20. Semiologia tulburărilor de conştiinţă. Caracteristica dereglărilor cantitative ale conştiinţei.

Caracteristica dereglărilor calitative ale conştiinţei. Mecanismele neurofiziologice ale conştiinţei.

Semiologia tulburărilor de conştiinţă

Conştiinţa reprezintă cea mai înaltă formă de reflectare obiectivă a lumii înconjurătoare. Conştiinţa
îndeplineşte un rol important în viaţa omului. Cu ajutorul ei omul se poate orienta în timp, spaţiu şi
propria persoană. Cu ajutorul conştiinţei omul îşi îndeplineşte diferite dorinţe, scopuri. Conştiinţa
este o funcţie complexă de integrare a vieţii psihice: percepţia, gândirea, emoţiile, atenţia, voinţa.
I.M. Sutter, S.I. Pelissier consideră conştiinţa ca o sinteză realizată de un individ la un moment dat a
activităţii psihice, ale cărei aspecte elementare sunt integrate într-un comportament dotat cu structură
originală. H. Ey (1963) consideră că nu a fi conştient înseamnă a trăi propria experienţă transpunând-
o în universalitatea conştiinţei sale. Conştiinţa este apreciată ca un mod de organizare a vieţii de
relaţie, care leagă subiectul de alţii şi de lumea sa.
Sub aspect clinic, dereglările conştiinţei se deosebesc după inten sitate, tipul şi forma de exprimare
psihopatologică. Pentru a aprecia aceste dereglări se folosesc următoarele criterii: 1) orientarea în
timp şi spaţiu; 2) contactarea cu bolnavul; 3) comportamentul bolnavului în timpul convorbirii; 4)
starea procesului de gândire abstractă.
Deosebim următoarele forme de dereglare a conştiinţei:
cantitative: starea de obtuzie, de obnubilare, soporul, coma
calitative: stări delirante, oneiroide, amentive, crepusculare

Dereglările cantitative ale conştiinţei

Starea de obtuzie se caracterizează prin ridicarea pragurilor senzoriale. Răspunsurile bolnavului sunt
inexacte din cauza somnolenţei. El vorbeşte greu, răspunde la întrebări după o pauză, lent, face
greşeli în expunere, vocea este monotonă. Obtuzia apare la bolnavi cu stări subfe-brile, în surmenaj
şi oboseală, traume cranio-cerebrale acute.
Starea de obnubilare este o formă mai gravă decât obtuzia. Răspunsurile bolnavului sunt neadecvate,
abundente. Bolnavul este bradi-psihic şi bradikinetic, se orientează greu în spaţiu, răspunde cu
întârziere. Apar o serie de mişcări haotice, dezordonate. Se întâlneşte la bolnavi cu intoxicaţii,
psihoze infecţioase, contuzii cerebrale.
Soporul exprimă o perturbare gravă a conştiinţei însoţită de amnezie şi dezorientare temporo-spaţială.
în cadrul soporului nu se mai poate lua legătura verbală cu bolnavul, iar răspunsurile la stimuli
externi sunt slabe şi de multe ori inadecvate. Se întâlneşte la bolnavi cu leziuni cerebrale: toxice,
traumatice, infecţioase.
Coma este cea mai gravă formă de tulburare a conştiinţei. Posibili tatea de colaborare este abolită. La
bolnavi lipsesc reflexele şi reacţiile la excitanţii mediului ambiant. Apare la bolnavi cu diabet
zaharat, boli somatice, infecţioase, organice, traume cerebrale, tumori.

Dereglările calitative ale conştiinţei

Stările delirante. Tulburările de conştiinţă de tip delirant se caracterizează prin dezorientare în spaţiu,
în timp cu păstrarea orientării în personalitate. Apar tulburări masive de percepţie sub formă de halu -
cinaţii vizuale, iluzii, pareidolii, fragmente de idei delirante absurde. Bolnavul vede figuri de draci,
şerpi, pisici, câini. Bolnavii sunt agitaţi, cu manifestări motorii. Se întâlnesc diferite variante de stări
delirante:
Stare delirantă abortivă, când clinica delirului este redusă şi se manifestă prin stări de insomnie, frică,
halucinaţii vizuale sub formă de fotopsii.
Stare delirantă cu caracter profesional. Dezorientarea în timp şi spaţiu este mai profundă. Pe fondul
halucinaţiilor şi iluziilor vizuale apare o excitaţie motorie cu îndeplinirea acţiunilor profesionale cu
un caracter automat. De exemplu, un tăietor de lemne face acţiuni de parcă taie cu toporul, un
lucrător de la fabrica de vin îi serveşte pe cei din jur cu vin.
Stare delirantă musitantă. Este o stare de dereglare profundă a conştiinţei cu excitaţii motorii, mişcări
necoordonate, stereotipice, în limita patului. Vorbirea este incoerentă. Clinic se prezintă sub formă
de halucinaţii hipnogogice sau vizuale cu un caracter scenic. Durata stărilor delirante este de 2-7 zile.
Se întâlnesc în psihozele toxice, so-matogene, infecţioase, organice.
Starea oneroidă. Bolnavul are impresia că totul se petrece în vis şi la fel ca şi în vis scenele sunt
caleidoscopice, haotice. Bolnavii săvârşesc zboruri în cosmos, interplanetare, poposesc pe altă
planete, în alte lumi, sunt martorii unor catastrofe mondiale cu prăbuşirea clădirilor, oraşelor. în
funcţie de fondul afectiv, evidenţiem trei variante de sindrom oneiroid: expansiv, depresiv, mixt.
Varianta expansivă apare sub formă de euforie cu o dispoziţie bună, cu halucinaţii vizuale fantastice,
cosmice. Varianta depresivă se caracterizează printr-un afect depresiv cu imagini de catastrofă. în
varianta mixtă apar trăiri tranzitorii, caracteristice pentru ambele variante.
în starea oneroidă, spre deosebire de stările delirante, halucinaţiile vi zuale survin în spaţiul real,
având un caracter mai fantastic decât în vis. în delir halucinaţiile sunt fragmentare, în starea
oneiroide ele se produc mai clar, sub formă de scene, evenimentele succedându-se ca în cinema. Spre
deosebire de stările delirante, în oneiroid bolnavul parcă ia parte la scenele văzute. Stările oneiroide
durează 10-20 de zile. Mai des se întâlnesc în schizofrenie, psihoze infecţioase, somatogene,
organice.
Amentia este o dereglare profundă a conştiinţei cu dezorientare totală şi pierderea contactului cu
mediul ambiant. Apare o incoerenţă a gândirii, vorbirea devine o „salată de cuvinte", fără sens sau
din silabe. Excitaţia motorie este însoţită de plâns cu mişcări haotice, neregulate, cu diferite grimase.
Excitaţia se produce de obicei în limita patului. La bolnavi se observă halucinaţii, iluzii vizuale,
auditive, fragmentare. Deseori apare delir de persecuţie, otrăvire, influenţă, simptome catato-nice sub
formă de ecolalie, ecopraxie şi stereotipii.
Amenţia se întâlneşte în psihozele infecţioase, somatogene, toxice, organice, schizofrenie.
Starea crepusculară. Apare brusc sub formă de dereglări profunde ale conştiinţei şi cu un automatism
motor. Tabloul clinic se compune din halucinaţii şi iluzii vizuale, auditive, delir de urmărire şi
influenţă. Aceste simptome apar pe un fond activ de frică, anxietate, ură. Sub inlluenţa acestor
dereglări bolnavii fac diferite crime. Starea crepusculară durează de Ia câteva minute la câteva zile.
La sfârşit apare o amnezie totală.
Se deosebesc următoarele variante ale stărilor crepusculare:
Automatismul ambulator se caracterizează printr-un comportament automat de acţiuni de deplasare.
Bolnavul foloseşte adecvat mijloacele de transport, procură biletele la casă, mecanic traversează stra -
da. Ieşind din această stare, conştientizează cu nedumerire că se găseşte în alt capăt al oraşului sau
chiar în altă localitate.
Somnambulismul (lunatismul). în timpul somnului, bolnavul face diferite mişcări, umblă prin odaie,
poate ieşi din casă. A doua zi nu-şi aminteşte nimic.
Fugile şi transele sunt trăiri de un automatism ambulator tie scurtă durată, de două-trei minute.
Bolnavii încep să se învârtească pe loc, aruncă hainele de pe ei. După ieşire din această stare se
observă amnezie.
Absenţa - o variantă a automatismului ambulator cu o durată de 2-3 secunde. Stările crepusculare se
întâlnesc la bolnavi cu epilepsie, psihoze organice.
Copiii cu dereglări ale stării de conştiinţă prezintă frecvent obnubi lare, în această stare copilul este
inhibat, atenţia perturbată, toate reacţiile sunt abolite. Copilul nu poate să răspundă la întrebări
complicate sau la materialul şcolar. Gândirea este inhibată, lentă, nu se orientează în timp, este pasiv,
repede oboseşte. După ieşire din obnubilare se observă o amnezie parţială. Somnolenţa este o
dereglare mai profundă ca obnubilarea. Copilul parcă doarme, reacţionează la excitanţi puternici:
zgomot puternic, lumină sclipitoare. Poate executa câteva comenzi: „şezi", „scoală-te", „deschide
gura" şi adoarme din nou. Mimica nu se modifică, privirea este ţintită într-un punct. După ieşirea din
somnolenţă, se observă o amnezie fragmentară. Starea de sopor şi comă clinic se aseamănă cu cea la
maturi.
Sindromul delirant poate apărea la copii de 4-5 ani. Se caracterizează prin halucinaţii şi iluzii vizuale
cu un caleidoscop fantastic, excitaţii psihomotorii. Cu ochii închişi copilul vede diferite scene
şcolăreşti, animale, copaci. Periodic, noaptea, pot apărea elementar halucinaţii auditive şi tactile. în
starea delirantă, halucinaţiile la copii apar sub formă de insecte mici, viermi, muşte, albine. Delirul
musitant Ia copii se observă rar şi durează 1-2 zile cu un prognostic satisfăcător.
Sindromul amentiv la copii se caracterizează printr-o dereglare de conştiinţă severă. Gândirea este
fragmentară, apare excitaţia psihomo-torie cu frică şi anxietate. Durează de la câteva ore până la
câteva zile şi se încheie cu o astenie profundă şi amnezie parţială.
Stările crepusculare la copii se întâlnesc mai rar decât la maturi şi se caracterizează prin dereglări
polimorfe. La bolnavi apare o excitaţie psihomotorie cu un automatism fizic: copii fug, se dezbracă,
fac diferite mişcări haotice. Elementar apar halucinaţii, iluzii, metamorfopsii şi idei delirante de
scurtă durată - 2-3 ore. Dereglările de conştiinţă la copii se întâlnesc mai frecvent în psihozele
infecţioase, toxice, schizofrenie, epilepsie.
Mecanismele neurofiziologice ale conştiinţei
Mecanismele neurofiziologice ale conştiinţei până în prezent nu sunt clare, deşi anumite studii asupra
localizării conştiinţei în cortex există. Problema „centrului cerebral al conştiinţei" a fost studiat de
W. Penfild în timpul operaţiilor neurochirurgicale. El a observat că în tim pul stimulării electrice a
unor regiuni din cortexul temporal, bolnavii retrăiau momente petrecute cu mai mulţi ani în urma,
aveau halucinaţii vizuale, auditive sau prezentau stări psihosenzoriale.
W. Penfild consideră că cortexul temporal în regiunea centroence-falică recepţionează impulsurile
aferente primite de la receptorii periferici, care, după ce sunt selecţionaţi, organizaţi şi planificaţi,
sunt proiectaţi la nivelul scoarţei cerebrale unde se iniţiază desfăşurarea actului conştient. Studiile
ştiinţifice arată că sistemul centroencefalic, mai ales formaţiunea reticulară, joasă un rol important în
mecanismele patogenice ale conştiinţei, întreţinând un anumit tonus de activitate al scoarţei. Aceste
excitaţii ajung în scoarţă pe calea sistemului activator al substanţei reticulare şi se răspândesc în
întreaga scoarţă. In acelaşi timp, cu ajutorul impulsurilor corticosubcorticale se modelează activi tatea
formaţiunii reticulare.
LP. Pavlov, referindu-se la procesele fiziologice care stau la baza conştiinţei, arată că „în scoarţa
cerebrală există zone care posedă la un moment dat o stare optimă de excitabilitate". Zona de
excitaţie optimă corespunde proceselor ce se află în câmpul conştiinţei datorită faptului că zona de
excitaţie optimă se deplasează sub influenţa diferitor factori externi.
Aşadar, din zonele cerebrale, ce participă la actul de conştiinţă, fac parte scoarţa, zona
mezodiencefalică şi formaţiunea reticulară.