Alexandru Lapușneanul

Costache Negruzzi
particularităţi de construcţie a unui personaj .

Nuvela ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL, de Costache Negruzzi, este prima

nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru
autorii care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al. Odobescu).
Nuvela reconstituie artistic cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul
(1564-1569), lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii
puterii de un domnitor crud, pe fundalul realităţilor social-politice ale secolului al
XVI-lea, în Moldova. Imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul
este conturată în LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI de Grigore Ureche, cronică
din care Negruzzi preia scene, fapte şi replici (de exemplu: motoul capitolului I şi al
PV-lea), dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea
romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă.
Personajul ilustrează un tip uman, având un destin şi un profil psihologic elaborate
în conformitate cu viziunea autorului şi cu ideologia paşoptistă, spre deosebire de
persoana/ personalitatea istorică a cărei existenţa este consemnată în cronici, fără
o cunoaştere detaliată a structurii sale psihologice.
Acţiunea nuvelei este pusă pe seama unor personaje ale căror caractere se desprind
dintr-un puternic conflict. Personajele sunt caractere formate şi se dezvăluie în
evoluţia gradată a conflictului. în funcţie de rolul lor în acţiune, ele sunt puternic
individualizate, construite cu minuţiozitate (biografia, mediul, relaţiile motivate
psihologic) sau portretizate succint. În desfăşurarea narativă, Alexandru
Lăpuşneanul este principalul element constitutiv, celelalte personaje gravitând în
jurul personalităţii sale.
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal din nuvelă, personaj romantic,
excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (de exemplu: scena uciderii
boierilor, a pedepsirii lui Motoc, a morţii domnitorului otrăvit).Întruchipează tipul
domnitorului tiran şi crud, perfect integrat în mentalitatea epocii, care guvernează
absolutist într-o societate dominată de anarhie feudală. El este construit din contraste
şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, fiind„UN DAMNAT ” .
Autorul îi marchează destinul prin cele patru replici memorabile, plasate în fruntea
capitolelor şi I având rol de moto. Destinul său este acela de al impune autoritatea
domnească prin orice mijloace. Afirmaţia „EU NU SUNT CĂLUGĂR, SUNT
DOMN! reflectă faptul că nu abdică de la propriul destin nici în faţa limitelor
omeneşti (boala, moartea), schimbarea condiţiei sociale impunând anularea sa fizică.
Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent,bun cunoscător al psihologiei
umane, abil politic, personajul este puternic individualizat şi memorabil.
„ECHILIBRUL ÎNTRE CONVENŢIA ROMANTICĂ ŞI REALITATEA
INDIVIDULUI, ACEASTA E MINUNEA CREAŢIEI LUI NEGRUZZI".(G.
Călinescu)
Hotărârea de a avea puterea domnească este implacabilă şi formulată de la
începutul nuvelei, în răspunsul dat soliei boierilor „DACĂ VOI NU MĂ VREŢI,
EU VĂ VREAU, RĂSPUNSE LĂPUŞNEANUL, A CĂRUI  OCHI
SCĂNTIORĂ CA UN FULGER, ŞI DACĂ VOI NU MĂ IUBIŢI, EU VĂ
IUBESC PRE VOI ŞI VOI MERGE ORI CU VOIA, ORI FĂRĂ VOIA
VOASTRĂ. SĂ MĂ ÎNTORC? MAI DEGRABĂ-ŞI VA ÎNTOARCE
DUNĂREA CURSUL ÎNDĂRĂPF. Hotărârea este pusă în practică prin
guvernareacu ajutorul terorii, prin lichidarea posibilelor opoziţii, culminând cu
uciderea celor 47 de boieri la ospăţ şi încheindu-se prin revenirea asupra hotărârii de
a se călugări.
Voinţei neabătute i se asociază alte trăsături. Abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile
umane, diplomaţia, cunoaşterea psihologiei umane sunt calităţi ale conducătorului,
dar folosite pentru consolidarea puterii absolute devin mijloace perfide. Face
promisiuni liniştitoare pentru ceilalţi, dar care ascund un plan de răzbunare.
Promisiunea pe care i-o face lui Motoc: „ÎŢI FĂGĂDUIESC CĂ SABIA MEA
NU SE VA MÂNJI ÎN SÂNGELE TĂU; TE VOI CRUŢA, CĂCI ÎMI EŞTI
TREBUITOR, CA SĂ MĂ MAI UŞUREZI DE BLĂSTEMURILE
NORODULUI' îl linişteşte pe boierul intrigant, care se crede util domnitorului,
intrându-i din nou „ÎN FAVOR". Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă
crud. Motoc sfârşeşte sfâşiat de mulţime: „DU-TE DE MORI PENTRU BINELE
MOŞIEI DUMITALE, CUM ZICEAI ÎNSUŢI CÂND ÎMI SPUNEAI CĂ NU
MĂ VREA, NICI MĂ IUBEŞTE ŢARA. SUNT BUCUROS CĂ-ŢI
RĂSPLĂTEŞTE ŢARA PENTRU SLUJBA CE MI-AI FĂCUT, VĂNZĂNDU-
MI OASTEA LUI ANTON SECHELE, ŞI MAI PE URMĂ LĂSĂNDU-MĂ ŞI
TRECÂND ÎN PARTEA TOMŞII. Sacrificându-1 pe boier, se răzbună pentru
trădarea acestuia în prima domnie şi linişteşte (manipulează) mulţimea revoltată, de
a cărei putere este conştient: „- PROŞTI, DAR MULŢI". Stăpânirea de sine,
sângele rece sunt dovedite în momentul pedepsirii lui Motoc, pe care îl oferă gloatei
ca ţap ispăşitor.
LEACUL DE FRICĂ" promis cu umor negru doamnei Ruxanda, piramida din
capetele boierilor, reflectă sadismul celui care ştiuse să-şi stăpânească impulsul
violent în momentul când prin cererea ei, are impresia că doamna vrea să se
amestece în conducerea ţării: „- MUIERE NESOCOTITĂ! STRIGĂ
LĂPUŞNEANUL SĂRIND DREPT ÎN PICIOARE, ŞI MANA LUI, PRIN
DEPRINDERE, SE RĂZĂMĂ PE JUNGHIUL DIN CINGĂTOAREA SA;
DAR ÎNDATĂ STĂPĂNINDU-SE SE PLECĂ, ŞI RĂDICÂND PE RUXANDA 
DE JOS [...]".
Disimulat, regizează invitaţia la ospăţul de împăcare, de fapt o cursă, de la alegerea
locului şi a momentului (liturghia de la mitropolie), la integrarea frazelor biblice în
discurs („BATE-VOI PĂSTORUL, ŞI SE VOR ÎMPRĂŞTIA OILE") şi până la
detaliile propriei vestimentaţii („ÎN ZIUA ACEEA, ERA ÎMBRĂCAT CU TOATĂ
POMPA DOMNEASCĂ").
Are o inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze masele sau persoanele (boierii),
să-şi pună în aplicaţie planurile.
Cruzimea este o însuşire obişnuită în evul mediu, dominat de luptele pentru putere
(ca şi cruzimea lui Spancioc şi Stroici care asistă la moartea domnitorului), dar în
cazul lui Lăpuşneanul are manifestări care aparţin excepţionalului: asistă râzând la
măcelul boierilor, născoceşte schingiuiri „CA SĂ NU UITE DORUL LUI CEL
TIRANIC DE A VEDEA SUFERIRI OMENEŞTI", ameninţă chiar să-şi ucidă
propriul fiu, în care vede un uzurpator al puterii. Uciderea lui (cumplită, prin
otrăvire) este singura cale de a-1 opri şi o plată pentru cruzimea sa.
Este caracterizat direct (de către narator, de alte procedee, de personaje,
autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu
alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie).
Naratorul realizează, în mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea
vestimentaţiei specifice epocii: „PURTA COROANA PALEOLOGILOR, ŞI
PESTE DULAMA POLONEZĂ DE CATIFEA STACOŞIE, AVEA CABANIŢA
TURCEASCĂ". De asemenea înregistrează gesturile şi mimica personajului prin
notaţii scurte asemenea indicaţiilor scenice şi având pretenţia obiectivitătii:„SPUN
CĂ ÎN MINUTUL ACELA EL ERA FOARTE GALBEN LA FAŢĂ ŞI CĂ
RACLA SFÂNTULUI AR FI TRESĂRIT"; „RĂSPUNSE LĂPUŞNEANUL CU
SÂNGE RECE". Prin utilizarea substantivelor, se precizează ipostazele
personajului „rotund": „VODĂ", „DOMNUL, „TIRANUL", „BOLNAVUL",
dar epitetele de caracterizare, în inversiune, sunt mărci ale subiectivităţii:
„NENOROCITUL DOMN", „ACEASTĂ DEŞĂNŢATĂ CUVÂNTARE"..
Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: „CRUD ŞI CUMPLIT
ESTE OMUL ACESTA" (mitropolitul Teofan), „SÂNGELE CEL PÂNGĂRIT AL
UNUI TIRAN CA TINE" (Spancioc).
Autocaracterizarea evidenţiază trăsături morale: „N-AŞ FI UN NĂTĂRĂU DE
FRUNTE, CÂND M-AŞ ÎNCREDE ÎN TINE?".

Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază în manieră

romantică CRUZIMEA personajului şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor:
uciderea şi schingiuirea lor, arderea cetăţilor şi reducerea numărului oştilor
moldovene. Prin înlănţuirea gradată a scenelor din capitolul al treilea, se dezvăluie
magistral portretul tiranului care pune în aplicaţie un plan diabolic.
INTELIGENT, îi atrage pe boieri la curte spre a-i ucide. ABIL, DISIMULAT, se
foloseşte de momentul slujbei religioase, de vestimentaţia şi de coroana domnească,
de citate biblice presărate într-un discurs mincinos, dar persuasiv. CRUD, ordonă
soldaţilor  uciderea boierilor, apoi alcătuieşte chiar el piramida din capete, pe care o 
arată cu satisfacţie doamnei. RÂDE în timpul masacrului. CU SÂNGE RECE îl dă
pe Motoc mulţimii revoltate, spunând că face un act de dreptate.
Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca moto al
capitolelor I şi al IV-lea. Răspunsul dat boierilor, „DACĂ VOI NU MĂ VREŢI, EU
VĂ VREAU [...] ŞI DACĂ VOI NU MĂ IUBIŢI, EU VĂ IUBESC PRE VOI ŞI
VOI MERGE ORI CU VOIA, ORI FĂRĂ VOIA VOASTRĂ", a devenit o
emblemă a pesonajului care se autodefineşte prin VOINŢA de neînfrânt.
Ameninţarea „DE MĂ VOI SCULA, PRE MULŢI AM SĂ POPESC ŞI EU…"
redă aluziv DORINŢA DE RĂZBUNARE a celui căzut.ORGOLIUL este exprimat
în prima replică rostită „AM AUZIT DE BÂNTUIRILE ŢĂRII ŞI AM VENIT S-
O  MÂNTUI'. INTELIGENŢA/ ABILITATEA POLITICĂ a personajului este
concentrată în celebrul răspuns „- PROŞTI, DAR MULŢI?", care a trecut în
limbajul comun, unde funcţionează ca un proverb (pentru că exprimă un adevăr
universal).
Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a
se răzbuna, pune în aplicaţie câte un plan. Cruzimea sfârşitului ales pentru fiecare
personaj depinde de „gravitatea" vinii: pe boieri îi măcelăreşte, pe Motoc îl dă
mulţimii, doamnei îi dă „un leac de frică". Propriul sfârşit va sta sub semnul cruzimii
şi al răzbunării celorlalţi: „ÎNVAŢĂ A MURI, TU CARE ŞTIAI NUMAI A
OMORÎ'.
Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic -
demonic. Diversitatea atitudinilor adoptate de Lăpuşneanul faţă de doamna Ruxanda
reflectă FALSITATEA, DISIMULAREA lui. Se căsătorise cu ea „CA SĂ
ATRAGĂ INIMILE NORODULUI ÎN CARE VIA ÎNCĂ POMENIREA LUI
RAREŞ". Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă (descendentă a lui Ştefan cel
Mare), nici pentru că îi este soţie sau mamă a copiilor săi. Iar doamna „AR FI VOIT
SÂ-L IUBEASCĂ, DACĂ AR FI AFLAT ÎN EL CAT DE PUŢINĂ SIMŢIRE
OMENEASCĂ". Gesturile, mimica şi cuvintele rostite de Lăpuşneanul în capitolul
al II-lea, în scena discuţiei cu domna Ruxanda, evidenţiază ipocrizia lui în relaţia soţ-
soţie. Mai întâi îi sărută mâna, apoi se posomorăşte, reacţionează impulsiv la
rugămintea ei, ducându-şi mâna la jungher, dar se stăpâneşte şi îi promite „UN
LEAC DE FRICĂ". în capitolul următor, se răzbună pe boieri, pe Motoc şi nu o
iartă nici pe doamna pentru îndrăzneala de a-i fi cerut să înceteze cu omorul. Se
bucură cu cruzime de spaima doamnei care leşinase la vederea piramidei de capete:
„- FEMEIA TOT FEMEIE, ZISE LĂPUŞNEANUL ZÂMBIND; ÎN LOC SĂ SE
BUCURE, EA SE SPATIE". în ultimul capitol insistenţele boierilor şi ameninţarea
din final că îi va ucide fiul o determină pe doamna Ruxanda să îi dea otrava.
Monumentalitatea personajului, titanismul, excepţionalitatea romantică, forţa sa de
a-şi duce planurile la bun sfârşit, machiavelic, indiferent de mijloace, spectaculosul
acţiunilor, concizia replicilor fac din personajul principal al nuvelei în al cărei titlu
figurează numele său, Alexandru Lăpuşneanul, un personaj memorabil. „DESENUL
UIMITOR1' al personajului, puternica sa individualitate îndreptăţesc afirmaţia
criticului G. Călinescu: „LĂPUŞNEANUL APARE OMENESC CA ORICE OM
VIU ŞI ÎNTREG ŞI IMPRESIA ULTIMĂ A CITITORULUI E MAI PUŢIN A
UNUI PORTRET ROMANTIC CÂT A UNEI PUTERNICE CREAŢII PE
DEASUPRA ORICĂRUI STIL DE ŞCOALĂ".