HTT seminar 2

Efectele apei asupra organismului uman

Hidrostatica

ARHIMEDE - 287-212 î.H: Ilustrul om de stiinţă, cercetător, inventator grec,

descoperitor al multor fenomene, legi din domeniul fizicii, matematicii (geometriei) etc.

’Principiul lui Arhimede’ reprezintă o importanţă deosebită şi pentru activitatea de înot:

"toate corpurile scufudate într-un lichid pierd o greutate egală cu greutatea volumului de lichid
dizlocuit" ( în franceză: Tout corps plonje dans un fluide perd une partie de son poids egale au
poids du volume de fluide qu’il deplace ‘’ ).

Mecanică

Legile formulate de Sir Isaac Newton (1642-1727).

Prima lege - Legea Inerţiei este astfel formulată : un corp aflat în stare de Repaus sau de
Mişcare uniformă, rectilinie va continua să păstreze starea sa iniţială atât timp cât asupra sa nu
acţionează o altă Forţă externă sau în cazul corpului uman o Forţă internă ( în engleză – A body
at rest or in uniform motion in a straight line continues in that state until acted upon by some
external force, or in the case of the human body, some internal force).

In cazul nostru – se presupune că pentru a iniţia o mişcare de înot s-ar cere a fi depăşită
inerţia de repaus sau a modifica mişcarea prin forţa internă, a contracţiilor musculare..

Odată începută, mişcarea poate fi influenţată, îngreunată deRezistenţa apei, de Efectul

gravitaţional şi de însăşi caracterul Pârghilor care participă la biomecanica mişcării prin oasele
membrelor şi articulaţiile care le deservesc.

Teoretic, să acceptăm că mişcarea de vâslire constă dintr-o trecere de la poziţia de repaus

(statică) la inerţia de înaintare (dinamică) cu tendinţa evidentă de a reveni la inerţia de repaus
datorită apei, gravitaţiei şi, mai ales, a lipsei unei noi forţe sau a diminuării acesteia printr-o
tehnică greşită, rudimentară de vâslire.

1
(grafica din Biomehanika plavania, V.M. Zaţiorski, Fizkultura I Sport, 1981)

Legea a 2-a: a Acceleraţiei, este formulată astfel:schimbarea poziţiei sau a momentului unui
corp este proporţională cu Forţa, invers-proporţională cu Greutatea şi are direcţia indicată de
aplicare a Forţei dominante
(în engleză: the rate of change of momentum of a body is proportional to the Force, inversely
proportional to the Mass of the body, and takes place in the direction in wish the Force acts).

In cazul înotului, vâslirile braţelor, propulsia picioarelor sunt generatoare de Forţă a cărei
aplicare va avea ca rezultat schimbarea poziţei corpului (înaintarea).

Legea 3-a: a Acţiunii şi Reacţiunii, este formulată astfel:fiecărei Acţiuni îi corespunde o

Reacţiune egală şi de sens opus ( în engleză: to every Action there is an equal and opposite
Reaction).
La modul general - această lege poate fi interpretată la înot astfel: înaintarea se datorează
propulsiei apei pe o direcţie contrară, opusă acesteia (a) sau, (varianta de înţelegere cea mai
modernă… ) vâslirile se sprijină pe aplicarea unei forţe de sprijin opuse oferită de apă (b)(vezi
Counsilman, Cap.8/24)

2
Legile pârghiilor, bine înţelese, pot oferi explicaţii convingătoare pentru cultivarea preocupării
de folosire numai a tehnicii corecte, iar în planul performanţei – selecţia să fie dirjată şi de
concluzii extrase din cunoaşterea acestor legi.
Formularea clasică a legii pârghiilor reprezintă o egalitate între Forţa de aplicare a contracţiei
musculare şi Rezistenţa opusăde densitatea volumului de apă, în formula:

[ F. x b.F. ] = [ R. x b.R. ]

adică : valoarea Forţei contracţiei musculare (F.) înmulţită cu Lungimea braţului care aplică
această forţă (b.F.) trebuie să fie egală (=) cu valoarea Rezistenţei opusă de apă (R) (turbionară,
frontală, vâscozitate,de frecare, dată de compoziţie chimică a apei, densitate, de starea fizică
valuri, curgere, curenţi etc.) înmulţită cu Lungimea braţului Rezistenţei (b.R.), toate aceste
repere raportate la existenţă unui punct de Sprijin (S) (*)

În general sunt admise, 3 tipuri de pârghii:

Pârghie de gradul 1

La care dispozitivul are ordinea –

R. s. F. (ca la fântână);

-----------------------------------------

Pârghie de gradul 2

La care dispozitivul are ordinea –

s. R. F. (ranga ridică o ladă)

-----------------------------------------

Pârghie de gradul 3

La care dispozitivul are ordinea –

s. F. R. (cazul biomotricităţii – alergare, înot)

(http://swimmingpedia.blogspot.ro/2013/06/legi-ale-fizicii-hidrodinamicii.html)
Apa este cel mai utilizat vector (mijloc) pentru factorul terapeutic, datorită proprietăţilor sale :
1. Capacitate termică mare – apa înmagazinează o cantitate mare de energie calorică în
unitatea de volum, egală cu cea necesară pentru a încalzi cu un grad Celsius 33kg Hg sau
8 kg Fe.
2. Termoconductibilitatea mare – conduce, transferă caldură ; este de 20 ori mai mare ca a
aerului

3
 3. Zona de neutralitate termică – apa este un mediu cu neutralitate termică. Temperatura la
care schimbul de caldura intre apa şi corpul uman este 0. La 34-35°C corpul nu schimba
energie cu apa.

Factorii prin care apa actionează asupra organismului sunt

1. Factorul termic : actioneaza pe

 Receptorii termici din tegument (termoreceptori)

 Temperatura sangelui din vasele superficiale
 Volumul vaselor sangvine care, impreuna, realizeaza capacitatea lor atat pentru periferie
cat si pentru vasele profunde ; in functie de temperatura mediului exterior, aceasta
capacitate a masei circulante variaza foarte mult.
 Viteza de circulatie a sangelui
 Presiunea capilara
 Eliberarea de mediatori chimici care intervin la nivelul sistemului circulator,
neurovegetativ si in functia de termoreglare.

2. Factorul mecanic
 Presiunea hidrostatica ; care actioneaza mai ales pe sistemul cardiovascular, dar si
respirator, avand ca rezultat cresterea solicitarii cardiace a muncii inimii
 Forta de impingere a corpului scufundat in apa, conform legii lui Arhimede (un corp
scufundat in apa este impins de jos in sus cu o forta egala cu volumul de apa dislocuit de
corp). Pe de o parte permite executarea unor exercitii de kinetoterapie in conditii de
deficit muscular, iar pe de alta parte creste solicitarea organismului in incercarea acestuia
de a contracara respectiva forta.
 Factori mecanici adjuvanti : dusuri, frictiuni, perieri, bule de gaz

Un corp cufundat parțial într-un lichid (forța arhimedică este egală cu greutatea): G este centrul de
greutate, C1 este punctul de aplicare a forței arhimedice)

4
 https://www.google.ro/search?q=forta+lui+arhimede&espv=2&biw=1074&bih=635&sou
rce=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjx6uDdmODPAhUNlxQKHSfuCxoQ_AUI
BigB&dpr=1#imgrc=q0-6XL_r04B8eM%3A

Temperatura apei influentează o serie de structuri şi de procese fiziologice :

 Functiile membranei celulare
 Activitatea fosfolipidelor membranare
 Activitatea adenil-ciclazei (rezerve energetice, dezvoltare de energie in celula)
 Legarea insulinei de receptori
 Structura enzimelor si starea lor de activitate
 Consumul de O2
 Apararea celulara (imunitatea)
Omul este un organism homeoterm. Exista o diferenta de comportament termic al
« miezului » (organe interne toraco-abdominale, creier) si « coaja » (muschi, tegument). Centrul
are o temperatura de 37,3-37,5°C care variaza foarte putin si este controlata de la nivelul
centrilor hipotalamici. Periferia se comporta poikiloterm (isi poate modifica fara consecinte
majore temperatura in functie de temperatura mediului extern, dar numai intre anumite limite).
Astfel, in conditii de echilibru termic, temperatura periferiei variaza intre 33° la nivelul
genunchiului si 36,5° la nivelul axilei.

Variatiile temperaturii cutanate intre anumite limite nu au o semnificatie patologica, de cele mai
multe ori, ele semnificand doar o buna functionare a mecanismelor de termoreglare prin care se
conserva temperatura centrala.
Zona de neutralitate termica in aer este cuprinsa intre 26-30° (intervalul de temperatura al
mediului inconjurator in care organismul functioneaza fara sa faca schimb – nici sa produca
caldura, nici sa cedeze caldura). Temperatura de confort termic pentru omul imbracat este de
21°, iar in conditii de nuditate 28°.
Organele centrale isi mentin temperatura constanta prin antrenarea mecanismelor de
termoreglare in conditiile unor variatii periferice de scurta durata si care sunt cuprinse intre 20-

5
45° fara sa producem mari mecanisme de acomodare, pentru ca organele interne produc caldura
si mentin temperatura centrala.

Periferia este ca o manta protectoare a nucleului fata de variatiile termice ale mediului. Zona
periferica are rol de termoreceptie, tampon termic si organ efector al termoreglarii.

LOCUL ŞI IMPORTANŢA TERAPIILOR ACVATICE ÎN RECUPERAREA

FUNCŢIONALĂ

Hidrokinetoterapia şi înotul au devenit, în ultimii ani, o formă tot mai populară de

practicare a exerciţiilor fizice şi a diverselor programe de recuperare psiho-fizică. Studiile
statistice şi demografice au arătat o creştere fără precedent a adresabilităţii către aceste forme de
practicare a exerciţiilor fizice; peste 92% din instructorii acreditaţi de AEA (Aquatic Exercise
Association – SUA) au raportat majorarea numărului celor care solicită această formă de terapie,
precum şi a lărgirii intervalului de vârstă a pacienţilor, ajungându-se până la extremele copil –
vârsta a treia.

Departe de a urmări criteriul performanţei sportive, programele de terapie acvatică şi înot

terapeutic reprezintă astăzi pentru lumea medicală o alternativă mai mult decât viabilă, ele
completând, cronologic, frenezia jogging-ului anilor ’60 – ’70 şi a crosului şi a dansului aerobic
din anii ’70 – ’80. Maturitatea anilor ’90 introduce conceptul de „fitness total”, în care
acuaterapia joacă un rol de necontestat, cu „amestecul” său perfect de apă şi efort.

Flotabilitatea apei anulează 90% din greutatea unei persoane scufundate în ea până la gât.
Această scădere dramatică conduce la descărcarea compresiilor osteomusculo-articulare, în
paralel cu eliminarea oricărui risc de rănire sau suprasolicitare.

Cresc flexibilitatea şi amplitudinea mişcărilor segmentelor corporale; se îmbunătăţesc de

asemenea circulaţia şi ventilaţia datorită presiunii uniforme a apei pe suprafaţa corpului.
Rezistenţa specifică a apei o transformă pe aceasta într-un mediu perfect de executare a
exerciţiilor, al căror efect apare într-un timp mai scurt.

De la simplul mers în apă şi până la proceduri complexe de nataţie, toate conduc la

îmbunătăţirea criteriilor şi factorilor de fitness urmăriţi prin exerciţiul respectiv. Beneficiile
programelor de terapie acvatică se pot grupa în beneficii imediate şi beneficii pe termen lung.
Dacă luăm în considerare aparatele şi sistemele asupra cărora se manifestă efectele acestui tip de
profilaxie şi terapie, ele se pot împărţi în beneficii fizice, psihice şi psihologice şi, evident,
beneficii generale.

6
 1. Beneficiile fizice

Acestea se adresează, în primul rând, sistemelor circulator, cardiorespirator şi musculo-

scheletic:

Programele de exerciţii de terapie acvatică antrenează inima în vederea unei activităţi mai
eficiente. Se produc creşteri ale circulaţiei coronare colaterale, ale debitului sistolic şi cardiac,
precum şi îmbunătăţirea refacerii după efort. Scade tensiunea arterială şi necesarul de oxigen şi
cresc aportul sanguin, metabolismul muscular şi ritmul respirator.

Sistemul cardiorespirator

Exerciţiul acvatic conduce la creşterea capacităţilor pulmonarrespiratorii, în paralel cu

amplificarea aportului de oxigen.

Presiunea hidrostatică egalizează rezistenţele pe ambele feţe ale diafragmului şi anulează

tendinţa de acumulare sanguină în porţiunile declive. Apa răceşte mai eficient corpul şi, ca
urmare, scad efortul cardiac şi frecvenţa cardiacă. Presiunea hidrostatică, combinată cu reducerea
efectului gravitaţional, favorizează din plin întoarcerea venoasă şi uşurează efortul cardiac.
Presiunea parţială a gazelor şi lichidelor influenţează şi ea efortul cardiorespirator; gazul este
reprezentat de oxigen, iar lichidul de sânge; în consecinţă, transferurile gazoase se fac mult mai
eficient şi duc în final la o reducere a activităţii cardiorespiratorii.

Sistemul osteo-musculo-articular

Efectele acvaterapiei asupra sistemului osteo-musculo-articular au făcut şi continuă să

facă obiectul de studiu a numeroase lucrări ştiinţifice. Unul din cele mai complete studii (Ruoti,
1989) porneşte de la o realitate obiectivă şi anume că aceste efecte se obţin pe două direcţii: pe

7
de-o parte scăderea forţei gravitaţionale ca rezultat al flotabilităţii acvatice şi, pe de alta,
posibilitatea direcţionării efortului datorită rezistenţei şi vâscozităţii apei.

Beneficiile acvaterapiei asupra sistemului osteo-musculo-articular sunt: Flexibilitatea şi

elasticitatea care cresc prin amplificarea anvergurii mişcărilor, prin relaxarea musculară şi prin
reducerea solicitărilor. Mai mult, presiunea hidrostatică creşte vâscoelasticitatea şi scade
presiunea intraarticulară, uşurează mişcarea şi creşte amplitudinea acesteia. Sunt de asemenea
îmbunătăţite coordonarea, balansul, alinierea şi stabilitatea posturală datorită stimulării
kinestezice. Sistemul osos este şi el influenţat direct de terapia acvatică printr-o îmbunătăţire
semnificativă a compoziţiei osoase şi în special a ratei calciului prin acvaterapie. Are loc de
asemenea un proces de remodelare osoasă, condusă prin direcţionarea efortului şi combinată cu o
nutriţie adecvată şi cu un repaos eficient.

2. Beneficiile psihice

Beneficiile psihice ale exerciţiului acvatic sunt de necontestat. Acvaterapia generează

obţinerea de rezultate fizice pozitive care, la rândul lor, sunt generatoare de motivaţie; subiecţii
se mişcă mai uşor şi eventual cu mai puţină durere, progresul este mai rapid şi mai evident.
Variaţia exerciţiilor şi relaxarea indusă de apă sunt şi ele factori de motivaţie şi plăcere. Nu
trebuie uitat aspectul socializant al terapiei acvatice, prin care subiecţii vin în contact unii cu
alţii, îşi pot evalua şi împărtăşi progresele.

3. Beneficiile generale

Este binecunoscut faptul că inactivitatea scade rapid forţa, rezistenţa şi capacitatea de

efort ale organismului. Persoanele inactive câştigă rapid în greutate şi respiră mai greu;
miocardul îşi diminuează forţa de contracţie, iar vasele sanghine îşi reduc elasticitatea.
Programele de exerciţii şi terapie acvatică amplifică beneficiile generale ale oricărui program de
exerciţii condus pe uscat. Pe lângă beneficiile enumerate mai sus, apa creşte tonusul, scade
stresul şi consumă mai multe calorii decât orice exerciţiu similar pe uscat.

8
(http://www.sbtghiol.ro/revista/2.pdf)

ADRESABILITATEA TERAPIEI ACVATICE ÎN REABILITAREA MEDICALĂ

Indiferent de categoria căreia i se adresează, terapia acvatică presupune o evaluare atentă şi

minuţioasă, direcţionată pe tipul de afecţiune. Seturile de exerciţii vor evolua cu încărcare progresivă şi
monitorizare permanentă şi vor fi dublate de exerciţii de relaxare şi întreţinere.

Cele mai frecvent categorii regăsite în centrele medicale sunt afecţiunile spatelui şi ale coloanei
vertebrale, deficienţele fizice şi copiii

1. Afecţiunile spatelui şi ale coloanei vertebrale

Programele de exerciţii trebuie să ţină seama de complexitatea acestor afecţiuni, de gradul de risc şi
de evoluţia lor.

Scopul programelor este acela de a îmbunătăţi starea generală, de a elimina contractura,

inflexibilitatea şi durerea, de a îmbunătăţi compoziţia corporală, aliniamentul postural şi, mai ales, de a
întări grupele şi lanţurile musculare implicate în menţinerea posturii.

Structura exerciţiilor trebuie să urmărească întărirea grupelor musculare ţintă (spate şi centură
scapulară), concomitent cu creşterea flexibilităţii generale a coloanei vertebrale. Nu trebuie însă neglijate
grupele musculare abdominale, fesierii şi muşchii membrelor inferioare, care şi ei sunt implicaţi în
realizarea lanţurilor cinematice specifice. Se vor evita, pe cât posibil, mişcările combinate ale coloanei de
tip flexie – rotaţie, pentru a preîntâmpina amplificarea gradului de rotaţie a corpurilor vertebrale.

Adâncimea şi temperatura apei sunt două elemente importante. Pentru exerciţii se va folosi
adâncimea maximă tolerată, în aşa fel încât mişcarea să aibă loc permanent sub apă, la o temperatură care
să permită exerciţii de lungă durată (de preferat nu foarte caldă, 25-28˚C). În ceea ce priveşte stilurile de
înot, se vor evita cele cu componență de rotaţie mare (stilul liber), punâdu-se accent pe cele care solicită
preponderent centura scapulară (bras), flexia coloanei vertebrale (fluture) şi mişcări ale membrelor
inferioare.

Echipamentul necesar se rezumă la flotoare pentru amplificarea flotabilităţii şi padele pentru

creşterea rezistenţei la mişcările membrelor.

2. Subiecţi cu deficienţe fizice

Deficienţele fizice, în special cele ale coloanei vertebrale, limitează prin însăşi structura lor
capacităţile de exerciţiu şi reabilitare pe sol şi măresc, uneori excesiv, perioada de recuperare.
Consideraţii generale. Terapia acvatică se va baza pe principiul încărcării progresive, pe creşterea

9
graduală a intensităţilor, duratei şi frecvenţelor de execuţie. Niciodată exerciţiile nu se vor practica până
la atingerea stării de oboseală.

Programele de reabilitare vor acţiona cu precădere pe anumite segmente (coloană vertebrală,

centură scapulară) şi mai puţin pe corpul uman în totalitatea sa, având în vedere, evident, scopurile
terapeutice ale programului şi starea pacientului.

Structura exerciţiilor trebuie să fie de tip progresiv, de la învăţarea mişcărilor, urmată de scăderea
durerii şi a contracturii şi până la creşterea amplitudinilor de mişcare, a flexibilităţii şi forţelor de
contracţie. Ulterior, se va urmări menţinerea progreselor, dublată de amplificarea coordonării şi
ameliorarea posturală. Colateral, se au în vedere ameliorarea cardiorespiratorie şi cea generală.
Amplificarea solicitărilor se obţine prin creşterea încărcării sau, mai simplu, prin creşterea adâncimii de
efectuare a exerciţiilor, având ca rezultat imediat corectarea balansului, a posturii şi a mersului. Creşterea
progresivă a frecvenţei de execuţie conduce la ameliorări dinamice şi de coordonare neuromusculară.
Revenirea după efort trebuie făcută lent şi progresiv, pentru a menţine ameliorarea obţinută.

Adâncimea şi temperatura apei. Adâncimea apei va creşte progresiv, în scopul creşterii rezistenţei
de mişcare. Trebuie reţinut, ca o regulă generală, că întotdeauna segmentul „ţintă” trebuie să se găsească
în submersie. În ceea ce priveşte temperatura apei, sunt recomandate temperaturi ceva mai ridicate,
cuprinse între 27 şi 35 ˚C.

Echipamentul necesar este de o mare varietate şi aplicabilitate, de la dispozitive de uşurare a

flotabilităţii şi până la cele de creştere a rezistenţei (padele, coliere etc)

3. Copiii

Acuaterapia adresată copiilor acoperă o arie deosebit de vastă, de la îmbunătăţirea condiţiei fizice
şi a fitness-ului general şi până la tratarea diverselor afecţiuni. Studii recente întreprinse de specialişti în
Statele Unite ale Americii (Willner, Weider) au evidenţiat că:

• 57% din copii nu îndeplinesc criteriile fizice standard ale copilului mediu dezvoltat; • numai 36% sunt
cuprinşi în programe de educaţie fizică;
• 25% din copii sunt obezi;
• 40% din copiii între 5 şi 8 ani prezintă deja factori de risc cardiovascular;
• 20% din copiii între 6 şi 8 ani manifestă semne ale unor afecţiuni ale scheletului postural. Fără a apela la
un studiu comparativ, este de aşteptat ca aceste procente să se verifice, poate chiar într-un grad superior,
şi în ţara noastră.

Scopul programelor este de a contracara multe din aspectele prezentate mai sus şi vizează flexibilitatea,
coordonarea, rezistenţa şi forţa, dezvoltate într-un cadru plăcut copilului, necompetitiv şi accesibil vârstei.

Consideraţii generale. Cheia succesului acvaterapiei şi a înotului la copii este plăcerea şi menţinerea
atenţiei şi a interesului. În plus, spre deosebire de programele adresate adulţilor, programele de
acvaterapie pentru copii trebuie modificate sub două aspecte: capacitatea de termoreglare şi cea de efort

10
aerob. Capacitatea de termoreglare a copiilor este mai scăzută, şi deci trebuie prevenite exerciţiile de
intensitate şi durată crescută, la temperatură şi umiditate ridicate.

Structura exerciţiilor trebuie să ţină seama de vârsta pacienţilor; programul de exerciţii trebuie să
includă, obligatoriu, pe lângă componenta de antrenament şi recuperare şi un aspect plăcut, interesant şi
pe cât posibil variat, care să elimine riscul apariţiei plictiselii şi scăderii atenţiei. În ceea ce priveşte
recuperarea propriu-zisă, structura exerciţiilor trebuie să fie de tip progresiv; obligatoriu se începe cu
învăţarea corectă a mişcărilor şi a procedeelor de nataţie care, numai după o aprofundare serioasă, vor
putea fi modificate în scop terapeutic. Deosebit de importante sunt criteriile legate de siguranţa
antrenamentului în apă, de supravegherea permanentă şi atentă a evoluţiei submerse, precum şi dotarea
bazinelor cu sisteme eficiente de siguranţă şi prim ajutor în caz de accident.

Adâncimea şi temperatura apei. Adâncimea apei este esenţială atât pentru programul de exerciţii
propriu-zis cât, mai ales, pentru obţinerea încrederii şi a cooperării din partea subiectului. Se va începe cu
adâncimi scăzute, de la mijloc către umăr, pentru a se evita aşa numita „frică de apă”, care, odată
instalată, poate compromite întregul program. Numai după învăţarea perfectă a procedeelor de nataţie şi
după instructajul privind măsurile de siguranţă se poate trece la o adâncime de lucru mai mare.
Temperatura ideală a apei pentru lucrul cu copiii se plasează între 25,5 şi 29˚C, uşor mai scăzută, ca în
cazul adulţilor, din motivele enumerate mai sus.

Echipamentul necesar include o gamă extrem de variată, de la flotoare pentru îmbunătăţirea plutirii şi
până la obiecte cu componentă variată şi distractivă (mingi, baloane, discuri etc).
(http://www.sbtghiol.ro/revista/3.pdf , pag.21-23)

Contraindicaţii ale hidrokinetoterapiei:

 afecţiuni dermatologice;
 afecţiuni articulare acute;
 crize comiţiale;
 afecţiuni neuropsihice;

11
  incontinenţă urinară;
 infecţii în sfera O.R.L.;
 boli neoplazice;
 T.B.C. (nestabilizată);
 boli infecto-contagioase în faza acută ;
 afecţiuni cardiovasculare grave;
 alergii la clor;
 vârstă înaintată.
(https://www.scribd.com/doc/120157350/Corectarea-Deficientelor-Fizice-Spiru-Haret)

12