„Enigma Otiliei”

de George Călinescu

„Enigma Otiliei”, scrisă de George Călinescu, este un roman realist

obiectiv de factură balzaciană, care înglobează elemente de
modernitate. El apare în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice și
prezintă, în manieră realistă, viața burgheziei bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea, dezvoltând problematica moștenirii și pe
cea a paternității. George Călinescu optează pentru acest tip de roman
fiind caracterizat prin autenticitate și spontaneitate. Impresia de
autenticitatea este conferită de caracterul realist al romanului, dar și de
analiza psihologică a personajelor.
Otilia Mărculescu este personajul eponim, cel mai modern al
romanului atât prin tehnicile de realizare, cât și prin problematica sa
existențială, reprezentând drama feminității. Aceasta este figura centrală
a romanului, un personaj tridimensional, fiind construită într-un mod
complex, cu un comportament care cucerește, intrigă și revoltă. Despre
Otilia Mărculescu, însuși autorul spune că este „tipizarea mea,
fundamentală, în ipostază feminină”. Caracterul ei se definește prin
prezența unor elemente contradictorii: amestec de inocență și
maturitate, amestec de iubire și rațiune, este detașată de partea
materială, dar își dorește haine de lux și trăsură, este inteligentă, dar
disprețuiește inteligența feminină.
Din punct de vedere social, ea este orfană de mamă, crescută în
privațiuni de tatăl vitreg, Costache Giurgiuveanu (tipologia avarului
umanizat de sentimente paterne), care îi gestionează averea lăsată de
mama ei. Otilia este o tânără de 18-19 ani, talentată, studiază pianul la
Conservator, este cultivată și stilată, răsfățată de către un prieten de
familie, moșierul Leonida Pascalopol. Din punct de vedere psihologic,
aceasta este matură în gândire, conștientă de statul ei social, are un
temperament de artistă și își cunoaște bine firea instabilă („Mă plictisesc
repede, sufăr când sunt contrariată”). Trăiește cu spaima că femeile
îmbătrânesc repede și că are la dispoziție doar câțiva ani pentru a-și
satisface capriciile. Din punct de vedere moral, ea este catalogată greșit
ca fiind „stricată”, „dezmățată”, „nerușinată” de către mătușa ei, Aglae.
Totuși, Otilia este construită în antiteză cu Georgeta care o admiră
pentru ce ea nu poate fi. Deși este iubitoare și nonconformistă în relațiile
cu bărbații, ea nu este nici imorală precum Georgeta, nici maniacă
precum Aurica.
Trăsătura dominantă a Otiliei este reprezentată de spiritul
contradictoriu, dar rațional pe care aceasta îl posedă. Ea este complexă
și are un comportament greu de explicat de către cei din jurul său. Otilia
trece repede prin diferite stări, fiind când visătoare și inocentă, când
plină de tact și puternică.
O primă secvență relevantă pentru această trăsătură este cea în
care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei
scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui
Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă.
Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar, când îl găsește în parc, așezat pe
o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și
misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și
nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil
ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.”, „-Otilia,
e adevărat? Mă iubești?/ -Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
O a doua secvență reprezentativă este dată de ultimele clipe
petrecute de Otilia și Felix, după moartea lui moș Costache, înainte ca
Otilia să plece definitiv cu Pascalopol. Tânăra îl testează pentru a vedea
dacă și-ar putea face o viață alături de el, dar la propunerile acesteia, se
lovește de nesiguranța lui Felix. Acest lucru o determină să fie ea cea
care ia hotărârile în această relație. Cu toate acestea, îl mai testează
pentru o singură dată venind să doarmă în camera lui. Din păcate, firea
mult prea cerebrală a lui Felix, care nu cunoaște manifestarea dragostei
în afara căsătoriei, refuză poate cel mai magic moment din viața lui: să
petreacă o noapte cu femeia iubită. Decizia Otiliei de a i se oferi
tânărului este dovada supremă a iubirii pe care i-a cerut-o în tot acest
timp, dar nu a fost capabil să o recunoască. Nu face decât să îi
demonstreze Otiliei că ea este cea care trebuie să ia hotărârea finală:
de a-l părăsi ca să-și dezvolte fără piedici cariera profesională. A fost
capabilă de sacrificiul de sine când a înțeles că nu este femeia potrivită
pentru Felix.
Otilia Mărculescu, personajul principal, este caracterizată atât
directă, cât și indirect, trăsăturile ei fizice și morale fiind relevate cu
ajutorul tehnicilor moderne balzaciene. Astfel, caracterizarea directă
este făcută de narator, care o introduce pe Otilia în scenă prin ochii lui
Felix, chiar în incipit, construit prin descrieri ale mediului dinspre exterior
spre interior. Portretul fizic și vestimentația, ilustrative pentru caracterul
fetei, sunt observate de tânăr („Fata subțirică, îmbrăcată într-o rochie
foarte largă pe poale, dar strânsă la mijloc și cu o coleretă de dantelă pe
umeri, îi întinse lui Felix un braț gol și delicat.”). De altfel, prin procedeul
numit tehnica reflectării poliedrice, portretul Otiliei este realizat între
oglinzi paralele, cu unele elemente care o ascund. Felix și Pascalopol o
consideră frumoasă, inteligentă, altruistă și talentată, pe când Costache
o vede încă un copil, Aglae consideră că este vicleană și interesată de
moștenirea lui moș Costache, iar Aurica o include într-o categorie
inferioară („o fată de condiția ei”).
Definită în mod indirect prin faptele, gândurile, acțiunile și replicile
sale, Otilia credea despre ea însăși că are „un temperament nefericit”
(„mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”). Cu un caracter
dificil, ea poate oscila între fericirea unei fetițe sau șarmul unei femei
extrem de admirate și curtate. Un procedeu modern de caracterizare a
personajelor realiste este mediul ambiant, camera Otiliei definind-o total
prin detaliile cu semnificații comportamentale. Prin dezordinea specifică
vârstei ce inundă camera se intuiește firea ei exuberantă. Lucrurile fine,
rochii, pălării, pantofi puși ca semn de carte, notele muzicale
amestecate cu păpuși, alcătuiesc universul de viață cotidiană, spiritual,
„ascunzișul feminin”.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii
materne, mediul predominant masculin în care trăiește, precum și faptul
că se află la granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un
amestec ciudat de atitudine copilărească și maturitate în același timp:
aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân din
Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui
Felix motivele pentru care nu se pot căsători. Trecerile clare de la o
stare la alta sunt dovezi ale zbuciumului său interior, care generează în
Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea
sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i
răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin afectiv,
mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine
că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.
„Enigma Otiliei” este un roman de profundă critică socială, în
cadrul căruia este construit unul dintre personajele feminine cele mai
complexe ale literaturii noastre, cu un farmec inefabil, amestec de
candoare și rafinament, de copilărie și maturitate, de capriciu și
devotament, de inconștiență și luciditate. Astfel, dorința de emancipare a
femeii, ilustrată atât de bine prin Otilia Mărculescu, implică sacrificii în
destinele masculine și paradoxuri în propriul destin.