CARACTERUL LIRIC AL ROMANULUI FRUNZE DE DOR DE ION

DRUȚĂ
Natalia STRĂJESCU, doctor, conferenţiar universitar,
Universitatea de Stat din Tiraspol

Rezumat: Romanul Frunze de dor ne face să călătorim în timp și spațiu, amintindu-ne de

rădăcinile noastre, de originile sfinte ale neamului nostru. Este primul și unul dintre cele mai
reușite romane ale lui Ion Druță, este o capodoperă a literaturii noastre basarabene, autorul
zugrăvind, în chip veridic, ceea ce este specific și autentic satelor noastre. Ceea ce captează în
această operă este măiestria narativă a autorului, textul și limbajul ei fiind accesibil pentru orice
categorie de cititori. Ne încântă prin lirismul duios, prin vorbele cu tâlc și potrivit alese, prin
capacitatea de a antrena în acțiune tipuri umane rupte din „matricea stilistică a satului”
basarabean.
Cuvinte-cheie: tipuri umane, lirism, vocea feminină, măiestrie narativă.
Abstract: The Frunze de dor novel makes us travel in time and space, reminding us of our roots,
of the holy origins of our nation. It is the first and one of Ion Druţă's most successful novels, it is
a masterpiece of our Bessarabian literature, the author portraying, in truth, what is specific and
authentic to our villages. What is captured in this work is the narrative mastery of the author, its
text and language being accessible to any category of readers. We delight in the soft lyricism,
through the spoken and chosen words, through the ability to train human types in the
„Basarabian style stylistic matrix”.
Keywords: human types, lyricism, feminine voice, narrative mastery.
De-i frig, de plouă, de bate vântul... e fraza plină de duioșie și bunătate
sufletească cu care începe romanul lui Ion Druță – Frunze de dor. L-am citit de
nenumărate ori și de fiecare dată sunt copleșită de emoții și sentimente de
nedescris.Tonul sfătos și înduioșător își pune amprenta chiar de la începutul
operei, transpunându-ne într-o lume a baladescului și a pitorescului, într-o lume a
„omenescului etern” [1, p. 466]. Această carte ne face să călătorim în timp și
spațiu, amintindu-ne de rădăcinile noastre, de originile sfinte ale neamului nostru.
Frunze de dor este primul și unul dintre cele mai reușite romane ale lui Ion Druță,
este o capodoperă a literaturii noastre basarabene, autorul zugrăvind, în chip
veridic, ceea ce este specific și autentic satelor noastre.
Acțiunea din roman cuprinde o perioadă scurtă de timp: din primăvara până
în toamna anului 1945, adică sfârșitul celui de-al doilea război mondial și primele
zile de liniște și pace instaurate în Valea Răzeșilor. Deși zugrăvește o durată
relativ scurtă, Druță pune în lumină evenimente definitorii pentru întreaga
comunitate: sfârșitul războiului, revenirea și încadrarea în muncă, tămăduirea
rănilor sufletești, zilele grele de după război, dar și viața tinerilor din sat, care ziua
muncesc în câmp, iar seara își dau întâlniri și petreceri la clubul din sat, precum și
primele iubiri care se țes între ei. Astfel, Ion Druță „a reușit să dezvăluie lumii
181
întregi adevărata față a sufletului neamului dintre Nistru și Prut, frumusețea lui
poetică și înțelepciunea-i nepieritoare, credința neclintită în adevăr, în datini și în
cele sfinte, verticalitatea și demnitatea, dar și dramele nesfârșite și puterea lui de
rzistență” [2, p. 14].
Ceea ce captează în această operă este măiestria narativă a autorului, textul
și limbajul ei fiind accesibil pentru orice categorie de cititori. Ne încântă prin
lirismul duios, prin vorbele cu tâlc și potrivit alese, prin capacitatea de a antrena în
acțiune tipuri umane rupte din „matricea stilistică a satului” [3, p. 288] basarabean.
Firul epic al narațiunii are în centrul său două cupluri de tineri „ce cresc și se
împlinesc pe fundalul amplu al derulării evenimentelor diurne din satul de
baștină”[4, p. 58]. Primul personaj care apare pe scena romanului – Trofimaș, cel
care așteaptă zi de zi, indiferent de vreme, o scrisoare de la bădița Toadere, – este
puntea de legătură dintre viața satului și zilele amare de pe front. „O singură
bucurie avea Trofimaș: scrisorile. Cu scrisoare ștampilată, venită de departe,
Trofimaș se simte și el ostaș, încadrat în marea bătălie” [5, p. 20]. Aceasta a fost şi
soarta celorlalţi copii şi tineri pe care îi invocă Ion Druţă. Prin așteptările
chinuitoare a veștilor de pe front, autorul intensifică mesajul antirăzboinic pentru a
ne introduce cu primile episoade în atmosfera specifică a satului moldovenesc din
perioada reflectată.
După o introducere cu caracter tragic, atmosfera acestui „poem de dragoste”
[6, p. 279] este destinsă de cele două cupluri de tineri. Rusanda și Gheorghe,
Domnica și Scridon. Nu în zadar, în prezentarea cuplurilor, am menționat, mai
întâi, personajele feminine, căci ele sunt cele care dau tonul relației lor: Rusanda
își alege singură drumul destinului său, iar Domnica îl ține mereu în suspans și la
distanță pe Scridon. Ele urmăresc să se impună și să impună propria ordine,
propriile viziuni asupra lucrurilor. Metamorfozele pe care le suportă interioritatea
lor se fac resimțite și în anturajul lor existențial. „Femeia, în viziunea autorului,
este activă, flexibilă, energică, ambițioasă, dornică de transformare. Iar odată cu
metamorfozele eului, ea încearcă să modifice exterioritatea, făcând din aceasta
oglinda tribulațiilor interioare” [7, p. 10]. Aflați la vârsta îmbobocirii, viața acestor
tineri este strâns legată de viața satului Valea Răzeșilor.
Autorul este un liric incorigibil, el își iubește sincer personajele, le prezintă
cu tot ce au ele mai frumos și în toată complexitatea caracterului lor, iar detaliul
pitoresc își află locul în paginile scriiturii. Aceste personaje sunt chemate de glasul
pământului: Rusanda și Gheorghe lucrează câmpurile din Hârtoape: el ară, ea –
seamănă mazăre; Domnica și Scridon prășesc pe creasta de deal: „Era un început
de vară, unde și unde vedeai pe-o creastă de deal câte un prășitor încovoiat cu
spinarea la soare. Scridon și-a dat pălăria pe ceafă, grăbea căluții și se uita prin
182
toate părțile... Ceva mai la vale se vedea o copilă prășind” [5, p. 101]. Numai că
Rusanda este prima care rupe cu tradiția. Ea converge spre noile orizonturi pe care
i le decide noua realitate. „Se duce la școală, măi Gheorghiță, – spune mătușa
Frăsâna – și, când s-o întoarce, are să fie de-amu învățătoare la noi în sat” [5, p.
195]. Sufletul lui Gheorghe tresare la auzul acestor cuvinte, aceasta duce la
prăbușirea lui morală, la oscilarea între vis și realitate. Fire sensibilă, el se simte
debusolat și profund rănit: „Gheorghe stătea pe gânduri. Era țăran născut în zodia
țăranilor și visa să ia în căsătorie o fiică de țăran, dar învățătoare? Pentru ce-i
trebuie lui învățătoare la casă? Și cum poți face cu ea căsnicie – tu cu plugul, ea cu
creionul?” [5, p. 199]. Lipsește ceva din relația lor, ambii sunt caractere și nici
unul nu vrea să cedeze, însă vocea feminină a fost mult mai puternică. Este
prezentată trăirea psihologică a noii realităţi, conflictul izvorând din frământările
sufleteşti şi stările de spirit ale eroilor. Pe parcursul romanului, Druţă ne introduce
în intimitatea acestor eroi, având o sensibilitate aparte pentru universul lăuntric și
psihologiile umane.
Domnica şi Rusanda sunt din același sat, au aceeași vârstă, au învățat în
aceeași școală, au muiat penița în aceeași călimară, provin din familii de țărani,
dar se deosebesc ca firi şi temperamente, ca structură sufletească şi sensibilitate:
Rusanda era una la părinți, „Domnica însă n-a avut norocul să fie nici cea mai
mare, nici cea mai mică în casă... Când a îmbătrânit păpușa, Domnica tot sta pe
gânduri, îi părea rău s-o îngroape, pe când Rusanda a avut trei păpuși, pe care le-a
botezat, le-a măritat și le-a îngropat cu mult mai înainte decât se obișnuia în lumea
păpușilor. Când au terminat câte patru clase și li s-a spus că li-i de-ajuns atâta
învățătură, că preotese oricum n-au să ajungă, Domnica și-a azvârlit trăistuța cu
cărți în pod și i-a bucurat pe părinți... Rusanda însă nu i-a ascultat. Era singura
moștenitoare, părinții nu i se prea plângeau de necazuri și avea de unde să nu-i
asculte” [5, p. 28-29]. Constatăm că avem în față structuri sufletești diferite,
diferențele fiind destul de evidente.
La fel se întâmplă și cu personajele masculine. Dacă e să vorbim de
Gheorghe și Scridon, primul este un tip cu o fire sensibilă, este marcat profund de
tot ce se întâmplă în jurul său, trăiește viața prin prisma emoțiilor sufletești. Pe
când nu putem spune același lucru despre Scridon, la care observăm o anumită
superficialitate și lipsă de sensibilitate. Este zvăpăiat, mai puțin marcat de
sentimentalism. Totuși, „Rusanda și Gheorghe, pe de o parte, Domnica și Scridon,
pe de alta, sunt perechi de o frumusețe morală deplină, ilustrând, în fapt, puritatea
condiției existențiale a comunității rurale, ca normă ființială aici, dintotdeauna” [4,
p. 58].

183
 Dacă e să ne referim la stilul operei, vom constata că ea ne farmecă printr-un
stil original și un limbaj poetic sugestiv. „Narațiunea este preponderent lirică,
digresiunile și stările de visare sporesc în mare măsură caracterul ei emoțional” [6,
p. 282], un liric duios descoperim în întrega scriitură, cuvinte omologate cu
muzica, o măiestrită analiză psihologică, duioşia relatării, multă dragoste pentru
eroi şi fiinţele plăpânde şi mici, pentru locuri şi, mai ales, pentru oamenii trăitori în
acest sat de câmpie. Opera s-a impus prin fondul ei liric, prin scenele plastice de
viaţă prin umorul specific, prin stilul şi formula narativă şi, mai ales, prin
frumuseţea şi bogăţia lăuntrică a eroilor .
Tonul elegiac și liric își face loc în finalul romanului, în momentul când
Gheorghe pleacă la armată. Plânge mama sa după el, plânge badea Vasile, plânge
Domnica, în urmă rămânând „o căsuță cu destinul său trist, o gospodărie dezvelită
în ajunul iernii, o femeie frântă de durere în mijlocul drumului, cu mâinile ridicate
spre cer, și peste tot frunze galbene, frunze de jale, frunze de dor”, frunze ce dor.

Referințe bibliografice:
1. Dumitru Micu. Istoria literaturii române. – București: Saeculum I. O.,
2000.
2. Mihail Dolgan. Fenomenul artistic Ion Druță în viziunea
coordonatorului. În: Revista de lingvistică și știință literară, nr. 5-6, 2008.
3 Nicolae Bilețchi. Opera lui Ion Druță în contextul curentelor artistice ale
timpului. În: Literatura română postbelică (integrări, valorificări, reconsiderări).
– Chișinău: Tipografia centrală, 1998.
4. Constantin Cubleșan. Ion Druță: conștiință a istoriei basarabiei. –
Chișinău: Cartier, 2015.
5. Ion Druță. Frunze de dor. – Chișinău: Cartier, 2015.
6. Ion Ciocanu. Literatura română contemporană din Republica Moldova. –
Chișinău: Litera, 1998.
7. Rusnac-Frăsâneanu Magdalena. Personaje feminine în creația lui Ion
Druță. Rezumatul tezei de doctor în filologie. – Chișinău, 2017.

184