Mihai Viteazul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Pagină semiprotejată

Mihai Viteazul

Domn al Țării Românești

Domn al Moldovei

Principe al Transilvaniei

MihaiViteazul.jpg

Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601

Date personale

Născut 1558

Coat of arms of Wallachia.svgTârgu de Floci, Țara Românească (azi în România)

Decedat 9/19 august 1601[1][2]

Flag of Transylvania before 1918.svgTurda, Principatul Transilvaniei (azi în România)

Înmormântat Alba Iulia Modificați la Wikidata

Părinți Pătrașcu cel Bun

Teodora Cantacuzino Modificați la Wikidata

Căsătorit cu Doamna Stanca

Copii Nicolae Pătrașcu

Domnița Florica Modificați la Wikidata

Cetățenie Flag of Moldavia.svg Moldova

Flag of Wallachia.svg Țara Românească

Transsylvanian Banner.svg Principatul Transilvaniei Modificați la Wikidata

Ocupație Conducător Modificați la Wikidata

Apartenență nobiliară

Titluri Principe

prinț

Familie nobiliară Dinastia Drăculeștilor (ultimul)

Domnie

Domnie* 1593 - 1600

(Steagul Țării Românești.png Țara Românească)

* 1599 - 1600; 1601

(Flag of Transylvania before 1918.svg Transilvania)

1600 (Flag of Moldavia.svg Moldova)

Predecesor Alexandru cel Rău (Țara Românească)

Andrei Báthory (Transilvania)

Ieremia Movilă (Moldova)

Succesor Radu Șerban (Țara Românească)

Ștefan Bocskay (Transilvania)

Ieremia Movilă (Moldova)

Modifică date / text Consultați documentația formatului

Mihai Viteazul (n. 1558,[3][4][5][6][7][8][9] Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601,[10] Câmpia
Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în
1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara
Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de
bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de
istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-
Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării
românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Cuprins

1 Originea și primii ani ai vieții

2 Ascensiunea politică

3 Campania antiotomană

3.1 Luptele împotriva Imperiului Otoman

3.2 Negocierile de pace cu Înalta Poartă

4 "Unirea" de la 1600

4.1 Transilvania

4.2 Moldova

5 Sfârșitul domniei

5.1 Destrămarea Unirii

5.2 Moartea lui Mihai Viteazul

6 Portrete
7 In memoriam

8 Note

9 Bibliografie

10 Lectură suplimentară

11 Legături externe

12 Vezi și

Originea și primii ani ai vieții

Mihai Viteazu

(portret de Mișu Popp)

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a
menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept an al
nașterii lui Mihai anul 1558.[11]

Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557.
Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte improbabilă,
având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la
Sibiu.[12] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu
argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.[13]

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie
bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar
tatăl lui Mihai era grec.[14] Cronica lui Radu Popescu menționează că "Acest Mihai Vodă, după ce au luat
domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai
noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa
dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep
(negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme..."[15]

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei
Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a
Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche
biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită citare]

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi
ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru
informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în forma
originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.[16]

Ascensiunea politică

La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul
domniei lui Alexandru cel Rău.

În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani
(400.000 de florini[17]) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării
Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15
octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[18]

Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau
parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana
(Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și
Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova
și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16
septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor,
intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595

Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte
antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în
București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei
Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.).
Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[19]
Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron
Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în
Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[20]
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan
Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile
munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din
care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul
Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu
Buzescu și Vintilă,[21] a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un
tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale,
probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai
a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta
împotriva turcilor.[22]

Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie
așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă tendință
anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității
Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara
Românească.[23]

În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir
Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000
erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.[24][25]
Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către
turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din
marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în
timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să
numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură
improvizată[26] - „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-
Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și
transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei
armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și
apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată
peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan
Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu
ecouri în Apusul Europei.

Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile
Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole
și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării,
situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să
asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a
cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”[27]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului
se afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[28], călăreții lui Mihai Viteazul
ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu atacurile
voievodului moldovean Aron Tiranul împotriva turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin
incursiuni efectuate în nordul Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail.[29][30]

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după
stemă, colorată ulterior.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii

sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria golită,
Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale:
"așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau
siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în
Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman.
[31] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia
voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea,
care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al
domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele

tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei,
Sigismund Báthory.

"Unirea" de la 1600

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în
conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele
trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre
mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia
cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană".[32]

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul
ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în Țara
Românească):
1593-1599 este Domn al Țării Românești;

Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;

În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei,
adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul
său;

Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;

Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este dus
prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta
(Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile
fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.

Transilvania

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu
Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța
la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un aderent la politica cancelarului polon Jan
Zamoyski).

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe Simion Movilă,
fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste circumstanțe, în iulie 1599
Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru
intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura. Primind un
răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din
români și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[33] După victoria
asupra lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la
Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei
Báthory a fost ucis la scurt timp după bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.[34]Mihai a primit
cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul
pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după
obiceiul românesc.

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții)
mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.[35]

Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al
Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se specifică în
diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. (Mihai
Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a
intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă,
potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus
doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta
Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor
munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina
dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut
raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii
Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism.
Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul
preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea

legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie
administrat după obiceiurile valahe - valachico more - ci numai după obiceiurile respectate până atunci
de principii ardeleni