Romanul interbelic modern, subiectiv, de analiză psihologică, al experienței

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
Prin cele două romane ale sale – „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
(1930) și „Patul lui Procust” (1933) – Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic
prin sincronizare cu literatura universală. În romanul modern de analiză psihologică,
subiectiv interesul este focalizat asupra esteticii autenticității și a evenimentelor de
conștiință, a investigării detaliate a universului interior.
Concepția lui Camil Petrescu cu privire la roman este exprimată în lucrarea „Noua
structură și opera lui Marcel Proust”. Scriitorul aderă la metoda lui Proust, pe care o consideră
modernă, sincronă cu descoperirile din domeniul științei, al filosofiei și al psihologiei. Se
respinge romanul tradițional, obiectiv, cu narator omniprezent și omniscient și se
propune o literatură a autenticității, a sincerității absolute, care aduce în prim-plan
confesiunea, iar ca formulă literară impune jurnalul. Formula estetică a romanului
camilpetrescian valorifică idei filosofice ale lui Bergson cum ar fi, de exemplu, aceea că,
dacă există cunoaștere absolută, aceasta e de natură psihologică, instrumentul ei fiind intuiția.
Pornind de la concepția lui Husserl că trebuie să facem abstracție de existența lumii
exterioare, întrucât nu există decât fluxul conștiinței noastre, Camil Petrescu afirma: „Să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc
eu…Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti…Dar aceasta-i realitatea conștiinței
mele, conținutul meu psihologic…Din mine însumi, eu nu pot ieși…”.
Autenticitatea presupune, mai întâi, așezarea eului în centrul romanului, ceea ce
are drept consecință abandonarea omniscienței și înlocuirea acesteia cu o perspectivă
narativă unică, cu o narațiune la persoana I: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Punctul de vedere unic și subiectiv al personajului-narator face ca cititorul să știe despre
evenimente și personaje atât cât știe și personajul narator. Filtrate prin conștiința personajului,
evenimentele se plasează între real și impresie, adevărat și presupus, sigur și incert. Situată
doar înlăuntrul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va afla niciodată cu certitudine dacă
Ela și-a schimbat cu adevărat sentimentele față de soțul ei, înșelându-l cu G. sau dacă nu este
vorba decât despre închipuirile lui. Autenticitatea este conferită, de asemenea, de
cultivarea evenimentului comun, banal, cotidian. Se schimbă statutul evenimentului
exterior și al limbajului eroilor de roman, pentru că o mulțime de evenimente, printre
care și războiul, devin obișnuite. Toate evenimentele exterioare sunt așezate pe același
plan, singurele care contează fiind evenimentele de conștiință. În plan stilistic,
autenticitatea presupune refuzul stilului frumos, anticalofilia. Scriitorul nu refuză
corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate creat de emfaza din limbajul personajelor din
romanul tradițional.
Roman citadin, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este structurat
în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului și, totodată, cele două
experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul. Cele două
părți ale titlului romanului reprezintă, de fapt, titlul ultimului capitol al primei părți și titlul
primului capitol al părții a doua, astfel asigurându-se liantul compozițional. Prima parte
reprezintă rememorarea unei iubiri matrimoniale eșuate (dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela), iar
partea a doua, construită sub forma unui jurnal de campanie, urmărește experiența trăită de
Gheorghidiu pe front, în timpul Primului Război Mondial.
 Întrucât cronologia este răsturnată, subiectul romanului nu poate fi încadrat în
momentele clasice: expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant,
deznodământul. Se pot identifica mai multe elemente de intrigă, mai multe puncte culminante,
mai multe încercări de deznodământ.
O secvență semnificativă este cea cu care se deschide romanul. Aceasta prezintă o
discuție la popotă în jurul unui eveniment banal, prezentat de toate ziarele: un bărbat care și-a
ucis soția infidelă este achitat de către judecător. Gheorghidiu este iritat de platitudinile rostite
de ofițeri, care utilizează formule prefabricate, penibile sau clișee preluate din cărți:
„Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă și casa, casă”. În opinia personajului narator, nu
numai ideile exprimate sunt meschine, ci și sentimentele personajelor. După o reacție dură la
adresa celor angajați în comentarea articolului gazetăresc, Ștefan părăsește popota și îi
mărturisește lui Orișan că va dezerta dacă nu va obține învoirea de a pleca la Câmpulung.
Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior – discuția de la popotă – declanșează
rememorarea unor experiențe legate de relația cu soția lui, Ela. Secvența este semnificativă și
pentru că evidențiază opinia lui Gheorghidiu cu privire la iubire. Acesta are conștiința unei
iubiri care unește pe vecie două ființe: „Trebuie să se știe că și iubirea are riscurile ei. Că acei
care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt”.
Gheorghidiu s-a căsătorit din dragoste cu Ela, pe când erau amândoi studenți și săraci,
însă căsătoria lor a fost schimbată de o moștenire neașteptată, venită din partea lui Tache
Gheorghidiu, unul dintre unchii lui Ștefan. Cei doi încep o viață nouă, într-un anturaj de
oameni destul de bogați, amatori de petreceri mondene. Personajul a descoperit cu surprindere
o față a Elei pe care nu o cunoștea – apetitul acesteia pentru lux și distracții. Din atentă și
iubitoare, aceasta devine indiferentă și cochetă, ceea ce stârnește neînțelegeri, încordare și
certuri. Cuplul ajunge la o criză matrimonială cu ocazia unei excursii la Odobești, de
sărbătoarea sfinților Constantin și Elena. În timpul acestei excursii, se pare că Ela acordă o
atenție deosebită unui anume domn G., care, după bănuielile personajului-narator, îi va deveni
mai târziu amant. Cei doi s-au despărțit pentru o vreme, pentru că gelozia bărbatului și
cochetăria femeii au devenit incompatibile.
A doua experiență fundamentală în planul cunoașterii existențiale o reprezintă
războiul. Spre deosebire de romanele tradiționale de război, care accentuează eroismul
personajelor, romanul lui Camil Petrescu demitizează imaginea războiului, în maniera lui
Stendhal, ceea ce îl determină pe Nicolae Manolescu să afirme că „De pe scena Istoriei,
războiul se mută pe aceea a conștiinței individului”. Jurnalul de front al lui Gheorghidiu
surprinde aspectele neglijate și sordide ale războiului, cum ar fi: frigul greu de îndurat,
durerile de stomac, întâmplările comice și absurde. Frontul înseamnă haos, dezorganizare,
ordine contradictorii ale superiorilor. De exemplu, Gheorghidiu ironizează fortificațiile de pe
Valea Prahovei, pe care le consideră ridicol de ineficiente sau relatează o întâmplare comic-
absurdă: din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor
batalioane. Eroismul este înlocuit de spaima de moarte. O secvență semnificativă, în acest
sens, se regăsește în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Compania lui Ștefan
Gheorghidiu este atacată de artileria germană fără a putea să se adăpostească. În stare de șoc,
unul dintre soldați repetă neîntrerupt aceleași cuvinte: „Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu”. Soldații acționează haotic, ascultând doar glasul instinctului de supraviețuire.
Gheorghidiu este rănit și spitalizat la București. După vindecare, i se pare că Ela a
îmbătrânit, și-a pierdut farmecul și nu se mai simte atras de ea. Divorțează de aceasta,
lăsându-i absolut tot.
 Modul de construcție a personajelor este în directă legătură cu perspectiva narativă
unică. Prin urmare, toate personajele sunt prezentate așa cum se reflectă în ochii lui
Gheorghidiu, iar personalitatea lor se dezvăluie fragmentar, atât cât permite confesiunea
naratorului. Vasile Lumânăraru este un analfabet, care mizează în afaceri doar pe noroc, Nae
Gheorghidiu este un politician fără scrupule, vulgar și foarte abil în urmărirea propriilor
interese.
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal și reprezintă tipul intelectualului
lucid, dominat de incertitudini, o fire reflexivă care își analizează în amănunt stările lăuntrice,
trăind la alte temperaturi interioare evenimente considerate banale pentru ceilalți. Statutul de
intelectual nu este dat de studiile sale universitare, ci de un anumit mod de raportare la
existență, străin celorlalți. Experiența matrimonială este dezamăgitoare, pentru că proiectează
asupra Elei idealul unei iubiri absolute. Confruntarea idealului abstract cu realitatea concretă
generează drama. La aceasta se adaugă drama războiului, pe care îl consideră tragic și absurd,
fără nimic înălțător.
Așadar, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern,
psihologic, subiectiv prin tematica citadină, cultivarea tipului intelectualului cu
conștiință problematizantă, unicitatea perspectivei narative și autenticitatea trăirii.