Autonomii și instituții centrale

După retragerea aureliană, izvoarele scrise vorbesc mai mult despre populațiile
migratoare de la N Dunării, deoarece acestea erau singurele cu organizare politică și
militară. Populația daco-romană era menționată ca și conviețuitoare doar în urma
contactelor cu acestea și cu statele importante din zonă.
Factori favorabili întemeierii statelor medievale românești:
 Interni
-prosperitatea economică legată și de controlul segmentului final al drumului
comercial ce leagă Europa Centrală de M. Neagră și de gurile Dunării
-cristalizare politică(în așezările daco-romane se produce treptat un proces de
ierarhizare, iar unele obști sătești se extind, înglobând tot mai multe teritorii,
până ce au devenit cnezate și voievodate)

 Externi
-încetarea marilor invazii(sec. 13)
-dorința statelor vecine(Imp. Bizantin, Regatul Ungariei, Regatul Poloniei) de a
stăpâni teritoriile românilor

Formarea voievodatului Transilvania

Transilvania s-a format în paralel cu cucerirea sa de către maghiari in sec. 11-12. Ungurii
se aflau în sec. 9 în stepele nord-pontice, de unde ajung în Câmpia Panonică, stabilindu-se
acolo în regiunea numită Ugvar(nucleul viitorului stat al Ungariei; apar sub numele de
maghiari în izvoarele orientale).
Din noua lor patrie, ungurii organizează expediții de pradă spre V până în 955, când sunt
înfrânți la Lecht de împăratul Otto 1 cel Mare. După această înfrîngere, ungurii încep
incursiunile spre E, spre Transilvania(Erdely).
Cucerirea sistematică a Transilvaniei are loc după 1050. Confruntările militare dintre noii
veniți și populația autohtonă din spațiul intracarpatic se incheie cu victoria maghiarilor.
Ungurii vor prelua pământurile cele mai bune și principalele funcții în stat, subordonând
populația română.
Pentru a-și consolida stăpânirea, maghiarii îi vor coloniza în Transilvania, pe sași(în sec.
12, de origine germană) și pe secui(sec. 11, de origine turanică). Aceștia vor primi
privilegii administrative, fiscale și juridice, formând împreună cu maghiarii clasa
privilegiaților.
Izvoare istorice
În jurul secolelor 9-11 lucrarea lui Anonimus „Gesta Hungarorum” aminteşte despre
existenţa a trei formaţiuni politice prestatale:
 voievodatul lui Menumorut (în Crişana)
 voievodatul lui Glad (în Banat)
 voievodatul lui Gelu (interiorul arcului carpatic)
Pentru sec. 11-13, documentele menționează alte 2 formațiuni politice prestatale, mai
întinse și mai bogate, acoperind teritoriul primelor 3:
 voievodatul lui Gyula(Pod. Transilvaniei)
 voievodatul lui Ahtum(în Banat)
În anul 1000 ungurii se creștinează, acceptând supremația papei, iar regele lor Varyk
devine Ștefan. Din acel moment, țara se va mai numi și „Regatul Sfântului Ștefan” sau
„Ungaria Apostolică”, ungurii asumându-și misiunea de a răspândi creștinismul printre
„schismatici”(ortodocși) și păgâni.
În secolul 11, din „Viața Sfântului Gerard” aflăm despre existenţa lui Ahtum, un urmaş al
lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar Ştefan cel Sfânt.
Deşi regii maghiari au reuşit să anihileze formaţiunile politice prestatale din
Transilvania, totuşi din cauza luptelor pentru tron, a anarhiei interne şi a presiunilor
venite din exterior nu au reuşit să-şi instaleze imediat stăpânirea asupra acesteia.
După anul 1100 maghiarii încercă să organizeze Transilvania după sistemul
feudaismului apusean, astfel:
 acordă pământuri, înzestrează cu privilegii, colonizează populaţii străine
pentru asigurarea frontierelor
 se instaurează noi forme de organizare administrativă: comitatul (în care
locuiesc maghiarii), scaunele (unde se regăsesc secuii şi saşii) şi districtele
(în zonele locuite de români)

În 1366, regele maghiar Ludovic 1 de Anjou(cel Mare) dă Diplomele regale prin care
calitatea de nobil e condiționată de apartenența la catolicism. Astfel cnezii și voievozii
ortodocși vor fi excluși din viața politică a voievodatului. Mulți dintre aceștia se stabilesc
în zonele periferice ale Transilvaniei și continuă să vieţuiască în ţările locuite de români:
Făgăraşul, Haţegul, Oașul, Maramureşul care păstrează importante autonomii.
În secolul 16 are loc reforma religioasă(1517) când o parte a catolicilor din Trnsilvania
îmbrățișează noile confesiuni:
 lutheranismul(sașii)
 calvinismul(secuii)
 unitarianismul
 Sistemul politic al Transilvaniei este desăvârșit in sec. 16, fiind bazat pe 3 „națiuni
politice”(maghiarii, sașii și secuii) și pe 4 religii recepte(acceptate oficial:
lutheranismul, calvinismul, unitarianismul, catolicismul).

Se menține 1526 1541 1699 1867 1918

voievodatul
Transilvaniei

Lupta de Transilvania Transilvania trece Dualismul austro-ungar

la devine sub stăpânire
Mohacs principat austriacă, prin
autonom sub Tratatul de la
suzeranitate Karlowitz(1699)
otomană

Contextul formării statelor de la S și E de Carpați

O serie de factori externi și interni au favorizat întemeierea statelor medievale

românești de la S și E Carpaților. Pe plan extern, vorbim despre involuția teritorială a
Regatului Ungariei (prin pierderea pozițiilor sale extracarpatice) și de extinderea
influenței Hoardei de Aur.
Întărirea rapoturilor feudale și pericolul extern (lupta împotriva tătarilor și a ungurilor)
au determinat concentrarea formațiunilor politice prestatale în jurul uneia mai
puternice, în interesul stăpânilor de pământuri, ce au ajuns să formeze o clasă socială.
Lărgirea schimburilor comerciale (favorizată de apariția târgurilor și orașelor) și
comerțul de tranzit dintre Carpați și Marea Neagră, au contribuit la pregătirea
premiselor economice ce au impulsionat efortul de unificare politică pe teritoriul
Moldovei.
Formarea statului românesc de la S de Carpați a exercitat o influență puternică în
grăbirea procesului de închegare a unui stat asemănător și pe teritoriul Moldovei.

Formarea statului medieval Țara Românească

Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 2 iunie 1247 este un document important care
ilustrează realităţile politice şi social-economice din zona dintre Carpaţi şi Dunăre,
reprezintă un contract feudal, ce evidenţiază clauze de sfat şi ajutor. Aceasta a fost
atribuită de regele maghiar Bela al 4-lea marelui preceptor Rembald. Diploma aminteşte
de unele categorii sociale de tip maiores terrae („mai marii pământului”), ţăranii sau
rusticii, de asemenea prezintă anumite aspecte legate de terenuriile pentru agricultură,
mori sau dezvoltarea economică, fiind menționată o serie de autonomii locale:
 Banatul de Severin
 Cnezatul lui Ioan
 Cnezatul lui Farcaș
 Voievodatul lui Seneslau
 Voievodatul lui Litovoi
Cu excepţia lui Seneslau, ceilalţi conducători se află în raporturi de dependenţă faţă de
coroana maghiară. Litovoi încearcă să se rupă de sub suzeranitatea maghiară, dar este
înfrânt şi e ucis în luptă (1277-1279). Fratele său, Bărbat, este luat prizonier, dar se
răscumpără plătind o sumă mare de bani și ia în stăpânire țara lui Litovoi (stat puternic
dpdv economic și militar).
Criza politică prin care trece statul maghiar la sfârşitul secolulu al XIII-lea îi determină
pe conducătorii săi să reducă autonomia voievodatului Transilvaniei, inclusiv a
românilor din unele zone de graniţă. În aceste condiţii, Negru Vodă (considerat personaj
legendar), pleacă din Făgăraşi şi descalecă la Câmpulung, în Argeş, în anul 1290/91.
Descălecatul din Argeş este considerat de unii istorici începutul procesului de
constituire a Ţării Româneşti. Treptat autoritatea conducătorului este recunoscută de
către şefii politici şi militari din această zonă. Noii conducători politici, voievozi şi domni,
provin din Familia Basarabilor.
Basarab I (1310?-1352) este adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti. Iniţial se afla
sub sub suzeranitatea coroanei maghiare pentru Banatul de Severin. In 1324, într-un
document al cancelariei maghiare, Basarab este numit „voievodul nostru transalpin”.
Basarb I unifică formaţiunile politice dintre Carpații Meridionali și Dunăre (ajungând cu
stăpânirea până în Basarabia), punând bazele unei puternice stăpâniri.
În 1330, Basarab intră în conflict cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, pentru
stăpâirea asupra Banatului de Severin. Regele instalează o garnizoană în Banatul de
Severin și îl amenință pe domnitorul român, care îi propune regelui în schimbul
stăpânirii o sumă de bani (7000 de arginți), dar regele refuză. Acesta înaintează cu
armata până la Câmpulung, unde incendiază Curtea de Argeș. Pe drumul de întoarcere,
regele este surprins și înfrânt de domnitorul român „la o posadă”, în Munții Carpați.
Bătălia a avut loc între 9-12 noiembrie 1330, muntenii (urcați pe stânci înalte) luptând
cu maghiarii(aflați într-o vale strâmtă) cu bolovani. Această victorie va consfinți
independența Țării Românești.
Fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) se intitulează domn autocrat. Va pune
bazele primei Mitropolii Ortodoxe a Ţării Româneşti, cu sediul la Argeş, semn al
independenţei ţării (1359).
Vladislav Vlaicu (1364 – 1376) se dedică operei de organizare a principalelor instituţii.
Domnia sa stă sub semnul oscilării, în relaţiile cu Ungaria, între conflict şi cooperare.
Emite primele monede muntene. În 1370 întemeiază a doua Mitropolie Ortodoxă a Ţării
Româneşti, cu sediul la Severin.
 Formarea statului medieval Moldova

La începuturile Evului Mediu izvoarele istorice („Cronica lui Nestor”) menţionează în

zonele dintre răsăritul Carpaţilor, Nistru şi Marea Neagră următoarele formaţiuni
politice: ţări, codri, câmpuri, cobâle.În jurul anului 1000:
 Codrii Orheiului
 Codrii Lăpuşnei
 Codrii Herţei
 Codrii Cosminului
 Ţara Sipenițului
La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat, iniţiativa venind de la fruntaşii
politici ai românilor din Maramureş.
Cu prilejul unei expediţii împotriva tătarilor, iniţiată de regele maghiar, Ludovic I de
Anjou, le est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş descalecă în teritoriul
determinat de râul Moldova, organizând acolo o marcă de apărare, pe graniță, cu centrul
1353-1354 la Baia (1352-1353). Această marcă se constituie peste o așezare deja existentă și
constitutie nucleul viitorului stat al Moldovei.
Dependența lui Dragoș și a urmșilor săi, Sas și Balc, de coroana maghiară a contravenit
aspirațiilor clasei conducătoare autohtone și a determinat hotărârea acesteia de a-i
îndepărta din fruntea ei pe urmașii lui Dragoș și de a înlătura suzeranitatea Ungariei.
La eforturile populației românești din Moldova s-a adăugat sprijinul unor căpetenii
politice maramureșene, nemulțumite de politica regatului ungar, precum Bogdan din
Cuhea, ce a ajuns conducătorul forțelor locale de rezistență. Descălecatul lui Bogdan din
1359 a marcat un moment important în procesul emancipării spațiului românesc de la E
de Carpați de sub suzeranitate ungară. În vremea domniei sale, Moldova și-a extins
hotarele și conform operei lui Ioan de Târnave(„Cronica domniei lui Ludovic”) sub
domnia sa a avut loc și transformarea Moldovei într-un stat independent.
Cel mai de seamă urmaş a lui Bogdan este Petru I Muşat (1374-1391). Pune bazele
principalelor instituţii din Moldova. Mută capitala statului de la Baia la Suceava şi
construieşte un sistem de fortificaţii. Totodată, fondează Mitropolia ortodoxă a
Moldovei, cu sediul la Suceava. Este primul domn moldovean care bate monedă. Acordă
un împrumut de 4 000 de ruble de argint regelui Poloniei, Vladislav Iagello, primind in
schimb drept zălog Haliciul şi ţinutul Pocuţiei, devenit apoi pretext de conflict între
Moldova şi Polonia. În 1387 inaugurează tradiţia jrământului de vasalitate faţă de regele
Poloniei, Vladislav Iagello).
Roman I, voievod (1391-1394) desăvîrşeşte unificarea Moldovei, în anul 1392 reuşind
să extindă teritoriul noului stat până la Marea Neagră şi Dunăre.
 Formarea statului medieval Dobrogea

În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, rolul cel mai important îl are Imperiul
Bizantin. Primele formaţiuni politice din această zonă la începutul Evului Mediu sunt
menţionate in jurul secolului al 10-lea, când sunt amintiţi unii conducători locali precum
jupân Dimitrie, jupân Gheorghe şi strategul Theodor. Între anii 971-1204 în această zonă
fiinţează Thema Paristrion (Paradunavon), unitate militară şi administrativă bizantină.
În perioada secolelor al 10-lea şi al 13-lea spaţiul dobrogean este afectat de invaziile
repetate ale migratorilor turanici. Pentru apărare se construiesc cetăţi: Păcuiul lui Soare
şi se întăreşte vechiul sistem de fortificaţii de la marginile provinciei. Cu acest prilej,
poemul „Alexiada”, redactat de impărăteasa bizantină Ana Comnena, menţionează şefi
locali, implicaţi în luptele de apărare şi anume: Sacea, Sestlav şi Tatos.
După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii apuseni, în 1204, şi fondarea
Imperiului Roman de Răsărit, Dobrogea intră pentru o perioadă sub controlul statului
Asăneştilor.
Este cunoscut şi sub numele de al doilea ţarat vlaho-bulgar. Populaţia sa cuprinde pe
vlahii sud-dunăreni şi pe bulgari. La originea sa stă revolta izbucnită în 1185, sub
conducerea fraţilor Petru şi Asan şi îndreptată împotriva Imperiul Bizantin. Cu sprijinul
cumanilor, bizantinii sunt înfrânţi. Statul constituit se întinde în nordul Peninsulei
Balcanice şi este recunoscut de împăratul de la Constantinopol. Unul dintre conducătorii
săi, Ioniţă cel Frumos(1197-1207) este încoronat de către un legat papal şi recunoaşte
religia catolică. Apogeul statului este înregistrat sub domnia lui Ioan Asan al 2-lea (1218-
1241), care se reîntoarce la ortodoxie. Totodată, el reintră în conflict cu regele Ungariei
şi cu Imperiul Bizantin. Statul este cucerit de către turci în secolul al 16-lea.
În jurul lui 1230 este amintită „Ţara Cărvunei”, probabil plasată între Varna şi Mangalia,
şi care va constitui nucleul viitorului stat medieval.
După reîntoarcerea bizantinilor la Constantinopol, aceştia reiau stăpânirea Dobrogei.
Populaţia provinciei recunoaşte în plan spiritual autoritatea Mitropoliei de la Vicina,
care joacă un rol important în apărarea religiei ortodoxe.
În secolul al XIV-lea se impune voievodul Balica( 1346-1354). Acesta se amestecă în
luptele civile din Imperiul Bizantin, dintre familiile Paleologilor şi Cantacuzinilor.
Urmaşul său, voievodul Dobrotici(1354-1386) este întemeietorul statului dobrogean,
unificând formaţiunile dintre Dunăre şi Marea Neagră. Îşi stabileşte reședința la Caliacra.
Primeşte din partea Imeriului Bizantin titlul de despot şi de strateg.
Este urmat de fiii săi, Ivanco şi Terter. Ivanco conduce Dobrogea până în 1388, când
moare în luptea cu turcii marelui vizir Ali-paşa. În acelaşi an, 1388, controlul Dobrogei
este preluat de Mircea cel Bătrân, care o va uni cu Ţara Românească.
De la mijlocul secolului al 14-lea până la 1878 Dobrogea se va afla sub stăpânirea
otomană.
 Instituții centrale în spațiul românesc

Instituțiile române, inclusiv statul, sunt de origine română și romano-bizantină,

influențate de modele slave. În Transilvania, s-a impus treptat modelul ungar de
inspirație germană, păstrându-se structurile locale. După constituirea statelor
medievale în secolul al 14-lea, regimul politic în Țara Românească și Moldova a evoluat
spre formula monarhică în tipare generale, dar cu trăsături proprii. Constituirea acestor
state a însemnat și un transfer de putere politică din partea cnezilor și voievozilor locali
în favoarea conducătorului ales, ce își asuma titlul de „mare voievod”.

1. Domnia
Instituția centrală în Moldova și Țara Românească a fost domnia, asumată de un mare
voievod și domn. Această calitate era dobândită de către domni prin ceremonia
religioasă a ungerii și a încoronării, care le transfera harul divin și confirma sprijinul
divinității pentru puterea lor. Uns de mitropolit, marele voievod adoptă odată cu
coroana(semn al suveranității) și titlul de domn, care a conservat semnificația de
„dominus” atribuit împăraților romani din epoca târzie a Imperiului, cea a dominatului.
Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu”, afirmare de
suveranitate atât externă, în raport cu puterile vecine, cât mai ales internă, față de toți
supușii. Introducerea în titulatura domnului a cuvântului Io, prescurtare a lui Ioannes,
„cel ales de Dumnezeu”, afirmă răspicat sursa divină a puterii domnești.
Atribuțiile domniei au fost limitate de drepturile și privilegiile boierimii mari, care-l
acceptă pe domn la guvernarea țării și de „legea țării”. În calitatea sa de conducător al
întregii administrații a statului, domnul îi numea pe marii dregători.
Titlul de voievod arată că domnul era comandantul suprem al armatei. În această
calitate, domnul percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de
apărare sau răscumpărării păcii prin tributul impus de puterile străine.
Domnul decidea în ceea ce privește politica externă a țării, declara războoi și incheia
pace, încheia tratate cu statele vecine. Domnul era judecătorul suprem al țării, dar
judecata era făcută împreună cu sfatul boierilor. Succesiunea la tron se baza pe sistemul
ereditar-electiv, întemeiat pe drepturile ereditare ale unei familii domnitoare, dar și
dreptul de a alege al boierilor și al păturilor libere ce alcătuiau „țara”.
Domnii se recunoșteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei și
Poloniei, fără să fie afectat statului de independență al țărilor lor. După instaurarea
suzeranității otomane, specifică la Sud și Est de Carpați (secolul al XIV-lea), domnii aleși
de țară trebuiau confirmați de către sultan. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
sursa divină a puterii este completată de o sursă pământeană (împăratul sau sultanul),
deși domnii se considerau „unșii lui Dumnezeu”, dăruiți cu autoritate „din mila lui
Dumnezeu”.
În Transilvania, voievozii nu erau suverani, prin urmare nu erau considerați domni.
Domni erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii transilvăneni și îi
considerau a fi printre marii lor dregători. În Transilvania, voievodul avea atribuții
administrative, judiciare și militare. Din 1541 (destrămarea Ungariei) voievozii se vor
numi „principi” și vor fi aleși de Adunările țării (numite și „Diete”). Principele este
confirmat de sultan.

2. Sfatul Domnesc
Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii
mănăstirilor, fiii domnilor (10-15 în Țara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului
era de a aproba sau de a respinge principalele acte ale suveranului. Dregătoriile erau, cu
puține excepții, comune Moldovei și Țării Românești.
Atribuții:
 Îl asistau pe domn la scaunul de judecată
 Participau la încheierea tratatelor cu puterile vecine
 Principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimțământul
marilor boieri din sfat
Cei mai importanți dregători erau:
banul era conducătorul administrației la vest de Olt, Marele ban era denumit
„domnul cel mic”
vornicul era conducătorul curții domnești și va ajunge să aibă cele mai
importante atribuții judecătorești, după domn
logofătul (cancelarul) era șeful cancelariei domnești și se ocupa cu redactarea
deciziilor luate de domn și de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domnești
vistierul era responsabil de evidența veniturilor și cheltuielilor țării
spătarul (Ț. R.)/hatmanul (Moldova) comanda oastea călare și purta spada
domnului la ceremonii
pârcălabii erau comandanți ai unor cetăți și ai regiunilor din jur
postelnicul (șambelanul) se ocupa de camera domnitorului și era sfătuitorul de
taină al acestuia
stolnicul avea în grijă masa voievodului
La început, în Sfatul Domnesc erau foarte importanți boierii fără dregătorii, dar cu
timpul (în secolul al XV-lea) aceștia vor fi eliminați în favoarea celor cu dregătorii. În
secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenței de Imperiul Otoman, Sfatul
Domnesc era numit tot mai frecvent „Divan”.
În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri.
 3. Adunările de stări
Simbolizau „țara legală” și îi reuneau pe trimișii categoriilor privilegiate. Se dezvoltă în
special în secolul al XIV-lea (în Transilvania) și secolul al XV-lea (la sud și est de Carpați).
În Țara Românească și Moldova erau formate din boieri, clerul înalt și curteni. Se
întruneau când luau decizii importante pentru țară: alegerea domnilor, abdicarea lor,
declarații de război.
În Transilvania, adunările generale acționau ca foruri de judecată, dar aveau și atribute
economice, administrative, reglementau raporturile dintre biserică și nobilime. La ele
participau nobilimea celor șapte comitate și, probabil, categorii de oameni liberi. Existau
și adunări lărgite, la care participau toate stările: nobilimea, sașii, secuii, românii.
Treptat, românii nu au mai fost convocați în aceste instanțe.

4. Armata
Organizarea militară confirmă progresele centralizării: „oastea cea mică” – armata
permanentă, formată din categoriile privilegiate, și „oastea cea mare” – alcătuită din
întreaga populație aptă de serviciul militar, în scopul apărării țării, și care se convoacă în
caz de primejdie. Din secolul al XV-lea oștii domnești i se va adaugă un număr variabil de
mercenari. Un rol important în apărare îl aveau fortificațiile, în special cetățile cu șanț
(Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia) și întărirea și reconstruirea cetăților
Giurgiu, Turnu, Târgoviște, din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș.
Și în Transilvania voievodul, deși nu era autocrat, avea atribuții militare importante: în
oastea regală el comanda oștile strânse din cele șapte comitate transilvănene, alături de
cetele propriilor vasali.

5. Administrația
Țara Românească era împărțită în județe, iar Moldova în ținuturi. Județele devin în
secolul al XV-lea unități administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu.
Conducătorii județelor și ținuturilor erau reprezentații domniei, cu atribuții
administrative, judecătorești, executive și fiscale. În fruntea județelor se aflau județii, iar
la conducerea ținuturilor se aflau pârcălabii și staroștii.
În Transilvania erau mai multe tipuri de unități administrative, ca rezultat al
suprapunerii modelului ungaro-german celui tradițional, precum și al colonizării unor
populații străine.
Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit
de voievodul țării, și de un vicomite, numit de comite (primul comitat: Bihor). Teritoriul
secuiesc era împărțit în scaune, în fruntea cărora se afla un căpitan și un jude. Teritoriul
sașilor era împărțit tot în scaune (conduse de juzi): Sibiu, Sebeș, Cincu, Rupea,
Sighișoara. Au existat doua districte ale sașilor: Brașovul și Bistrița.
Românii au moștenit o organizare teritorială de origine romano-bizantină și influență
slavă. Numele de „districte ale românilor” devine frecvent utilizat peste aceste forme de
organizare teritorială.

6. Organizarea judecătorească
În Țara Românească și Moldova, judecătorul suprem era domnul. Acesta își impunea
voința în Sfatul Domnesc și putea să dea pedepse capitale, iar boierii aveau drept de
judecată pe domeniile lor.
Biserica judeca, în special, cauze morale și religioase. Din secolul al XVI-lea, pravilele se
tipăresc în limba slavonă și română.
În Transilvania, sistemul juridic era mai complex, ca rezultat al suprapunerii stăpânirii
maghiare asupra realităților vechi românești, a colonizării sașilor și așezării secuilor. Din
secolul al XVI-lea, după formarea principatului, forul suprem de judecată era principele,
care avea un dregător situat în fruntea justiției: palatinus.
Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werböczy a elaborat codul de
legi sub numele de „Tripartitum”.

7. Biserica
Biserica, cea mai importantă instituție pe plan spiritual, a menținut unitatea spirituală a
românilor.
În Țara Românească, mitropolia a fost creată din inițiativa domnitorului Nicolae
Alexandru (1359), cu sediul la Curtea de Argeș. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se
constituie a doua mitropolie a țării, la Severin. În 1403 se revine la o singură mitropolie.
Aceasta este recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care acordă Mitropolitului
Țării Românești titlul de „exarh al plaiurilor”.
În Moldova, prima mitropolie a fost creată din inițiativa lui Petru Mușat pe la 1387, dar
recunoașterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401).
În Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populației majoritare. Regalitatea
maghiară a încercat să impună catolicismul. În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele
Regale, condiționează calitatea de nobil de apartenența la catolicism. În ciuda
persecuțiilor, Biserica Ortodoxă din Transilvania a supraviețuit și s-a dezvoltat.
Mitropolitul era considerat al doilea demnitar din stat, cel dintâi sfetnic al domnului,
membru de drept al Sfatului, locțiitor al domnului. Acesta participa la alegerea domnului
și îi conferea autoritate sacră prin încoronare și ungere cu mir.
Biserica s-a bucurat de atenția și protecția domniei, confirmată de înălțarea de lăcașuri,
asigurate cu moșii, cărți și obiecte de cult. Ctitorii domnești: Cozia, Argeș (în Țara
Românească), Voroneț, Putna, Sucevița (în Moldova).