în aşa măsură încât ajunsese să nu mai ştie ea însăşi
cine era. Se cunosc cuvintele ei de tristă celebritate: „Bărbaţii
adorm cu Marilyn şi se trezesc cu Norma Jean”. Când a vrut
aşadar să se întindă pe divan, cum o făcuse întotdeauna,
Greenson i-a explicat că, având în vedere starea ei, ar fi mai
potrivită o terapie de susţinere faţă în faţă. Să nu uităm că
Greenson era şi un psihiatru experimentat. Printre altele,
lucrase mult timp cu traumatizaţii din cel de-al Doilea Război
Mondial întorşi în SUA. Ciudat e că empatia inedită pe care o
avea faţă de ei aproape că făcuse din el un simbol al medicinei
militare, ceea ce i-a inspirat un film prietenului său Leo
Rosten, Captain Newman, regizat de David Miller şi în care
juca şi Tony Curtis, apărut pe ecrane în 1963.
Dar pentru Marilyn a fost un şoc. Toţi bărbaţii au dorit
întotdeauna s-o întindă pe divan. „Bărbaţii nu se uită la mine”,
i-a spus ea lui Greenson. (Poate că s-a uitat ţintă la ochii lui
încercănaţi şi la mustaţa lui deasă când a zis asta.) „Îşi aruncă
privirea asupra mea, nu e totuna. Cu dumneata e altfel. Prima
dată când m-ai primit, m-ai privit ca din adâncul dumitale. Ca
şi cum ar fi existat cineva în mine căruia urmai să mă
prezinţi.” Drama care le pândeşte pe fiinţele prea frumoase
este că devin ceea ce dorinţa celorlalţi, trăită ca o cerere ce
devine persecutantă, face din ele: o imagine, doar o imagine,
fără nicio interioritate, suspendată de o privire. Desigur,
privirea este persecutantă, dar, în clipa în care se opreşte,
subiectul se prăbuşeşte.
Să-l iubeşti pe cel în ochii căruia eşti demn de a fi iubit

Dacă nişte scenarişti de la Hollywood ar fi dorit să explice

iubirea de transfer, n-ar fi reuşit mai bine. Un pacient nu se
îndrăgosteşte de la sine de psihanalistul lui, ci fiindcă
psihanalistul îl ajută brusc să se simtă demn de a fi iubit. În
cazul de faţă, privind-o pe Marilyn „ca din adâncul” lui, adică
din ceea ce ea presupunea că era el cu adevărat, i-a îngăduit
totodată să-l facă să-i simtă interioritatea.
Iubirea de transfer este o iubire adevărată. În acea parte
din seminarul lui despre transfer2 consacrată Banchetului lui
Platon, Lacan a arătat că, atunci când frumosul Alcibiade,
cucerit de cunoaşterea cu care îl credita pe Socrate, i-a
declarat iubirea lui, Socrate a avut inteligenţa să-l trimită la alt
bărbat, adevăratul obiect al acelei iubiri: Agathon. Dar cum să
nu-l iubim pe cel care deţine arta de a ne dezvălui ceea ce este
obiectul dorinţei noastre inconştiente? Cu alte cuvinte, cum să
nu fi fost frumosul Alcibiade îndrăgostit de Socrate? Chiar
dacă este de un echivoc de temut, situaţia analitică îi permite
analizantului să afle lucruri noi despre el însuşi, la fel ca
Alcibiade, devenind nu numai demn de a fi iubit şi chiar iubit,
ci şi iubitor. Din păcate, lucrurile nu sunt întotdeauna atât de
simple sau de ideale.
Hollywoodul era oraşul măştilor. Romeo Samuel
Greenschpoon şi Norma Jean Baker, care îşi schimbaseră
numele amândoi ca să se poată integra mai uşor, o ştiau mai
bine decât alţii. „Ca într-o poveste de dragoste” – scrie Michel
Schneider –, „fiecare se foloseşte de simptomul celuilalt ca să-
şi urmeze fantasma. Greenson visa să existe în film, Marilyn,
să fie mai cerebrală. El avea nevoie de imagini, ea, de
cuvinte”.

„Mi-ai spus că, atunci când am să fac exact ce mi-ai

spus să fac, voi avea orgasm”

Spre sfârşitul vieţii, Greenson a spus despre Marilyn: „La

început, ne priveam ca nişte animale atât de diferite încât şi-
ar fi întors repede spatele, constatând că n-aveau nimic
comun. Ea, atât de frumoasă; eu, mai degrabă lipsit de farmec.
Blonda vaporoasă şi doctorul perversităţilor, ce cuplu… Astăzi,
văd că era doar o aparenţă: eram o fiară de scenă, mă
foloseam de psihanaliză ca să-mi satisfac nevoia de a plăcea,
iar ea, o intelectuală care se proteja de suferinţa de a gândi
printr-o voce de copil şi o prostie afişată”.
Şi, într-adevăr, cu voce de copil o auzim pe Marilyn
spunând, pe faimoasele casete înregistrate, psihanalistului ei:
„Mi-ai spus că, atunci când am să fac exact ce mi-ai spus să
fac, voi avea orgasm şi că, după ce îl voi fi obţinut şi voi fi
simţit ce era, voi putea să am orgasme cu amanţi”. Şi, altădată:
„De când m-ai lăsat să intru în căminul tău, m-am gândit la ce-
ar fi fost să-ţi fiu fiică, nu pacientă. Ştiu că n-aş putea să o fac
câtă vreme îţi sunt pacientă, dar, după ce mă vei vindeca,
poate ai putea să mă adopţi”3.
Lui Arthur Miller, pe care Greenson n-a ezitat să-l
întâlnească, i-a spus: „Marilyn are nevoie de iubire şi de
devotament fără condiţii. Dacă nu, totul îi este insuportabil”.
Miller va încerca, cât de mult va fi cu putinţă, apoi va sfârşi şi
el prin a abandona, făcând-o pe Marilyn să retrăiască, fără
voia lui, scena inaugurală a abandonului patern. Actriţa s-a
cufundat atunci în haos. Când suferea că nu putea să aibă mai
mult de câteva orgasme cu acelaşi bărbat – după trecerea
beţiei primelor îmbrăţişări, se pomenea din nou abandonată
propriului trup – şi se dăruia atunci primului venit
(instalatorului, comisionarului, unui şofer de taxi), când
plângea ca o fetiţă după iubirea preşedintelui SUA, John F.
Kennedy, părăsită de cealaltă iubire a ei, fratele acestuia,
Robert Kennedy.
Comedia cea mai plină de cruzime, scenariile cele mai
nebuneşti şi mai neverosimile se învolburau, urmând
îndeaproape mişcările curei psihanalitice, în care
psihanalistul năzuia doar să devină un personaj de cinema
prin intermediul artiştilor şi cea mai frumoasă dintre
paciente, hrănită spiritual de Arthur Miller, citea Interpretarea
viselor…

Tricotatul unui fular

Tratamentul pacienţilor în stări-limită sau al pacienţilor

psihotici îl obligă deseori pe clinician să adapteze cadrul
şedinţelor. Este vorba nu atât de a concepe un cadru mai
flexibil, cât de a-l face mai cuprinzător. Nu de puţine ori, când
riscul de sinucidere e mare sau pacientul este, de exemplu,
pradă unui delir de persecuţie, acceptăm să vorbim cu el la
telefon în weekend sau îl îndemnăm să scrie e-mailuri pe care
le vom citi.
Se poate apela şi la metode mai puţin ortodoxe. Un coleg,
psihanalist la ţară, în loc să aştepte la cabinet, s-a dus într-o zi
acasă la pacient, un taciturn pe care îl bănuia de gânduri
sinucigaşe şi care l-a primit în bucătărie, având pe masă, la
vedere, o carabină. În lipsă de argumente, foarte preocupată
de starea unei paciente melancolice care, după ce-şi pierduse
ambii părinţi, căzuse într-o stupoare din care nu mai ieşea, la
şedinţe răspunzând doar cu „Nu ştiu ce să spun”, „Nu-mi
amintesc nimic”, mi-a trecut prin minte într-o zi să-i cer să
tricoteze un fular. Era singura amintire rămasă despre mama
ei, restul fiind acoperit de un văl negru: când era mică,
obişnuia să se aşeze lângă această mamă care tricota în faţa
televizorului. Un doliu poate să ascundă un altul. Al ei mă
ducea cu gândul la al meu, dar, evident, ea nu ştia asta.
Supervizările ne ajută tocmai să ne îngrijim contratransferul
şi să evităm să proiectăm asupra pacienţilor lucruri care ne
implică. Cert este că, din vorbă în vorbă, dacă pot să zic aşa,
după tricotarea fularului, m-a anunţat că visase chipul mamei
sale moarte. În cinci ani de doliu, era prima oară când îşi
amintea un vis.

Coborâre în infern

Greenson i-a propus foarte repede lui Marilyn ca şedinţele

să nu mai aibă loc în cabinet, ci în casa lui din Santa Monica.
Avea să fie astfel ferită de fotografi, a zis el. „El, care va defini
scopul curei psihanalitice ca fiind accesul pacientului la
independenţa de gândire, a făcut exact contrariul”, a scris
Michel Schneider. În afara şedinţelor zilnice, a îndemnat-o să-l
sune în fiecare zi. Pornind de la principiul că oferindu-i
pacientei cadrul familial pe care nu-l avusese niciodată i-ar fi
ameliorat starea, n-a ezitat s-o invite la el la cină, în prezenţa
soţiei şi a celor doi copii ai lor, cu care Marilyn se înţelegea
foarte bine, şi, uneori, a lăsat-o chiar să spele vasele. Ea nu a
întârziat niciodată la aceste întâlniri.
În septembrie 1960, John Huston a plecat cu avionul la Los
Angeles. Voia să se întâlnească cu Greenson. Urma să turneze
Freud, pasiuni secrete, după un scenariu de Sartre, şi o dorea
pe Marilyn în filmul lui. Ea ar fi juca rolul lui „Cecily”, o
pacientă isterică (probabil „Cäcilie M.”, pe numele ei adevărat
Anna von Lieben, care a fost tratată de Freud şi despre care
acesta vorbeşte în Studii despre isterie). La început, Marilyn a
acceptat. Dar, după ce i s-a adus la cunoştinţă proiectul
cinematografic (de către Greenson?), Anna Freud a refuzat
realizarea unui film despre viaţa tatălui ei. Greenson a făcut
pe intermediarul şi a convins-o pe Marilyn să renunţe la rol.
Lunile treceau. Marilyn îl suna pe Greenson la orice oră din zi
şi din noapte. El anula întâlniri cu alţi pacienţi ca s-o vadă pe
ea. A trimis o infirmieră psihiatrică la căpătâiul ei, care s-a dat
drept menajeră, ca s-o supravegheze. La Hollywood au
început ironiile. „Nu mai e Prinţul şi dansatoarea”, a spus John
Huston, căruia nu i-au picat bine beţele în roate puse filmului
său Freud, pasiuni secrete, „ci psihanalistul şi dublura lui”.
Când Marilyn a venit la New York, Marianne Kris a găsit-o
într-o stare pur şi simplu catastrofală, încât a luat hotărârea s-
o interneze cu forţa. Marilyn i-a scris de la clinică o scrisoare
sfâşietoare, în care îi relata îndeosebi reacţia pe care o
avusese când înţelesese că spitalul unde se afla era un institut
psihiatric4: „Am luat un scaun nu foarte greu şi am aruncat cu
el intenţionat în geam; n-a fost uşor, pentru că n-am spart
nimic în viaţa mea. A fost nevoie s-o fac de mai multe ori ca să
obţin o bucăţică de geam spart; pe urmă, am ascuns ciobul în
mână şi m-am aşezat liniştită pe pat aşteptându-i să vină. Au
venit şi le-am spus că, dacă mă tratează ca pe o nebună, mă
voi purta ca o nebună […]. N-am vrut să cooperez cu ei, căci
nu puteam accepta felul în care procedau. Mi-au cerut să vin
cu ei, cu amabilitate, dar am refuzat să mă mişc şi am rămas
pe pat. Atunci, patru odată, doi bărbaţi şi două femei foarte
voinici, m-au dus cu forţa la etajul superior. Trebuie să
recunosc că au avut decenţa să mă ducă cu capul lăsat în jos.
Cel puţin n-aveam faţa descoperită”.
Cu două luni înainte să moară, Marilyn Monroe a cântat,
îmbrăcată într-o rochie atât de strâmtă încât părea pe ecran
un costum de piele, un Happy Birthday Mister President. În
aceeaşi seară, Kennedy (nu se prea ştie, de altfel, care dintre
cei doi fraţi) s-a culcat cu ea, încă o dată, la Hotelul Carlyle,
apoi a dispărut. Sinatra a cules-o într-o stare jalnică, a jucat
rolul consolatorului, apoi a dus-o la orgii în Nevada: actriţa
apare într-o fotografie în patru labe, ca un câine, între
picioarele unor bărbaţi.
Când o vedetă moare în urma exceselor sale, obişnuim să
ne întrebăm dacă a fost ucisă de sistem, dacă nu cumva am
ucis-o noi (ceea ce presupune atunci că admitem partea de rău
din noi) sau dacă s-a sinucis (normalitatea pe care ne-o
presupunem atunci ne protejează de aceste excese). La aceste
presupuneri există poate un răspuns, unul singur. După o
şedinţă cu Marilyn Monroe, Ralph Greenson a descoperit o
hârtie împăturită în două. Era un poem de Maryiln Monroe.
Conţinea aceste versuri: „Noaptea n-are nici privire, nici
tăcere/ Decât pentru ea însăşi”.
 25

A iubi înseamnă deja a-l vindeca pe

celălalt?

Dacă, în 1929, Câinele andaluz de Buñuel, film la care a

colaborat pictorul Salvador Dalí, îşi propunea, prin gestul
inaugural al unui ochi retezat de o lamă de brici, să facă atent
spectatorul la procesele inconştiente, Fascinaţie de Alfred
Hitchcock, apărut pe ecrane în 1945, este primul film axat,
dacă nu pe psihanaliză, cel puţin pe efectele ei aproape
miraculoase. La vremea când Hitchcock turna această
peliculă, psihanaliza cunoştea epoca sa de aur în SUA.
Cineastul l-a recrutat pe Ben Hecht, care făcea pe atunci o
cură psihanalitică, dar şi pe psihanalistul propriului
producător, David O. Selznick, pe post de consilieri tehnici.
Intriga filmului este destul de sumară. La prima privire,
Constance Petersen, o psihiatră (Ingrid Bergman), se
îndrăgosteşte de Anthony Edwardes (Gregory Peck), noul
director al spitalului în care lucrează. Dar acest bărbat este
amnezic. Pentru o femeie a cărei profesie este să-i ajute pe
ceilalţi să-şi amintească ce au refulat, întâlnirea e un adevărat
miracol. Simptomele lor se completează. Problema este că
acest nou director e bănuit că i-ar fi luat locul adevăratului
doctor Edwardes după ce îl asasinase.

Femeile sunt medici mult mai buni, mai ales când

iubesc sau au iubit

Potrivit maximei care spune că omul iubit nu poate să fie

rău (sau cel puţin mai rău decât tine), Constance nu poate să
creadă că bărbatul pe care îl iubeşte e vinovat de crimă. Fuge
deci cu el şi îşi pune în gând „să-l psihanalizeze” ca să-l ajute
să-şi recupereze complet amintirile pierdute. Ce ascundeau
fobia liniilor albe ale unei feţe de masă sau tulburarea lui
când îi vedea poala capotului? Panta de care îi era teamă nu
evoca oare un munte? Dacă îi era frică de un înger, nu
însemna oare asta că numele locului în care trăise ceea ce îl
făcuse amnezic era „Valea lui Gabriel”? Constance se
străduieşte să descifreze visele bărbatului de care e
îndrăgostită, ca şi spectatorul.
Dalí a imaginat pentru acest film nişte imagini atât de
stranii, încât n-au putut fi realizate, spre marea disperare a lui
Hitchcock. Cineastul a fost deci obligat să găsească alte
modalităţi pentru eroina lui de a-l face pe falsul Edwardes să
înţeleagă: 1) că se învinovăţea pentru moartea fratelui său pe
când erau copii; 2) că adevăratul doctor Edwardes murise
într-adevăr, în acelaşi fel ca fratele său, dar de mâna fostului
director al azilului, doctorul Murchison.
„Femeile” – spune un personaj din film – „sunt cele mai
bune psihanaliste până în momentul în care iubesc. După
aceea, sunt cele mai bune paciente”. Misoginismul
incontestabil al acestei afirmaţii – aici vorbeşte Hitchcock – ne
duce cu gândul la cuvintele lui Lacan: o femeie poate să fie un
simptom pentru un bărbat, dar se întâmplă ca un bărbat să fie
un dezastru pentru o femeie. Totuşi, nimic nu e mai fals. În
realitate, remarcii lui Hitchcock i se pot opune multe dintre
poveştile pe care le veţi găsi în această carte (Sabina Spielrein,
Blanche Reverchon, Melanie Klein şi atâtea altele) şi care se
referă atât la femei din vremea lui Freud, cât şi la psihanaliste
de astăzi. Evident, nu pot să vorbesc despre poveştile de iubire
ale acestora din urmă, sunt intime şi persoanele respective,
pentru care am cea mai mare stimă, trăiesc încă, dar se vor
recunoaşte.
Multe femei au devenit medici buni după ce au îndurat
excesele iubirii sau focul pasiunii erotice, uneori inclusiv în
cursul tratamentului lor psihanalitic. Dar mai degrabă
bărbaţii – de exemplu, Ralph Greenson, psihanalistul lui
Marilyn Monroe, sau Jung, care a tratat-o admirabil pe Sabina
Spielrein până în momentul în care s-a culcat cu ea şi s-a
comportat ca ultimul laş – nu mai sunt medici buni când sunt
îndrăgostiţi.

Ce este o fantasmă de salvare prin iubire?

În ceea ce o priveşte pe Marnie Edgar (Tippi Hedren),

aceasta ar fi fost probabil o bună pacientă – chiar şi pentru
Constance. Era hoaţă, mincinoasă, îi era la fel de teamă de
bărbaţi ca şi, în mod foarte misterios, de culoarea roşie. Iar
relaţia ei cu mama sa era deosebit de conflictuală. Asta i-a fost
de ajuns lui Mark Rutland (Sean Connery), eroul din Marnie,
de acelaşi Hitchcock, apărut pe ecrane în 1964, ca să simtă
dorinţa arzătoare de a o scoate din vidul pe care îl respira şi în
care îi trăgea pe toţi cei care încercau să se apropie de ea. Pe
de altă parte, Marnie părea să se bucure fără nicio limită de
ceea ce-i lipsea lui: libertatea sau mai degrabă aparenţa ei şi,
în absenţa acesteia, de două picioare foarte frumoase pe
tocuri, pe care aparatul de filmat al lui Hitchcock le fetişiza pe
întrecute.
Aproape două decenii despart Fascinaţie de Marnie.
Regăsim totuşi aceeaşi figură a iubirii pe care Freud o evoca
într-un scurt eseu din 1910: cea a „fantasmei de salvare”1.
Freud considera că există patru combinaţii posibile ale acestei
fantasme. Putem dori să ne salvăm tatăl ori să fim salvaţi de
el. Sau să ne salvăm mama ori să fim salvaţi de ea. În Marnie,
spre deosebire de Fascinaţie, bărbatul este pus în situaţia de a
fi un salvator. Şi obiectul iubirii nu este demn de a fi iubit
(Marnie e hoaţă şi antipatică). Dar n-are importanţă. A iubi
înseamnă a-l vedea pe celălalt aşa cum el nu se poate vedea şi,
în cazul de faţă, ca o persoană demnă de a fi iubită.
Dar să fii iubit când te urăşti tu însuţi este insuportabil.
Salvarea rămâne o fantasmă şi, în mod evident, salvatorul este
cel care încearcă să se salveze pe sine prin intermediul celei
pe care a ales-o. Mark o angajează deci pe Marnie secretară
şi – adevărul întregii poveşti – încearcă s-o seducă. Din păcate,
într-o zi, cedând înclinaţiilor sale, aceasta fuge cu banii. El o
găseşte şi-i dă de ales: ori căsătoria, ori denunţarea la poliţie.
Pusă să aleagă între două rele, tânăra hoaţă alege nunta, care
se transformă în coşmar. Nu poţi face să respecte regulile
căsniciei, fie ea şi americană, „o femeie de exterior”, o
călătoare clandestină în propria-i viaţă, care ignoră şi chiar
dispreţuieşte în mare măsură legile2. Când Mark încearcă s-o
atingă, Marnie îl refuză. Ameninţă cu sinuciderea.
Vrând să-şi înţeleagă soţia, Mark o supune unei adevărate
psihanalize „sălbatice”. Prin acest termen, Freud şi
psihanaliştii denumesc intervenţiile unor amatori care, fără
să cunoască bine psihanaliza, încep să interpreteze acte
ratate, lapsusuri şi vise3.
La capătul acestui proces destul de haotic, Mark merge la
mama lui Marnie, care, în cele din urmă, îi mărturiseşte
adevărul. Se prostituase. Mulţi dintre clienţii ei erau marinari
în trecere. Fetiţa văzuse deci uneori bărbaţi în uniformă albă,
mateloţi sau ofiţeri din US Navy, ieşind din camera mamei.
Într-o seară cu furtună, o ceartă cu un client a degenerat.
Clientul a lovit-o pe mamă şi a rănit-o la picior. Marnie avea
pe atunci cinci ani. Ea se năpustise asupra acelui client brutal
şi, cu o lovitură de vătrai, îl ucisese. Odată dezvăluite, cauzele
terorii pe care i-o provocau roşul (sângele) şi albul (uniforma
marinarului) duc, mai degrabă prin magia filmului decât prin
magia psihanalizei sălbatice, la dispariţia simptomelor lui
Marnie. Şi iată că atunci a fost posibil să aibă în inima ei un
loc pentru iubire. Happy-end. Scoateţi batistele şi strângeţi
floricelele de porumb.
Este interesant să vedem că, la personajul masculin din
film, fantasma de salvare face să apară iubirea, în schimb, la
personajul feminin, salvarea mamei din ghearele unui
mizerabil împiedică apoi iubirea pentru orice bărbat. Ecuaţia,
complicată, se poate totuşi verifica deseori…
Hitchcock oferă totuşi aici o viziune destul de simplistă nu
numai asupra complexului lui Oedip şi a psihanalizei,
conform căreia ar fi de ajuns să-ţi aminteşti un traumatism
refulat şi să-l verbalizezi pentru ca simptomul să dispară şi
fiecare dintre cei doi parteneri să-i poată da apoi celuilalt mai
mult decât cere. La fel de frapant este şi că acea conştientizare
salvatoare nu implică o verbalizare bulversată, ci un fel de
ciocnire de imagini care, suprapunându-se în realitate şi în
memorie, declanşează un fel de trezire vindecătoare. Desigur,
psihanaliza este o talking cure, un tratament prin cuvinte, nu
prin imagine. Dar cineastul nu pare să fie complet naiv în ceea
ce priveşte scenariul pe care îl propune spectatorilor. „You
Freud, me Jane!”, o pune Hitchcock pe Marnie să-i spună lui
Mark. Referire extrem de subtilă la replica lui Tarzan pentru a
lua în râs fantasma de salvare – inclusiv pe cea a
psihanaliştilor asupra pacienţilor lor.
 26

„Vechi mituri greceşti despre părţile

genitale”

Roman de dragoste pe cât de monstruos pe atât de rafinat,

în care un pervers poate să ascundă un altul (ne-am putea
chiar întreba dacă ar găsi astăzi editor), satiră a clasei de
mijloc americane sau metaforă a confruntării într-o Europă
care îmbătrâneşte şi o Americă tânără şi cuceritoare, Lolita a
provocat la apariţie, în 1955, un scandal literar internaţional.
Cartea povesteşte pasiunea dementă şi explicit sexuală a lui
Humbert Humbert (HH), în vârstă de 37 de ani, pentru fiica lui
vitregă, Dolores Haze (sau Lolita), care avea 12 ani şi jumătate,
trăgând tare de date. Fiică vitregă deoarece bărbatul se
căsătorise cu mama ei ca să poată avea copila lângă el. Când
soţia a descoperit înclinaţiile soţului, a fugit de acasă să
anunţe poliţia. A traversat strada şi a fost călcată de o maşină.
Iată-l pe pervers liber ca prin minune să facă ce vrea cu prada
lui. S-a dus s-o aducă din tabără, nu i-a spus nimic despre
decesul mamei sale, a dus-o la un hotel şi, după o noapte în
care a privit-o cum dormea, s-a pregătit să abuzeze de ea. Dar
fata i-a dezvăluit că nu avea ce s-o înveţe, fiindcă făcuse deja
dragoste în tabără. Şi a început „să se joace” cu el. Au
cutreierat vreo doi ani prin Midwest, până când Lolita a fugit
cu alt bărbat, pedofil notoriu, Clare Quilty, care a părăsit-o
când a refuzat să joace pentru el într-un film pornografic.
Ultima parte a romanului povesteşte hăituirea bărbatului care
i-a răpit-o pe Lolita, hăituire concepută ca un joc de căutare cu
final tragic. Totuşi, HH nu este pedepsit cu adevărat, fiindcă
moare în urma unui stop cardiac înainte de a fi judecat.
Motivul pasiunii devastatoare a unui bărbat pentru o fetiţă
există în mai multe texte ale lui Nabokov, Skazka (1927),
Râsete în întuneric (un text din anii ’30) şi mai ales Vrăjitorul
(1939). În rezumat: un bărbat la vreo 40 de ani, îndrăgostit la
nebunie de o copilă de 12 ani, îşi pune în minte să se
căsătorească cu mama ei, care e văduvă şi bolnavă. La
moartea mamei, bărbatul ia copila şi o duce să trăiască
împreună în sudul Franţei. În prima lor noapte la hotel, o
dezbracă, o mângâie şi se masturbează lângă coapsa ei. Copila
se trezeşte şi ţipă. Cuprins de panică, bărbatul fuge din
camera de hotel. Moare călcat de un camion care circula cu
viteză.
Vladimir Nabokov nutrea un dispreţ profund faţă de
psihanaliză şi de „freudismul” de care era impregnată cultura
timpului. Freud, pe care pare să-l fi citit totuşi aproape în
întregime, era pentru el „un austriac ţăcănit cu o umbrelă
prăpădită”, însufleţit de „o căutare maniacală de simboluri
sexuale”, iar psihanaliza, „aplicarea unor vechi mituri greceşti
despre părţile genitale”. O ură care i-a descurajat pe mulţi
critici să facă o psihanaliză aplicată a operei sale, şi e bine aşa.
A interpreta o operă de artă, a încerca s-o psihologizezi
înseamnă prea adesea a te proteja de prea marea ei frumuseţe
şi, căci asta e în fond reversul, de prea marea spaimă pe care o
cauzează – înseamnă să ocoleşti inefabilul ca să nu te
confrunţi cu el.
Vom risca totuşi o interpretare – sau mai curând o reverie.
Faptul că, în Lolita, o maşină o calcă pe mamă şi copila îi
declară tatălui vitreg că a făcut deja dragoste cu băieţi (şi chiar
merge până acolo încât îi arată cum se face!) nu este nimic
altceva decât „o transformare în contrariul său” foarte
metodică a Vrăjitorului: mama din Lolita şi cea din Vrăjitorul
îl dezgustă pe pervers. Dar cea din Lolita este atât de vulgară,
încât inspiră dispreţ; cea din Vrăjitorul inspiră milă. Fetiţa din
Lolita este extrem de neruşinată; cea din Vrăjitorul nu ştie
nimic despre sex. Pedofilul din Vrăjitorul se aruncă sub roţile
unui camion; cel din Lolita îl va ucide pe Clare Quilty, bărbatul
care i-a furat obiectul iubirii.

Cum ascultăm un vis sexual?

Observăm deseori acest gen de inversare în ceea ce Freud

numea „travaliul visului”, unde un conţinut afectiv sau o
reprezentare anume pot să devină opusul lor logic. Dar mai
există ceva. Căci aceste operaţii ne permit să înţelegem ce
găsise Lacan în Mitologicele lui Lévi-Strauss. În această serie
de patru cărţi, una dintre capodoperele structuralismului,
Lévi-Strauss demonstrează că toate miturile indienilor din
America se generează unele pe altele prin jocuri de opoziţie şi
de transformări în contrariu întru totul comparabile cu
metamorfozele motivelor din Vrăjitorul şi Lolita. Lacan chiar
ajunsese să creadă că nevrozele (nu numai visele) nu sunt
nimic altceva decât „mituri individuale”, care funcţionează la
fel ca miturile colective ale antropologilor, printr-o serie
ordonată de transformări şi echivalenţe între conţinuturi
similare şi contrare. În fond, realizarea de opere de artă sau
de muzică înseamnă pentru Lévi-Strauss şi Lacan exact aşa:
motive şi teme care se inversează, se suprapun, suferă
permutări, până când sună corect – modelul explicit al lui
Lévi-Strauss fiind de altfel fugile lui Bach, ba chiar muzica
numită „serială”.
Când îi ascultăm pe pacienţi, o facem după o strategie
asemănătoare, căutând ce este negat sau refulat. Permutăm
întruna rolurile, imaginăm emoţia opusă etc., pornind de la
conţinutul asocierilor libere – tatăl cu mama, tânărul cu
bătrânul, dezgustul cu excitaţia, cutare cu cutare personaj,
cutare obiect despre care e vorba cu alt obiect despre care n-a
fost vorba –, până începe să sune corect. Şi, în aceste
substituiri şi inversări, nu facem, după cum a spus Freud,
decât să găsim cum se ţes visele.
Acest joc de permutări poate chiar să producă mai multe
poveşti. De aceea, nu căutăm o unică poveste ascunsă sub
povestea aparentă, ci mai degrabă încercăm să descoperim un
principiu de transformare a poveştilor şi afectelor unele în
altele. Aceasta este cheia fantasmatică, asemenea „unui motiv
dintr-un covor” care se repetă întruna, generând, a spus
Lacan, în trăirea pacienţilor şi în funcţie de împrejurări o
diversitate incredibilă de experienţe. Dar, în ultimă instanţă, o
mână de aranjamente combinatorice fundamentale dau tonul
unei vieţi, muzicalitatea ei plină de dorinţă, puterea ei de
orchestrare a evenimentelor şi îi oferă celui care o trăieşte
sentimentul că este sau nu este viaţa lui. Chiar dacă cheia
acestui sentiment îi scapă.
 Aşadar, nu se urmăreşte descoperirea unei „poveşti urâte”
ascunse în copilărie, ci a unui principiu de productivitate şi de
creativitate. Nu, Nabokov nu era un pedofil refulat. Poate,
dimpotrivă, fusese victima faptelor cărora le descrie şi
redescrie neobosit – fără să ştie de ce, doar ca să creeze opera
lui cea mai puternică – figurile inversate şi permutate. Sau
poate era vorba despre propria-i mamă sau propriul tată. N-o
vom şti niciodată, din moment ce nu dispunem de asocierile
libere ale lui Nabokov. Şi poate nimic din toate astea. Dar
psihanaliza aplicată artei n-are nevoie de aşa ceva. „Fantezia”
ridicată la rang de artă devine universală, nu mai e o
fantasmă privată. Totuşi, din astfel de drame s-a inspirat
autorul.
 27

Trei Sylvii în una singură

Când Sylvia Bataille l-a văzut prima oară pe Jacques Lacan,

i s-a părut vădit înfumurat. Acesta tocmai se căsătorise cu
Marie-Louise Blondin, zisă „Malou”. Sylvia trăia încă alături
de Georges Bataille. Pe acesta îl întâlnise la Raymond
Queneau, prin intermediul surorii sale mai mari, Bianca, soţia
lui Theodor Fraenkel, un suprarealist prieten cu Breton.
Cealaltă soră a ei, Rose, era căsătorită cu pictorul André
Masson. Sylvia o adora pe Bianca. Locuise un timp la ea şi la
Fraenkel, pentru ca apoi s-o ia la sănătoasa: soţul surorii sale
se îndrăgostise de ea!
Familia a făcut în aşa fel încât s-o apropie pe Sylvia de
Georges Bataille, ceea ce a lăsat perplecşi mulţi cititori
virtuoşi. Bataille tocmai terminase Povestea ochiului. Acest
text, care istoriseşte experienţele sexuale pornografice ale
unui adolescent şi ale Simonei, o tânără avidă de „tot ce e
legat de sexualitatea profundă, de exemplu, sânge, sufocare,
spaimă subită, crimă, tot ce distruge pe vecie fericirea şi
onestitatea omenească”, a fost publicat clandestin, sub
pseudonimul Lord Auch, în 1928, anul căsătoriei sale cu
Sylvia. Cei doi au avut împreună o fiică, Laurence, de care
tatăl nu s-a prea ocupat. Chiar dacă Sylvia era tânără şi
înflăcărată, viaţa conjugală nu i-a domolit deloc înclinaţiile lui
Bataille spre libertinaj şi practici extreme. Sylvia suferea, deşi
avea şi ea amanţi.

Toată lumea o admiră; Lacan vrea s-o seducă

Lacan şi-a terminat teza de medicină despre „Aimée”, care,

după cum s-a aflat mai târziu, era mama psihanalistului
Didier Anzieu, o femeie ce încercase să înjunghie o actriţă
celebră, Huguette Duflos. Cuprinsă de un delir erotoman,
Aimée se crezuse iubită de prinţul de Wales, căruia îi dedicase
două romane, despre care credea că nu apăruseră pentru că
Huguette Deflos le împiedicase publicarea. Freud nu fusese
interesat de iubirea nebună. Lacan a intrat în psihanaliză pe
acest drum ocolit1. Dar, chiar dacă avea reputaţie de
seducător – o abătuse o vreme de la calea cea dreaptă pe soţia
lui Pierre Drieu la Rochelle, Olesia Sienkiewicz –, Sylviei
Bataille i s-a părut ridicol de scrobit2 în costumul lui de stofă
prince de galles.
Doi ani mai târziu, s-au revăzut acasă la Bataille. Sylvia
tocmai terminase filmările la O plimbare la ţară, în regia lui
Jean Renoir, peliculă în care la minutul şase şi 15 secunde
apărea şi Georges Bataille, în chip de seminarist, uitându-se
sub fusta Sylviei, care se legăna, pe jumătate visătoare, pe
jumătate extatică. De data asta, l-a remarcat pe Lacan, dar
fără vreo urmare. Trebuie spus că, la vremea aceea, ea avea o
relaţie cu scriitorul şi criticul de artă Georges Duthuit. Sylvia
spera ca el să-şi părăsească soţia, fiica pictorului Matisse, şi să
trăiască cu ea. Duthuit a reuşit asta în cele din urmă, dar
numai pentru câteva săptămâni, întorcându-se apoi ruşinat la
domiciliul conjugal.

Brusc, „ataşamentul mortal”

A treia oară, în 1938, într-o zi de noiembrie, lucrurile au

stat cu totul altfel. Sylvia Bataille mergea posomorâtă pe
bulevardul Saint-Germain. Fraţii Prévert o aşteptau la Flora.
Cufundată în gânduri, a intrat în cafenea şi s-a lovit de Lacan,
care ieşea. El i-a explicat, fără ocolişuri, că „încerca s-o uite în
braţele altei femei, dar în zadar”. Avem impresia că citim
printre rânduri viitoarea formulă care va face celebră
doctrina lacaniană a iubirii: „Iubirea înseamnă să dăruim
ceea ce nu avem şi nu putem să iubim decât prefăcându-ne că
n-avem, chiar dacă avem”3. Legenda spune că a luat-o apoi pe
Sylvia de mână şi a dus-o să ia masa la Lipp, sub privirile
tuturor, căci cartierul Saint-Germain-des-Prés, după cum se
ştie, nu e deloc mare. De data asta a fost îndrăgostire
fulgerătoare sau „ataşament mortal”, cum va spune şi Lacan
comentând pasiunea instantanee a lui Werther pentru
Charlotte.
Lacan tocmai publicase un articol care va marca istoria
psihanalizei: „Complexele familiale în formarea individului”.
Având în vedere situaţia sa personală, nu putea să procedeze
mai bine de atât. Ba chiar putem să emitem ipoteza că, fără
iubirea lui pentru Sylvia Bataille şi complicaţiile generate de
ea, poate n-ar fi abordat anumite tematici în acelaşi fel. În
acea radiografie a familiei occidentale din ajunul celui de-al
Doilea Război Mondial, Lacan se ocupa de problema
paternităţii în organizarea socială, care trebuie să transmită
„o continuitate psihică între generaţii”. Această continuitate s-
a transmis în culturile primitive prin totem. Ea se transmite în
societăţile moderne prin patronim. Nu era încă vorba de
„numele tatălui”, concept omniprezent la Lacan şi care i-a
slujit ca bază în reinterpretarea complexului lui Oedip la
Freud. Dar era, într-un anumit fel, anticiparea sa personală,
simptomul său privat, căci, vom vedea, aceste probleme l-au
torturat pe Lacan şi, curând, pe copiii lui.
Aleasă şi iubită în sfârşit, Sylvia l-a ajutat pe Lacan să
pătrundă în avangarda artistică de pe malul stâng al Senei. El
a făcut o mare pasiune pentru artă şi a cumpărat tablouri de
la prietenii Sylviei, Picasso şi Balthus. Ea a devenit treptat o
adevărată vedetă de cinema. Oamenii o opreau pe stradă să-i
vorbească despre filmele în care jucase. Soţia lui Lacan
rămăsese atunci însărcinată cu al doilea copil. Bataille a
pierdut-o pe Colette Peignot. „Laure”, cum îi spunea el, cu care
trăise „spaima, lacrimile, orgia şi febra”, a murit la 35 de ani,
de tuberculoză4. Dar Bataille a întâlnit-o pe Denise Rollin,
prietenă cu Breton şi Prévert, care, după toate aparenţele, era
mai fascinată de Laure decât de el… A izbucnit războiul. Sylvia
era evreică. A refuzat să emigreze în SUA. A rămas însărcinată
cu Lacan. El era nebun de bucurie. „Malou”, la rândul ei, era
pe punctul de a o naşte pe micuţa Sibylle. A cedat psihic.
Divorţul dintre Lacan şi Marie-Louise Blondin a fost
pronunţat în decembrie 1941. Sylvia a născut o fetiţă, Judith.
Tatăl era într-adevăr Lacan, dar ea a declarat-o la primărie
sub numele de Bataille, fiindcă legea îi interzicea unui bărbat
căsătorit să recunoască un copil adulterin. Problemele
„simbolice” şi, în orice caz, patronimice s-au înmulţit.
Birocraţia lui Pétain făcea ca divorţul Sylviei de Bataille să
fie prea periculos. S-ar fi putut interesa de originile ei,
evreieşti, româneşti, deci foarte suspecte. Soţii au aşteptat
aşadar până la Eliberare, ba chiar până în iulie 1946. Judith,
atât de dorită de tatăl ei, nu putea, prin urmare, să-i poarte
numele. Lacan nu a ascuns sentimentul de vinovăţie pe care îl
avea în această privinţă. Părinţii au fost obligaţi să aştepte
până în 1962, după grele bătălii juridice, ca să rezolve această
dificultate. Sibylle şi Thibaut, copiii pe care Lacan i-a avut cu
Malou, îi purtau numele, dar nu-şi vedeau aproape niciodată
tatăl.

Lacan, infidelul fidel

„Libertin în viaţa personală, [Lacan] n-a putut niciodată să-

i fie fidel unei femei, dar fără să vrea vreodată să părăsească
vreuna, ascunzându-i uneia ce făcea cu cealaltă” – scrie
Élisabeth Roudinesco. „În aceeaşi măsură în care Freud era un
reprezentant al iubirii romantice – femeia, soţia, mama,
interdicţia, culpabilitatea –, Lacan era omul demolării acestui
model.”5 Dar nici Malou nu le-a spus nimic copiilor ei. Aceştia
nu ştiau că părinţii lor divorţaseră, că tatăl lor fusese decăzut
din autoritatea parentală, n-aveau habar nici măcar de
existenţa Sylviei şi a fiicei sale Judith. Evident, nu ştiau nici că
Lacan, al cărui cabinet se afla pe Strada Lille, la nr. 5, se
mutase împreună cu Sylvia într-un apartament din imobilul
vecin, decorat în întregime chiar de ea.
 Secretul a fost descoperit în cursul unui eveniment
deosebit de dureros. Thibaut şi Sibylle6 au ieşit din Grădina de
Aclimatizare. Au ajuns la o trecere de pietoni. O maşină s-a
oprit când semaforul s-a făcut roşu. La volan se afla tatăl lor,
iar lângă el o femeie foarte frumoasă şi o fetiţă. Când s-au
apropiat de maşină strigând „Tăticule!”, Lacan s-a uitat în
direcţia lor, apoi a demarat, ca şi cum nu i-ar fi văzut. Să n-ai
tată poate să fie o mare nefericire; să ai unul e uneori ceva
îngrozitor.
 28

Bataille, mama şi fiica, 1934

Cu pieptul, abdomenul şi braţele goale, oferite răcelii

arzătoare a pantei înzăpezite pe care stătea întinsă, Sylvia
Bataille nu păstrase pentru poza de un erotism torid pe care i-
a făcut-o fotografa Denise Bellon, prietenă din copilărie, decât
o pereche de pantaloni, bocancii de schi negri şi o mască ce îi
acoperea ochii. În cursul aceluiaşi sejur lângă Bourg d’Oisans,
Denise Bellon i-a făcut micuţei Laurence Bataille, fiica lui
Georges, în vârstă de patru ani, un portret remarcabil şi poate
cu atât mai tulburător cu cât copila, cu părul la fel de scurt ca
al unui băiat, zâmbea, ţinându-şi mâinile înmănuşate de o
parte şi de alta a obrajilor rotunzi. Treisprezece ani mai
târziu, după război, pictorul Balthus, a cărui pasiune pentru
fete foarte tinere nu a fost niciodată un mister, a preferat-o pe
fiică mamei. Se spune că povestea de dragoste dintre Balthus
şi Laurence, care a stârnit scandal, a fost încurajată de însuşi
Lacan. Balthus i-a făcut lui Laurence mai multe portrete. Mai
târziu, ea a devenit psihanalistă.
 29

Iubirea, moartea

În multe poveşti pe care le înfăţişez aici, protagoniştii

credeau că psihanaliza îi va ajuta în sfârşit să cunoască
iubirea, şi poate chiar o iubire superioară – dacă nu ca
pacienţi, atunci ca psihanalişti. Indiferent că au fost una sau
alta, sau una şi apoi alta, încercau să se convingă singuri că
acea cunoaştere psihanalitică a iubirii şi a erotismului le va
metamorfoza experienţa trăită. Poate chiar îi va ajuta să aibă
acces la o iubire aşa cum nu existase niciodată înainte de
psihanaliză.
La sfârşitul unuia dintre seminarele sale cele mai savante
şi mai tehnice, Cele patru concepte fundamentale ale
psihanalizei, care datează de la mijlocul anilor ’60, Jacques
Lacan a vorbit astfel despre dorinţa psihanalistului: „Dorinţa
psihanalistului nu este o dorinţă pură. Este o dorinţă de a
obţine diferenţa absolută, cea care intervine când, confruntat
cu semnificantul primordial, subiectul ajunge pentru prima
dată în poziţia de a i se supune. Abia atunci poate să apară
semnificaţia unei iubiri fără limite, pentru că este dincolo de
limitele legii, unde poate să trăiască”1.
 Formule cu siguranţă obscure şi paradoxale, dar al căror
sens se ghiceşte mai mult sau mai puţin: „semnificantul
primordial” despre care vorbeşte Lacan ar fi, de exemplu,
cuvintele fondatoare ale identităţii şi fiinţei fiecăruia. Cele
care au ieşit din gura primelor noastre iubiri, o mamă, un tată
sau orice altă persoană care a avut grijă de noi mai bine decât
a putut s-o facă o mamă sau un tată, şi care au determinat
intrarea noastră în viaţă, adică într-un destin personal. Doar
că ele au fost refulate, ne-au devenit complet străine şi n-am
consimţit niciodată ca destinul nostru să fie efectul lor. Dar,
dacă devenim în mod conştient subiectul lor, sau „supuşii” lor
care consimt întru totul, atunci dispare un fel de blestem. Iată
că ar putea să capete sens „o iubire fără limite” – legea oarbă
care ne guverna fără ştirea noastră devine legea noastră şi,
într-un fel de scurtcircuit neverosimil, în clipa în care devine
legea noastră, suntem ca eliberaţi de lege. Şi, în consecinţă,
nimic nu-i mai este interzis iubirii noastre.
Acest gen de declaraţie are ceva uimitor. De altfel, s-ar
putea ca explicaţia pe care risc să i-o dau să fie slabă sau
îndoielnică. Dar ideea unei „iubiri fără limite” pe care ar face-
o posibilă psihanaliza i-a obsedat pe toţi cei pentru care, de la
Freud încoace, experienţa divanului şi apoi cea a fotoliului
avea ceva transgresiv şi scandalos. Sunt de înţeles. Să ne
imaginăm că psihanaliza a reuşit ceea ce pretinde: să ne
elibereze de simptomele noastre şi îndeosebi de simptomele
sexuale. Dat fiind că aceste simptome au existat întotdeauna şi
sunt universale, ce gen de fiinţe omeneşti ar putea să apară,
care ar fi eliberate de ele? Şi ce ar fi pentru aceste fiinţe
erotismul şi iubirea în sfârşit „libere”? N-ar fi vorba de nişte
bărbaţi şi femei superiori? Te apucă un fel exaltare când te
gândeşti la asta. De altfel, poate că e de ajuns să te gândeşti la
asta, poate că e suficient s-o crezi ca să-ţi permiţi mai multă
iubire şi ca să iubeşti într-un mod superior.
N-am estimat probabil îndeajuns influenţa imensă a lui
Bataille asupra lui Lacan. Dar felul lui de a introduce, prin
intermediul sexualităţii, un întreg ansamblu de lucruri
imposibile, de goluri în limbaj, de sfâşieri interne, de
obstacole existenţiale evocă un poem de Antoine Tudal, care
lui Lacan îi plăcea mult şi pe care l-a citat de mai multe ori:

Între bărbat şi iubire,

Există femeia.
Între bărbat şi femeie,
Există o lume.
Între bărbat şi lume,
Există un zid.

În lucrarea sa Istoria erotismului, Bataille îşi pune întrebări

despre psihanaliză, despre ce spune aceasta referitor la
sexualitate şi, mai ales, prin ce anume a eşuat în a propune o
nouă erotică: „S-ar putea crede că psihanaliza are în vedere
întregul domeniu sexual, fără rezerve… În aparenţă, este
adevărat. Dar numai în aparenţă. Psihanaliza însăşi este
obligată să-l definească în mod savant ca fiind acel element
din afară, neasimilabil pentru conştiinţa clară. Pentru ea
probabil totalitatea concretă fără sex este de neconceput, dar
gândirea proprie ştiinţei este şi ea privită ca fiind actualmente
intangibilă, ca şi cum sexualitatea, care a luat parte la
formarea sa, n-ar mai modifica-o de acum înainte sau ar face-
o doar superficial: pentru psihanaliză, sexualitatea şi gândirea
rămân planuri opuse; ca şi celelalte, psihanaliza este o ştiinţă
ce are în vedere fapte abstracte, izolate unele de altele,
influenţându-se ocazional unele pe altele”2. Bataille, care îl
citise pe Freud, a făcut şi un tratament psihanalitic cu Adrien
Borel, unul dintre primii care au practicat psihanaliza în
Franţa. Era un spirit nonconformist, un prieten al
suprarealiştilor, al lui Michel Leiris. Borel i-ar fi procurat lui
Bataille fotografiile supliciului chinezesc numit „al celor o sută
de bucăţi”, ling chi, în care faţa victimei îndopate cu opiu,
extatică în timp ce este dezmembrată cu o încetineală sadică,
l-a impresionat atât de mult pe Bataille, încât a fost probabil
inspiraţia majoră a operei sale. Tot Borel îl convinsese apoi să
scrie Povestea ochiului. Pentru Borel, inconştientul nu este de
altfel atât de freudian: el urmează tendinţa, puternică în
epocă, de a vedea în el, înainte de orice, o forţă de creaţie
estetică ţinută în frâu, care trebuie eliberată. Această absenţă
a dogmatismului explică în mare măsură voga psihanalizei în
rândul avangardelor. În fine, sexualitatea nu era în această
viziune una care ţinea de medic sau de sexolog, ci o
experienţă transgresivă, dar şi un mod de a respinge activ
lumea burgheză, conservatoare, catolică, plină de certitudini
morale (şi obsedată de fecunditatea naţiunii), care se
reconstituia în Franţa după ororile Primului Război Mondial şi
parcă negându-le.
De aceea, Bataille continua: „În acest fel, [psihanaliza]
menţine în numele ei privilegiul moral al gândirii abstracte,
întotdeauna demnă de un mare respect; admite elementul
sexual, dar în măsura în care dezvoltările sale îl reduc la
abstracţie, de care faptul concret rămâne vizibil distinct. Dar,
dincolo de acest demers concret, e posibil să avem în vedere
altul, în care orgoliul ştiinţei sau al gândirii n-ar putea să fie
menţinut, în care erotismul şi gândirea n-ar mai forma două
lumi separate”. Cu alte cuvinte, a adăugat el într-o notă din
josul paginii, „în care gândirea nu şi-ar exprima obiectul
(singuru-i obiect), totalitatea concretă, decât cu o singură
condiţie, să nu se mai ridice deasupra acesteia, să fie ea însăşi
o parte constitutivă a realităţii, pierdută în ea”.
Ce este o fantasmă erotică de totalitate dacă nu dorinţa de
a te contopi cu universul3? Îndată ce nu mai trăieşte
experienţa totalităţii, individul se găseşte în mod necesar
deasupra, într-o atitudine de superioritate, sau alături, adică
în mod necesar „în afară”.
Nu există decât două experienţe care pot cuprinde
totalitatea: orgasmul şi moartea. Şi despre aceste două
experienţe nu se poate spune nimic.
 30

Cum s-o distrugi pe Dora Maar

Purta mănuşi negre brodate cu floricele roz. Deodată, şi le-

a scos, a luat un cuţit şi l-a înfipt în masă, frenetic, între
degetele desfăcute. Din când în când, rata ţinta cu o fracţiune
de milimetru. Mâna i se umpluse de sânge. Când a întâlnit-o
pe Dora Maar la Cafeneaua Deux-Magots, mulţumită
prietenului lor comun Paul Éluard, şi a văzut-o dedându-se la
acea pantomimă absurdă, Picasso a fost fascinat. Tânăra
fotografă, pe atunci în vârstă de 28 de ani, fusese amanta lui
Georges Bataille. Picasso avea aproape dublul vârstei ei,
tocmai reuşise să divorţeze de soţia lui, balerina Olga
Khokhlova, şi trăia cu Marie-Thérèse Walter, o tinerică de 17
ani. Dora avea să fie muza şi modelul lui aproape un deceniu.
De la ea ne-au rămas toate fotografiile care înfăţişează geneza
lucrării Guernica, manifestul politic al lui Picasso contra
atrocităţilor războiului din Spania, pe care acesta a pictat-o în
1937, unde Dora este reprezentată de personajul „femeii cu
torţa”. Primele portrete pe care i le-a făcut Picasso au fost de o
blândeţe rară, dar Femeia care plânge evocă descompunerea
fizică la care a dus-o pasiunea. În 1943, Picasso a întâlnit-o pe
Françoise Gilot şi a rupt relaţiile cu Dora Maar în modul cel
mai urât. A venit la ea la braţul noii sale cuceriri şi i-a cerut:
„I-am spus [lui Françoise Gilot] că totul s-a sfârşit între noi şi
vreau să-i spui şi tu ca să creadă”. După puţin timp, Dora Maar
a fost găsită urlând în mijlocul Cinematografului Pagoda, unde
îşi aruncase pantofii, crezând că se afla într-un templu budist
şi că era „regina Tibetului”.

Lacan, şoc electric

Éluard l-a rugat pe Picasso să ia legătura cu Lacan. Acesta

cunoştea bine paranoia feminină. Fusese subiectul tezei sale
la medicină. La vremea aceea, trăia cu Sylvia Maklès, fosta
soţie a fostului amant al Dorei, Georges Bataille… Dora a fost
internată la Spitalul Sainte-Anne, unde i-au fost administrate
şocuri electrice. A fost ţinută închisă până când Lacan a scos-o
de acolo, tot la insistenţa lui Paul Éluard. Unii spun că Picasso,
al cărui geniu îl uluia pe Lacan, reuşise să-l convingă că n-
avea niciun amestec în criza de nebunie a Dorei. De altfel,
Picasso apela la Lacan pentru tot felul de prescripţii banale,
cum ar fi pentru un guturai sau o indigestie. Lacan nu refuza
niciodată. Alţii, precum Françoise Gilot, judecător şi parte în
această poveste, au pretins că Dora nu fusese distrusă de
ruperea relaţiei cu Picasso, ci de şocurile electrice, a căror
responsabilitate ar fi purtat-o Lacan. Alţii au afirmat că
Picasso a plătit tratamentul ei, trimiţându-i cecuri lui Lacan la
fiecare sfârşit de lună.
Trecerea ei pe la cabinetul de pe Strada Lille, nr. 5, i-a
permis cel puţin să dispară de pe scena publică, apoi să se
consacre picturii, poeziei şi religiei. Autoare a unei biografii a
Dorei Maar, Alicia Dujovne Ortiz subliniază că „plasa în care
toţi păreau să fi fost într-o zi amanţii tuturor” şi în care fusese
prinsă Dora a contribuit în mare măsură la declanşarea
paranoiei: „Scrisorile lui Bataille către Dora [de pe vremea
când erau amanţi] dovedesc că, chiar dacă n-a fost una dintre
marile lui iubiri, ceva intens a existat totuşi între ei, ceva în
stare să-i facă să sufere. Lacan, care şi-a petrecut viaţa
observându-l pe Bataille, «prietenul lui subteran», urmându-l
în toate «activităţile orchestrate de scriitor», inclusiv în
«crimele ritualice» din pădurea Saint-Germain, şi ajungând
chiar să se căsătorească cu Sylvia, nu putea să nu ştie asta. În
mod inevitabil, psihanalistul, convocat de Picasso, o observase
probabil pe Dora cu aceeaşi curiozitate cu care îşi chestiona
propria soţie despre performanţele amoroase ale fostului ei
soţ”1.

„Numai Dumnezeu îi putea urma lui Picasso”

Nu ştim multe lucruri despre tratamentul psihanalitic pe

care Dora l-a făcut cu el, doar că Lacan a văzut în întoarcerea
la un catolicism fervent posibilitatea salvării ei. „Numai
Dumnezeu îi putea urma lui Picasso”, a spus ea. Şi ne putem
întreba dacă nu cumva Lacan i-a suflat aceste cuvinte…
Autoare a altei biografii a Dorei, romanciera Nicole Avril2
povesteşte: „La câţiva ani după despărţirea lor [a Dorei de
Picasso] – nu l-a revăzut, nici n-a avut veşti despre el –, a
primit un colet enorm şi foarte greu. Mandatul era scris de
mâna pictorului. Ambalajul era extravagant de complicat, ca
să protejeze mai bine conţinutul ce se va dovedi, după multe
eforturi, a fi un scaun amărât, greu, masiv, voluminos, fără
valoare sau utilitate. Furie şi suferinţă pentru destinatară: a
înţeles perversitatea expeditorului, care o făcuse să viseze o
clipă la o reintrare în graţiile lui şi a putut apoi să se convingă
că ea rămăsese prea dependentă de el ca să se debaraseze de
cadoul oribil (pe care chiar îl va păstra)”.
Dora a murit într-o singurătate cruntă. La înmormântarea
ei au participat şapte persoane, printre care două vecine şi
portăreasa imobilului. Când casa i-a fost golită, s-a observat că
păstrase tot ce provenea de la Picasso, de la fotografii şi
desene până la un petic de hârtie pe care îl împăturise într-o
zi.
Picasso a păstrat mănuşile Dorei, pe care le-a ţinut într-o
vitrină.
 31

Mama şi poama

„A regula” se repetă de 128 de ori în cele trei ore şi

patruzeci de minute ale capodoperei lui Jean Eustache, La
Maman et la Putain (1973). Alexandre (Jean-Pierre Léaud), un
tânăr trândav, trăieşte cu Marie (Bernadette Lafont), care îl
întreţine în casa ei. Într-o zi, o întâlneşte pe Véronika
(Françoise Lebrun), care i se prezintă ca o fată cu care te poţi
culca fără urmări. La sfârşitul filmului, Véronika, „poama” din
film, rosteşte un monolog de şapte minute şi treizeci de
secunde: „Numai tu mă regulezi aşa. Numai eu pot fi regulată
aşa de tine”, recunoaşte ea. Şi totuşi: „Pentru mine, nu există
târfe. Pentru mine, o fată care se regulează cu oricine,
oricând, nu e o târfă. I-o poţi suge oricui, poţi să te regulezi cu
oricine, nu eşti târfă”. Imediat după ce Véronika rosteşte
aceste cuvinte, Alexandre o cere pe Véronika de soţie. Ea
acceptă, apoi vomită.

„Mulţumită acestui film, am făcut economie de o

psihanaliză”
 Françoise Lebrun, actriţa care a jucat-o pe Véronika, nu era
oricine pentru Jean Eustache. Se iubiseră nebuneşte. Apoi se
despărţiseră înainte de turnarea filmului. „Mulţumită acestui
film, am făcut economie de o psihanaliză”1, a mărturisit ea.
Jean Eustache cunoştea oare ce scrisese Freud despre
bipartiţia între figura mamei şi cea a târfei? Potrivit criticului
de film Marie Anne Guerin, cu care am stat de vorbă despre
acest subiect, „Jean Eustache avea acea relaţie ambiantă care
exista din oficiu în epocă [cu psihanaliza], iar pasiunea sa în
privinţa limbajului şi luciditatea sa extraordinară fac ca
problema tratamentului psihanalitic şi a psihismului să
acţioneze în fiecare dintre filmele sale. În schimb, cred că
referirile la madonă şi la prostituată, la mamă şi la târfă sunt
influenţe mai mult creştine decât psihanalitice. Ştiu că
Eustache citea scrierile lui Bataille, dar nu ştiu dacă îl citea pe
Freud”. În 1912, în „Despre cea mai comună înjosire a vieţii
amoroase”, Freud a povestit cum bărbatul încearcă „să
construiască o punte, cel puţin în mod fantasmatic, peste
prăpastia dintre cele două curente ale vieţii amoroase”. Mai
precis, curentul tandru şi curentul senzual. În realitate, a
afirmat Freud, există puţini bărbaţi la care curentul tandru şi
cel senzual funcţionează în bună înţelegere. El a observat
astfel că mulţi bărbaţi se simt limitaţi în dorinţa lor de iubirea
pentru parteneră; nu pot să fie buni amanţi decât cu femei
pentru care nu au mare stimă.

Putem să iubim şi să dorim o singură persoană?

 Corelativ, ar exista două tipuri de figuri feminine, cele care
îşi asumă rolul de obiect al dorinţei (să fie poama) şi cele care,
aşezate pe un piedestal, suportă să fie desexualizate (să fie
mamă). Freud îi sfătuia pe bărbaţi să treacă peste „respectul
faţă de femeie” şi să se familiarizeze „cu reprezentarea
incestului cu mama şi sora”. O astfel de precizare va provoca
desigur tresăriri. Dar o înţelegem mai bine când ascultăm
persoane care deplâng faptul că îşi iubesc cu tandreţe soţul
sau soţia fără să poată avea o viaţă sexuală satisfăcătoare
împreună. Acelaşi bărbat poate să sufere de ejaculare precoce
cu o femeie asupra căreia este proiectată o umbră prea
maternă şi să nu aibă nicio problemă cu alta.
În zilele noastre, textul freudian le pare multora
falocentric sau heterocentric: unde sunt femeile nu ca obiecte
(mama sau poama), ci ca subiecte care doresc? Şi ce să mai
spunem despre femeile care funcţionează exact în acelaşi fel,
având un soţ pe care îl iubesc şi un amant cu care îşi fac de
cap? Sau femeile care nu-şi iubesc soţul, dar îşi iubesc
amantul şi au totuşi nevoie de amândoi? Şi apoi, de ce le-ar
privi totuşi pe homosexuale această bipartiţie mamă sau
poamă? Dar discursul lui Freud îşi păstrează, după părerea
mea, întreaga profunzime din momentul în care îl gândim
altfel, adică având în vedere că, indiferent care este sexul şi
genul nostru, nu este întotdeauna simplu să putem iubi şi dori
una şi aceeaşi persoană, adică să ne bucurăm sexual de
persoana pe care o iubim şi să iubim persoana de care ne
bucurăm sexual.
 32

Gaura

Jean Eustache se alimenta mult din poveştile istorisite de

prieteni. Dar cea pe care o prefera înainte de orice a fost
probabil aceea a prietenului său Jean-Noël Picq1. Povestea
unei cafenele descoperite de el, unde, în uşa toaletei femeilor,
se găsea o gaură minusculă prin care puteai să le vezi
organele genitale, cu condiţia să stai totuşi în patru labe. Ca să
se aplece la nivelul solului şi să vadă ceea ce este de obicei atât
de ascuns, Picq şi cei asemenea lui erau obligaţi să-şi lase faţa
să zacă în urină. Picq nu se putea abţine să nu spună povestea
asta iar şi iar celor care erau dispuşi s-o asculte.
Jean Eustache a făcut din ea scurtmetrajul Une sale histoire
(1977). O poveste despre care credem că nu vrem să ştim
nimic. Cea a plăcerii dezgustătoare a unui bărbat care
încearcă s-o istorisească unor femei despre care am putea
crede că n-o să le placă. Şi totuşi… Într-un salon, un bărbat,
jucat de Michael Lonsdale, le povesteşte unor femei că, într-o
zi, descoperise o gaură în uşa de la toaleta unei cafenele din
cartierul La Motte-Picquet-Grenelle. Mirat că, îndată ce o
femeie mergea la toaletă, unii consumatori se duceau şi ei,
bărbatul a descoperit faimosul orificiu, „privirea”, s-ar putea
spune. Curând, s-a dedat şi el acestei distracţii obscene cu o
constanţă de care îi era ruşine. Încerca să obţină „un unghi
absolut direct”. În acest scop, trebuia să se ghemuiască „în
poziţia de rugăciune a musulmanilor” în faţa uşii. Acolo îl
aştepta însă un adevăr neaşteptat: organele sexuale pe care le
observa nu aveau nicio legătură cu proprietarele lor. O femeie
urâtă putea să aibă un sex adorabil. Şi invers, o femeie
splendidă putea fi înzestrată cu un sex hidos. După 28 de
minute de film, aceeaşi poveste este istorisită la trei actriţe,
dar, de data asta, de către cel care o trăise cu adevărat, Jean-
Noël Picq.
Performanţa lui Jean Eustache a fost că a realizat un film
pe baza relatării lui Picq, adăugând o versiune documentară –
în care acesta din urmă îşi spunea povestea unor femei – unei
versiuni ficţionale (căci Lonsdale povesteşte exact acelaşi
lucru), dar fără să le fi prevenit pe protagoniste. De fiecare
dată, femeile cărora le este spusă această poveste murdară vor
să afle mai mult. Sunt excitate şi dezgustate. Excitate de
dezgust şi dezgustate că sunt excitate. Acele sexe, pe care nu le
vedem în niciun moment al filmului, apar doar în imaginaţia
noastră. Şi, deoarece Une sale histoire este un film care se
vizionează, dar şi unul care se ascultă,
spectatorul/ascultătorul cade şi el în capcană. Gaura,
„privirea”, bagă el de seamă, deşi cam târziu, este ecranul, dar
şi urechea lui indulgentă. Apelând la Sade, Jean-Noël Picq
explică în fine că primul organ al plăcerii este urechea. I-a fost
de folos, căci, mai târziu, a devenit psihanalist.
 33

Cum l-a fermecat Marguerite Duras pe

Lacan

Într-o seară, Lacan i-a dat întâlnire lui Duras la miezul

nopţii, pentru două ore, într-un bar din cartierul Saint-
Germain-des-Prés. Nu ştim exact ce şi-au spus, dar e posibil ca
în seara aceea să-i fi zis el aceste cuvinte îndeajuns de
„lacaniene” ca să fie păstrate în legenda psihanalizei: „Nu ştiţi
că scrieţi ceea ce scrieţi”. Duras a părut întotdeauna perplexă
în faţa omagiului apăsat pe care Lacan l-a adus în 1965
romanului Le Ravissement de Lol V. Stein1 şi în care a afirmat,
vorbind despre ea, că „artistul precedă [psihanalistul]
întotdeauna şi că el n-are de ce să facă pe psihologul acolo
unde artistul îi deschide calea. Tocmai asta recunosc în Le
Ravissement de Lol V. Stein, în care se dovedeşte că Marguerite
Duras ştie fără mine ce predau eu”.
Duras este cu siguranţă încântătoare în acest roman ce
depăşeşte orice lectură psihologică (căci nimic nu se poate
generaliza despre iubire, totul e radical, singular şi subiectiv)
şi în care ea dezvăluie, prin simplul dispozitiv al scrierii, ceea
ce Lacan numea „structura unui subiect” copleşit (mortal) de
iubirea-maladie. Lacan a fost uluit, efectul asupra lui fiind
comparabil oarecum cu ce spusese Freud despre unele
tragedii ale lui Shakespeare, când descoperise manifestări ale
urii faţă de tată mult mai bine formulate decât de psihanaliză.
Lola Valérie Stein are 19 ani când, într-o seară, la Cazinoul
municipal din T. Beach, vede altă femeie, Anne-Marie Stretter,
seducându-i logodnicul, pe Michael Richardson, ceea ce îi
produce o suferinţă atât de bruscă, o abandonare atât de
brutală, încât moare pentru ea însăşi instantaneu. Povestea
este spusă de Jacques Hold, bărbatul care o iubeşte pe Lol V.
Stein şi încearcă s-o înţeleagă. Într-o seară, Lol se află la un bal
cu logodnicul ei de atunci, Michael Richardson. Deodată,
apare o femeie. Logodnicul o vede şi o doreşte pe loc.
Incapabilă să continue să existe în prezenţa celeilalte femei,
Lol V. Stein se fragmentează. Putem să murim subiectiv când
sub ochii noştri persoana pe care o iubim este răpită de o alta.
Acesta este motivul pentru care Lacan a putut să spună că
îndrăgostirea este întotdeauna „urăîndrăgostire”2, adică
iubirea pe care o avem pentru cel de lângă noi este
întotdeauna plină de propriul nostru narcisism şi se poate
aşadar transforma, în orice moment, în ură. Psihanaliza nu va
putea spune niciodată atât de bine ca literatura ce este
durerea unei femei geloase.
Apariţia bruscă a personajului Anne-Marie Stretter pe
scena balului produce într-adevăr un fel de „descompunere
spectrală” a elementelor fundamentale ale subiectivităţii
lacaniene. Supusă parcă acţiunii unei prisme, Răpirea, în
scena balului, face să ţâşnească brusc în direcţii divergente, ca
nişte raze monocrome, aici imaginea subiectului (sau reflexia
sa aşa cum apare în cealaltă femeie) în legătura sa cu idealul
eului, dincolo Celălalt inaccesibil, iar aici obiectul-ţintă al
geloziei care se extrage din dublul diabolic şi, peste tot,
pulsiunea de a vedea (pulsiunea „scopică”), totul spunând, în
fond, că e imposibil ca două femei să coexiste pe aceeaşi
scenă…

Durerea de a vedea cum bărbatul pe care îl iubeşti este

furat de alta

Drama pe care o trăim toţi în iubire este că nu putem să

fim niciodată una cu obiectul iubirii noastre. Există
întotdeauna înţelegere greşită şi ratare, pentru simplul motiv
că, în confruntarea amoroasă, suntem două persoane care
vorbesc, dar niciodată exact despre acelaşi lucru şi cu aceleaşi
cuvinte – chiar şi atunci când avem convingerea că o facem.
Dar ceea ce trăieşte Lol în romanul lui Duras este şi mai rău:
este certitudinea bruscă că nu era „una” nici măcar singură şi
că nu se mai putea aduna în faţa durerii de a-şi vedea
bărbatul iubit furat de alta.
Efectul de adevăr din acel moment uluitor, înnebunitor,
complet neaşteptat pe care literatura îl generează, aceasta este
superioritatea ei în comparaţie cu psihanaliza şi cu teoriile
sale, când urmăreşte îndeaproape realul iubirii şi al părăsirii:
„Se recunoscuseră oare când ea trecuse pe lângă el? Când
Michael Richardson s-a întors spre Lol şi a invitat-o să danseze
pentru ultima dată în viaţa lor, Tatianei Karl îi păruse palid şi
chinuit de o preocupare subită atât de copleşitoare, încât a
ştiut că se uitase şi el cu atenţie la femeia care tocmai intrase.
Lol observase mai mult ca sigur acea schimbare. A părut
profund emoţionată în faţa sa, fără să se teamă şi fără să se fi
temut vreodată, fără să fie surprinsă, natura acelei schimbări
părând că îi era familiară: afecta persoana lui Michael
Richardson, avea legătură cu cel pe care Lol îl cunoscuse până
atunci. El devenise diferit”.
Când o vede pe Anne-Marie Stretter, Michael, logodnicul
lui Lol, e străfulgerat. Toată lumea îşi dă seama, chiar şi Lol,
care, pe când încă dansează cu el, simte că îl pierde deja, că nu
mai este al el, ci al acelei femei care încă nu e a lui. Dansează
încă o dată cu Michael Richardson. „A fost ultima oară”3.
Despre scena balului, reluată de câteva ori de narator, se
va spune că seamănă cu acele traumatisme amoroase ce ne
cufundă într-o spaimă atât de mare, încât nici măcar nu le
putem povesti. „Spaimă” nu este un cuvânt obişnuit când
vorbim despre iubire, iar „traumatism amoros” face parte
dintre acele formule care miros deseori a metaforă exagerată.
Dar nu şi aici, unde vedem, la marginea scenei, o femeie care
îşi imploră logodnicul din priviri să revină lângă ea, apoi îi
zâmbeşte încă, deja moartă pentru ea însăşi şi pentru lume,
când îl vede îndepărtându-se, de faţă cu toţi, la braţul unei
alte femei.

„Ea vrea”

Aceste traumatisme pot fi puse în cuvinte doar de alţii, care

ne privesc, de pe marginea prăpastiei în care ne-a aruncat
ruptura. Cel care povesteşte ce i s-a întâmplat apoi lui Lol este
tot un bărbat, Jacques Hold. Abia mai târziu, când a încercat
să-l seducă pe Hold, pe când acesta era amantul prietenei ei
Tatiana – adică răpind şi ea bărbatul altei femei, şi nu una
oarecare, ci aceea cu care este prietenă din adolescenţă, care o
ajutase să supravieţuiască rupturii cu Michael Richardson –, a
redevenit Lol subiect al dorinţei sale şi a putut să-şi
reapropieze situaţia trăită (sau cea din cauza căreia murise?).
Duras povesteşte scena de dragoste de la hotel dintre
Jacques H. şi Lol V.:

Văd tot. Văd iubirea însăşi. Ochii lui Lol sunt răniţi de
lumină: în jur, un cerc negru. Văd lumina şi totodată bezna
care o împresoară.
— Te-am ales.
Ea vine, priveşte, nu ne-am apropiat încă niciodată. E albă,
de un alb curat. Mă sărută pe gură. Nu-i dau nimic. Mi-a
fost prea teamă, nu pot încă. Ea găseşte acea imposibilitate
aşteptată. Sunt în noaptea din T. Beach. S-a făcut. Acolo nu i
se dă nimic lui Lol V. Stein. Ia ea. Încă îmi vine să fug.
— Dar ce vrei?
Nu ştie.
—Vreau, zice ea.
Tace, îmi priveşte gura. Şi apoi, uite că ne privim ochi în
ochi. Despotică, irezistibil. Ea vrea.

Iubirea este întotdeauna în avans. Ne-o ia înainte, nu

suntem niciodată la înălţimea ei şi nu prea ştim ce facem în
momentul în care facem. Cărţile sunt şi ele întotdeauna în
avans faţă de noi. Ne precedă, nu suntem niciodată la
înălţimea a ceea ce am fi vrut să scriem şi deci nu prea ştim ce
scriem în momentul în care scriem. Cuvintele lui Lacan au
lăsat-o perplexă pe Duras. După mulţi ani, în 1993, a spus
despre asta: „Nimeni n-o poate cunoaşte pe L.V.S, nici voi, nici
eu. Şi nici măcar ce-a spus Lacan n-am înţeles vreodată exact.
Am fost uluită de Lacan. Şi cuvintele lui: «Nu trebuie să ştie că
scrie ce scrie. Pentru că s-ar pierde. Şi ar fi o catastrofă» au
devenit pentru mine ca un fel de identitate de principiu, «un
drept de a spune» complet ignorat de femei”.
Miracolul este, probabil, că o femeie poate să scrie liber
când e vorba de un personaj al uneia dintre cărţile ei: „Ea
vrea” şi că aceste două cuvinte pot să conţină toată traiectoria
unei vieţi. La urma urmelor, n-are importanţă ce vrea. Ea
vrea.
 34

Când prietenia psihanalistului salvează de

la sinucidere

Bărbatul pe care îl iubeşte se va căsători cu alta. Ea vrea să

moară. Înghite cinci tuburi de Gardenal. Dă greş. Se gândeşte
s-o facă din nou. Lacan, care o cunoaşte deja, intervine şi se
duce peste ea la domiciliu. După mai mulţi ani, Françoise
Giroud va scrie: „M-a căutat, m-a găsit, mi-a pus întrebări, dar
niciuna dintre acele întrebări stupide care se învârt în jurul
sinuciderii, şi mi-a zis simplu: «Începând de luni, te aştept de
trei ori pe săptămână»”. Ceea ce s-a şi întâmplat, din 1963
până în 1967. „Nu te duci după pacienţi la domiciliu, mai ales
când îţi sunt prieteni. Dar Lacan nu dădea doi bani pe
conformism.”
În Lecţii particulare1, apoi în Arthur sau fericirea de a trăi,
Françoise Giroud a povestit cum a acceptat să-şi pună toată
încrederea în bărbatul cu „ochi negri strălucitori, cu urechi
ascuţite”, asemenea „unei pisici negre după ce-a mâncat
şoricei” – transferul acţiona deja în descrierea animalieră. Şi
asta a recuperat-o pe Françoise Giroud şi a redat-o vieţii.
„Astfel am aşteptat sub tavanele joase şi am îndurat mirosul
trabucurilor lui strâmbe. Astfel am suportat spaima
dezvăluirii inconştientului prin ieşirea lui la iveală în
propriile-mi cuvinte… Astfel am dobândit treptat spaţii mari
de libertate interioară… Lacan se angajase în mod deliberat să
mă salveze.” Şi a precizat: „Preţul era după mutra clientului.
Nu m-a jumulit niciodată, poate din prietenie”.
Prietenia psihanalistului îi permite uneori acestuia să-l
facă pe un pacient tentat de sinucidere să simtă că aşteaptă
ceva de la el, chiar dacă pacientul se simte apoi jumulit de o
solicitare ipotetică (ce vrea psihanalistul de la mine? de ce m-a
salvat? ce trebuie să fac acum?) sau cel puţin dator cu o altă
formă de iubire: recunoştinţa, adică elanul de bucurie şi de
iubire prin care dorim să-i facem bine celui care ne-a făcut
bine printr-un dar2.
 35

Preţul „partidei”

La cea de-a treia şedinţă, ea m-a anunţat că trecuse la act,

realizând o fantasmă care o chinuia de mult timp. Se
prostitua.
Se spune că un psihanalist nu e nici părinte, nici judecător,
nici preot, nici sfânt. Se întâmplă totuşi ca, în transfer, să i se
atribuie unul sau altul dintre aceste roluri, uneori succesiv,
alteori în acelaşi timp. Dar întotdeauna se întâmplă aşa
pentru că el, pacientul, alunecă de la una la alta dintre aceste
poziţii. O ascult povestindu-mi primele întâlniri cu clienţii –
bărbaţi pe care i-ar detesta în viaţa obişnuită – şi despre
plăcerea pe care o avea apoi folosind banii obţinuţi de pe
urma partidelor sexuale ca să vină în ajutorul unor persoane
de pe stradă. Era încântată că putea, în aceeaşi zi, să treacă de
la starea de „prostituată” la cea de „sfântă”. Considera acea
experienţă necesară în cadrul parcursului ei – şi în cazul său
chiar era –, dar tranzitorie. Se temea totuşi ca nu cumva asta
să-i lase mai târziu un fel de „pată”. Demnitatea unei persoane
nu se află între picioare, i-am spus. A ascultat, a dat din cap, şi-
a exprimat recunoştinţa pentru că fusese primită aşa cum era.
Alţii, spunea ea, ar fi judecat-o greşit. În cursul unei şedinţe în
care relatarea întâlnirilor cu un client devenea prea detaliată
şi explicită, m-am întrebat dacă n-ar fi trebuit să cresc preţul
şedinţelor, apoi am alungat acea idee. Nu doream să aliniez
preţul psihanalizei la preţul „partidei”.
 36

Rentabilitatea investiţiei

După grija cu care şi-a ales ţinuta pentru prima şedinţă –

pantofi de un alb imaculat, pantaloni scurţi ultraeleganţi – şi
după felul în care mă informează, din capul locului, că nu-i
place „să piardă timpul” şi că vrea o „rentabilitate a
investiţiei” pe care o face cu toate persoanele pe care le
întâlneşte, deci inclusiv cu psihanalistul lui, înţeleg că va fi o
confruntare strânsă. Este inteligent. Foarte. Aş zice chiar prea.
Totul merge prea repede în capul lui. Nu încetează nicio clipă
să prevadă totul, să anticipeze, să calculeze. La fel era şi mama
lui, îmi spune. Voia copii performanţi, bine integraţi în
societatea franceză şi perfect autonomi. „Detaşarea”? Când
aude acest cuvânt, aproape că rânjeşte. Nu ştie ce e iubirea
sau, în orice caz, asta îi reproşează iubiţii lui. Anestezia lui
emoţională, chiar cruzimea cu care îşi alungă brusc, cu o
răceală mecanică, cuceririle din viaţa personală e pe măsura
refrenelor obsesive care i se învârt în minte.
Apoi, într-o zi, evocă istoria familiei sub un regim
dictatorial. Represiunea. Masacrele. Fuga bruscă. Soldaţii.
Focurile de armă. O soră a bunicii se alesese cu picioarele
strivite şi soţul ei trebuia să aleagă: ori fugea singur, şi s-ar fi
deplasat astfel mai repede, ori o ducea în spate, ştiind foarte
bine că astfel ar fi riscat şi mai mult să fie ucişi. O luase în
braţe, o dusese în spate. Legenda familiei spunea că le
trebuiseră doi ani întregi ca să traverseze ţara. Se ascundeau
noaptea în păduri sau în munţi. Ziua, o luau pe potecile cele
mai pieptişe. De multe ori, când foamea era prea chinuitoare,
când oboseala provoca halucinaţii, bărbatul fusese cât pe ce s-
o lase pe marginea drumului. N-o făcuse niciodată. Pacientul
s-a uitat la mine şi mi-a spus, privind deodată înăuntrul lui:
„Poate că asta e, până la urmă, iubirea”.
 37

Bordelurile lui Lacan

Pe 13 octombrie 1972, Lacan a fost invitat la Universitatea

Catolică din Louvain să ţină o conferinţă. În seara dinainte,
dispăruse discret la Anvers. În crucea nopţii, corespondentul
său belgian, C., care îi era şi pacient şi făcea parte dintre
organizatorii conferinţei, a primit un telefon. La capătul
firului, o femeie, care s-a prezentat drept patroana unui
bordel din Anvers, l-a informat că unul dintre clienţii ei,
foarte enervat, refuza să plătească. „Spune că e doctorul
Lacan şi că nu va plăti niciodată.” Nemulţumită, patroana (ştia
oare cu cine avea de-a face?) a ameninţat că va anunţa poliţia,
dar părea să fi ghicit că se ivise ocazia unui scandal
interesant. Stupefiat, C. şi-a luat maşina şi a condus nebuneşte,
aşa cum ar fi făcut Lacan, până la Anvers, unde a descoperit în
cele din urmă bordelul. L-a găsit acolo pe Lacan, în pielea
goală, în picioare pe un pat, înconjurat de femei, zicând
întruna: „Sunt doctorul Lacan şi nu voi plăti niciodată”.
C. a plătit şi l-a scos pe Lacan din bordel. După câteva ore,
psihanalistul a ţinut în Marea Rotondă a Universităţii Catolice
din Louvain o conferinţă complet improvizată, care a trecut în
posteritate şi în care le-a explicat ascultătorilor rămaşi cu
gurile căscate că „moartea este de domeniul credinţei”.
Dar această conferinţă este celebră pentru că a fost, să
zicem, „haotică”, fiind întreruptă. Un student, vizibil de
extremă stângă, l-a interpelat pe Lacan. Dialogul1 lor a fost
înregistrat, îndeosebi pasajul în care Lacan i-a cerut să
precizeze unde voia să ajungă cu diatriba lui:

X: Unde vreau să ajung?

Lacan: Da, exact.
X: În fond, asta e întrebarea pe care părinţii, preoţii,
ideologii, birocraţii şi poliţaii o pun în general oamenilor
ca mine, care se înmulţesc, de! Şi pot să vă răspund, pot să
fac un lucru, revoluţie.
Lacan: Da.
X: Vedeţi, şi e clar asta, în momentul în care ne aflăm
deocamdată, una dintre ţintele noastre preferate sunt
exact aceste momente în care oameni ca dumneavoastră,
care vin acum, în fond, să le aducă tuturor acestor oameni
care se află aici justificare mizeriei cotidiene, în fond, asta
faceţi!
Lacan: O, deloc! (Râsete.)
X: Da.
Lacan: Întâi trebuie să li se arate mizeria lor cotidiană.
 38

Prea aproape de gură

„Atenţie, o să ies din baie!”, a fredonat tatăl lui Aurélie, cu

o voce despre care ai crede că e dintr-un desen animat.
Zgomotos, a prevenit întreaga familie că avea „să străbată
holul în pielea goală”. Ca să povestească asta în şedinţă, tânăra
şi-a schimbat glasul, aşa cum făcea şi el, folosind aceeaşi voce
ca dintr-un program pentru copii, care suna atât de ciudat în
cabinetul meu. Mama nu găsea nimic de obiectat. Nici cealaltă
soră. În mod vădit, numai pe Aurélie o deranja, până acolo
încât nu mai suporta „pupicii băloşi” ai tatălui pe obraz.
„Obrazul e prea aproape de gură; pe frunte e mai bine.”
„Atenţie, o să ies”: somaţie paradoxală a unui tată ilar, care
semnala că acolo era ceva ce avea să ţâşnească din cutia lui şi
nu trebuia văzut în niciun chip, şi cu atât mai puţin privit. A
fost nevoie de câteva şedinţe pentru ca Aurélie să poată spune
ce o obseda: vedea, „în minte”, animale moarte, pline de
sânge. Când un cuţit de bucătărie era lăsat pe masă, se temea
„să nu facă rău”, doar din neatenţie. Îşi dădea foarte bine
seama de caracterul absurd al acelor gânduri. În acelaşi timp,
ştia perfect că erau ale ei. Ştia că ea le „inventa”, chiar dacă,
după cum spunea, creierul „îi juca renghiuri”. Şi apoi, într-un
hohot de plâns, a mărturisit, înspăimântată, ce anume o
chinuia cu adevărat: când făcea dragoste cu iubitul ei, de care
era foarte îndrăgostită, era obligată să-l privească, nu putea să
închidă ochii. Trebuia să-i ţină deschişi ca să se convingă că
bărbatul cu care se culca nu era tatăl ei.
 39

Ascundeţi acest sex…

Goală, întinsă, oferită, fără chip şi fără braţe, ea arată, între

coapsele-i desfăcute, sexul păros. Perişorul negru contrastează
cu rozul delicat al pielii, cea a vulvei armonizându-se cu rozul
mai pronunţat al sfârcului unui sân ce se poate ghici sub albul
rochiei ridicate (sau e un cearşaf?), în colţul din stânga sus al
tabloului. Pictat de Courbet în 1866 pentru un colecţionar
otoman bogat, Khalil Bei, Originea lumii este un corp
fracţionat. Nu se ştie nimic despre model. Unii cred că ar fi
fost Joanna Hiffernan, zisă „Jo”, amanta lui Whistler şi care
era pe atunci modelul lui preferat. Alţii, judecând după forma
abdomenului, zic că ar fi fost o femeie însărcinată. Iar alţii
presupun că modelul fusese Jeanne de Tourbey, o
demimondenă foarte în vogă în epocă şi amanta lui Khalil Bei.
În realitate, acel sex aşezat sub privirea celui care suportă
să-l observe este sexul tuturor femeilor. Nu e deloc
surprinzător că declanşează, la cel care îl priveşte, minunare,
melancolie sau angoasă, tristeţe sau o recunoştinţă profundă,
în funcţie de locul din care îl privim, întotdeauna cel al unei
singurătăţi absolute.
 Cine iese dintre aceste coapse?

Da, toţi şi toate am ieşit de acolo. Nu suntem deci singuri.

Asta nu ne scuteşte totuşi să ne simţim singuri, abandonaţi
purului spectacol – şi de purul spectacol – al plăcerii senzuale
sau al angoasei noastre.
Se impune aici o scenă de la care am fost excluşi: cea a
originii noastre. Nu ne aflam acolo, în acea „noapte sexuală”
despre care vorbeşte Pascal Quignard, noapte în care am fost
concepuţi.
Apare deodată, nu se ştie de unde, imaginea unei căderi. În
acel pântece, împreună cu „Ea”, formam o singură fiinţă şi
iată că, ieşind prin acel sex, am devenit două.
Urmează o altă imagine. Imaginea celei care a fost mama
noastră, a femeii care suntem sau/şi a femeii pe care o iubim –
tot universul nostru iese dintre acele coapse desfăcute
ascunse într-un cotlon al Muzeului d’Orsay.
Evident, nu vă obosiţi să le explicaţi asta cenzorilor
reţelelor sociale, care nu reuşesc să facă deosebire între un
sex în gros-plan dintr-o capodoperă şi imagini fragmentate din
filmele pornografice, unde se văd doar organele genitale, dar
care n-au nicio problemă să lase să circule pe reţeaua lor
socială imagini violente sau apeluri la ură rasială. În 2011, un
profesor de şcoală a avut ghinionul să posteze tabloul lui
Courbet pe profilul lui. După câteva ore, contul i-a fost
dezactivat pentru nerespectarea regulilor. Tulburător este că,
foarte probabil, imaginea interzisă a fost recunoscută de un
program de inteligenţă artificială. Numai o maşină nu poate
să rămână interzisă în faţa…
 Erotismul în tăcere

Khalil Bei, comanditarul, aşezase Originea lumii la el în

baie şi o ascunsese după o perdea verde. Tabloul imposibil de
expus a trecut apoi din mână în mână. Plin de datorii,
otomanul libertin l-a vândut, apoi tabloul a fost recuperat de
un negustor de artă, după aceea a pus mâna pe el un
colecţionar, pe urmă un baron l-a dus la Budapesta şi l-a
ascuns în seiful unei bănci când au venit naziştii la putere, ca
să i-l confişte în final sovieticii. Pusese ca originalul să fie
acoperit cu un peisaj în ocru, Castelul Bionay. În 1955, tabloul
a fost găsit la Jacques Lacan. Nu se ştie cum ajunsese la el. Nu
în cabinetul de pe Strada Lille, nr. 5, ci în casa lui de la ţară,
din comuna Guitrancourt, departamentul Yvelines. Soţia sa,
Sylvia, fostă Bataille, avea un cuvânt de spus în materie de
erotism şi de pornografie, iar în privinţa noii achiziţii a soţului
era sigură: „Vecinii şi femeia de serviciu n-ar înţelege”.
În stilul cumpărătorului otoman, apoi al baronului ungur,
Lacan i-a cerut cumnatului său, pictorul André Masson, să-i
facă o ramă cu fundul dublu ca să disimuleze Originea lumii
într-o ascunzătoare culisantă, care, în realitate, avea să fie un
alt tablou. André Masson a transformat corpul feminin gol,
clar schiţat, într-un peisaj, tot ocru, pe care l-a numit Pământ
erotic. Pictura iniţială nu putea fi văzută decât de puţini
prieteni, cărora le oferea privilegiul unui fel de ceremonie a
dezvelirii operei: Marguerite Duras, Dora Maar, Picasso,
Leiris, Duchamp. Lévi-Strauss îl văzuse şi el, dar nu-şi mai
amintea ce se discutase atunci. Psihanalistul Jean-Bertrand
Pontalis a uitat şi el totul. Erotismul adevărat este o experienţă
tăcută, zicea Georges Bataille, primul soţ al Sylviei.
 40

Cuvinte care eliberează

Am recitit în această dimineaţă Cuvinte care eliberează de

Marie Cardinal, carte ciudată, de o sinceritate crudă, care a
contribuit din plin la democratizarea psihanalizei în anii ’70 –
în realitate, mult mai mult decât Seminarele lui Lacan,
rezervate unei mici elite intelectuale. Îmi amintesc că am citit
prima oară cartea scrisă de Marie Cardinal la ţară, cuibărită în
pat, fiind destul de mică, prea mică probabil ca să pot înţelege
tot ce se spunea acolo, în afară probabil de faptul că o femeie
suferise, că ar fi putut să moară din cauza asta, că nu murise şi
scrisese aşadar acea carte. Vorbea despre un sânge despre
care pe atunci nu ştiam nimic. Un sânge care ieşea din ea în
permanenţă, astfel încât o constrângea să trăiască doar în
baie, „între bideu şi cadă”, „ghemuită, cu călcâiele lipite de
fese, braţele strângând cu putere genunchii aduşi la piept şi
unghiile atât de înfipte în palme încât ajunseseră să facă răni,
cu capul bălăngănindu-se din faţă în spate sau dintr-o parte
într-alta, prea greu, în timp ce-mi curgeau sângele şi
transpiraţia”.
Dar ea evocă şi propriile-i vise erotice, dorinţe şi pulsiuni,
ceea ce a fost viaţa ei de copil, de femeie, de mamă, cu o
vigoare atât de violentă încât m-a stupefiat. (Ani de zile mai
târziu, am avut profesor un psihanalist despre care se spune
că probabil era psihanalistul din Cuvinte care eliberează.
Cursurile lui mă plictiseau. Era prea vorbăreţ. Dar îl iertam
întotdeauna pentru că, poate, fusese psihanalistul acelei femei
şi deci o salvase.)
În paginile acelei cărţi, o pacientă povestea pentru prima
dată în Franţa, cu cuvinte foarte simple, cum o scăpase
psihanaliza din infern. Se aflase la un pas de nebunie şi de
sinucidere. I se dăduse să aleagă doar între intervenţia
chirurgicală şi substanţele psihotrope. Nu a vrut nici una, nici
alta. A mers la capătul unei fundături. Acolo se găsea
cabinetul unui psihanalist care a primit-o pentru prima oară.
Ea i-a explicat de ce suferea. El i-a cerut să nu mai ia
medicamente. După prima şedinţă, femeia şi-a amintit: „O
dată, sângele cursese cu cheaguri atât de mari, încât s-ar fi zis
că erau bucăţi de ficat pe care le furnizam una după alta, cu o
încăpăţânare absurdă, şi le simţeam, când treceau, ca pe o
plăcută mângâiere călduţă […]. Altă dată, dimpotrivă, sângele
ieşise din mine ca o sforicică roşie care se desfăşura la
nesfârşit”1. A doua zi, s-a întors la şedinţă, „împachetată toată
în prosoape, în vată, înfăşurată” în scutece pe care şi le-a
confecţionat singură.

Trezire tulburătoare la sexualitate

Când i-a spus psihanalistului „doctore, sunt secătuită de

sânge”, acesta i-a răspuns: „Astea sunt tulburări
psihosomatice, nu mă interesează. Vorbeşte-mi despre
altceva”. S-a prăbuşit psihic şi a plâns, şi-a zis că dăduse peste
„un nebun, un şarlatan”. Transferul, a spus ea mai târziu, s-a
legat astfel tocmai pentru că acel bărbat refuza să asculte
„victima”. În taxiul care o ducea acasă, a constatat cu stupoare
că hemoragia se calmase. Luni. Miercuri. Vineri. A făcut de
trei ori pe săptămână ce i-a spus el să facă: „Vorbeşte, spune
tot ce-ţi trece prin cap, încearcă să nu faci o selecţie, să nu
gândeşti, încearcă să nu-ţi aranjezi frazele. Totul e important,
fiecare cuvânt”. Ea a comentat: „Era singurul leac pe care mi-l
recomanda şi mă îndopam cu el”. În faţa tăcerii „omuleţului”,
uneori se înfuria, se întorcea brusc spre el, „crezând că îl
surprinde”.
Psihanaliza stagna. Ea s-a revoltat, s-a înfuriat, şi-a insultat
psihanalistul, care şi-a păstrat indiferenţa. Au venit amintiri
ale trezirii la sexualitate: „Căutam tubul de hârtie ascuns şi
urma să urinez în picioare ca băieţii, dirijându-mi jetul prin
cornet. Îmi dădeam seama că gesturile pe care le făceam ca să
potrivesc tubul la corpul meu erau la fel ca acelea pe care le
făceam ca să verific scurgerea de sânge: mişcări furişe,
atingeri uşoare, smucituri uşoare, imperceptibile mişcări de
du-te-vino, iar esenţa gândirii mele se găsea acolo, în vârful
degetelor. Simţeam la baza pulpelor o furnicătură la graniţa
dintre plăcere şi durere, care urca în coapse şi îmi invada apoi
pântecele. Când îmi curgea pe degete acea urină caldă, corpul
îmi era cuprins de o legănare care îmi încorda şalele şi-mi
procura o plăcere deplină ce mă speria. Îmi era ruşine şi
aruncam cornetul de hârtie fleşcăit şi ud şi trăgeam apa”.

Mama noastră, o femeie asemenea celorlalte

 Reveneau treptat amintiri: divorţul părinţilor, moartea
tatălui, adolescenţa în timpul războiului din Algeria, până la o
amintire sfredelitoare. Mama ei n-o dorise. Încercase să
avorteze. Nu reuşise. Când naratoarea era încă mică, mama îi
povestise, fără ocolişuri, ce făcuse, foarte concret, ca să scape
de ea. Marie Cardinal a avut nevoie de multe şedinţe ca să-şi
potolească ura. Într-o zi, şi-a găsit mama „cu cămaşa de noapte
ridicată pe abdomen, astfel încât îi vedeam sexul pleşuv.
Făcuse pe ea şi rahatul se prelinsese pe jos. Pe masă, lângă ea,
se aflau două sticle pătrăţoase de rom, una era goală, cealaltă
pe jumătate plină şi, alături, un pahar mare umplut. Se
balansa înainte şi înapoi, vrând parcă să se legene”. Încercase
să se sinucidă. După un timp, i-a povestit despre iubirea ei
pentru „un bărbat care o şoca şi o atrăgea în acelaşi timp” şi
despre pierderea „unei fetiţe moarte”. Naratoarea a ascultat-o
pentru prima dată nu ca pe mama ei, ci ca pe o femeie
„înduioşătoare, naivă, exasperantă”.
A accepta că mama noastră a avut o viaţă amoroasă şi o
viaţă sexuală şi că e o femeie asemenea celorlalte, ca oricare
alta, este, pentru multe femei, un moment crucial şi, deseori,
începutul vindecării. Nu mai este monstrul atotputernic care
voia să ne distrugă, sau regina cea rea care refuza să devenim
şi noi frumoase, sau automatul rece care nu ne-a strâns în
braţe niciodată, sau orice alt monstru pe care îl reprezintă o
mamă pentru fiica ei atâta timp cât aceasta din urmă n-a
reuşit să se desprindă de ea îndeajuns.

Efectul radical al cuvântului

 Doi ani mai târziu, în Autrement dit2, Marie Cardinal a
revenit asupra episodului avortului. Ea a explicat că, chiar
dacă a făcut din el nucleul dispozitivului ei narativ din
Cuvintele care eliberează, nu înseamnă că aşa a fost şi în
momentul tratamentului psihanalitic, când a vorbit foarte
puţin despre asta.
Stupoare la cititori şi decepţie la câţiva oameni care s-au
simţit trădaţi. Păi cum, şi-au zis unii, de ce avea nevoie să
ajungă neapărat la mărturii şocante falsificându-le? Aceste
reacţii dovedesc necunoaşterea mai multor lucruri. Pe de o
parte, că, în ceea ce priveşte procesul scrierii, aceasta se face
în straturi succesive; trebuie să treci prin scrierea anumitor
cărţi ca să poţi după aceea să scrii altele în care lucrurile să fie
povestite diferit, ceea ce nu anulează cu nimic ce a fost scris
înainte. Pe de altă parte, că efectele unei psihanalize, când
este bine condusă, acţionează pe termen lung. Uneori, se
întâmplă să fie nevoie de ani întregi pentru ca un lucru spus
în cursul unei şedinţe să aibă un efect radical în viaţa unei
persoane sau în scrisul ei; în fine, un lucru poate să fi fost
evocat o sigură dată, în cursul terapiei, şi să aibă o importanţă
fundamentală. Într-un interviu cu Lorette Nobécourt, apărut
în revista Elle din aprilie 1998, Marie Cardinal povestea: „M-
am născut odată cu psihanaliza, înainte nu existam. Eram o
tânără femeie burgheză care voia să aibă copii, aşa că am
făcut unul, apoi doi, apoi trei. Pe urmă, a izbucnit războiul din
Algeria şi, cum eram foarte ataşată de ţara mea, a fost
îngrozitor, chiar mi-am pierdut minţile. Nu mai puteam să ies
pe stradă, trăiam într-o casă de nebuni, închisă într-o încăpere
neagră. Eram foarte bolnavă. Într-o zi, am înţeles că, dacă
rămâneam acolo, n-aveam s-o mai scot la capăt. I-am cerut
unui prieten să vină să mă ia şi m-am dus direct la un
psihanalist al cărui nume îl ştiam”.
Ciudată epocă în care aceste lucruri puteau încă fi spuse cu
simplitate!
 41

Masud Khan: probabil diavolul

Deşi asta se ştia de mulţi ani, nimeni nu zicea nimic. A fost

necesar ca Wynne Godley să povestească în London Review of
Books şi apoi în New York Times1, la câţiva ani după moartea
psihanalistului Masud Khan, dispărut în 1977, cum
psihanalistul îi violase soţia pe când, după două pierderi de
sarcină, aceasta era din nou însărcinată şi cum Khan, bine
cunoscut pentru perversitatea lui, comisese tot soiul de
încălcări ale regulilor pentru ca, în cele din urmă, Societatea
Britanică de Psihanaliză să-i recunoască oficial abuzurile.

Tată sinistru, mamă exhibiţionistă, sinucideri în serie

Povestea e îngrozitoare. Wynne Godley avea vreo 30 de ani

când, pradă unei mari suferinţe şi impresiei că trecea prin
lume într-un fel de visare cu ochii deschişi – sau de coşmar, în
care „fiecare eveniment era reprezentat după punerea sa în
scenă în teatrul internilor” –, a venit la Donald W. Winnicott.
 Avusese o copilărie foarte tristă şi o voi povesti amănunţit,
pentru că ea explică foarte bine ce s-a întâmplat după aceea şi
ce a permis instalarea unei dominaţii perverse. Părinţii lui
Wynne Godley s-au despărţit la puţin timp după naşterea lui
în 1926. Mătuşa lui era violentă. Mama lui, poetă, dramaturgă,
pianistă, compozitoare şi actriţă, se consacrase artei sale. Crize
lungi de deprimare morală o constrângeau să stea la pat, fără
să vadă pe nimeni. Când ieşea din torpoare, îi fredona cântece
frumoase băieţelului ei, îl lăsa s-o pieptene cât voia el, se
plimba goală prin faţa lui, îi povestea plăcerea extraordinară
pe care o avea când făcea dragoste, impotenţa soţului în luna
de miere şi tristeţea ei de a fi avut o fată înapoiată mintal
(sora vitregă a lui Godley), iar aceste activităţi o ţineau
departe de casă perioade lungi de timp la intervale regulate. Şi
Wynne Godley a mărturisit: „Intimitatea noastră mă făcea s-o
iubesc «mai mult decât cel mai mult pe lume»”.
Despre tatăl lui n-a spus prea multe, evocând un bărbat
bătrân şi sinistru, autoritar şi charismatic, care îi oferea din
când în când jucării scumpe, apoi îl neglija din nou. Era o
viaţă de familie izolată. Părinţii nu aveau prieteni. Nici
tânărul Godley. La şapte ani, aşa cum se obişnuia în mediul lui
social, ajunsese la internat, unde suferise ofense, umilinţe şi
lovituri de bici. Anii au trecut. Tatăl şi-a refăcut viaţa, dar s-a
cufundat în alcool, iar mama, în hoinăreli cu bărbaţi
întâmplători. Toţi au murit, cu excepţia lui. Una dintre
surorile lui s-a sinucis cu o puşcă, cealaltă a înnebunit şi a fost
închisă la azil; tatăl, ruinat, singur şi brutalizat, a sfârşit într-
un cămin de bătrâni; mama, hemiplegică, a agonizat delirând.
 „Nu ţi-a venit niciodată ideea să te omori?”

Când Godley i-a descris lui Winnicott impasul în care se

găsea, psihanalistul, care îi amintea de „un foarte vulnerabil
Spencer Tracy” într-un elegant costum alb şifonat, l-a sfătuit
să stabilească o întâlnire cu Masud Khan, care, la vremea
aceea, avea 35 de ani. Khan era un pakistanez britanic cu păr
negru şi stufos care purta haine de un lux ţipător. De la prima
şedinţă, l-a întrebat pe pacient: „N-ai citit nimic despre mine
în presă?”. Văzând mirarea lui Godley, Khan i-a povestit că
avea să se căsătorească peste vreo zece zile cu Svetlana
Beriosova, o balerină de la Royal Ballet. La sfârşitul
întrevederii, l-a dus cu maşina înapoi acasă. Pe drum, l-a
întrebat: „Nu ţi-a venit niciodată ideea să te omori?”. Dar a
răspuns singur la întrebare: „Nici măcar n-ai şti pe cine
omori”. Godley ar fi trebuit s-o ia la sănătoasa, dar, în starea
de vulnerabilitate în care se afla, n-a putut decât să revină în
ziua următoare.

Un pact pervers iniţiat în copilărie

Urmarea trebuie citită în întregime pentru a înţelege cum,

convins că făcea „o psihanaliză bună şi adevărată” – şi, mai
mult decât atât, nu „una dintre acele psihanalize fără vlagă pe
care şi le imaginează un public ignorant, în cursul căreia un
nevrozat lamentabil vorbeşte numai despre el şi este ascultat
pasiv şi încurajat cu complezenţă”, ci „o psihanaliză genială,
ca pacient genial cu un psihanalist genial” –, Godley a
reînnodat legătura cu un pact pervers iniţiat în copilărie, în
care umbra „mamei povestindu-şi experienţele sexuale” şi
umbra „tatălui dedat tuturor exceselor” nu erau niciodată
departe de el. De la o şedinţă la alta, Khan s-a apucat să-i
istorisească pacientului, în cursul întâlnirilor, diverse
întâmplări din viaţa lui mondenă. „Nu erau poveşti plăcute.
Multe erau obscene şi multe erau banale, dar toate aveau o
trăsătură comună. Khan era întotdeauna superior altei
persoane. Îl salvase pe Mike Nichols de un om cu un câine
feroce la New York. Se bătuse fizic cu Peter O’Toole folosind
un ciob de sticlă. Luase apă din WC ca să stropească pe cap o
femeie care îşi pornise alarma maşinii pe stradă. Deseori, nu
era nimic altceva decât un schimb sordid de replici la o beţie,
pentru care căuta aprobare şi susţinere din partea mea.”
Să trecem peste relatarea detaliată a manipulărilor lui
Khan pentru ca Godley să se culce cu una dintre pacientele lui,
„Marian”, peste lista amănunţită a cadourilor foarte scumpe
pe care Khan le-a făcut pacientului său, ca şi peste relatarea
zilei în care Godley a jucat squash cu analistul lui şi i-a spart
nasul cu racheta în focul înfruntării. Cu nasul plin de sânge,
Khan a început apoi o partidă îndrăcită de ping-pong. Pe
urmă, i-a propus lui Godley un pocheraş. Trişase şi câştigase.
„În şedinţa care a urmat” – a scris Godley –, „mi-a spus că
fusese seara cea mai fericită pe care o petrecuse vreodată în
viaţa lui”.

Se aruncă asupra soţiei pacientului său, aceasta fiind

însărcinată
 Altă dată, Godley se afla singur cu psihanalistul şi cu soţia
acestuia, Beriosova. Erau beţi. Khan şi soţia lui au părăsit
încăperea. După un timp, Godley a auzit gemete. A dat fuga în
holul de la intrare. Acolo l-a găsit pe jos pe psihanalist, care i-a
spus dintr-o răsuflare: „Nevastă-mea mi-a tras una în c…”. L-a
ajutat să se ridice, l-a cărat în salon şi, revenind în hol, a găsit-
o pe Beriosova zăcând pe podea, exact în locul unde fusese
întins Khan cu câteva minute înainte. Părea să-şi fi pierdut
cunoştinţa. Godley a părăsit holul, s-a întors în salon, apoi a
revenit în hol. Femeia dispăruse. Încercau să-l facă să-şi
piardă minţile? „La şedinţa următoare” – a povestit Godley –,
„i-am atras atenţia lui Khan că în acel stadiu trebuia să-i spun
că lucrurile merseseră atât de departe încât era mai bine să
întrerup terapia. Mi-a răspuns că, dacă s-ar fi ajuns atât de
departe precum ziceam eu, el ar fi întrerupt tratamentul «într-
o bună zi» înainte s-o fac eu însumi. Şi aşa a câştigat din nou
în acea farsă”.
Khan s-a năpustit în cele din urmă asupra lui Kitty, soţia
pacientului său, gravidă în trei luni, cu o sarcină foarte
dificilă, după un avort petrecut cu un an în urmă. Aceasta a
fost cât pe ce să piardă copilul.
„Cura psihanalitică” s-a oprit acolo.
 42

Raporturi sexuale cu pacienţii

Într-o zi, la un dejun între psihanalişti, am auzit vorbindu-

se despre un psihanalist care, fapt bine cunoscut publicului,
avea frecvent raporturi sexuale cu pacientele. Când mi-am
exprimat dezaprobarea în mod apăsat, mi s-a replicat că eram
foarte moralizatoare, „rigidă”, „deloc amuzantă”, că, poate,
era vorba la mine (bună glumă) despre ceva „defensiv”
(subînţelegându-se: ce dorinţă secretă şi refulată de relaţie
trupească putea – neapărat – să ascundă asta, n-avusesem şi
eu dorinţa să mă culc cu psihanaliştii mei, cu pacienţii sau cu
pacientele mele? etc.) şi că nimeni nu poate să hotărască ce se
petrece între doi adulţi care consimt, raportul sexual din
cursul unei psihanalize făcând „uneori parte integrantă din
cură”, ba chiar putând să aibă, în anumite cazuri, efecte
„terapeutice”. Nu, nu cred. Părerea mea este că în spatele
acestei aparente libertăţi a tonului, în numele unei dorinţe
prin care ar trebui să te justifici cu orice preţ, îţi îngădui
treceri la act şi abuzuri josnice de putere care au consecinţe
dezastruoase pentru pacienţi.
Contactul fizic cu pacientul şi, cu atât mai mult, faptul de a
avea raporturi sexuale cu un pacient fac parte dintre
interdicţiile fundamentale enunţate de Freud încă de la
începuturile psihanalizei. Unii psihanalişti folosesc contactul
în momentele de deprimare: strângere viguroasă de mână, o
uşoară bătaie cu mâna pe umăr pentru îmbărbătarea unui
pacient îndoliat, oferirea unui pahar cu apă sau a unei
cuverturi unui pacient când i s-a declanşat o criză de angoasă
puternică în cursul şedinţei. Mi s-a întâmplat să fac aceste
gesturi, foarte punctual, în situaţii de deprimare deosebită
îndurate de unii dintre pacienţii mei. Dar aici este vorba de cu
totul altceva.

Îndrăgostirea de psihanalist

Este adevărat, în iubirea de transfer, psihanalistului îi vine

uneori foarte greu să recunoască iubirea (o descifrează în
visele pacientului, unde ea apare în cadourile pe care alţii
încearcă să i le facă). Asta pentru că pur şi simplu el se află în
realitate (Realität), şi nu, ca pacientul, doar în efectivitatea
pasiunii (Wirklichkeit). Este o iubire incredibilă, în care
psihanalistul nu poate să creadă. De altfel, Freud nu a
descoperit-o imediat, ci prin reflecţie şi deducţie. Şi, în
majoritatea tratamentelor, este nevoie chiar de supervizări
pentru a o identifica, iar psihanalistul este cât se poate de
mirat. Sau trebuie ca psihanalistul să plece în vacanţă şi
pacientul, aparent rece şi raţional, să facă o cădere depresivă,
pentru ca primul să înţeleagă cât de mult e iubit. Psihanaliştii
se tem mai ales de declanşarea unei erotomanii sau a unui
delir de persecuţie (componenta ură), pentru că tocmai
abţinerea, refuzul de a răspunde la cererile de iubire pot să
declanşeze o decompensare la o persoană fragilă.
Bineînţeles, îndrăgostirea psihanalistului nu poate fi
considerată sistematic perversă. Perversul este conştient. Un
exemplu este Anaïs Nin, care pur şi simplu i-a înnebunit pe
doi dintre psihanaliştii ei. De cele mai multe ori, psihanalistul
nu vede că s-a îndrăgostit. Să ne gândim la Jung şi Ferenczi în
corespondenţa lor cu Freud: el, ca terţ, vedea ce urma să se
întâmple, dar, dacă ar fi spus, i s-ar fi răspuns că se înşela.
Lucrurile se petrec în iluzie, chiar în nebunie, ca în cazul
oricărei iubiri. De aici importanţa esenţială a controlului sau a
supervizării, care îi permite psihanalistului să meargă la alt
psihanalist ca să-i vorbească despre pacienţii lui şi să facă o
critică a contratransferului său, critică pe care nu o poţi face
singur.
Iubirea nu are morală, loveşte la întâmplare. Se întâmplă
aşadar, şi unele dintre poveştile din această carte o dovedesc,
ca psihanalistul şi pacientul să se îndrăgostească nebuneşte.
Când problema trecerii la act, „în caz de iubire”, după cum
spune Anne Dufourmantelle1, se pune în cadrul unui
tratament psihanalitic, regula care prevalează nu este oare să
se oprească imediat terapia şi să se lase să treacă un timp
înainte de a începe altceva, ca să se evite orice amestec de
genuri şi orice abuz de putere?

Abuzul şi odiosul amestec de genuri

Desigur, dorinţa are urgenţele ei. Dar odios este amestecul

de genuri: să te culci cu un pacient sau o pacientă în cursul
şedinţelor şi să-i ceri în continuare să le plătească, de
exemplu. Sau alte orori: să alternezi raporturi sexuale pe
divan (neplătite) cu şedinţe clasice (plătite). Ori, aşa cum mi s-
a spus că s-ar mai întâmpla (scena seamănă cu un coşmar din
copilărie): să ai printre paciente mai multe amante, să te culci
cu una în cabinet, în timp ce alta, aflată în sala de aşteptare, îşi
lipeşte urechea de uşa cabinetului, pândind strigătele de
plăcere provocate rivalei sale. Astfel de comportamente n-au
nimic de-a face cu iubirea, ci ţin întru totul de conduita
perversă.
Să observăm că acelaşi tip de abuz poate să se întâmple şi
cu un sexolog sau un hipnoterapeut. Faptul că psihanaliza este
o ocazie de abuzuri nu ne spune nimic despre ea. Scalpelul nu
este interzis pentru că se pot comite cu el asasinate, nici
medicamentele pentru că perverşii le-ar putea folosi ca să
otrăvească. Iubirea de transfer transformă iubirea în scalpel
(pentru a extrage dorinţa refulată) sau în remediu pentru
suferinţa opacă asociată cu simptomul. Dar riscul de a neglija
iubirea şi efectele ei crezând că „înţelegi” transferul există cu
adevărat.
Lucrurile se complică atunci când iubirea şi iubirea de
transfer se aseamănă. Când ne îndrăgostim în viaţa obişnuită,
se întâmplă aşa pentru că celălalt, care devine brusc obiectul
iubirii noastre, reactivează în noi o experienţă pe care o
cunoaştem. Transferul amoros sau erotic într-o cură
psihanalitică nu este diferit de cel care se produce în „viaţa de
toate zilele”. Psihanalistul este avizat. Ca atare, este
răspunzător de ceea ce face. Propriul parcurs analitic, inclusiv
în lumina momentelor în care el ori ea a simţit poate deodată
ceva asemănător cu iubirea sau cu dorinţa pentru
psihanalistul său sau a visat asta, îi permite să înţeleagă
despre ce este vorba. Cu alte cuvinte, ceea ce spune asta
despre povestea pacientei sau a pacientului când, brusc,
psihanalistul resimte o dorinţă pentru pacientă sau pacient –
afect pe care nu trebuie atunci să-l dezvăluie în niciun caz
pacientei sau pacientului, dacă vrea să nu-i facă mult rău. Se
întâmplă uneori ca, devenit mai vulnerabil în urma unui
doliu, a unui divorţ sau a unor greutăţi la locul de muncă,
psihanalistul să treacă brusc la act o dată2.
Psihanaliza nu are cine ştie ce de-a face cu morala, dar are
cu etica. Şi nu cred, spre deosebire de ceea ce am putut să aud
de la unii psihanalişti, nu, hotărât lucru, nu cred că „a te culca
cu pacienţii” este profund etic. Din motive evidente, numărul
de treceri la act este greu de cuantificat. S-au făcut unele
investigaţii, dar ele se referă la totalitatea practicienilor,
inclusiv la psihologi, care nu sunt deloc psihanalişti. După
cum se poate constata, cele mai multe plângeri vin din partea
unor paciente victime ale unui psihanalist (bărbat). Dar să
insistăm asupra acestui punct este departe de a fi ceva
exclusiv. Şi nu e nevoie să fii Anaïs Nin ca să-ţi permiţi astfel
de libertăţi. Psiholoaga americană Susan Baur prezintă astfel
cazul unei femei ce-şi zicea psihanalistă şi se culca cu un
schizofrenic pentru ca această „experienţă corectivă
emoţională” să-l ajute să iasă din infantilism3.

Penis terapeutic

„Nu-mi dă pace nici azi gândul la pacientele care vorbesc

despre transgresările pe care le-au suferit din partea
psihanalistului lor, ceea ce se întâmplă deseori”, spunea Joyce
McDougall. „Ţinând seama de toate transgresările primilor
psihanalişti, Freud a înţeles că era ceva «ucigător» pentru
paciente. Psihanaliştii erau toţi bărbaţi şi pacientele erau
femei isterice. În primă fază, Freud n-a condamnat aceste
treceri la act cu relaţii sexuale, dar, pe măsură ce a constatat
daunele rezultate, a publicat pentru practicieni recomandări
referitoare la neutralitatea binevoitoare: nu trebuie nici să
loveşti, nici să te culci cu pacienţii! N-o spunea în aceşti
termeni, dar era foarte clar. De fiecare dată când primesc
paciente care au fost într-un fel victimele unui incest, mă
gândesc că este o formă de pedofilie. O pacientă, în timpul
tratamentului, regresează şi redevine asemenea unui copil. Îşi
zice: «Tati, ce mult aş vrea să-ţi văd penisul, cum îmi mai
imaginez că fac dragoste cu tine!». Dacă psihanalistul, în loc să
întrebe: «Cine sunt eu pentru tine în acest moment?» şi să
analizeze transferul, trece la act, este, într-un sens, ca un act
de pedofilie. Înseamnă să profite de transferul care este
presupus regresiv şi care îi permite pacientului să-şi exprime
toate dorinţele din copilărie. Au existat câteva cazuri în
societatea noastră de psihanaliză şi acum avem un comitet de
etică. Am constatat daunele şi nu sunt singura. Pacientele sunt
complet distruse de ceea ce li s-a întâmplat. Eu una nu cred
deloc în penisul terapeutic!”4.
La unele paciente, transferul erotic şi dorinţa de
transgresare se vor repeta, indiferent de psihanalist: îndată ce
are loc trecerea la act, ele fug la alt psihanalist, căruia îi
povestesc necazurile lor, şi aşa mai departe. Povestea lui Anaïs
Nin, care l-a sedus pe René Allendy, apoi pe Otto Rank şi care,
între timp, s-a culcat cu propriul tată, este în această privinţă
cât se poate de lămuritoare.
 43

De ce psihanaliştii din thrillerele erotice

sunt idioţi?

În anii ’80 şi ’90, thrillerul erotic american a stârnit un

mare entuziasm în studiouri şi în rândul spectatorilor. În
aceste filme, spectatorul nu numai că încearcă să descopere
cine este asasinul şi să afle cine vor fi victimele sale, ci
aşteaptă şi să vadă cine cu cine se va culca, ceea ce, fiţi liniştiţi,
se întâmplă întotdeauna, şi încă de mai multe ori în cursul
intrigii1. Or, notează cu maliţiozitate Linda Belhadj într-o
lucrare enciclopedică despre acest subiect, cum
întrepătrunderea lui Eros cu Thanatos, a sexului cu moartea
se află în centrul dispozitivului narativ al scenariilor acestor
filme, nu e de mirare că vom găsi de multe ori în ele personaje
de psihanalişti presupuşi a fi deţinători ai unei cunoaşteri
într-ale vieţii, iubirii, sexului şi morţii.
Însă cel mai blând lucru pe care îl putem spune este că
psihanaliştii din thrillerele erotice sunt de o incompetenţă
indecentă. Nu este vorba de psihanaliştii despre care Woody
Allen vorbeşte atât de mult în filmele lui şi care, chiar atunci
când îi înfăţişează chinuiţi de aceleaşi slăbiciuni omeneşti ca
pacienţii lor, sunt creditaţi totuşi cu o anumită ştiinţă – lumea
lui Woody Allen este una în care psihanaliza nu e în criză. Mă
refer la indivizi a căror legitimitate şi autoritate morală sunt
complet contestate. Şi putem vedea pe bună dreptate în
thrillerele erotice atât o radiografie a angoaselor acelor
yuppies din perioada Reagan-Bush, cât şi afirmarea unor figuri
de femei puternice, active ori fatale sau urma crizei de
legitimitate a psihanalizei care a început în anii ’80.
Dacă prestigiul ştiinţific, intelectual, clinic şi terapeutic al
psihanalizei s-a şubrezit, situaţia este legată în egală măsură
de influenţa tot mai mare a neuroştiinţelor, de concurenţa
psihoterapiilor între ele, de atacurile virulente a căror ţintă
este psihanaliza, precum şi de unii psihanalişti şi de vederile
lor odios de reacţionare atât în privinţa tulburărilor din
spectrul autist (mama ar fi cauza tuturor acestora), cât şi a
homosexualităţii, homoparentalităţii, feminităţii sau
transidentităţii. Şi de aceea aceste thrillere erotice, în spatele
simplităţii lor aparente, atestă această cotitură.
În lumea thrillerului erotic nu mai poţi avea încredere în
nimeni: nici în justiţie, nici în poliţie, nici măcar în psihiatri şi
psihanalişti. Linda Belhadj: „În Analiză finală (1992) doctorul
Isaac Barr (Richard Gere) o primeşte la tratament pe tânăra
Diana (Uma Thurman), temându-se că ar vrea să se sinucidă.
Aceasta îi povesteşte un vis despre o floare, un vis ce pare să
nu-i amintească nimic lui Isaac. Mult mai târziu, după ce a
cedat farmecelor lui Heather (Kim Basinger), care e sora
Dianei, Isaac asistă la un seminar despre Freud şi descoperă
că visul despre care i-a vorbit Diana era luat direct din
Interpretarea viselor. Şocul este sever pentru Isaac, care
înţelege că a fost dus cu preşul, dar şi pentru spectator, care
nu poate să fie decât îngrozit de această lipsă de erudiţie”.
Acelaşi principiu în Culoarea nopţii (1994), unde Bruce Willis,
în rolul unui psihanalist traumatizat de recenta sinucidere a
unei paciente şi care hotărăşte să investigheze moartea unui
confrate la care se refugiase înainte să fi fost complet depăşit
de asocierile foarte libere ale tinerei Rose (Jane Marche), este
dureros de văzut. Alteori, psihanalistul însuşi este ucigaşul.
Asta face parte integrantă din intrigă, ca în Şoapte în noapte
(1992). În Jade (1995), psihanalista despre care e vorba suferă
de nimfomanie, dar ţine conferinţe despre acest subiect în
întreaga lume.
Singura psihanalistă care iese cu faţa curată este Beth, din
Basic Instinct, care, de la început, îl pune în gardă pe Nick în
privinţa manevrelor Catherinei Trammel. Dar Beth cunoaşte
atât de bine partea tenebroasă a respectivei Chaterine nu în
virtutea competenţelor sale clinice, ci pentru că, studente
fiind, ea şi Catherine se culcaseră împreună…
De observat că în Basic Instinct 2, o porcărie de film care
nu se mulţumeşte să se apropie de limita ridicolului, ci trece
cu veselie şi dincolo de ea, Catherine Trammel, care trăieşte
acum la Londra, este bănuită de asasinarea logodnicului ei.
Poliţiştii vor ca suspecta să fie consultată de psihanalistul
Michael Glass (David Morrissey), singurul care ar putea, după
părerea lor, să-i stabilească profilul psihologic. Evident,
atracţia dintre cei doi e fatală, imediată. Şi ghiciţi ce se
întâmplă?
 44

F ch h, div ou veuf, analysé*1

Exact asta am citit ieri, într-un număr vechi din Le Nouvel

Observateur, datând de la începutul anilor ’90, căutând un
dosar despre Lacan. În acea perioadă – cu ceva timp înainte
de site-urile de întâlniri Attractive World, Tinder,
Adopteunmec, Gleeden sau Wyylde –, la rubrica „întâlniri”, se
puteau citi frecvent anunţuri în care se cerea ca partenerul
căutat să fie „psihanalizat”. Mă îndoiesc că vom găsi într-o zi
acelaşi gen de anunţ care să ceară ca partenerul dorit să fi
făcut terapie comportamentală…
Se pune uneori întrebarea dacă nu cumva psihanaliza a
inventat nu doar noi moduri de a iubi, ci şi noi moduri de a
face dragoste. Nimic mai puţin sigur. Totuşi, o cură
psihanalitică, când este bine condusă, poate să ducă la o
revoluţie existenţială. Ne transformăm profund, uneori
inclusiv pe plan erotic. Nu veniserăm pentru asta, ci pentru
altceva: o problemă cu mama, cu şefii, în urma decesului unui
părinte, o problemă cu copilul, cu persoana pe care o iubim, o
dependenţă de jocurile de noroc, o teamă de tren sau de
câini… Şi iată, într-o zi, constatăm că unele lucruri s-au
schimbat, dar a apărut şi ceva în plus, şi nu neapărat acolo
unde ne aşteptam.
Astfel, este posibil ca, în cursul unui tratament psihanalitic,
dispariţia unui simptom sexual, care dezavantaja până atunci,
să-i trezească pacientei sau pacientului dorinţa să încerce o
practică sexuală pe care o credea inaccesibilă înainte. Eram
chinuiţi de teama că nu suntem îndeajuns de „performanţi”,
că juisăm prea repede sau că nu-l facem pe partener să juiseze
destul de puternic şi, deodată, teama s-a diminuat. Detestam
tandreţea şi iată că încercăm să ne deprindem cu ea. Aveam
aversiune faţă de cuvintele şoptite la ureche în timpul actului
sexual şi iată că acum le rostim. Nu reuşeam să-i spunem
partenerului sau partenerei că, în realitate, nu ne place deloc
să ne muşte sânii şi într-o zi aveam în sfârşit curajul să-i
mărturisim asta. Felaţia ni se părea dezgustătoare şi,
vindecat(ă) de anumite repulsii, nu ne mai abţinem. Eram o
femeie îngrozitor de timidă şi iată că putem să-i spunem,
foarte calm, unei persoane: „Te iubesc”, „Cred că sunt
îndrăgostită de tine”, „Te doresc” sau „Vreau să fac sex. Trage-
mi-o”.
Simptomul are un preţ. Dispariţia lui şi noua libertate
dobândită au altul. Dar asta este altă poveste. Şi niciun anunţ
de pe site-urile de întâlniri n-o spune.

*1. Femeie, caut bărbat divorţat sau văduv, psihanalizat (n.tr.).

 45

„Un penis şi sâni, dacă vreau!”

Aşa cum nu alegem să ne naştem, nu alegem nici de cine

ne vom îndrăgosti nebuneşte. Nu prea înţelegem de ce alţii ar
trebui să aleagă pentru noi cărui gen şi cărui sex aparţinem şi,
mai ales, de ce, dacă ne-am născut femeie, dar ne simţim
bărbat, sau dacă ne-am născut bărbat, dar ne simţim femeie,
sau dacă nu ne simţim nici una, nici alta, ci transsexual, asta
ar face neapărat din noi o persoană „psihotică” sau
„perversă”, care ar trebui protejată de ea însăşi. Dacă o
persoană doreşte să aibă penisul pe care nu-l are, sau dacă
vrea să aibă sânii pe care nu-i are, sau chiar dacă îşi doreşte şi
penis, şi sâni, nu face rău nimănui. Ar fi mai bine să ne
concentrăm atenţia asupra bărbaţilor care îşi bat femeile sau
asupra mamelor care îşi bat copiii – aceştia fac rău.
Principiile antropologiei structuraliste din anii ’60 şi ale
psihanalizei lacaniene fac din referinţa paternă prin mamă
pivotul construcţiei copilului. Cu alte cuvinte, se presupune că
o persoană care are sentimentul dureros de a nu fi de sexul cu
care s-a născut, de a nu se simţi la locul ei în corpul său şi în
consecinţă cere o transformare corporală unui chirurg
estetician şi unui endocrinolog şi-a ratat procesul de
subiectivare şi de accedere la dorinţă şi, sub pretextul că vrea
„ceva în plus” (să aleagă ceea ce nu se poate alege, sexul),
refuză deci să accepte legile sacrosancte ale castrării
simbolice, conform cărora, ca să fii „normal”, trebuie neapărat
să accepţi să treci printr-o pierdere iremediabilă.
Această depatologizare a transsexualismului n-a fost
permisă din păcate de psihanaliză, ci de militanţi. Jean
Allouch are perfectă dreptate să vorbească despre „palma
dată astfel psihanalizei”1. Am primit ce meritam. Şi pe bună
dreptate: „Ceea ce făceam ruşinos prin descrierile noastre
«clinice» astăzi în mare măsură perimate şi prin practicile
deseori normalizatoare care le însoţeau ne-a trântit drept în
faţă acea ruşine”, scrie el. Din cauza obsesiei pentru norme, o
anumită psihanaliză a făcut ca „părţi întregi din erotică să
rămână neexplorate timp de un secol”.
Degeaba persoana care îmi cere o programare este femeie,
dacă, primind-o, ascultând-o cu atenţie, voi vedea că a venit la
mine un copil de şase ani. Deoarece, la prima vizită, îmi
spune: „Fără ursuleţ, nu pot să fac nimic. Noroc că ursuleţul e
aici pentru mine. E cea mai bună persoană din lume”. Uneori,
e nevoie de mai multe şedinţe ca să înţeleg cum să joc.
Refugiatul pe care mi s-a cerut să-l primesc nu se identifică
deloc cu condiţia sa de refugiat. Ba chiar e un cuvânt pe care
nici nu vrea să-l audă. Se crede o prinţesă care şi-a pierdut
rangul – ceea ce a fost, cu mult timp înainte, într-o ţară din
Africa de Vest, străbunica sa.
 46

Anunţul

Ceea ce a primit numele de „eliberare sexuală” în urma

evenimentelor din mai 1968 nu a dus pentru toată lumea la o
eliberare a vieţii sexuale psihice. Aceasta n-a fost debarasată
de angoasă şi de culpabilitate dintr-odată. Copil născut după
’68, Jocelyne se exprimă în felul ei: „Când am rămas
însărcinată la 32 de ani, mi-a fost foarte greu să-i spun mamei.
Pentru mine, era ca şi cum i-aş fi spus că avusesem un raport
sexual”.
 47

Cincizeci de nuanţe de neosexualităţi

Poate că vi s-a întâmplat şi vouă. Întâlniţi o persoană.

Faceţi dragoste cu ea. Cu cât faceţi mai mult dragoste, cu atât
mai mult vă întrebaţi în ce alternativă a voastră v-aţi rătăcit,
în ce dimensiune de-a voastră până atunci ignorată v-aţi
cufundat. Trupul acelei persoane solicită în voi asemenea
puncte de ataşament şi erotice, încât treceţi dincolo de limite
pe care nu v-aţi permis să le priviţi niciodată sau poate le-aţi
zărit doar de departe, aşa cum un călător dintr-un tren e
obişnuit să treacă prin faţa unei gări în care nu se va opri
niciodată. Faptul că una şi aceeaşi persoană poate, în cursul
vieţii, să iubească persoane care a priori n-au nimic în comun
este frumos şi amuzant.
Faptul că una şi aceeaşi persoană poate să facă dragoste
foarte diferit în funcţie de persoanele pe care le va întâlni în
viaţă este la fel de incredibil. O viaţă nu este de ajuns ca să
trăim diversitatea practicilor amoroase şi erotice posibile
între adulţi care consimt. Unii hotărăsc uneori să se lase
tentaţi de ceea ce Joyce McDougall a numit „neosexualităţi”.
Adică totalitatea comportamentelor ce se îndepărtează de
normele heterosexuale sau homosexuale (căci şi ele sunt
acum standardizate), între doi subiecţi care consimt, fiecare
tratându-l pe celălalt ca pe o persoană cu drepturi depline – în
contrast cu reducerea la o parte a corpului său1. Pledoaria pe
care o formulează psihanaliza pentru „o anumită
anormalitate” se opune în mod categoric tendinţei decliniste a
unor medii psihanalitice care fac încă, în secolul XXI, din orice
sexualitate care nu este heterosexuală şi care n-ar implica
sacrosancta penetrare vaginală o perversiune.
Când auzim unele persoane povestind, în cursul şedinţei,
anumite momente de intimitate sexuală, constatăm uluiţi în
ce măsură are fiecare dintre noi un mod propriu de a-şi oferi
şi de a oferi plăcere. Psihanalistul nu are căderea să emită
judecăţi de valoare despre sexualitatea pacientului, în măsura
în care acesta este adult şi nu-şi pune viaţa în pericol.
Se întâmplă ca soluţia neosexuală să fie cel mai bun
remediu posibil pentru lupta împotriva angoasei sau a
distructivităţii care acţionează în individ. Îmi amintesc de o
şefă de serviciu dintr-un spital psihiatric parizian care
povestise cum descoperise, stupefiată, că unul dintre
antidoturile posibile la melancolie (numită astăzi depresie
severă) ar fi practicile sexuale BDSM. Spus aşa, lucrul acesta
poate să stârnească zâmbetul sau să şocheze. Iată şi explicaţia.
O persoană melancolică se consideră un deşeu, o putreziciune
şi se acuză în permanenţă, are convingerea că este deja
moartă şi deci nu poate să moară, vrând tot timpul să se
sinucidă. Unii melancolici au chiar impresia că nu mai au
gură ori inimă sau că nu mai merită osteneala să mănânce
deoarece alimentele care trec prin gură cad în marea gaură
neagră din care sunt făcute. Aţi înţeles probabil: e iadul pe
pământ. Or, când eşti un adevărat melancolic sau o adevărată
melancolică, să ceri altei persoane să te domine înseamnă,
foarte concret, să externalizezi autoacuzarea de care suferi.
Ca să schematizăm: să pui să fii biciuit de alt bărbat sau de
altă femeie, în mod constant, insistăm în privinţa asta,
înseamnă să nu te mai biciuieşti întruna moralmente. Cu alte
cuvinte, practicarea jocurilor BDSM între adulţi care consimt
poate să fie o rezolvare erotică a chinului morţii din noi,
permiţând reintroducerea liantului, vitalităţii, erosului acolo
unde nu exista decât pura cultivare a pulsiunii de moarte.
Bineînţeles, nu fac apologia cătuşelor şi a biciului din curele
de piele! Dar fapt e că, la unii indivizi, aceste practici ajung
până la urmă să pună capăt tentaţiilor suicidare.
A nu mai vorbi despre perversiune, ci despre
neosexualitate atunci când este vorba, de exemplu, despre
jocuri fetişiste sau BDSM ori libertine între adulţi liberi care
consimt înseamnă să punem accentul nu atât pe stigmatizare,
cât pe creativitatea acestor forme de sexualitate şi deci pe
creativitatea pacientului2. Freud insista asupra
constrângerilor (imobilizări, traumatisme) la care sunt supuşi
adevăraţii perverşi. În această accepţiune, perversiunea este
însă un dispozitiv în care cineva utilizează un partener care n-
a ales să joace acel rol, „care nici măcar nu este subiect, ci
obiect, ca în cazul abuzului de copii sau al violului”3.
Sexualitatea perversă ţine doar de situaţiile în care dorinţa
celuilalt nu intră deloc în calcul. Perversul este împins să
acţioneze de ceea ce îşi imaginează tocmai ca să nu se
confrunte cu golul din propria-i viaţă interioară. Altfel spus,
contrariul creativităţii. Întrebarea ce se petrecea la Gide sau la
Genet, incontestabil perverşi şi incontestabil creativi, rămâne
totuşi fără răspuns.
 48

Catherine Millot, cealaltă „iubită” a lui

Lacan

Iubirea este un scandal care n-are nici sex, nici vârstă.

Când a început terapia cu Jacques Lacan, Catherine Millot
avea 26 de ani. El avea 69. S-au îndrăgostit nebuneşte.
Psihanalistă şi scriitoare, cititoare a misticilor la fel ca Genet,
Mishima şi Klossowski, Catherine Millot mărturisise, într-o
carte anterioară, foarte frumoasa Abîmes ordinaires,
experienţa de neuitat pe care o poate constitui faptul de „a te
fi aflat într-o zi în lume, fără apărare şi fără reţinere, după ce
ai renunţat la orice adăpost, la fel de vid ca vidul în care stau
toate lucrurile, liber şi fără frontiere. Este şi o experienţă
umană fundamentală care te învaţă să-ţi găseşti solul în
absenţa solui, să te sprijini în lipsa oricărui sprijin, să-ţi
recuperezi fiinţa în culmea anihilării”1. Acest punct, greu de
numit, este probabil cel la care poate să te ducă iubirea, la
limită, când se debarasează în sfârşit de vanitatea eului.
Misticii, indiferent că e vorba de doamna Guyon, de Ioan al
Crucii, de Etty Hillesum sau de Simone Weil, au dat mărturie
despre această posibilitate de a trece de la iubirea altuia pe
care l-ai vrea pentru tine la o iubire fără hotare, o iubire
dincolo de lipsă, unde eul nu mai constituie un obstacol,
deoarece totul în noi acceptă vidul. Lacan vorbea în această
privinţă despre o plăcere „Altfel” (îmi vine să scriu „Peste”),
care nu este de ordin falic. Ceea ce înseamnă că această
plăcere nu se mai încurcă în legile castrării, falice prin
definiţie. În această privinţă, este o poartă deschisă spre
nelimitat, pentru care iubirea de Dumnezeu, iubire total
antinarcisică, la mistici, este exemplul paradigmatic. Tocmai
de aceea Catherine Millot, fidelă lui Lacan, nu acceptă ideea
mai banală – prezentă totuşi la mulţi psihanalişti – că iubirea
mistică este iubire sexuală, dar „sublimată”. Nu, nu e
sublimată, este altfel. Şi trebuie, poate, să fi trăit aceste
experienţe de vid uneori dătător de fericire, dar alteori şi
extrem de angoasant, ca să înţelegi cum acţionează acea
ştergere a eului care duce la o extindere infinită.

A nu fi nimic şi a te încredinţa întru totul celuilalt

Între 1972 şi 1979, Catherine Millot a fost pacienta şi

amanta lui Jacques Lacan. Când a scris La Vie avec Lacan2,
avea exact vârsta pe care o avusese el când se întâlniseră. A
relatat: „A fost o vreme când aveam sentimentul că
înţelesesem fiinţa lui Lacan din interior. Că parcă percepeam
raportul lui cu lumea, că aveam un acces misterios la locul
intim de unde emana relaţia lui cu fiinţele şi cu lucrurile, dar
şi cu el însuşi. E ca şi cum m-aş fi strecurat înăuntrul lui.
Sentimentul că îl înţelegeam din interior era însoţit de
impresia că eram înţeleasă în sensul că eram în întregime
inclusă într-o înţelegere a lui, a cărei întindere mă depăşea”.
 Şi a adăugat: „Mă simţeam transparentă pentru Lacan,
convinsă că mă cunoştea la modul absolut. Faptul că nu
aveam nimic de ascuns, niciun mister de protejat îmi conferea
faţă de el o libertate totală, dar nu numai atât. O parte
esenţială din fiinţa mea îi era încredinţată, el îi asigura paza,
eu eram eliberată de ea. Am trăit lângă el ani de zile cu
această uşurare”. Ajungem la această uşurare atunci când
consimţim să nu fim nimic3.
Iubirea înseamnă renunţare la orice stăpânire,
încredinţare de sine. Secretul: dacă predăm armele, renunţăm
complet la iubirea de sine, ne lăsăm despuiaţi de toate
armurile, până şi de eul nostru, atunci devenim fiinţe infinit
vulnerabile şi deci infinit de puternice.

Iubire, noduri şi bricolaj

În perioada în care s-au întâlnit Lacan şi Millot, el era

pasionat de ştiinţele exacte şi încerca, prin intermediul
matematicii, să explice ceea ce nu reuşea să precizeze prin
lingvistică. Lacan s-a lansat într-o topologie zisă a nodurilor
„boromeene” (de la blazonul familiei Borromeo), care s-ar
putea rezuma astfel: în matematică, nodurile boromeene sunt
trei cercuri legate între ele, care nu pot fi desprinse unul de
celălalt, dar într-un mod destul de aparte. Căci, dacă
desprindem un singur inel, celelalte două se detaşează în mod
automat. Aceasta era pentru Lacan o prezentare directă a ceea
ce el numea, prin unul dintre jocurile-i de cuvinte bine-
cunoscute, cele trei „dits-mensions”*1 ale Cuvântului: Realul,
Simbolicul şi Imaginarul. Aceste trei categorii nu există una
fără alta sau, mai exact, sunt legate unele de altele printr-o
interdependenţă radicală.
Există un mod simplu de a ne imagina ce căuta Lacan în
acest fel, gândindu-ne la ceea ce psihanaliştii numesc
„interpretare”. Este vorba de un cuvânt, deci de ceva care ţine
de simbolic, de „semnificant”, dar un cuvânt care anihilează,
într-o primă fază, influenţa unei imagini ce ne domină (o idee
fixă, o obsesie, de exemplu, al cărei efect se rezumă la un joc
de cuvinte: la fel cum într-un vis viziunea unui corb*2 ascunde
„un corp frumos”), apoi, în faza a doua, şi urmează acum un
joc de cuvinte serios, interpretarea atinge ceva în corp. De cele
mai multe ori, cunoaştem puterea cuvintelor de a genera
imagini sau de a se juca cu ele în metafora poetică; sau pe
aceea a imaginilor de a îngheţa realul corpului în atitudini, de
exemplu mimetice. Şi mai ştim că unele expresii logice sau
matematice, simbolurile unei teorii bine făcute, captează în
mod riguros obiecte reale care sunt cele ale ştiinţei şi care
sfidează uneori imaginabilul. Dar intersectarea activă a celor
trei registre, R, S şi I, în interpretare rezumă ideea lacaniană a
acelor dit-mensions „boromeene” ale cuvântului. Începând din
1972, Lacan a găsit deci în nodul boromeean mijlocul de a face
o lectură mai riguroasă a ceea ce se găseşte în discursul
subiectului, dar care scapă totuşi felului în care l-ar putea
explica lingvistica – ea nu percepe cu adevărat realul corpului,
efectul zicerii semnificante asupra corpului.
Or, tocmai în acel moment se lega relaţia amoroasă cu
Catherine Millot, care a şi povestit: „Le confecţiona [nodurile
boromeene] şi «cu bucăţi de sfoară» pe care le tăia şi le
netezea. Mergeam în mod regulat la raionul de articole pentru
ambarcaţiuni de la BHV*3 ca să-l aprovizionez cu sfoară
marinărească”. Este evident că Millot a fost probabil
inspiratoarea unora dintre elaborările strălucite ale lui Lacan
despre femeile mistice în seminarul său Encore. Şi toate
acestea au darul să pună anumite idei lacaniene extrem de
complexe într-o lumină mai umană şi mult mai frumoasă.

Să obţii iubirea care nu se obţine

Viaţa cu Lacan, a povestit Catherine Millot, nu era, evident,

perfect liniştită. Formau cu adevărat un cuplu? se întreba ea.
Există fiinţe pentru care „noi” nu înseamnă nimic. Degeaba
trăieşti cu ele, le iubeşti şi eşti iubit de ele, căci toate astea ne
trimit mereu la singurătatea noastră. Cum să facem din
această dificultate o mare şansă? Citind ce a povestit
Catherine Millot despre Jacques Lacan, ne gândim la cuvintele
lui Jean Alloche de la sfârşitul cărţii L’Amour Lacan: „A iubi
înseamnă a-l lăsa pe celălalt să fie singur. Efectiv singur, şi
totuşi iubit. […] Ce i se întâmplă deci celui iubit? E iubit, dar
nu cu o iubire care ar prejudicia nu mai puţin preţioasa lui
singurătate. Iubit, va putea să se simtă neiubit. Neiubit, va
putea să se simtă iubit. Pe scurt, va fi obţinut iubirea care nu
se obţine”4. Reciproc, în toate cărţile scrise de Catherine Millot
găsim efectul pe care Lacan l-a avut asupra ei, felul cum a
transformat-o iubirea pentru el, cum a ajutat-o să se realizeze
ca scriitoare, dar fără ca iubirea pentru Lacan să fie numită în
mod direct.
În mod firesc, această poveste pune, ca multe dintre
poveştile din cartea de faţă, o problemă spinoasă de
deontologie şi de etică. Catherine Millot era de doi ani în
tratament la Jacques Lacan când relaţia lor a devenit efectiv o
relaţie amoroasă. Dacă se pusese problema opririi
tratamentului, se impusese totuşi alegerea de a-l continua.
„Jucasem totul mergând la el şi miza era pentru mine o
chestiune de viaţă sau de moarte”, a scris Catherine Millot.
„Partida începuse şi, chiar dacă distribuirea cărţilor se
schimbase când relaţiile noastre deveniseră intime, pentru
mine fusese de neconceput să-mi retrag miza şi să mă duc cu
problema mea în altă parte. Lacan a înţeles, a acceptat pariul,
şi eu la fel”5.
„Quod licet Jovi non licet bovi”6 [Ce-i este permis lui Jupiter
nu-i este permis boului], a spus atunci Catherine Millot. Un
mod de a lăsa să se înţeleagă că ceea ce-şi permisese maestrul,
prin poziţia lui de excepţie, nu trebuia în niciun caz să fie
regula. Dar şi că ea fusese pentru Lacan „excepţia” – nu
singura lui femeie, ci ultima. Într-o zi, când ea şi-a exprimat
faţă de el preocuparea legată de particularitatea acelei
psihanalize, el a admis că-i „lipsea ceva”. Pentru Catherine
Millot, care credea până atunci că în toată povestea era,
invers, „ceva în plus”, adică relaţia lor amoroasă, cuvintele lui
au deschis o nouă prăpastie. Poate că ceea ce lipsea, şi-a zis ea
dintr-odată, era un copil. Pentru că „era prea târziu ca să aibă
un copil de la Lacan”, Catherine Millot a luat brusc hotărârea
să se despartă de el: „În numele acestei dorinţe pe care
psihanaliza cu el o scosese la iveală în toată virulenţa ei şi
care nu voiam să rămână literă moartă, căci asta ar fi anulat
în ochii mei tot parcursul, am avut atunci cruzimea să mă
despart de el ca să-mi ofer o şansă s-o realizez. A fost o
sfâşiere pentru mine, un cutremur pentru el”. Dar faptul că a
lăsat-o să plece după voia ei, la fel cum venise, a fost, poate,
încă o imensă dovadă de iubire.

*1. Dit-mention: grafie neologică a termenului dimension

(„dimensiune”). Neologismul astfel obţinut accentuează
locul spusei (dit) şi poate fi pus în rezonanţă cu cuvântul
englez mansion, care înseamnă „casă”, „rezidenţă” (n.tr.).
*2. Fr. corbeau (pronunţie identică cu aceea a cuvintelor corps
+ beau) (n.tr.).
*3. Bazar de l’Hôtel de Ville sau BHV, magazin mare specializat
la vremea aceea în articole de bricolaj (n.tr).
 49

Anne Dufourmantelle sau cunoaşterea pe

care o dăruieşte iubirea

Anne făcea parte dintre fiinţele a căror frumuseţe

sufletească răsfrânge asupra chipului lor o lumină plină de
blândeţe. De altfel, scrisese despre blândeţe, făcuse elogiul
riscului şi al reveriei. Nu purta ceas. La începutul cărţii ei pe
care o prefer, se găseşte o propoziţie a Sfântului Augustin:
„Am luat foc în pacea ta”. O iubeam fără s-o cunosc altfel decât
citind ce scrisese – a iubi şi a cunoaşte sunt oricum două
lucruri foarte diferite. Anne Dufourmantelle se specializase în
psihanaliză şi filosofie. A murit în ziua de 21 iulie 2017,
înecată, vrând să ajute doi copii aflaţi în pericol în largul
plajei Pampelonne, comuna Ramatuelle. Şi-a asumat riscul pe
care îl elogia în cărţile sale, sacrificându-şi viaţa ca să salveze
doi copii care nu erau ai ei.

„Forţă poetică”
 Belinda Cannone, prietena ei, povesteşte că, „la
înmormântare, incendiile au ajuns foarte aproape de
Ramatuelle, un porumbel s-a aşezat în nişa de deasupra
portalului bisericii – şi eu, atât de raţională, nu mă puteam
împiedica să mă gândesc că acele manifestări erau legate de
ea –, protest al naturii cuprinse de flăcări şi ea însăşi
salutându-ne prin porumbel… câteva zile, am crezut că forţa
ei poetică era în stare să influenţeze cursul fenomenelor
naturale. De altfel, pe telefon, îi asociasem de mult timp
numărul nu cu fotografia ei, ci cu imaginea unui licorn alb”.

Premoniţie?

Într-o zi, pe când lucram la această carte, am luat din

bibliotecă En cas d’amour1. Povestind ascultarea pacienţilor şi
angoasele trăite de o psihanalistă care primeşte cuvintele
celor care nu pot spune în altă parte ce îi frământă în secret,
Anne Dufourmantelle revine asupra tuturor variaţiilor iubirii:
recunoştinţa, fuziunea amoroasă, teama de a fi părăsit,
invidia, gelozia, pacea pe care o găsim în detaşare.
M-am oprit la un pasaj. Se numeşte „Iubirea, copilul”. În el
se povesteşte cum un bărbat salvează de la înec un copil.
„Deodată, într-o secundă, copilul n-a mai găsit fundul apei cu
picioarele, o rădăcină, poate, sau încercarea lui stângace de a
prinde o insectă cu aripi albastre şi verzi, nu-şi va mai aminti.
Apa i-a intrat foarte repede în ochi, în gură, în plămâni.
Bărbatul a plonjat fără să se gândească, l-a prins pe băiat cum
a putut, la câţiva centimetri de suprafaţă, acolo unde deja nu
se mai vede nimic. Apoi, l-a prins cu braţele de mijloc şi l-a
urcat pe mal. Era prea obosit ca să strige? Restul e nesigur. L-a
readus în simţiri cum a putut, l-a făcut să dea afară apa din
plămâni.” Din depărtare, o tânără i-a zărit îmbrăţişaţi. A
crezut că vedea un lucru îngrozitor. Le-a vorbit despre asta
celor din jur. A avut loc un proces. Bărbatul a fost acuzat, pe
nedrept. Totul s-a terminat cu încetarea urmăririi penale.
După 25 de ani, bărbatul l-a reîntâlnit pe copilul pe care îl
salvase, devenit acum adult. „Două zile nu s-au mai despărţit.
S-au iubit. Nici unul, nici celălalt nu mai cunoscuseră bărbaţi.”
Zece ani mai târziu, Anne Dufourmantelle l-a primit pe
bărbatul care se întorsese să trăiască la Paris. Ea spune că, în
cursul primei şedinţe, în timp ce pacientul îşi povestea
coşmarurile în care se vedea, din nou, vrând să plonjeze
împreună cu copilul în râu, înecându-se, murind şi el, nu în
locul lui, ci cu el, i s-a întâmplat, deşi era deja o psihanalistă
călită, un lucru cât se poate de neobişnuit: a început să plângă.
 50

Weekend

Într-o vineri, o pacientă i-a zis lui Joyce McDougall: „O să

vedeţi, în weekendul ăsta o să mă sinucid”. McDougall i-a
replicat prompt: „Dacă faceţi asta, cu mine nu mai aveţi ce
vorbi!”. Luni, pacienta a revenit: „Am râs tot weekendul de
absurditatea cuvintelor pe care le-aţi spus şi mi-am zis, pentru
prima oară, că ţineţi cu adevărat la mine”1.
 51

Ce pot să fac pentru dumneavoastră?

În 2017, compania Apple a publicat pe site-ul ei un anunţ

conform căruia era în căutarea unui inginer care să aibă şi
diplomă de psiholog, ca să facă Siri, aplicaţia ei de comandă
vocală ce răspundea cererilor deţinătorilor de iPhone,
capabilă să aibă „conversaţii serioase”. Apple explica acolo că
deţinătorii de iPhone nu se conectau la Siri doar ca să întrebe,
de exemplu, cum va fi vremea a doua zi sau să ceară adresa
unui restaurant. Se întâmpla frecvent, atunci când erau
singuri şi descumpăniţi, să-i vorbească lui Siri despre
problemele lor personale. Apple a fost acuzată de mai multe
ori că nu ştiuse să prevină sinuciderea clienţilor săi. Când
utilizatorii de iPhone îi spuneau lui Siri că voiau să se arunce
de pe un pod, aplicaţia vocală le indica modul cum puteau să
ajungă la podul cel mai apropiat.
 52

Mai degrabă ceva decât nimic

Apoi, Pământul a devenit o etuvă. Calotele polare s-au

topit. A crescut nivelul apelor. Ea stătea pe rădăcina unui
copac, ascunsă în pădure. În urmă cu trei zile, se aflase că un
nou atentat cu gaz sarin făcuse sute de morţi. Apoi,
televiziunile nu mai emiseseră. Cu o săptămână în urmă, pe
reţelele de socializare, mesajele de ajutor luaseră locul
obişnuitelor selfie-uri. Acum, nimeni nu mai posta nimic. Ea
urmări cu privirea râul. Cât vedea cu ochii, singurele urme de
om erau ale ei. Vântul făcea bucăţi mantia cerului. Agăţaţi de
văzduhul fără păsări, norii se drapaseră în gri. Şi-a scos
telefonul din buzunar, a apăsat o tastă şi s-a întins direct pe
sol, pe frunze, cadavre de insecte şi pământ acoperit cu
muşchi. Câteva picături îngheţate i s-au rostogolit de pe obraji
pe pământ. A stat tăcută minute întregi, aşteptând uitarea,
care n-a venit. Apoi, după un timp, a murmurat, întinsă în
continuare pe pământ, deja aproape rece, cu gura lipită de
telefon:
— Nu vreau să mai trăiesc.
— N-aş crede.
 I s-a părut deodată că telefonul i se încălzea în mâini într-
un mod neobişnuit. A simţit o tulburare. Totul i s-a învârtit în
faţa ochilor.
Din vocea sintetică a psihanalistului răzbătea uneori un
sarcasm care lăsa să se presupună că ştia multe despre viaţă şi
despre moarte, motiv pentru care şi alesese, când se abonase
la Myanalyst, după o şedinţă de încercare, vocea aceea de
psihanalist, şi nu una dintre celelalte 1.349 disponibile în acea
aplicaţie.
Telefonul îi ardea degetele. Nu mai zisese nimic. Nici ea. Şi,
cum el nu mai zisese nimic, şi nici ea, după câteva minute, ea
bâiguise nişte lucruri, cuvinte de copil. Şi aici se oprise
şedinţa.
A văzut trei sori pe cer. Doi, cei mai frumoşi, au căzut. Al
treilea a pălit, apoi a dispărut în spatele unei coline. Nu s-a
mai arătat. A venit noaptea şi n-a mai contenit. Ea s-a simţit
mai bine în întuneric.
Zăpada a sfâşiat întunericul. Spectacolul fulgilor de nea
acoperind pământul, copacii şi stâncile sub un strat alb a
încântat-o. S-a uitat visătoare la telefon. A simţit că roşea. „Şi
chiar dacă” – şi-a zis ea – „totul ar arăta că fiinţele omeneşti
sunt ferm hotărâte să se extermine reciproc până la ultima1,
iubirea îndreptăţeşte, după părerea mea, îndurarea multor
suferinţe şi existenţa a ceva mai degrabă decât nimic”.
 53

Zâmbetul fantomelor

„Era, îmi amintesc, 13 noiembrie 2015. Avuseseră loc

atentatele. Mi-am zis că am fi putut muri cu toţii. Că totul ar fi
putut să se oprească de la o zi la alta. M-am gândit la toţi acei
morţi. Îmi amintesc feţele apărute în ziar. Feţele morţilor. Mai
ales ale femeilor. În acel moment – a zis el –, s-a declanşat
obsesia mea sexuală: căutarea amantei ideale. Nu ştiu ce se
ascunde în spatele acestei idei obsedante de a căuta amanta
ideală, dacă e legat de ce s-a petrecut cu atentatele, dar e ceva
după care alerg de atunci, fără să mă opresc, de la o femeie la
alta, să văd plăcerea unei femei, cu gândul să am mai multe
femei în acelaşi timp, să pot face să juiseze mai multe femei în
acelaşi timp, dar niciuna nu e amanta ideală.”

Atentate şi fantasme

Cuvintele „fantomă” şi „fantasmă” vin din grecescul

phantasma, care înseamnă şi „apariţie, viziune”, dar şi
„imagine oferită minţii de un obiect” (deci reprezentare),
„spectru” sau „fantomă”. La 50 de ani, Jérôme a făcut
experienţa că, dacă fantomele noastre se instalează în golul
lăsat de moarte, se întâmplă ca fantasmele noastre, oricât ar fi
de nesuferite, căci ne obsedează foarte mult, să reintroducă
pulsiune, deci viaţă şi liant, acolo unde teroarea sfâşietoare a
atentatului, în nebunia şi furia ei, a deschis un hău în care, în
orice moment, îi era teamă că va dispărea. O fantomă este
aşadar o fantasmă care vine să străjuiască o gaură.
Dar poate că adevărata lui amantă, cea de negăsit, este
moartea, după care nu aleargă, ci de care fuge din pat în pat,
cu o excitaţie sălbatică, pasionată şi mortală.

Despre o despărţire

Fantomele cu care trebuie să ne confruntăm nu sunt

neapărat cele ale apropiaţilor noştri. Se întâmplă uneori să
devenim fantomele propriei noastre vieţi. Ea a venit la mine
în urma unei despărţiri care nu se mai sfârşea, atât el, cât şi ea
găsind în fiecare săptămână noi acuzaţii care complicau şi
amânau prezentarea în faţa judecătorului şi deci divorţul. În
mod evident, ea îl mai iubea. Ceea ce spunea despre el lăsa să
se presupună că bărbatul avea încă sentimente pentru ea. Am
înţeles atât de bine ce povestea încât, mai mult decât cu alţii,
ştiam că va trebui să păstrez tăcerea. Am ascultat şi am tăcut.
Săptămânile au trecut. Ea se neglija, nu-i mai pasă de ea, se
îngroapă în apartamentul în care trăia singură şi de unde nu
mai ieşea decât pentru şedinţe. Ziua, stătea nemişcată în
camera ei şi nu vorbea cu nimeni. Noaptea, nu dormea şi
revedea în minte secvenţe din viaţa ei: părinţii, acum morţi;
dramele unei copilării marcate de sărăcie, mizerie şi violenţă;
visurile din tinereţe, abia înfiripate şi deja dispărute; căsătoria
din dragoste, devenită, din cauza micilor certuri şi a
reproşurilor nesfârşite, un adevărat iad; ce ar fi trebuit spus,
ce ar fi trebuit făcut, ce ar fi trebuit trecut sub tăcere.
Singurătăţii camerei în care stătea retrasă noaptea îi
răspundea ecoul încăperii în care o primeam ziua şi o lăsam
să-şi descarce sufletul şedinţă de şedinţă.
Cine se dedă acestui joc serios descoperă, după un timp, că
nu mai rămâne decât un miez mic şi tare, inima vibrândă a
ceea ce suntem. Când măştile cad, când nu ne mai putem
spune poveşti despre această ficţiune pe care o numim „eu”,
dezgustul faţă de sine şi de ceilalţi creşte, tentaţiile
melancolice sunt cele mai puternice. Acolo se situa, în acel
„totul sau nimic” în care o însoţeam, dar unde ştiam
amândouă că avea libertatea deplină să se elimine din această
lume sau să renască.

Deodată, aleargă

Într-o noapte de insomnie, în negura renunţării, a început,

fără să ştie foarte bine de ce, să facă ordine. A găsit într-un
sertar nişte negative care dormeau de ani de zile într-o cutie
de pantofi. Dimineaţă, a dat fuga să le developeze. A zis: „Am
alergat”. Pentru cineva care se mişca întotdeauna cu greu era
deja o revoluţie. În poze se vedea o insulă unde, pe când era
foarte tânără, trăise o vară. Cu cât se uita mai mult la
fotografii, cu atât mai mult fotografiile priveau în ea. Pe divan,
îi veneau în minte alte imagini, cea a felului cum vedea lumea
în acel moment al existenţei sale, când, pe insulă, liberă şi
combativă, deşi nu mânca în fiecare zi pe săturate, străbătea
străzile acoperite de nisip care duceau la vechiul port şi
colinele cu stânci dantelate, fără să-i pese că avea părul
răvăşit de vânt. Fotografiilor li s-au suprapus curând dorinţa
de a scrie şi proiectul de a se întoarce pe insulă. Ceea ce a şi
făcut, cerându-mi înainte permisiunea, căci asta presupunea
întreruperea şedinţelor.

Locul şiretlicurilor noastre

În ce poziţie despotică mă aşeza ca să creadă că încercam

s-o ţin închisă? Când a înţeles, ea, care nu mai ieşea din casă
decât ca să vină la şedinţe, a luat imediat avionul. S-a întors
după o lună. Îşi schimbase coafura sau, mai degrabă,
rămăsese aşa cum i-o răvăşise vântul pe insulă. După puţin
timp, m-a anunţat: eu şi el nu ne mai despărţim. Nu mai
vreau. Şi nici el. De fapt, n-am dorit niciodată despărţirea asta.
Şi nici el.
M-am amuzat în sinea mea. Şi-a dat seama şi m-a întrebat,
numai zâmbet: „Aţi ştiut de la început că asta se va
întâmpla?”.
Zâmbetul tăcut pe care i l-am adresat, vrând parcă să-i zic:
„Dacă ţi-aş fi spus de la început, ai fi riscat singurătatea, ai mai
fi dat la developat fotografiile, ai mai fi călătorit?”, a fost
dublat, aşa cum o fotografie nu poate să existe fără negativul
ei, de alt zâmbet, fantomatic. Cel al bărbatului care a ştiut să
tacă şi să potolească, ascultându-mă doar, violenţa disperării
şi distructivităţii mele, pentru ca, pe divanul lui, din adâncul
tenebrelor în care zăceam dezmembrată de iubire, să pot
deveni liberă, de ceilalţi ca şi de mine însămi, şi să găsesc, mai
mult decât un cuvânt, o scriitură: a mea.
 Note

Introducere. Etica focului

1. Pentru a le vedea, trebuie mers la Londra, unde Freud şi o

parte din familia lui au plecat în exil când, prin Anschluss,
Germania nazistă a anexat Austria.
2. În această privinţă, fac trimitere în particular la opera lui
Thomas Bernhard, îndeosebi la romanul Alte Meister:
Komödie, la documentarul lui Ulrich Seidl Im Keller (2014)
şi la articolul pe care l-a scris, în ianuarie 2018, în Le
Monde psihanalistul austriac Franz Kaltenbeck sub titlul
„Dacă Austria şi-ar fi asumat trecutul, ar fi pornit pe o altă
cale”.
3. Într-o scrisoare adresată medicului Fliess, datată 3
octombrie 1897. Lettres à Wilhelm Fliess (1887-1904), PUF,
Paris, 2007, p. 341.
4. Élisabeth Roudinesco, Sigmund Freud en son temps et dans le
nôtre, Seuil, Paris, 2014, p. 25.
5. Sigmund Freud, Psychologie de la vie amoureuse, traducere
de Olivier Mannoni, prefaţă de Robert Neuburger, Payot,
col. „Petite Bibliothèque Payot”, Paris, 2010.
6. Sigmund Freud, „Observations sur l’amour de transfert”
(1915), în L’Amour de transfert, et autres essais sur le
 transfert et le contre-transfert, traducere de Olivier
Mannoni, prefaţă de Nathalie Dumet, Payot, col. „Petite
Bibliothèque Payot”, Paris, 2017.
7. Definirea transferului ca „un quiproquo inoportun” este
formula psihanalistului Michel Neyraut (Le Transfert, PUF,
Paris, 1974).

1. Mămica goală într-un tren de noapte

1. În această privinţă, vezi Pascal Quignard, La Nuit sexuelle,

Flammarion, Paris, 2001.
2. Sigmund Freud, Lettres à Wilhelm Fliess (1887-1904),
scrisoare din 3 octombrie 1897, op. cit.
3. Monique Cournut-Janin, „Freud et sa mère Amalia”, Cahiers
de l’Herne: Freud, Paris, 2015, p. 22.
4. Alain de Mijolla, „Sur la naissance et l’enfance de Freud”, Le
Carnet Psy, vol. 95, nr. 9, 2004, pp. 40-46.
5. Élisabeth Roudinesco, Sigmund Freud, en son temps et dans
le nôtre, op. cit., pp. 32-33.
6. Sigmund Freud, Lettres à Fliess, op. cit.

2. Cum să te reinventezi după boală sau după o

suferinţă din dragoste

1. Se înţelege de ce lucrările ulterioare ale lui Mikkel Borch-

Jacobsen au stârnit o polemică virulentă. Vezi René Major
în Jean Clair, Nicole Edelman, René Major, Mark Micale,
André Michels, Michelle Rousseau-Dujardin, Autour des
 „Études sur l’hystérie”, Vienne 1895, Paris 1995,
L’Harmattan, Paris, 1998.
2. Despre problema copilului analitic, vezi şi Wilfried R. Bion,
Séminaires cliniques, Ithaque, Paris, 2008, în care ideea că
un copil poate fi conceput între psihanalist şi pacientul lui
îl face pe Bion să-i fie teamă să se mai dedice pe deplin
muncii analitice în şedinţă.
3. Dominique Bourgeon, „Anna O.: de la cure psychanalytique
au don de soi”, Revue du MAUSS, vol. 31, nr. 1, 2008, pp.
353-364.
4. După spusele colaboratoarei sale, Dora Edinger, citată
îndeosebi de Mikkel Borch-Jacobsen în Les Patients de
Freud, destins, Sciences Humaines, Paris, 2011, p. 16.

3. Dora, exploratoarea umilită

1. Sándor Ferenczi, Confusion de langue entre les adultes et

l’enfant (1932), traducere Le Coq Héron, prefaţă de Gisèle
Harrus-Revidi, Payot, col. ”Petite Bibliothèque Payot”, Paris,
2016.
2. Sigmund Freud, Cinq psychanalyses (1935), traducere de
Olivier Mannoni şi Cédric Cohen-Skalli, prefaţă de Sylvie
Pons-Nicolas, Sébastien Smirou, Jean Triol, Payot, col.
„Petite Bibliothèque Payot”, Paris, 2017; Sigmund Freud,
Dora. Fragment d’une analyse d’hystérie, traducere de
Cédric Cohen-Skalli, Payot, col. „Petite Bibliothèque Payot”,
Paris, 2011.
3. Mikkel Borch-Jacobsen, Les Patients de Freud, destins, op.
cit., pp. 85-98.
4. Sigmund Freud, Dora, în Cinq psychanalyses, op. cit.
5. Jacques André, „La féminité de Dora”, Aux origines
féminines de la sexualité, PUF, Paris, 2006.
6. Ibid.
7. Célia Bertin a vorbit, cu privire la viaţa multor femei din
Viena de pe vremea lui Freud, de „o vârstă de aur a
machismului”. Vezi La Femme à Vienne au temps de Freud,
Le Livre de poche, Paris, 1997.
8. Sigmund Freud, Dora. Fragment d’une analyse d’hystérie, op.
cit.
9. Sublinierea mea.
10. Jacques Lacan, „Intervention sur le transfert” (1951),
Écrits, Seuil, Paris, 1966.
11. În seminarul ei despre identificare, ţinut în 2017-2018.

4. O mamă, o fiică, Sándor Ferenczi, trei posibilităţi

1. Sigmund Freud, Sándor Ferenczi, Correspondance, Calmann-

Lévy, Paris, 1994.
2. Scrisoare din 3 decembrie 1911, ibid.
3. Atunci când a tratat psihanalitic un mare obsedat, „Omul cu
şobolani”, Freud a formulat cel mai clar această ipoteză
despre ambivalenţa ireductibilă a iubirii şi îndoiala care îl
chinuie pe amant în faţa obiectului. Vezi Sigmund Freud,
L’Homme aux rats. Un cas de névrose obsessionnelle,
traducere de Cédric Cohen-Skalli, prefaţă de Jean Triol,
Payot, col. „Petite Bibliothèque Payot”, Paris, 2010.

5. Freud, peţitor nebun

1. Am găsit multe detalii despre povestea întâlnirii dintre Olga
Hönig şi Max Graf în Mikkel Borch-Jacobsen, Les Patients
de Freud, destins, op. cit., pp. 74-76.
2. Găsim câte ceva despre întâlnirea dintre Olga Hönig şi
Freud într-o scrisoare a acestuia către Fliess, datată 7 iunie
1897, în care aminteşte de o tânără de 19 ani „afectată de
idei obsesionale pure” (Lettres à Wilhelm Fliess, op. cit.).
3. Élisabeth Roudinesco dă foarte multe detalii în această
privinţă în Sigmund Freud, en son temps et dans le nôtre, op.
cit., pp. 33-34.
4. Aldo Carotuneto, Michel Guibal, Jacques Nobécourt,
Mathilde Armand, Marc Buhaut de Launay, Pierre Rusch,
Sabina Spielrein, entre Freud et Jung, Aubier-Montaigne,
Paris, 1981.
5. Din 1906, Otto Rank va primi sarcina să întocmească
raportul detaliat al acestor şedinţe sau minutele, păstrate
de Freud, apoi de Paul Federn. Vezi Les Premiers
Psychanalystes. Minutes de la Société psychanalytique de
Vienne, Gallimard, Paris, 1983.
6. Sigmund Freud, L’Homme aux rats, op. cit.
7. În această privinţă şi mai ales despre povestea vibratorului,
vezi Rachel P. Maines, Technologies de l’orgasme : le
vibromasseur, l’hystérie, et la satisfaction sexuelle des
femmes, traducere de Oristelle Bonis, prefaţă de Alain
Giami, Payot, Paris, 2009.
8. Pierre-Henri Castel, La Fin des coupables, Ithaque, Paris,
2010.
9. Pierre Rey, Une saison chez Lacan, Seuil, col. „Points”, Paris,
2014.
 6. Bideul, instrumentul primei revoluţii sexuale

1. Julie Mazaleigue-Labaste, Les Déséquilibres de l’amour: la

genèse du concept de perversion sexuelle de la Révolution
française à Freud, Ithaque, Paris, 2014.
2. Laure Murat, L’homme qui se prenait pour Napoléon,
Gallimard, Paris, 2011.
3. Élisabeth Roudinesco, La Part obscure de nous-mêmes, Albin
Michel, Paris, 2007.

7. Cele două femei ale lui Freud

1. Élisabeth Roudinesco, Sigmund Freud, en son temps et dans

le nôtre, op. cit., îndeosebi în capitolul al II-lea, „Amours,
tempêtes et ambitions”, p. 50: „[Martha] ar fi pentru el
femeia pentru întreaga viaţă, o femeie care era contrariul
mamei sale. De aceea, s-a lăsat copleşit de această stare de
îndrăgostire de ale cărei efecte devastatoare se temea
întotdeauna”.
2. Ibid.
3. Ibid.
4. S-au făcut multe comentarii despre „episodul cocainei” din
viaţa lui Freud. Se pare că a consumat între 1884 şi 1887 şi
a şi scris câteva texte pe această temă. În scrisorile către
Martha, îşi destăinuie entuziasmul pentru această
substanţă, care i se părea în acea vreme un remediu
miraculos pentru oboseală şi depresie şi un afrodiziac
puternic.
5. Într-o discuţie în germană cu Kurt Eissler, 29 august 1953.
6. Élisabeth Roudinesco, Sigmund Freud, en son temps et dans
le nôtre, op. cit., p. 298.
7. Élisabeth Roudinesco, „Pour l’amour de Minna”, prefaţă la
Sigmund Freud, Minna Bernays, Correspondance, 1882-1938,
traducere de Olivier Mannoni, Seuil, Paris, 2015.
8. Élisabeth Roudinesco, op. cit., p. 68.
9. Sigmund Freud, Un souvenir d’enfance de Léonard de Vinci
(1910), PUF, Paris, 1993.

8. A te îndrăgosti înseamnă a te reîndrăgosti

1. Wilhelm Jensen, Gradiva: une fantaisie pompéienne (1906),

Éditions Relative, Paris, 2015.
2. Sigmund Freud, Le Délire et les Rêves dans la Gradiva de W.
Jensen (1907), prefaţă de Jean-Bertrand Pontalis, Gallimard,
col. „Folio”, Paris, 1992.

9. Florile Giselei

1. Sigmund Freud, „Des souvenirs-couvertures” (1899), în

Oeuvres complètes, t. III, PUF, Paris, 1989.
2. Ibid.
3. Sigmund Freud, Journal, şedinţă din18 noiembrie 1907, PUF,
Paris, pp. 146-147.

10. Vieţile noastre sunt un dans de iubire şi de moarte

1. Sigmund Freud, Abrégé de psychanalyse (1938), PUF, Paris,

2001.
2. Despre condiţia femeilor la Viena, vezi Célia Bertin, La
Femme à Vienne au temps de Freud, op. cit.
3. Josyane Rolland, „Freud et Schnitzler”, Libres cahiers pour
la psychanalyse, vol. 25, nr. 1, 2012, pp. 61-80.

12. Este iubirea un fel de sinucidere?

1. În Histoires d’amour, Julia Kristeva scrie, referindu-se la

acel punct de unde putem, după ce iubirea a trecut, să
contemplăm ce am pierdut, dar şi din ce am scăpat,
următoarele: „Trebuie să admitem şi că, oricât de tonică ar
fi, iubirea nu ne cuprinde niciodată fără să ne ardă. Să
vorbim despre ea, fie şi ulterior, nu este probabil posibil
decât pornind de la această arsură. Consecutivă
exorbitantei lărgiri a eului amoros, la fel de extravagant în
orgoliul şi în umilinţa lui, această slăbiciune adorabilă se
găseşte în centrul experienţei. Rană narcisistă? Încercare a
castrării? Moarte pentru sine? În iubire, „eu” a fost un
altul. Această formulă care ne conduce la poezia sau la
halucinaţia delirantă sugerează o stare de instabilitate în
care individul încetează să mai fie indivizibil şi acceptă să
se piardă în celălalt, pentru celălalt. Când e vorba de
iubire, acest risc, care poate fi tragic, este admis,
normalizat, securizat la maximum. Iar durerea care
rămâne totuşi este martora acestei aventuri, într-adevăr
miraculoasă, de a fi putut exista pentru, prin şi în vederea
altuia” (Julia Kristeva, Histoires d’amour, Gallimard, Paris,
1983).
2. German Arce Ross, „Le suicide maniaque de Victor Tausk”,
Cliniques méditerranéennes, vol. 66, nr. 2, 2002, pp. 155-174.
3. Viktor Tausk, L’„appareil à influencer” des schizophrènes
(1919), prefaţă de Simone Korff-Sausse, Payot, Paris, col.
„Petite Bibliothèque Payot”, 2010.
4. Scrisoare către Lou Andreas-Salomé, 25 august 1919, citată
în Alain de Mijolla, „Le temps qui passe…”, Le Carnet Psy,
nr. 182, iulie-august 2014.

13. Spielrein, Jung şi Freud. Văpăile iubirii

1. Sabina Spielrein, „La destruction comme cause du devenir”,

Internationale Zeitschrift für Ärztliche Psychoanalyse, 1911.
Găsim indicii despre acest text în cuvintele lui Freud
despre pulsiunea de moarte şi îndeosebi în ultimele două
capitole ale lucrării Au-delà du principe de plaisir (Jenseits
des Lustprinzips), traducere de Jean Laplanche, prefaţă de
Élise Pestre, Payot, Paris, col. „Petite Bibliothèque Payot”,
2010.
2. Sigmund Freud, Pour introduire le narcissisme (1914),
traducere de Olivier Mannoni, prefaţă de Anne Brun,
Payot, col. „Petite Bibliothèque Payot”, Paris, 2012.
3. Ibid.
4. Angela Graf-Nold, „Sabina Spielrein à la clinique
psychiatrique du Burghölzli. Faits et fictions d’un
traitement”, Le Coq-Héron, vol. 2, nr. 197, 2009.
5. Pe 31 mai 1905, Bleuler i-a scris tatălui Sabinei: „Dacă vrem
ca ea să păstreze beneficiul vindecării care e în curs,
trebuie neapărat să fie total eliberată de orice obligaţie faţă
de familie, şi asta o lungă perioadă. Domnişoara Spielrein
şi-a găsit acum un apartament şi azi trebuie să semneze
contractul de închiriere”. Citat extras din dosarul medical
 publicat: B. Minder, Sabina Spielrein, patiente au Burghölzli,
teză de la Facultatea de Medicină din Berna, publicată în
LuziferAmor, t. 14, 1992.
6. Scrisoare din martie 1909, în Sigmund Freud, Carl Gustav
Jung, Correspondance (1906-1914), traducere de Ruth Fivaz-
Silbermann, Gallimard, Paris, 1992.
7. Scrisoare din 7 iunie 1909.
8. Sublinierea mea.
9. Sigmund Freud, „Les chances d’avenir de la thérapie
psychanalytique” (1910), în Oeuvres complètes, t. X, PUF,
Paris, 1993.
10. Michael Turnheim, „Freud le médium. (Notes sur l’affaire
de la télépathie)”, Psychanalyse, nr. 12, 2008/2.

15. Lou, rug aprins

1. Lou Andreas-Salomé, Éros, traducere de Henri Plard,

Minuit, Paris, 1984.
2. Lou Andreas-Salomé, Ma vie, traducere de Dominique
Miermont şi Brigitte Vergne, PUF, Paris, 2015.
3. Stéphane Michaud, Lou Andreas-Salomé: l’alliée de la vie,
Seuil, col. „Points”, Paris, 2017.
4. Friedrich Nietzsche, Lou Andreas-Salomé, Paul Rée, Notre
trinité, Correspondances, Les Belles Lettres, Paris, 2017.
5. Michel Meyer, Lou Andreas von Salomé, la femme océan,
Éditions du Rocher, Paris, 2010.
6. Élisabeth Roudinesco, Sigmund Freud, en son temps et dans
le nôtre, op. cit., pp. 381-382.
7. Lou Andreas-Salomé, Correspondance avec Sigmund Freud,
Gallimard, Paris, 1970, p. 17.
 16. Psihanaliştii sunt oare homofobi?

1. Scrisoare din 6 august 1915, în Sigmund Freud, Anna Freud,

Correspondance, 1904-1938, traducere de Olivier Mannoni,
prefaţă de Élisabeth Roudinesco, Fayard, Paris, 2012, p.
151.
2. Scrisoare din 16 iulie 1914, ibid., pp. 112-113.
3. Citată de Élisabeth Roudinesco în prefaţa sa, ibid., p. 13.
4. Élisabeth Roudinesco, Sigmund Freud, en son temps et dans
le nôtre, op. cit., pp. 308-309.
5. Ines Rieder, Diana Voigt, Sidonie Csillag, homosexuelle chez
Freud, lesbienne dans le siècle (2000), Epel, Paris, 2003.
Mikkel Borch-Jacobsen afirmă că Freud a fost păcălit de
Margarethe Csonka. Élisabeth Roudinesco consideră că
Freud a observat până la urmă jocul dublu şi a pus capăt
terapiei.
6. Lou Andreas-Salomé, scrisoare din 9 martie 1922, în Lou
Andreas-Salomé, Anna Freud, À l’ombre du père.
Correspondance, 1919-1937, Hachette Littératures, Paris,
2006.
7. Ibid., p. 43. Acest pasaj a fost retradus de Élisabeth
Roudinesco.
8. Élisabeth Roudinesco, prefaţă la Sigmund Freud, Anna
Freud, Correspondance, op. cit., p. 15.
9. Sigmund Freud, Ludwig Binswanger, Correspondance, 1908-
1938, Calmann-Lévy, Paris, 1995.
10. În această privinţă, vezi şi Sigmund Freud, Un souvenir
d’enfance de Léonard de Vinci (1910), op. cit.
11. Vezi Élisabeth Roudinesco, „Psychanalyse et
homosexualité: réflexions sur le désir pervers, l’injure et la
 fonction paternelle”, Cliniques méditerranéennes, vol. 65,
nr. 1, 2000.
12. Jacques Lacan, Le Séminaire, t. 5, 1957-1958, „Les
formations de l’inconscient”, Seuil, Paris, 1998.
13. Pentru a aprofunda problema psihanalistelor femei şi
homosexuale, se poate citi Lionel Le Corre, „Existe-t-il des
psychanalystes lesbiennes?”, Journal des anthropologues
[online], 2009.
14. Marie-Rose Moro, „Entretien avec Joyce McDougall”, Le
Carnet Psy, op. cit.
15. Despre homosexualitatea feminină şi experienţa socială a
femeilor care, într-o zi, decid să-şi zică lesbiene se poate
citi Natacha Chetcuti, Se dire lesbienne. Vie de couple,
sexualité, représentation de soi, Payot, Paris, 2010.

18. Prinţesa X

1. Marcel Turbiaux, „Marie Bonaparte, princesse Georges de

Grèce et de Danemark (1882-1962). Portrait d’une femme
engagée”, Bulletin de psychologie, nr. 510, 2010/6, pp. 481-
488.
2. A.-E. Narjani, Considérations sur les causes anatomiques de
la frigidité chez la femme, Bruxelles Médical, 1924.
3. Potrivit lui Jones, aceştia au fost termenii exacţi adresaţi
Mariei Bonaparte de către Freud. Vezi Ernest Jones, La Vie
et l’Oeuvre de Sigmund Freud, t. II, PUF, Paris, 1961, p. 445.
4. Odile Buisson, Pierre Foldes, „Reviews: The Clitoral Complex:
A Dynamic Sonographic Study”, The Journal of Sexual
Medicine, vol. 6, nr. 5, 27 aprilie 2009.
 19. Bloomsbury: arta de a trăi în pătrate, de a picta cu
cercuri şi de a forma triunghiuri amoroase

1. Dora Carrington, deşi pictoriţă, nu a fost niciodată cu

adevărat membră a grupului. Lydia Lopokova a fost
admisă pentru că a insistat soţul ei, John Maynard Keynes.
2. Despre poliamor, vezi Michel Bozon, Pratique de l’amour,
Payot, col. „Petite Bibliothèque Payot”, Paris, 2018.
3. Gilles Dostaler, Keynes et ses combats, Albin Michel, Paris,
2009.
4. Reiau aici relatarea făcută de Paul Roazen în articolul său
„Notes sur Leonard et Virginia Woolf”, Figures de la
psychanalyse, 4, 2001, pp. 179-196.
5. Leonard Woolf, Ma vie avec Virginia, traducere de Micha
Venaille, Les Belles Lettres, Paris, 2016.
6. Cecil Woolf, prefaţă la Leonard Woolf, op. cit.

20. Blanche şi Pierre

1. Henry Bauchau, Pierre et Blanche. Souvenirs sur Pierre Jean

Jouve et Blanche Reverchon, Actes Sud, Paris, 2012.

21. Anaïs Nin: „Dacă nu-l pot avea pe Dumnezeu, îi voi

avea pe psihanalişti”

1. Anaïs Nin, Inceste, traducere de Béatrice Commengé, Le

Livre de poche, Paris, 2002.
2. Jean-Michel Devésa, L’Inceste chez Anaïs Nin. Vezi Jean-
Michel Devésa, „La «mise en théâtre» de la triangulation
 chez Anaïs Nin (premières approches)”, comunicare
prezentată la Colocviul Internaţional de la Sofia „Les
relations triangulaires”, 25-26 octombrie 2008, care mi-a
fost de mare folos la elaborarea acestui capitol.
3. Anaïs Nin, Henry et June, Les Cahiers secrets, traducere de
Bernard Commengé, Stock, Paris, 2007.
4. Ibid.
5. Ibid.
6. Anaïs Nin, Inceste, op. cit.
7. Ibid.

22. Melanie Klein, intersectarea iubirii cu ura

1. Julia Kristeva, Le Génie féminin, II: Melanie Klein, Fayard,

Paris, 2000.
2. Conrad Stein, Les Érinyes d’une mère: essai sur la haine,
Calligrame, Quimper, 1987.
3. Dna de Sévigné, Correspondance, Gallimard, col.
„Bibliothèque de la Pléiade”, Paris, 1996.

23. Cum a ajuns Winnicott să-şi urască soţia

1. Sébastien Smirou, „Comment haïr objectivement sa

femme?”, prefaţă la Donald W. Winnicott, La Haine dans le
contre-transfert, traducere de Jeannine Kalmanovitch,
Payot, col. „Petite Bibliothèque Payot”, Paris, 2014.

24. Marilyn şi Ralph: să devii dorinţa celorlalţi

1. Michel Schneider, Marilyn, dernières séances, Grasset, Paris,
2006, unde am găsit tot ce povestesc aici.
2. Jacques Lacan, Le Transfert, op. cit.
3. Lori Leibovich, „Marilyn Monroe était juste une fille
malade, très malade”, Slate, 5 octombrie 2009.
4. Marilyn Monroe, Fragments. Poèmes, écrits intimes, lettres,
Seuil, Paris, 2010.

25. A iubi înseamnă deja a-l vindeca pe celălalt?

1. Vezi Sigmund Freud, „Un type particulier de choix d’objet

chez l’homme” (1910), Psychologie de la vie amoureuse,
traducere de Olivier Mannoni, prefaţă de Robert
Neuburger, Payot, col. „Petite Bibliothèque Payot”, Paris,
2012.
2. Despre femeile de exterior în filmele lui Alfred Hitchcock,
vezi conferinţa pe care Marie Anne Guerin a ţinut-o la
Cinematecă în martie 2011 şi care poate fi găsită în
întregime aici:
https://www.canalu.tv/video/cinematheque_francaise/alfre
d_hitchcock_et_ses_femmes_d_exterieur_conference_de_
marie_anne_guerin.6669
3. Jean Laplanche, Jean-Bertrand Pontalis, Vocabulaire de la
psychanalyse, PUF, Paris, 2007.

27. Trei Sylvii în una singură

1. Élisabeth Roudinesco, Lacan envers et contre tout, Seuil,

Paris, 2011.
2. Angie David, Sylvia Bataille, Léo Scheer, Paris, 2013.
3. Jacques Lacan, Le Transfert, op. cit.
4. Se poate consulta biografia excelentă a lui Élisabeth Barillé
despre Colette Peignot: Laure, la sainte de l’abîme,
Flammarion, Paris, 1997.
5. Élisabeth Roudinesco, Lacan, envers et contre tout, op. cit.
6. Scena este povestită de Sibylle Lacan în Un père, puzzle,
Gallimard, Paris, 1994.

29. Iubirea, moartea

1. Jacques Lacan, Le Séminaire, livre XI, Les quatre concepts

fondamentaux de la psychanalyse, Seuil, Paris, 1964.
2. Georges Bataille, Histoire de l’érotisme, Gallimard, Paris,
2015.
3. Ibid.

30. Cum s-o distrugi pe Dora Maar

1. Alicia Dujovne Ortiz, Dora Maar, prisonnière du regard,

Grasset, Paris, 2003.
2. Nicole Avril, Moi, Dora Maar, Pocket, Paris, 2003.

31. Mama şi poama

1. Interviu dat ziarului Le Monde, 14 mai 1973.

32. Gaura
1. În această privinţă, se poate citi Michel Bouysseroux,
„L’homme au trou”, L’en-je lacanien, vol. 14, nr. 1, 2010, pp.
185-189 ; de asemenea, Laurent de Sutter, Théorie du trou,
Leo Scheer, Paris, 2012.

33. Cum l-a fermecat Marguerite Duras pe Lacan

1. Hélène Blaquière, „Duras-Lacan”, Le Magazine littéraire,

nr. 544, mai 2014.
2. Jacques Lacan, Encore, 20 martie 1973, pp. 84 şi 90 ; RSI,
15 aprilie 1975, în Ornicar?, nr. 5, p. 49.
3. Marguerite Duras, Le Ravissement de Lol V. Stein, Gallimard,
Paris, 1964.

34. Când prietenia psihanalistului salvează de la

sinucidere

1. Françoise Giroud, Leçons particulières, Fayard, Paris, 1990;

Arthur ou le Bonheur de vivre, Fayard, Paris, 1997.
2. Reiau aici definiţia foarte asemănătoare pe care o dă
Spinoza în Etica, conform căreia recunoştinţa este „dorinţa
sau elanul de iubire prin care ne străduim să facem bine
celui care ne-a făcut bine dintr-un sentiment de iubire”.
Vezi şi „La gratitude d’exister”, Études, decembrie 2010, pp.
670-671.

37. Bordelurile lui Lacan

1. Conferinţa şi întreruperea ei pot fi văzute pe internet.

 40. Cuvinte care eliberează

1. Marie Cardinal, Les Mots pour le dire, Grasset, Paris, 1975.

2. Marie Cardinal, Autrement dit, Grasset, Paris, 1977.

41. Masud Khan: probabil diavolul

1. Această poveste instructivă poate fi citită integral în

franceză în Wynne Godley, „Sauver Masud Khan”, Revue
française de psychanalyse, vol. 67, 2003/3.

42. Raporturi sexuale cu pacienţii

1. Anne Dufourmantelle, En cas d’amour, Payot, Paris, 2009.

2. Luisa de Urtubey, Si l’analyste passe à l’acte, PUF, Paris, 2006.
3. Susan Baur, Les Relations sexuelles entre psys et patients,
Payot, col. „Petite Bibliothèque Payot”, Paris, 2004.
4. Marie-Rose Moro, „Entretien avec Joyce McDougall”, Le
Carnet Psy, vol. 67, nr. 7, 2001, pp. 20-27.

43. De ce psihanaliştii din thrillerele erotice sunt idioţi?

1. Linda Belhadj, Le Thriller érotique, Aedon, Paris, 2017.

45. „Un penis şi sâni, dacă vreau!”

1. Jean Allouch, „Dépathologisations: homosexualité,

transsexualisme… quoi d’autres?”, colocviu din 23
 septembrie 2012, la Espace analytique, masa rotundă
Clinique de la modernité.

47. Cincizeci de nuanţe de neosexualităţi

1. Joyce McDougall, Plaidoyer pour une certaine anormalité,

Gallimard, Paris, 1978.
2. Joyce McDougall, Théâtres du je, Gallimard, Paris, 1982.
3. Ibid.

48. Catherine Millot, cealaltă „iubită” a lui Lacan

1. Catherine Millot, Abîmes ordinaires, Gallimard, Paris, 2001.

2. Catherine Millot, La Vie avec Lacan, Gallimard, L’infini,
Paris, 2016.
3. Marie Pesenti-Irrmann, „Catherine Millot: la vie parfaite”,
Figures de la psychanalyse, nr. 25, 2007/1, pp. 225-230.
4. Jean Allouch, L’Amour Lacan, Epel, Paris, 2009.
5. Catherine Millot, La Vie avec Lacan, op. cit.
6. Ibid.

49. Anne Dufourmantelle sau cunoaşterea pe care o

dăruieşte iubirea

1. Anne Dufourmantelle, En cas d’amour. Psychopathologie de

la vie amoureuse, Rivages, col. „Petite Bibliothèque”, Paris,
2012.
 50. Weekend

1. Marie-Rose Moro, „Entretien avec Joyce McDougall”, Le

Carnet Psy, op. cit.

52. Mai degrabă ceva decât nimic

1. Expresia în italice este preluată din Sigmund Freud, Malaise

dans la civilisation (1930), traducere de Aline Oudoul,
prefaţă de Laurie Laufer, Payot, col. „Petite Bibliothèque
Payot”, Paris, 2010. În acest fragment se pot recunoaşte
frânturi din Apocalipsa după Ioan şi din ciclul de poeme
„Călătorie de iarnă”, de Wilhelm Müller, pus pe note de
Franz Schubert.
 Index eroticum*

Adulter 168-169
Amantă ideală 305
Arăta (a-ţi) sânii psihanalistului 184-185
Avea (a) o poveste de iubire cu psihanalistul 10, 198
Aviditate sexuală 101-102, 137

Biciui (a-ţi) pacienta 114

Bisexualitate 16, 166-168

Căuta (a-ţi) dublul 95

Ce copil facem cu psihologul nostru 30, 114, 296
Cel care iubeşte îl aşteaptă întotdeauna pe celălalt 203
Cheia unei fantasme 221
Clitoris 165
Coming out 155-156
Coşmarul căsniciei 196, 215
Coţăieli de-o noapte 158
Culca (a te) cu mama şi cu fiica 48-54
Culca (a te) cu un pacient la tine acasă 189
Culpabilitate 15, 85-89
Curăţarea coşului 28-29
Curent tandru şi curent senzual 240

Da (a) peste un pervers 36-37, 218, 269-271, 277-278

Deflora (a) 86-87, 218-219
Dori (a) fără a iubi 10
Dori (a) pacienta sau pacientul 207
Dori (a) să vindecăm persoana iubită 214-217
Drama fiinţelor prea frumoase 205

Ejaculare precoce 15, 61

Eliberare sexuală 14-15, 74, 287
Emoţie de adolescent 85-89, 123
Erotomanie 197

Fantasmă şi fantomă 305-306

Fantomă 100-101
Femeie respectabilă şi sexualitate toridă 117
Feminism 14, 30, 94
Frigiditate 162
Fotografii erotice 229

Gaură 242-243
Gelozie 10, 75, 92, 170
Gender studies 14, 285-286

Homofobie 147-154
Homosexualitate 16, 70-73, 141-156, 158

Idealiza (a) 85, 89

Impotenţă 12, 61, 69, 198
Iubi (a) două persoane în acelaşi timp 9-10, 15, 49, 162
Iubi (a) fără a avea raport sexual 133, 176
Iubi (a) fără să doreşti 9-12, 109-110
Iubi (a) mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp 126-127
Iubi (a) nu are nimic de-a face cu a cunoaşte 298
Iubire de transfer 17
Iubire mistică şi erotism 291-297
Iubire şi moarte 13-14, 90-91, 124
Iubirea atunci când se sfârşeşte lumea 303-304
Iubirea contra ordinii sociale 83-84
Iubirea nu are nici sex, nici vârstă 291-292
Iubirea, încredinţare de sine celuilalt 129
Iubirii (a fi la înălţimea) 20

Îndrăgosti (a te) 82-84

Libertinaj şi eşanjism 168-170

Lua (a) ceaiul cu soţia amantului tău 107

Mărturisi (a) un adulter 50

Ménage à trois 161-166
Menstruaţie 7-8, 263-268
Merge (a) la înmormântarea amantei soţului tău 121

Nebunie amoroasă şi tihnă conjugală 135

Neosexualitate 288-290
„Numai tu mă regulezi aşa” 241

Orgasm 62, 74, 99, 163, 198, 207, 234

Originea lumii 260-262
 P

Părăsi (a) totul pentru persoana pe care o iubeşti 218

Performanţe sexuale 15
Poliamor 168-169
Pornografie 125, 156, 223
Prostituţie 30-31, 52-54, 68, 71, 92-93, 216, 253

Rănile dragostei 89

Sadomasochism 114, 139, 185

Seduce (a) un bărbat mai în vârstă decât tine 128, 133, 184
Seduce (a) un bărbat mai tânăr decât tine 134, 137-138
Sexualitate infantilă 191-192
Simţi (a se) frate şi soră 135
Simţi (a te) singur în cuplu 295
Site-uri de întâlniri 158
SMS-uri 64
Soţie geloasă 29, 107
Spune (a-i) pacientei ce trebuie să facă pentru a avea orgasm
207
Spune (a-i) unui bărbat „vreau să fac sex” când eşti femeie
247-249
Supliciul celor o sută de bucăţi 233

T
Tandreţe 93
Timiditate 81

Ucide (a) femeile pe care le doreşti 201

Urî (a) înseamnă a iubi încă 121, 132
Urî (a-ţi) soacra 77

Vedea (a-ţi) mama goală 21-25

Viaţa sexuală a părinţilor 139-141
Vis sexual 220
Visa (a) că ieşi din casă în pielea goală 200
Vorbi (a) despre iubire 84

Zice (a-ţi) lesbiană 156

* Numărul paginilor se referă la ediţia tipărită a cărţii şi la

ediţia digitală în format PDF.