Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Educatie fizica si Sport

Departament Psihopedagogie
Specializarea Psihologie, Pedagogie
Fundamentele psihologiei anul I sem.I, II

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

NOTE DE CURS

Conf.univ.dr. Rodica Popa

SISTEMUL PSIHIC UMAN

Sistemul psihic uman (SPU)

reprezintă un “ansamblu autoreglabil de stări şi  procese structurate pe
baza principiilor semnalizării, reflectării şi coechilibrate prinintermediul unor
operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio – temporală,
generalizare.”(Mihai Golu)

Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în

  procese, activităţi şi  însuşiri psihice
 
Procesele psihice
sunt modalităţi ale conduitei, cu o desfăşurare
discursivă, plurifazică, specializate sub aspectul conţinutului in
f o r m a ţ i o n a l ,   a l   f o r m e i   i d e a l   –   subiective de realizare, ca şi al structurilor
şi mecanismelor operaţionale.
Activităţile psihice
r e p r e z i n t ă   m o d a l i t ă ţ i   e s e n ţ i a l e   p r i n   i n t e r m e d i u l   c ă r o r a individul
uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir
deacţiuni, operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop.
Însuşirile psihice
sunt
sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţid o m i n a n t e   a p a r ţ i
nând proceselor sau activităţilor psihice, calitativ noi care reda
u structurile globale, stabile ale
personalităţii.Î n t r e   t o a t e   a c e s t e   f e n o m e n e   p s i h i c e   e x i s
t ă   o   s t r â n s ă   i n t e r a c ţ i u n e   ş i interdependenţă. Astfel,
procesele psihice apar ca elemente componente în
structuraactivităţii psihice şi se regăsesc transfigurate în însuşirile psih
ice. Activitatea psihicăr e p r e z i n t ă c a d r u l ş i s u r s a a p a r i ţ i e i , f o r m ă r i i
şi dezvoltării atât a proceselor, cât şi
aînsuşirilor psihice. Acestea din urmă, odată constituite, devin 

1
c o n d i ţ i i   i n t e r n e   c e contribuie la realizarea unor noi structuri superioare ale
activităţii psihice. Interacţiunea şiinterdependenţa proceselor, activităţilor,
însuşirilor şi condiţiilor psihice evidenţiează, pede o parte
unitatea vieţii psihice
, iar pe de altă parte,
eficienţa ei, deoarece numai într-oastfel de unitate psihicul îşi poate realiza
funcţiile lui adaptative.

CARACTERISTICILE SISTEMULUI PSIHIC UMAN

1.Caracterul informaţional –energizant al SPU

Primul aspect apare din însăşi natura informaţională a psihicului, dar şi din
faptulcă omul, trăind într-un univers informaţional, fiind bombardat permanent de
informaţii şitrebuind să reacţioneze la ele, este nevoit să-şi elaboreze
mecanismele prin intermediulcărora să le poată stăpâni. Cel de-al doilea
aspect, caracterul energizant, reiese din faptulc ă a v e m d e - a f a c e c u u n
sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând zone
d e generare a însăşi modelelor informaţionale.
2.Caracterul interactiv –interacţionist
SPU este un sistem dinamic neaflându-se aproape niciodată într-o
stare de echilibru perfect, dar nici excluzând posibilitatea unor
perioade de relativă stabilitate. Indiferentînsă de starea în care se află,
interacţiunea elementelor, părţilor, subsistemelor sale estemodul său
curent existenţial. Elementele sistemului nu există în sine, rupte şi
distincteunele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul
interacţiunii. Caracterul
 
interacţionist al sistemului este demonstrat de faptul că nivelul
dezvoltării unei părţidepinde de nivelul dezvoltării altei părţi. De
exemplu, atâta vreme cât nu se
dezvoltăg â n d i r e a ,   n u   p u t e m   v o r b i   d e   e x i s t e n ţ a   o b s e r v a ţ i e i ,  
c a r e   e s t e   o   p e r c e p ţ i e   c u   s c o p , organizată şi planificată mintal sau de
existenţa memorării logice, bazate pe înţelegere.

3.Caracterul ambilateral orientat
Interacţiunile sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv
î n t r e p r o p i i l e componente, ci şi între el, luat ca întreg, şi exterior. El
asimilează informaţii atât dinexterior, cât şi din sine, pe care le
coordonează în virtutea unui principiu al echilibrării.  Numai acest tip de
orientare duală îi asigură normaliteatea. Ruperea sistemului de lume
şicentrarea excesivă pe sine, închiderea în sine ar duce la “prăbuşirea
în sine”, la apariţiaunor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi
autismul. La fel de periculoasă este şi desprinderea de sine, de propria fiinţă
care este principalul punct de sprijin în investigarealumii. În acest caz,
realitatea ar părea iluzorie, fluctuantă, lipsită de consistenţă şi
deutilitate.

2
 4.Caracterul evolutiv
Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o
insuficientăo r g a n i z a r e ,   d i f e r e n ţ i e r e   ş i   s p e c i a l i z a r e   s p r e   f o r m
e   d i n   c e   î n   c e   m a i   c o m p l e x e   d e organizare, diferenţiere şi sp
ecializare. Funcţionarea şi interacţiunea proceselor dec r e ş t e r e
, maturizare, dezvoltare, învăţare, asimilare, acomodare 
s e   s o l d e a z ă   c u consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce în
ce mai evoluate.

5.Caracterul ierarhizat
Sistemul psihic uman nu fucţionează global, nediferenţiat
, ci pe nivele,conţinuturile sale căpătând o ierarhizare fu
n c ţ i o n a l ă   ş i   v a l o r i c ă .   C e l e   t r e i   n i v e l e funcţionale ale psihicului
sunt conştientul, subconştientul şi inconştientul.

6.Caracterul antientropic şi antiredundant

Sistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant, ceea ce
înseamnă că
pem ă s u r a   c o n s t i t u i r i i   s a l e   f a v o r i z e a z ă   p r o c e s e l e   d e   o r g a n i z a r e  
ş i   d i m i n u e a z ă   e f e c t e l e influenţelor perturbatoare. Sunt eliminate
informaţiile de prisos, cele care şi-au pierdututilitatea sau cele care în
loc să organizeze sistemul îl dezorganizează. Sunt reţinute înschimb
informaţiile facilitatoare ale bunei funcţionalităţi a sistemului.
Mecanismele deselecţie , abstractizare, uitare, transfer joacă astfel de roluri.

7.Caracterul adaptativ
Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţii de reglare
şiautoreglare. Deşi el se formează ca urmare a influenţelor exterioare
socioculturale ce seexercită de-a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce şi
la socializarea lui, aceasta nuînseamnă că individul nu participă la propria sa
formare, că activismul său individual estediminuat sau exclus. Din contră,
sistemul psihic uman îşi afirmă specificul şi forţa sa proprie. Selecţia însuşirilor
ce sunt reflectate în percepţie se realizează, de pildă,
nunumai în funcţie de tăria fizică a acestora, ci şi de dorinţele, aspiraţiile, scopuril
esubiectului. Uneori aceste “ forţe interne” sunt atât de puternice încât apar
percepţiideformate (iluzii)
fenomenele realităţii, asigurând în felul acesta o cunoaştere mai profundă şi mai
exactă arealităţii.

1. Problema originii psihicului în istoria psihologiei

În istoria psihologiei, în abordarea şi rezolvarea problemei originii psihicului s-au

confruntat două orientări: orientarea ineistă şi orientarea genetistă a tabulei rasa.

3
Orientarea ineistă s-a manifestat sub două variante – metafizico-spiritualistă şi
pozitivist ştiinţifică. Prima variantă a fost formulată şi dezvoltată, pe de o parte, în
cadrul filosofiei idealiste (Platon, Kant, Hegel), iar pe de altă parte, în cadrul
teologiei. Varianta filosofică interpreta psihicul ca expresie a unei idei sau spirit
absolut, considerându-l predeterminat sau imanent şi independent de experienţă.
Varianta teologică raportează originea psihicului la actul creaţiei divine şi-i
conferă de asemenea un caracter pur spiritual şi imanent (înnăscut).
Varianta pozitivist-ştiinţifică a fost formulată şi lansată în circuitul ştiinţific de către
antropologul englez Fr. Galton prin lucrarea Geniul ereditar (1889).
Potrivit acestei variante, toate funcţiile şi capacităţile psihice sunt determinate
exclusiv de ereditate şi, în consecinţă, au un caracter înnăscut. În sprijinul
acestei idei
au fost invocate datele oferite de analiza arborilor genealogici ai unor familii de
mari
muzicieni, mari matematicieni, mari medici, mari comandanţi militari.
Dintre şcolile psihologice importante care au adoptat şi susţinut ideea
imanentismului
putem menţiona gestaltismul, care afirma că structurile psihice – ale percepţiei,
ale
gândirii – sunt înnăscute, imanente.
La rândul lui, lingvistul şi filosoful american N. Chomsky aplică ideea ineismului
la
schemele şi structurile limbajului, pe care le consideră înnăscute.
Orientarea genetistă a fost prefigurată în cadrul filosofiei senzualist-empiriste
engleze
îndeosebi de către J. Locke şi dezvoltată apoi de materialiştii francezi din secolul
XVIII – Diderot, Helvetius, La Mettrie, şi mai târziu, într-o manieră mai
sistematică
de H. Spencer în a doua jumătate a secolului XIX.
Ideea de bază a orientării genetiste este aceea că la naştere, copilul este o
tabula rasa,
lipsit de orice experienţă şi zestre psihică, aidoma unui caiet cu filele imaculate.
Viaţa
psihică începe să se constituie după naştere, prin înmagazinarea urmelor şi
impresiilor
produse de influenţele mediului extern. Pe baza acestei idei a fost proclamată
atotputernicia educaţiei: din oricine, prin educaţie adecvată se poate face orice.
Dezvoltarea psihică era privită ca o simplă acumulare de ordin cantitativ a
impresiilor
şi experienţelor, fără deosebiri calitative între diferitele segmente ale vârstei
cronologice a individului.
Dintre şcolile psihologice mari, cele care au mers pe această linie au fost
asociaţionismul pozitivist şi behaviorismul. Ca mecanism şi factor esenţial al
dezvoltării a fost considerată învăţarea. (Aşa se şi explică de ce învăţarea a
constituit
tema predilectă de cercetare în psihologia behavioristă).

4
2. Specificul şi importanţa metodologică a principiului genetic şi al istorismului
Ideea în sine corectă a caracterului evolutiv al psihicului susţinută de orientarea
genetistă a fost serios revizuită în prima jumătate a secolului XX şi reformulată
ca
principiu genetic şi al istorismului. Printre autorii care au contribuit la aceasta
trebuie
menţionati: H. Wallon, J. Piaget, J. Bruner, L.S. Vâgotski, A.N.Leontiev.
În noua sa formulare acest principiu impune următoarele exigenţe de ordin
metodologic:
a) pentru a realiza o explicaţie ştiinţifică a psihicului şi comportamentului este
necesar
să luăm în considerare dimensiunea genetică şi să le privim în devenirea lor, atât
în
plan individual, cât şi în plan filogenetic şi istoric (în succesiunea speciilor, în
cazul
psihicului şi comportamentului animal, şi în succesiunea generaţiilor, în cazul
psihicului şi comportamentului uman);

. Problema originii psihicului în istoria psihologiei

În istoria psihologiei, în abordarea şi rezolvarea problemei originii psihicului s-au
confruntat două orientări: orientarea ineistă şi orientarea genetistă a tabulei rasa.
Orientarea ineistă s-a manifestat sub două variante – metafizico-spiritualistă şi
pozitivist ştiinţifică. Prima variantă a fost formulată şi dezvoltată, pe de o parte, în
cadrul filosofiei idealiste (Platon, Kant, Hegel), iar pe de altă parte, în cadrul
teologiei. Varianta filosofică interpreta psihicul ca expresie a unei idei sau spirit
absolut, considerându-l predeterminat sau imanent şi independent de experienţă.
Varianta teologică raportează originea psihicului la actul creaţiei divine şi-i
conferă deasemenea un caracter pur spiritual şi imanent (înnăscut).
Varianta pozitivist-ştiinţifică a fost formulată şi lansată în circuitul ştiinţific de către
antropologul englez Fr. Galton prin lucrarea Geniul ereditar (1889).
Potrivit acestei variante, toate funcţiile şi capacităţile psihice sunt determinate
exclusiv de ereditate şi, în consecinţă, au un caracter înnăscut. În sprijinul
acestei idei
au fost invocate datele oferite de analiza arborilor genealogici ai unor familii de
mari
muzicieni, mari matematicieni, mari medici, mari comandanţi militari.
Dintre şcolile psihologice importante care au adoptat şi susţinut ideea
imanentismului
putem menţiona gestaltismul, care afirma că structurile psihice – ale percepţiei,
ale
gândirii – sunt înnăscute, imanente.
La rândul lui, lingvistul şi filosoful american N. Chomsky aplică ideea ineismului
la
schemele şi structurile limbajului, pe care le consideră înnăscute.
Orientarea genetistă a fost prefigurată în cadrul filosofiei senzualist-empiriste
engleze

5
îndeosebi de către J. Locke şi dezvoltată apoi de materialiştii francezi din secolul
XVIII – Diderot, Helvetius, La Mettrie, şi mai târziu, într-o manieră mai
sistematică
de H. Spencer în a doua jumătate a secolului XIX.
Ideea de bază a orientării genetiste este aceea că la naştere, copilul este o
tabula rasa,
lipsit de orice experienţă şi zestre psihică, aidoma unui caiet cu filele imaculate.
Viaţa
psihică începe să se constituie după naştere, prin înmagazinarea urmelor şi
impresiilor
produse de influenţele mediului extern. Pe baza acestei idei a fost proclamată
atotputernicia educaţiei: din oricine, prin educaţie adecvată se poate face orice.
Dezvoltarea psihică era privită ca o simplă acumulare de ordin cantitativ a
impresiilor
şi experienţelor, fără deosebiri calitative între diferitele segmente ale vârstei
cronologice a individului.
Dintre şcolile psihologice mari, cele care au mers pe această linie au fost
asociaţionismul pozitivist şi behaviorismul. Ca mecanism şi factor esenţial al
dezvoltării a fost considerată învăţarea. (Aşa se şi explică de ce învăţarea a
constituit
tema predilectă de cercetare în psihologia behavioristă).

2. Specificul şi importanţa metodologică a principiului genetic şi al istorismului

Ideea în sine corectă a caracterului evolutiv al psihicului susţinută de orientarea
genetistă a fost serios revizuită în prima jumătate a secolului XX şi reformulată
ca
principiu genetic şi al istorismului. Printre autorii care au contribuit la aceasta
trebuie
menţionati: H. Wallon, J. Piaget, J. Bruner, L.S. Vâgotski, A.N.Leontiev.
În noua sa formulare acest principiu impune următoarele exigenţe de ordin
metodologic:
a) pentru a realiza o explicaţie ştiinţifică a psihicului şi comportamentului este
necesar
să luăm în considerare dimensiunea genetică şi să le privim în devenirea lor, atât
în
plan individual, cât şi în plan filogenetic şi istoric (în succesiunea speciilor, în
cazul
psihicului şi comportamentului animal, şi în succesiunea generaţiilor, în cazul
psihicului şi comportamentului uman);

b) dezvoltarea psihocomportamentală are un caracter ascendent şi stadial, ea

desfăşurându-se de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la amorf,
nediferenţiat, la individualizat;
c) stadiile psihogenetice reprezintă segmente ale vârstei cronologice în interiorul
cărora se realizează anumite transformări şi achiziţii în mecanismele,
conţinuturile şi

6
caracteristicile cantitativ-calitative ale funcţiilor şi capacităţilor psihice, precum şi
ale
comportamentelor instrumentale; stadiile ierarhic superioare subordonează şi
integrează stadiile ierarhic inferioare şi sunt ireductibile la ele (exemplu, în
dezvoltarea intelectului, a gândirii, cercetările lui J. Piaget au pus în evidenţă
existenţa
a patru stadii, iar în dezvoltarea personalităţii E. Erikson a stabilit şapte stadii);
d) cu cât o funcţie psihică este mai complexă, cu atât durata dezvoltării sale este
mai
lungă;
e) organizarea psihocomportamentală trebuie considerată şi analizată ca rezultat
al
interacţiunii şi integrării dintre înnăscut şi dobândit, la om, ceea ce este dobândit
având o pondere şi o importanţă mai mare decât ceea ce este înnăscut;
f) dezvoltarea psihocomportamentală trebuie analizată şi explicată pe baza
interacţiunii dintre ereditate şi mediu, între cei doi factori fiind posibile
următoarele
combinaţii principale:
a) M+ E+;
b) M+ E–;
c) M– E+;
d) M– E–;
g) admiterea deosebirilor de ordin calitativ între indivizii situaţi pe trepte evolutive
diferite (între om şi animal, între adult şi copil, între adult şi bătrân);
h) dinamica dezvoltării psihocomportamentale trebuie interpretată pe baza a
două
legi: legea heterocroniei şi legea heteronomiei; potrivit primei legi, diferitele funcţii
psihice şi comportamente se constituie şi se maturizează în ritmuri diferite şi la
momente diferite; potrivit celei de-a doua legi, nu toate funcţiile şi capacităţile
psihice
ating acelaşi nivel de dezvoltare – unele ating un nivel înalt, altele ating un nivel
mediu, iar altele rămân la un nivel scăzut.

3. Întrebări de autoevaluare:

1. Ce susţine orientarea ineistă?

2. Ce susţine orientarea genetistă tabula rasa?
3. Cum trebuie considerată organizarea psihocomportamentală a omului sub
aspectul originii?
4. Ce caracter are dezvoltarea psihocomportamentală?
5. Ce postulează legea heterocroniei?
6. Ce postulează legea heteronomiei?

R ă s p u n s u r i:
1. Că psihicul este integral înnăscut.
2. Că psihicul este integral dobândit.

7
3. Ca rezultat al interacţiunii şi integrării reciproce a ceea ce este înnăscut şi a
ceea
ce este dobândit.
4. Ascendent şi stadial.
5. Că diferitele funcţii şi capacităţi psihice se constituie şi se maturizează în
ritmuri şi la momente diferite de timp.
6. Că nu toate funcţiile şi capacităţile psihice ating acelaşi nivel de dezvoltare.

Tematica

1. Devenirea psihologiei ca ştiinţă: perioada dezvoltării intensiv-analitice şi intern-

contradictorii; perioada dezvoltării integrativ sistemice
2. Probleme generatoare de divergenţe în psihologie
3. Obiectul psihologiei pentru orientarea introspecţionistă
4. Obiectul psihologiei pentru orientarea behavioristă
5. Obiectul psihologiei pentru orientarea psihanalitică
6. Obiectul psihologiei pentru orientarea acţionalistă (P. Janet)
7. Obiectul psihologiei pentru orientarea sistemică (actuală)
8. Specificul cunoaşterii psihologice
9. Metoda în psihologie
10. Observaţie psihologică
11. Experimentul de laborator
12. Metoda interviului şi chestionarului
13. Metoda analizei produselor activităţii
14. Metoda biografică
15. Metoda testelor
16. Metoda proiectivă
17. Principiul determinismului extern
18. Principiul relaţionării neuropsihice
19. Principiul reflectării şi al modelării informaţionale
20. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă–activitate
21. Principiul genetic şi al istorismului
22. Principiul sistemicităţii
23. Caracteristicile sistemului psihic uman (SPU)
24. Importanţa noţiunii de informaţie pentru psihologie
25. Importanţa noţiunii de reflectare pentru psihologie
26. Problema legilor în psihologie
27. Tipuri de abordări ale organizării interne a psihicului (plană, structuralistă,
ierarhică)
28. Inconştientul individual
29. Inconştientul colectiv
30. Rolul funcţional al inconştientului
31. Conştiinţa – definiţie, caracterizare generală
32. Factorii apariţiei şi dezvoltării conştiinţei
33. Formele conştiinţei: conştiinţa lumii externe şi conştiinţa de sine

8
34. Funcţiile conştiinţei
35. Indicatorii comportamentali ai conştiinţei
36. Sensibilitatea: definiţie, rol funcţional
37. Legile psihofizice ale sensibilităţii
38. Legile psihofiziologice ale sensibilităţii
39. Legile socioculturale ale sensibilităţii
40. Analizatorul: structură, funcţii
41. Senzaţiile: definiţie, caracterizare generală
42. Proprietăţile senzaţiei
43. Clasificarea senzaţiilor
44. Senzaţiile cutano-tactile
45. Senzaţiile vizuale46. Senzaţiile auditive
47. Senzaţiile olfactive
48. Senzaţiile gustative
49. Senzaţiile proprioceptive şi kinestezice
50. Senzaţiile organice
51. Percepţia: definiţie, caracterizare generală
52. Dinamica percepţiei: fazele
53. Determinanţii percepţiei: externi, interni, relaţionali
54. Legile percepţiei
55. Formele percepţiei
56. Mecanismele percepţiei
57. Rolul percepţiei în activitate

SENZAŢIILE

1.DEFINIŢIE, CARACTERISTICI:

Senzaţia se defineşte ca modalitate de reflectare în creierul omului

a unor însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor lumii reale în timpul
acţiunii directe aacestora asupra receptorului
.Î n c o n d i ţ i i o b i ş n u i t e d e d e r u l a r e a v i e ţ i i p s i h i c e e s t e f o a r t e
g r e u s ă d e t a ş ă m senzaţia pură ca proces de reflectare a însuşirilor
simple şi izolate. De regulă,
senzaţiiles u n t   i n c l u s e   î n   s t r u c t u r i   p s i h i c e   m a i   c o m p l e x e ,   c u
m   s u n t   p e r c e p ţ i i l e . D e c i   e l e   s e sintetizează sub formă de
percepţii, respectiv de imagini globale, unitare ale
obiectelor,fenomenelor realităţii. Totuşi nu se poate contesta existenţa în unele
situaţii a senzaţiilor ca procese psihice distincte sau ca elemente ale unor
complexe senzaţii mai mult sau mai  p u ţ i n b i n e s t r u c t u r a t e . L a o m ,
senzaţiile sunt frecvente în primii ani de viaţă, cândcopilului îi
este greu să pună în relaţie diferitele impresii pentru a realiza
i m a g i n e a integrală a unui obiect. De exemplu, copilul cunoaşte la început un

9
fruct sub diferitele luiînsuşiri –gust, miros, etc. De asemenea, senzaţiile mai pot fi
delimitate şi în următoarelesituaţii: în condiţii critice de recepţie a unor
stimuli, omul îşi propune să cunoască mai bine o însuşire a unui anumit
obiect, fapt care determină izolarea însuşirii respective dincomplexul de
însuşiri a obiectului; atunci când reflectarea se produce la nivelul
unor modalitaţi de reflectare slab organizate, ca de exemplu în condiţii de
durere; în condiţiiledisocierii patologice a structurilor perceptive.Procesul
senzorial presupune realizarea unor acţiuni neuropsihice organizate
şicomplexe care implică succesiunea următoarelor etape:
•
Detectarea şi diferenţierea;
•
Codificarea şi interpretarea psihică;
•
Modificarea comportării omului faţă de stimulii recepţionaţi la un
momentdat.Î n   l u m e a   u m a n ă ,   p r o c e s u l   s e n z o r i a l   î n r e g i s t r e a z ă   u n
s a l t   c a l i t a t i v   d e o a r e c e esenţial pentru procesul senzorial uman nu mai este
actul simplu de recepţie a stimululuişi înregistrarea efectului, ci actul de
interpretare a informaţiilor recepţionate care sunt  puse în relaţie unele cu
altele şi cărora li se atribuie semnificaţii, înţelesuri logice. La om,c e l e m a i
multe procese senzoriale sunt conştiente. Astfel, omul le poate
e x p r i m a ş i comunica în mod voit, atribuind imaginii senzoriale o anumită
semnificaţie, mai mult sau mai puţin generalizată.
 
 back-ul) care asigură autoreglarea flexibilă a analizatorilor. Între
organele desimt şi zona de proiecţie corticală există, pe lângă fibrele
nervoase senzitivecare alcătuiesc calea nervoasă directă şi fibre
nervoase eferente motorii careduc informaţia elaborată la nivel central către
periferii.

2. CLASIFICAREA SENZAŢIILOR

In mod clasic, senzaţiile pot fi împartite în trei categorii:

1.Senzaţiile interoceptive
care furnizează informaţii privind starea internă a corpului:

•Senzaţii care traduc trebuinţele de funcţionare a organelor interne (foamea,

setea);
•Senzaţii legate de funcţionarea organelor interne;
•Senzaţii provocate de excese (greaţă, oboseală);
•Senzaţii cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri, dureri interne.

2.Senzaţiile proprioceptive
care furnizează informaţii cu privire la poziţia şi mişcarea corpului nostru:

10
•Somatoestezia – cunoaşterea poziţiei membrelor;
•Kinestezia –cunoaşterea mişcărilor corpului şi a părţilor sale;
•Senzaţiile statice – care ne fac deplin conştienţi de poziţia corpului şi
a capului în s p a ţ i u .
Ele intră în acţiune când intervine o accelerare în mişcările
c a p u l u i ş i a l e corpului.

3.Senzaţiile exteroceptive
care furnizează informaţii cu privire la obiectele exterioare nouă. Ele pot
fi împărţite în două categorii:
•Tangoreceptorii
 – în cazul senzaţiilor ce presupun un contact direct al obiectului cuorganul
senzorial (senzaţiile de tact, temperatură, durere, gust);
•Telereceptorii
–când obiectele acţionează de la distanţă asupra simţurilor noastru.

 
PERCEPŢIILE

1.SPECIFICUL PERCEPŢIEI

DEFINIŢIE:  P e r c e p ţ i a   e s t e   p r o c e s u l   p s i h i c   d e   r e f l e c t a r e   a  
o b i e c t e l o r   ş i   fenomenelor realităţii în totalitatea însuşirilor lor, în
momentul acţiunii lor directeasupra obiectelor (spre deosebire de senzaţii
care reflectă însuşiri individuale, izolateale obiectelor).

Altfel spus, în timp ce senzaţia are caracter monomodal (este funcţia unui
anumitanalizator), percepşia este plurimodală (reflectă simultan, succesiv un
complex de însuşiri pe care le sistetizează într-o configuraţie specifică, proprie
acelui obiect reflectat şi au
unî n ţ e l e s   l o g i c   p e   b a z a   c ă r u i a   p u t e m   d e o s e b i   a c e l   o b i e c t  
d e   c e l e l a l t e ) .   P r i n   a c e a s t ă  particularitate a reflectării percepţia asigură
o cunoaştere senzorială de un grad
superior.P e r c e p ţ i a   a p a r e   c a   r e z u l t a t   a l   a c ţ i u n i i   u n u i   s t i m u l   c
o m p l e x ,   c a r e   î n   m o d   o b i ş n i u t acţionează concomitent asupra
m a i m u l t o r a n a l i z a t o r i . F a z e l e d e e x i t a ţ i e d i n s c o a r ţ a cerebrală
apărute sub acţiunea diferitelor însuşiri ale stimulului complex, se
leagă întree l e , a l t f e l s p u s , a r e l o c u n
 fenomen de integrare corticală 
a informaţiilor senzoriale,fenomen care va sta la baza constituirii
imaginii integrale a obiectului reflectat. Aceastăsinteză corticală
superioară permite deosebirea obiectului după o totalitate de însuşiri
şitotodată îi crează omului posibilitatea de a răspunde la stimuli
complexi ca la un întreg.Dacă la un om se tulbură legăturile corticale ca efect
al unor condiţii patologice alescoarţei, atunci el va auzi sunete, fară perceperea

11
 cuvintelor, va vedea forme colorate fără perceapă un tablou întreg etc.;
ceea ce formează prin urmare specificul psihologic al  percepţiei este
  fenomenul de integrare plurimodală realizat pe baza interacţiunii
şicomunicării dintre diferite sisteme senzoriale particulare

Conţinutul imaginilor perceptive curente se stochează în memoria iconică

de lungă durată, se procesează, se selectează şi se integrează în modele
informaţionale – reprezentări.

Activarea şi readucerea acestora în fluxul actual al conştiinţei se realizează în

două moduri: spontan, neintenţionat şi deliberat, intenţionat.

Reprezentarea marchează trecerea de la cunoaşterea directă, imediată la

cunoaştereamijlocită (în absenţa obiectului) şi constituie prima formă a activităţii
mentaleautonome.

Ea face posibilă desfăşurarea operaţiilor cognitive – de analiză,

comparare, clasificare etc. asupra unui obiect, fenomen, eveniment etc. pe care
le-am perceput anterior şi care în momentul dat nu se mai află în faţa noastră,
permiţând astfel, pe de o parte, să aprofundăm cunoaşterea lor, iar pe de altă
parte, să le folosim ca mijloace sau scopuri în planurile activităţilor viitoare.

După conţinutul informaţional, reprezentările generate de memorie şi

derivate din percepţie se leagă întotdeauna de obiecte reale şi au un caracter
intuitiv; prin aceasta, ele se apropie de percepţie. După mecanismele operatorii,
însă, (tipul operaţiilor de prelucrare a informaţiilor şi criteriile de selecţie-grupare),
ele se îndepărtează de percepţie, apropiindu-se de gândire. Astfel, în
reprezentare se includ

anţă şicomunalitate, care-i conferă valenţe cognitive superioare faţă

de percepţie: selectarea şi reţinerea însuşirilors emnificative şicomune.

În organizarea şi sistematizarea lor, reprezentările se ierarhizează pe două

axe (coordonate):calitatea epistemică a informaţiei procesate (reprezentări înalt
relevante, care se apropie de noţiuni, reprezentări mediu relevante şi reprezentări
slab relevante şi

gradul de generalitate (reprezentări individuale, reprezentări particulare sau de

specie –
exemplu, reprezentarea unui trandafir – şi reprezentări generale sau de clasă –
exemplu,
reprezentarea unei flori, a unei figuri umane etc.).
Ca mecanism, sistemul reprezentărilor are la bază interacţiunea dintre
analizatori şi codificarea de tip figural şi lingvistic.
2. Proprietăţile reprezentărilor.

12
În calitate de produse sau de entităţi cognitive ale conştiinţei, reprezentările se
caracterizează printr-o serie de proprietăţi, pe baza cărora, pe de o parte, se
determină valoarea lor informaţional-instrumentală, iar pe de altă parte, distincţia
lor de percepţii şi noţiuni. Cele mai importante proprietăţi sunt:
a) schematismul;
b) operativitatea;
c) claritatea sauintensitatea;
d) stabilitatea;
e) asociativitatea- combinativitatea;
f) transferabilitatea.

a)Schematismul constă în faptul că reprezentarea elimină detaliile

nesemnificative şi reţine numai elementele şi însuşirile semnificative şi de
ansamblu ale obiectului, schema lui (exemplu, forma, mărimea, raporturi
spaţiale, culoarea, mirosul, gustul etc.).

b)Operativitatea constă în aceea că reprezentările pot fi supuse unor

transformări de comprimare, re-poziţionare, re-construcţie, grupare, seriere,
rotaţie etc. Sistemul de reprezentări în ansamblul său include scheme operatorii,
alcătuite din:operanzi (elementul ce urmează a fi transformat),operatori
(instrumentul cu care se efectuează transformarea) şi condiţii logice (când şi cum
trebuie să fie efectuată transformarea).

c)Claritatea sauintensitatea exprimă gradul de pregnanţă al imaginii în

conştiinţă, prin care se detaşează şi se individualizeazăobiectul sauprototipul
(reprezentantul unei clase).

În raport cu imaginile perceptive, imaginile–reprezentări au o intensitate

mai scăzută, sunt mai palide. Dar, în cadrul lor, se pot, totuşi, distinge trei grade
de intensitate:înalt (reprezentări intense, foarte clare),mediu (reprezentări de
intensitate moderată) şiscăzut (reprezentări slabe, şterse). Vivacitatea sau
claritatea reprezentărilor depinde şi de particularităţile individuale şi tipologice ale
subiecţilor, variind de la o persoană la alta.

d)Stabilitatea se referă la durata menţinerii în câmpul de maximă claritate

al conştiinţei a unei reprezentări. În general, această durată este scurtă,
reprezentările fiind relativ instabile, dar ca şi în cazul intensităţii, există variaţii
semnificative.În

primul rând, durata unei reprezentări depinde de gradul de familiaritate şi de

semnificaţia obiectului (durate mai mari în cazul obiectelor familiare şi
semnificative
şi durate mai mici, în cazul obiectelor nefamiliare şi nesemnificative). În al doilea
rând, stabilitatea reprezentărilor este condiţionată şi de tipul de personalitate: la

13
persoaneleinerte ea este mai mare, la persoanelemobile este mai scăzută: la
persoanele aparţinând tipului artistic, stabilitatea reprezentărilor este semnificativ
mai mare decât la persoanele aparţinând tipului reflexiv.

e) Asociativitatea–combinat ivitatea este acea proprietate care face ca două

sau mai multe reprezentări individuale să se articuleze într-o imagine
configuraţională mai complexă cu altăidentitate şi funcţie referenţială (designativă).
Acest proces se desfăşoară atât după legile mai simple ale asociaţiei (asemănare,
contrast, contignuitate

f)Transferabilitatea este proprietatea reprezentărilor de a putea fi

obiectivate, exteriorizate (prin intermediul unor suporturi lingvistice sau grafice

(desene, scheme) şicomunicate altor persoane. În relaţionarea şi comunicarea

cotidiană facem permanent schimburi de reprezentări (impresii), îmbogăţindu-ne
reciproc repertoriul reprezentaţional.

3. Clasificarea reprezentărilor. Sistemul de reprezentări al omului adult este

extrem de întins ca volum, şi eterogen, ca structură internă. De aceea, îi putem

aplica operaţia de clasificare, în scopul evidenţierii modului şi logicii de ordonare-
grupare a entităţilor componente.

Criteriile de clasificare pot fi diverse şi numeroase. Cele mai utilizate în

prezent sunt următoarele:

1)modalitatea senzorială căreia îi aparţine experienţa perceptivă pe baza

căreia se formează reprezentările;

2) tipul de activitate în cadrul căreia se elaborează şi se utilizează

reprezentările;

3) gradul de generalitate;

4) gradul de abstractizare;

5) planul de realizare.

a) După criteriul (1), se disting: reprezentări vizuale, reprezentări auditive,

reprezentări tactile, reprezentări kinestezice (ideomotorii), reprezentări olfactive,
reprezentări gustative. Reprezentările vizuale ocupă o poziţie centrală,
integratoare, toate celelalte modalităţi gravitând în jurul lor şi dobândind nota
vizualităţii. La nevăzătorii congenitali, acest rol este preluat de reprezentările
tactil-kinestezice.

14
 b) După criteriul (2), se delimitează: reprezentări literare, reprezentări
picturale, reprezentări muzicale, reprezentări mecano-tehnice, reprezentări
geografice, reprezentări geometrice, reprezentări anatomice etc. În cadrul tuturor
ştiinţelor empirice şi artelor se constituie şi funcţionează un sistem adecvat de
reprezentări, care se înscriu ca treaptă importantă în cunoaşterea şi înţelegerea
specificului fenomenelor de care se ocupă.

c) După criteriul (3), diferenţiem: reprezentări individuale, reprezentări particulare şi

reprezentări generale (acest criteriu se aplică şi în clasificarea noţiunilor).

d) După criteriul (4), distingem: reprezentări cu grad ridicat de

abstractizare, reprezentări cu grad mediu de abstractizare şi reprezentări cu grad
scăzut de abstractizare.

e) După criteriul (5), delimităm: reprezentări interne, care se realizează şi

cu care operăm în minte şi reprezentări externe, care se realizează şi cu care
operăm în plan extern (exemplu, harta unui relief, schema de repartizare a
persoanelor într-un hotel, organigrama unei instituţii).

REPREZENTAREA

În psihologie, termenul semnifică două realităţi: o realitate–proces şi o

realitate–produs.

În primul caz, reprezentarea este procesul psihic cognitiv de producere şi

reactualizare a imaginii obiectelor în absenţa lor. (Spre deosebire de percepţie
care se produce şi reflectă obiectele numai în prezenţa şi sub acţiunea directă a
acestora).

În al doilea caz, reprezentarea esteimaginea saumodelul informaţional

intern actualizat al obiectelor, fenomenelor şi situaţiilor percepute anterior sau
create
(generate) deimaginaţie.
Din punct de vedere genetic, reprezentarea mijlocită de memorie precede pe
cea susţinută de imaginaţie şi premisele ei le constituie efectele de urmă,
imaginile
consecutiveşi schema obiectului permanent.
Efectele de urmă constau în persistenţa, un anumit interval de timp (câteva
zecimi sau sutimi de secundă), a excitaţiei pe traseele nervoase, după încetarea
acţiunii stimulilor specifici.
Imaginile consecutive sunt expresia efectelor de urmă în sfera recepţiei formelor
sau configuraţiilor. Cel mai pregnant, ele se manifestă în cadrul percepţiei
vizuale. De exemplu, dacă ne fixăm privirea asupra unei figuri (cerc alb pe fond
negru) timp de 20-30 secunde, iar apoi ne-o deplasăm fie pe perete, fie pe un
ecran, vom constata că imaginea va continua să persiste, dar culorile se vor
inversa – cerc negru pe fond alb.

15
Mărimea figurii din imaginea consecutivă este invers proporţională cu distanţa
dintre observator şi suprafaţa pe care este ea proiectată.
Schema obiectului permanent este imaginea postperceptivă care determină
comportamentul de căutare a acestuia când dispare din câmpul vizual sau când
este ascuns. (Ea începe să funcţioneze în jurul vârstei de 8 luni).

GÂNDIREA: CARACTERIZARE GENERALĂ

1. Coordonatele de definiţie ale gândirii. Termenul de gândire este insuficient

delimitat din punct de vedere semantic. El a fost preluat de psihologie din
filosofie şi logică şi utilizat pentru a desemna o diversitate de forme ale activităţii
mentale (intelective), precum: operarea cu noţiuni (concepte), operarea cu
abstracţiuni, operarea cu judecăţi şi raţionamente, rezolvarea de probleme,
înţelegerea, explicaţia etc.
Apoi, când s-a trecut la studiul ei experimental-concret, s-a constatat că prezintă
variaţii semnificativ: a) în plan individual, în raport cu diferite tipuri de sarcini şi
situaţii; b) în plan interindividual, în raport cu una şi aceeaşi sarcină (situaţie); c)
în plan ontogenetic, în raport cu diferite perioade de vârstă şi stadii evolutive ale
individului; d) în plan istoric, în raport cu diferite epoci istorice.

Aceasta îngreunează sau face imposibilă formularea unei definiţii

riguroase, acoperitoare şi unanim acceptabile. Diferiţi autori dau formulări
diferite, în funcţie de accentul pe care îl pun pe o latură sau alta a fenomenului.

Pentru a nu cădea în capcana unor absolutizări unilaterale, se impune să

avem în atenţie, în mod permanent, următoarele coordonate principale:
1) coordonata interacţiunii reflectorii subiect-obiect (lumea externă);
2) coordonata informaţional-negentropică;
3) coordonata acţională;
4) coordonata genetică;
5) coordonata sistemică.

Fiecare din aceste coordonate ne permite să evidenţiem şi să desprindem

anumite determinaţii esenţiale care, corelate, pot aproxima extraordinara
complexitate a gândirii.

1. Potrivit coordonatei (1), gândirea se constituie şi se realizează în cadrul

şi pe baza interacţiunii unui subiect concret cu lumea externă. Astfel, ea poate fi
definită, ca reflectare subiectivă internă, ideală, mijlocită, generalizată şi
abstractă, în forma noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor, a proprietăţilor
comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor externe şi a relaţiilor
legice dintre acestea.

De exemplu:

16
– Reflectare subiectivă internă – înseamnă că gândirea ca proces psihic viu
nu poate exista decât în capul unui individ concret, iar nivelul şi dinamica ei
depind
întotdeauna de caracteristicile organizării lui interne, de motivele şi scopurile lui;

– Reflectare ideală înseamnă caracterul nonsubstanţial, nonmaterial (în sens

fizical) al entităţilor care alcătuiesc conţinutul reflectoriu al gândirii – noţiuni,
judecăţi, modele teoretice etc.;

– Reflectare mijlocită înseamnă că datele şi „materialul” cu care

opereazăgândirea nu sunt extrase de ex. în mod direct din obiect, ci îi
sunt furnizate de senzaţii, percepţii, reprezentări, memoria de lungă
durată. De aceea spunem că la nivelul gândirii avem de-a face cu o
procesare secundară a informaţiilor, spre deosebire de nivelul senzorial
unde se realizează procesarea primară;

– Reflectare generalizată, înseamnă că gândirea, spre deosebire de percepţie,

tinde să reunească şi să integreze înconstructe unitare caracteristicile şi
trăsăturile comune mai multor cazuri individuale şi să subordoneze fiecare caz
individual unei anumite clase sau categorii;

– Reflectare abstractă înseamnă că gândirea, pornind de la anumite date intuitiv-

concrete, ajunge să elaborezeconstructe cognitive detaşate de orice suport
obiectual real şi să opereze cu ele într-o manieră coerentă şi finalistă (noţiuni
abstracte, teorii logic-formale).

2. Coordonata informaţional-neentropică ne permite să definim şi să înţelegem

mai corect natura şi rolul instrumental-adaptativ al gândirii. În lumina ei, gândirea
trebuie raportată şi definită nu ca substanţă sau energie, ci cainformaţie. Ea este
cea mai înaltă modalitate de realizare şi funcţionare a informaţiei la nivelul
creierului uman. În calitate de informaţie, gândirea nu poate fi observată şi
percepută din afară în mod direct, nu posedă proprietăţi sensibile ca obiectele şi
fenomenele externe pe care le reflectă. Prezenţa ei ni se dezvăluie indirect, prin
efectele reglatorii (optimizatoare) pe care le produce în sfera relaţionării
subiectului cu situaţiile problematice de diferite tipuri şi grade de complexitate –
dificultate. Cu cât un subiect dispune de o gândire mai dezvoltată, cu atât el
devine mai eficient în găsirea soluţiilor optime la sarcinile şi problemele care i se
pun în faţă, şi invers.

Funcţia neentropică a gândirii constă în valorificarea optimă a informaţiilor

curente sau a celor stocate prin integrarea şi utilizarea lor adecvată în
desfăşurarea comportamentului şi activităţii.

3. Coordonata acţională ne arată că baza obiectivă şi punctul de pornire în

constituirea schemelor operatorii interne ale gândirii le reprezintă acţiunile
directe, în plan extern, ale copilului cu obiectele şi lucrurile din jur. Asemenea

17
acţiuni precum sortarea, gruparea, compararea-măsurarea, dezmembrarea
(descompunerea), compunerea (asamblarea), construcţia etc., pe măsura
repetării şi perfecţionării, se
interiorizează şi se transformă în acţiuni mintale ce se vor articula în ceea ce
numim
„scheme operatorii” ale gândirii.

4. Coordonata genetică ne obligă să privim gândirea nu ca o structură imanentă

(înnăscută) şi imuabilă, ci ca pe o realitate evolutivă, ale cărei conţinuturi şi
scheme operatorii se formează şi se dezvoltă stadial în ontogeneză. Mecanismul
formării şi dezvoltării ei îl reprezintă interacţiunea continuă a individului cu
multitudineaşi diversitatea situaţiilor problematice externe prin intermediul
limbajului (cuvântului)
Dimensiunea evolutivă a gândirii se realizează nu numai în plan ontogenetic
individual, ci şi în plan istoric. Esenţial pentru realizarea acestei dimensiuni este
procesul învăţării, însuşirea şi interiorizarea de către indivizi a sistemelor de
cunoştinţe, procedee şi metode de prelucrare şi valorificare a informaţiilor.
5. Coordonata sistemică reclamă ca gândirea să fie privită şi abordată nu ca un
simplu conglomerat de elemente (noţiuni, cunoştinţe, operatorii) în sine
independente, ci ca un ansamblu sistemic unitar şi integrat, de un înalt grad de
complexitate.
În cursul cercetărilor concrete şi al analizelor calitative accentul trebuie pus
pe relaţia şi interacţiunea dintre diferitele componente particulare.

GÂNDIREA: STRUCTURA SI CONŢINUT

Gândirea este o procesare secundară a informaţiei despre realitatea

externă, bazată pe criterii de esenţialitate şi generalitate, calitativ superioară
procesării primare realizate la nivel senzorial–peprceptiv.

Rezultatul acestei procesări se obiectivează (codifică) prin intermediul

limbajului în forma: noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor, reţelelor, scenariilor,
„pălăriilor gânditoare”. Toate aceste entităţi formează structura de conţinut a
gândirii.

1. Noţiunea este un model informaţional care cuprinde însuşiri semnificative,

esenţiale, necesare şi comune ale obiectelor şi fenomenelor reale sau imaginare.

Ea nu este un dat aprioric, ci produsul unui proces evolutiv în ontogeneză.
Individualizarea funcţională a gândirii începe odată cu structurarea şi stabilizarea
conţinuturilor de tip noţional, în jurul vârstei de 3-4 ani. Până să ajungă la stadiul
noţional propriu-zis, intelectul copilului trebuie să parcurgă o serie de etape
intermediare şi anume:etapa prenoţională (domină în mod absolut imaginile
perceptive); etapa complexelornoţionale (în modelul informaţional se includ
laolaltă, pe baza unei însuşiri singulare obiecte calitativ diferite);
etapapseudonoţională (sfera modelului informaţional este redusă la un singur

18
obiect); etapa noţională empirică (modelul informaţional este rodul doar al
învăţării spontane, al decantării experienţei cognitive proprii a copilului); etapa
noţională ştiinţifică (în modelul informaţional se includ însuşiri cu adevărat
esenţiale şi necesare).

În structura de conţinut a gândirii adulte delimităm mai multe tipuri de noţiuni.

Astfel, după gradul de esenţialitate al însuşirilor încorporate, avem: a)noţiunile
empirice care includ şi însuşiri nesemnificative, neesenţiale şi b) noţiuni
ştiinţifice,
care cuprind doar însuşiri esenţiale; după gradul de generalitate, se disting:
a)noţiuni
individuale (includ însuşiri definitorii ale unui singur obiect); b) noţiuni particulare
(includ însuşiri semnificative/ esenţiale comune unui grup limitat de obiecte
asemănătoare, fenomene, exemplu: „măr”, „câine”, „automobil”, „şifonier” etc.); c)
noţiuni generale (includ însuşiri semnificative/esenţiale comune unor clase mari
de

obiecte fenomene, exemplu: „plantă”, „animal”); d)categorii (includ însuşiri

semnificative/esenţiale ale unor clase de clase, exemplu: „fiinţă”, „lucru”,
„materie”, „existenţă”); după relaţia cu obiectul, delimităm: a) noţiuni concrete
(reflectă obiecte nemijlocit perceptibile); b) noţiuni abstracte (reflectă însuşiri
detaşate de contextul lor obiectual-sensibil: „bunătate”, „înţelepciune”,
„dezvoltare”, „contradicţie” etc. sau reprezintă „constructe formale pure” – cum
sunt conceptele utilizate în matematică, logică, filosofie).

În cadrul gândirii, noţiunile se grupează şi se organizează ierarhic într-un

edificiu sistemic numitpiramidă noţională orientată cu vârful în sus: la bază se
ordonează noţiunile individuale şi spre vârf se dispun succesiv noţiunile cu grade
de generalitate din ce în ce mai mari. Reţinem că, luată în sine, o noţiune nu este
nici adevărată, nici falsă. Conţinutul noţiunilor se dezvăluie prin intermediul
definiţiilor.

2. Judecata este un model informaţional mai complex care se obţine prin

stabilirea unor raporturi şi coeziuni logico-semantice definite între două sau mai
multe noţiuni. Din punct de vedere cognitiv, ea are o valoare superioară celei a
noţiunii, reflectând realitatea mai complet, în mod dinamic şi relaţional.

Ea afirmă sau neagă ceva despre altceva, supunându-se astfel criteriului

adevărului. Spunem că o judecată este adevărată, dacă ceea ce afirmă sau
neagă ea

corespunde realităţii şi este falsă dacă ceea ce afirmă sau neagă ea nu

corespunde realităţii. În conţinutul gândirii intră o mare diversitate de judecăţi cu
referenţialitate diferită: judecăţi de existenţă, judecăţi de valoare, judecăţi
particulare, judecăţi universale, judecăţi afirmative, judecăţi negative.

19
3. Raţionamentul este al treilea nivel de integrare a conţinutului

informaţional al gândirii, devenind un construct multisecvenţial discursiv.

Încadrarea raţionamentului în structura de conţinut a gândirii este justificată de
faptul că, pe de o parte, furnizează un adevăr nou sau relativ nou despre
referenţial, iar pe de altă parte, determină o atitudine epistemică de rang superior
a subiectului faţă de realitate.

Structura raţionamentului se realizează prin articularea într-o schemă

unitară a judecăţilor, după principiul subordonării (deductiv), principiul
supraordonării (inductiv) şi principiul similitudinii (analogic).

4. Reţelele informaţionale (semantice) sunt structuri conceptuale concepte,

ramificate, constituite pe baza relaţiei de subordonare-incluziune, în funcţie de
gradulde generalitate. Grafic, se reprezintă în forma grafurilor-arbore, în cadrul
cărora se evidenţiazănodurile (care corespund conceptelor sau claselor)
şiarcurile (care desemnează relaţiile dintre concepte şi atributele acestora).
Fiecare nod include numai proprietăţi ce aparţin şi definesc conceptul (exemplu,
nodul corespunzător conceptului
„animal” include atributele:are înveliş cutanat, are sensibilitate, are sânge, se
poate deplasa; nodul corespunzător conceptuluimamifer include atributul: naşte
puii vii şi-i hrăneşte cu lapte. Conceptele de la nodurile inferioare preiau
atributele conceptului supraordonat imediat superior.
Nu toate legăturile au o forţă egală, unele vecinătăţi fiind mai familiare decât
altele
(exemplu, aserţiunea „câinele nu este opasăre” este mai familiară decât
aserţiunea „câinele nu este o piatră”).

5. Scenariile cognitive reflectă succesiuni de evenimente (acţiuni) specifice unui

anumit context, care ghidează comportamentele finaliste ale oamenilor (exemplu:
„a merge la şcoală”, „a merge la magazin”, „a merge la policlinică”, „a merge la
restaurant” etc.).

În asemenea situaţii, tabloul comportamental se compune dintr-o serie de

„scene”, care se succed după o logică prestabilită. De exemplu, „a merge la
restaurant” include următoarele secvenţe: 1) intrarea în restaurant (clientul intră:
el priveşte în jur, decide unde va sta, merge şi se aşează la masă); 2) comanda
(clientul consultă meniul, alege felurile de mâncare, dă comanda, ospătarul
solicită cele comandate la bucătărie, bucătarul pregăteşte cele ce i-au fost
comandate); 3) servirea mesei (ospătarul duce mâncarea clientului, clientul
mănâncă); 4) plecarea clientului (clientul cere să i se facă nota de plată,
ospătarul întocmeşte nota şi o dă clientului, clientul achită nota, clientul
părăseşte restaurantul).

20
6. „Pălăriile gânditoare” (thinking hats) reprezintă un model al organizării

conţinuturilor informaţionale ale gândirii în funcţie de semnificaţia instrumentală a

lor. Modelul a fost propus de De Bono (1984) şi se foloseşte ca instrument de
instruire. El cuprinde şase componente sau „pălării” şi anume:

1) pălăria albă (are de-a face cu date şi informaţii: ce informaţii deţinem? ce

informaţii lipsesc? ce informaţii dorim să deţinem? cum vom obţine informaţiile?);

2) pălăria roşie (se referă la emoţiile, sentimentele care însoţesc intuiţiile şi ideile,
ea dă posibilitatea omului să se exprime, chiar dacă el nu poate explica sau
preciza motivele, ea se află în spatele intuiţilor sale: simt o temere în legătură cu
această problemă; sentimentul meu este că nu va merge);

3)pălăria neagră (se leagă de prudenţă, raţiune, analiză critică: fereşte de greşeli,
de dificultăţi, pericole, ilegalităţi etc.);

4) pălăria galbenă (asigură optimismul, interpretarea favorabilă, pozitivă a

lucrurilor, fezabilitatea, beneficiul);

5) pălăria verde (asigură gândirea creativă, ideile noi, alternativele adiţionale,

sugestiile valoroase, chiar dacă nu se vor finaliza);

6) pălăria albastră (asigură concluziile, deciziile, paşii următori ce trebuie făcuţi în

gândire, comentariile asupra demersurilor întreprinse până la momentul dat;
permite gândirii să gândească despre sine).

Organizarea internă a gândirii nu poate fi redusă doar la componenta

informaţională de conţinut. Numai prin aceasta, nu s-ar putea realiza funcţia
cognitivă activă a gândirii.

IMAGINAŢIA

1. Definiţia şi caracterizarea generală a imaginaţiei.

Imaginaţia trebuie considerată ca modalitate distinctă de procesare, integrare

şi utilizare în formă imagistică a informaţiei despre aspecte şi fenomene noi
reale sau fictive. Cotidian, termenul de imaginaţie se foloseşte cel puţin în trei
accepţiuni:

a) în sfera comunicării verbale se foloseşte pentru a califica originalitatea

mijloacelor la care recurge un orator pentru a determina la nivelul auditoriului
efectul dorit;

b) în sfera situaţiilor concrete, se foloseşte pentru a caracteriza maniera

originală, diferită de a celorlalţi, în care cineva a reuşit să rezolve problema;

21
 c) în sens general, se foloseşte pentru a desemna capacitatea de a
produce şi combina imagini în tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii,
dar care nu reprezintă nimic real sau existent.

Toate cele trei accepţiuni au în comun faptul că se referă la moduri de

operare ale intelectului care presupun, pe de o parte, ieşirea din canoane şi
şabloane obişnuite, comune, iar, pe de altă parte, libertatea neîngrădită de
generare şi combinare a conţinuturilor.

Putem, aşadar, spune că imaginaţia se caracterizează prin patru atribute

esenţiale, şi anume:

a) generarea deimagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în

experienţa anterioară), fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a
unor imagini fantastice, fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau
existentului);

b) operarea cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare

(diferite de imageria primară a percepţiei) şi ale fanteziei, realizând combinaţii,
transformări (augmentări–diminuări), reordonări etc.

c) originalitatea (fie ea şi minimă) a modurilor (procedeelor) de operare şi a

produsului final;
d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic al funcţiei designative
(semiotice) a imaginilor generate.
Suportul energetic intern al imaginaţiei îl constituie dinamica inconştientului,
iar instrumentul de finalizare îl reprezintă funcţia proiectivă a conştiinţei.

La subiectul adult, în virtutea caracterului integrativ-sistemic al psihicului,

imaginaţia nu fiinţează şi nu se manifestă ca entitate independentă, ci se
relaţionează cu celelalte procese–memorie, gândire, afectivitate, motivaţie,
voinţă. Gradul ei de libertate cel mai înalt se înregistrează în copilărie şi
adolescenţă.

Imaginaţia îndeplineşte un rol adaptativ major, ea fiind un factor subiectiv

esenţial al creaţiei şi progresului, atât în planul cunoaşterii (imaginaţia ştiinţifică),
cât şi în planul activităţii practice (imaginaţia tehnică, imaginaţia practică).

2. Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă printr-o multitudine de

variante sau forme, care se delimitează după trei criterii principale: a) nivelul
activismului mental, b) gradul de noutate şi originalitate al produsului şi c)
domeniul de aplicaţie.

22
 Pe baza primului criteriu, imaginaţia se diferenţiază în: imaginaţie onirică,
imaginaţie semivigilă şi imaginaţie vigilă (neintenţionată) involuntară şi
intenţionată (voluntară).

Imaginaţia onirică se realizează pe fondul stării de somn şi se concretizează

învise. Apartenenţa viselor la imaginaţie se susţine prin două argumente: a)

conţinutul lor vizează în mod frecvent fenomene şi evenimente care nu se
găsesc şi care nici nu pot exista ca atare în realitate; b) chiar în cazul în care
conţinutul lor îşi are sursa în experienţa anterioară a subiectului, modul de
combinare a secvenţelor ca şi ipostazele în care apar sunt absolut inedite,
nefiind niciodată simple reproduceri a ceea ce s-a întâmplat.

Imaginaţia semivigilă se realizează pe fondul unei stări de relaxare şi

detaşare de contextul realităţii imediate (reveria sau visarea cu ochii deschişi în

care curgerea şi înlănţuirea imaginilor se produc numai sub impulsuri din interior)
sau al unei halucinaţii provocate de droguri.

Imaginaţia vigilă se realizează pe fondul unui activism mental ridicat,

caracterizat prin prezenţa prizei de conştiinţă. Ea poate lua o formă spontană,
neintenţionată sau una dirijată, intenţionată, subordonată unui scop.
După cel de-al doilea criteriu se delimitează imaginaţia reproductivă şi
imaginaţia creatoare.

Prima se caracterizează prin aceea că atât în latura sa procesuală

(secvenţele implicate), cât şi în cea finală, rezultativă (produsul) se bazează pe
elemente din experienţa anterioară a subiectului; cea de-a doua are de-a face şi
operează cu elemente şi conţinuturi generate, în cea mai mare parte, de ea
însăşi, fie după o perioadă mai lungă de gestaţie, fie pe loc. Produsul obţinut în
acest caz posedă un grad mai mare de noutate şi originalitate decât cel obţinut
de imaginaţia reproductivă.

În fine, după cel de-al treilea criteriu, se diferenţiază formele concret-

aplicative ale imaginaţiei, a căror desfăşurare şi al căror produs se circumscriu
specificului diferitelor domenii ale activităţii spirituale şi practicii sociale –

imaginaţia artistică (literară, plastică, muzicală), imaginaţia tehnică ( in o v aţia,

invenţia), imaginaţia matematică, imaginaţia filosofică, imaginaţia sociologică,
imaginaţia organizatorică-managerială, imaginaţia sportivăetc.
În orice formă de activitate transformativ-creatoare pe care o desfăşoară omul,
prezenţa imaginaţiei este indispensabilă, obligatorie.
3. Poate fi stimulată imaginaţia? Întrebarea a provocat mari controverse

între imanentişti sau inneşti şi genetişti. Primii susţin ideea caracterului integral
înnăscut, predeterminat şi imuabil al imaginaţiei ca facultate mentală, cei din

23
urmă, dimpotrivă, afirmă că aceasta este exclusiv rezultatul evoluţiei, al
dezvoltării ontogenetice a individului sub acţiunea solicitărilor şi influenţelor
externe. Adevărul se află undeva la mijloc: imaginaţia are la bază importante
premise şi elemente înnăscute, dar structurarea ei sub aspectul conţinutului şi
finalităţii se realizează în cursul ontogenezei, în interacţiunea subiectului cu
situaţiile şi solicitările externe.

Imaginaţia îndeplineşte un rol adaptativ major, ea fiind un factor subiectiv

esenţial al creaţiei şi progresului, atât în planul cunoaşterii (imaginaţia ştiinţifică),
cât şi în planul activităţii practice (imaginaţia tehnică, imaginaţia practică).

2. Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă printr-o multitudine de

variante sau forme, care se delimitează după trei criterii principale: a) nivelul
activismului mental, b) gradul de noutate şi originalitate al produsului şi c)
domeniul de aplicaţie.

Pe baza primului criteriu, imaginaţia se diferenţiază în: imaginaţie onirică,

imaginaţie semivigilă şi imaginaţie vigilă (neintenţionată) involuntară şi
intenţionată (voluntară).

Imaginaţia onirică se realizează pe fondul stării de somn şi se concretizează

învise. Apartenenţa viselor la imaginaţie se susţine prin două argumente: a)

conţinutul lor vizează în mod frecvent fenomene şi evenimente care nu se
găsesc şi care nici nu pot exista ca atare în realitate; b) chiar în cazul în care
conţinutul lor îşi are sursa în experienţa anterioară a subiectului, modul de
combinare a secvenţelor ca şi ipostazele în care apar sunt absolut inedite,
nefiind niciodată simple reproduceri a ceea ce s-a întâmplat.

Imaginaţia semivigilă se realizează pe fondul unei stări de relaxare şi

detaşare de contextul realităţii imediate (reveria sau visarea cu ochii deschişi în

care curgerea şi înlănţuirea imaginilor se produc numai sub impulsuri din interior)
sau al unei halucinaţii provocate de droguri.

Imaginaţia vigilă se realizează pe fondul unui activism mental ridicat,

caracterizat prin prezenţa prizei de conştiinţă. Ea poate lua o formă spontană,
neintenţionată sau una dirijată, intenţionată, subordonată unuis cop.
După cel de-al doilea criteriu se delimitează imaginaţia reproductivă şi
imaginaţia creatoare.

Prima se caracterizează prin aceea că atât în latura sa procesuală

(secvenţele implicate), cât şi în cea finală, rezultativă (produsul) se bazează pe
elemente din experienţa anterioară a subiectului; cea de-a doua are de-a face şi
operează cu elemente şi conţinuturi generate, în cea mai mare parte, de ea

24
însăşi, fie după o perioadă mai lungă de gestaţie, fie pe loc. Produsul obţinut în
acest caz posedă un grad mai mare de noutate şi originalitate decât cel obţinut
de imaginaţia reproductivă.

În fine, după cel de-al treilea criteriu, se diferenţiază formele concret-

aplicative ale imaginaţiei, a căror desfăşurare şi al căror produs se circumscriu
specificului diferitelor domenii ale activităţii spirituale şi practicii sociale –

imaginaţia artistică (literară, plastică, muzicală), imaginaţia tehnică ( in o v aţia,

invenţia), imaginaţia matematică, imaginaţia filosofică, imaginaţia sociologică,
imaginaţia organizatorică-managerială, imaginaţia sportivăetc.
În orice formă de activitate transformativ-creatoare pe care o desfăşoară omul,
prezenţa imaginaţiei este indispensabilă, obligatorie.
3. Poate fi stimulată imaginaţia? Întrebarea a provocat mari controverse

între imanentişti sau inneşti şi genetişti. Primii susţin ideea caracterului integral
înnăscut, predeterminat şi imuabil al imaginaţiei ca facultate mentală, cei din
urmă, dimpotrivă, afirmă că aceasta este exclusiv rezultatul evoluţiei, al
dezvoltării ontogenetice a individului sub acţiunea solicitărilor şi influenţelor
externe.

MEMORIA: PROCESELE CONSTITUTIVE

1. Definiţia memoriei. Viaţa noastră psihică şi conştiinţa Eu-ului nu se reduc

la desfăşurarea în prezent, în limitele clipei, a diferitelor componente cognitive,

afective, motivaţionale şi a diferitelor acţiuni şi comportamente, ci se
caracterizează prin continuitate temporară.

Cea care asigură această continuitate şi perpetuarea identităţii de sine este

memoria. Ea se defineşte ca reflectare a trecutului sau ca mecanism de
achiziţie,

păstrare şi reactualizare a impresiilor, informaţiilor, cunoştinţelor şi

comportamentelor. Dar funcţia memoriei se extinde nu numai asupra trecutului,
ci şi asupra viitorului, asigurând păstrarea şi actualizarea proiectelor şi planurilor
pe care ni le facem şi urmează să le înfăptuim.

Memoria conferă personalităţii umane atributul de sistem înalt istoricizat,

conştient de trecutul său şi capabil să utilizeze experienţa anterioară în
abordarea şi rezolvarea situaţiilor problematice actuale. Chiar în cazul când
„trecutul” nu este actualizat şi controlat în mod conştient, el îşi exercită o
influenţă logică asupra comportamentului curent şi se reflectă în trăsăturile
globale stabile ale personalităţii.

25
2. Procesele constitutive ale memoriei. Memoria nu este o entitate statică,

pasivă şi neutră în care se introduc de-a valma, din afară, impresii, informaţii,
experienţe. Dimpotrivă, ea se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic
complex, bazat pe corelarea a trei procese principale:memorarea (engramarea,
fixarea),păs trarea şireactualizar ea.

Memorarea include acel ansamblu de operaţii interne (codări şi recodări

mediate de suporturi neurobiofizice şi neurobiochimice) în urma cărora materialul
prezentat subiectului este stocat şi fixat pentru păstrare (conservare).
Ea se poate realiza în două forme: neintenţionată, involuntară şi
intenţionată, voluntară.
Memorarea neintenţionată se realizează în mod spontan, în contactul şi
interacţiunea cotidiană cu obiecte, persoane, situaţii, evenimente şi în cursul
desfăşurării diferitelor activităţi.

Datele observaţiei şi experimentelor ne arată că funcţionalitatea şi eficienţa

acestei forme sunt influenţate pozitiv de următorii factori: gradul de noutate al
materialului perceput, intensitatea peste nivelul mediu a acţiunii elementelor care
compun materialul prezentat, valenţele motivaţionale şi afectogene ale
materialului, locul pe care diferitele date, conţinuturi, obiecte îl ocupă în structura
activităţii – mijloc sau scop, gradul de impresionabilitate şi plasticitate al
aparatelor senzoriale şi al creierului în ansamblu.

Memorarea intenţionată, voluntară se realizează sub egida scopului de a reţine,

de a fixa materialul prezentat. Scopul de a memora poate fi formulat de subiectul
însuşi
sau impus din afară, de către experimentator sau instructor.

În acest caz, procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate

psihică dominantă şi nu ca activitate paralelă şi secundară ca în cazul memorării
neintenţionate.

Experimental, studiul memorării intenţionate s-a efectuat cu două tipuri

de material: material fără sens (silabe sau cuvinte, simboluri convenţionale, figuri
complexe neobiectualizate – exemplu, figura Rey). În condiţiile vieţii şi activităţii
cotidiene avem de-a face cu precădere cu material cu sens – verbal, imagistic,
obiectual, scheme motorii (deprinderi).

Indicatorii memorării involuntare vor depinde atât de proprietăţile

materialului şi condiţiile de prezentare a lui, cât şi de particularităţile
psihofiziologice ale subiectului.

Printre factorii care ţin de material menţionăm: volumul sau întinderea (cu cât
materialul este mai întins, cu atât timpul necesar pentru a fi memorat este mai lung
şi invers), forma de codificare (prezentare), (lingvistică, imagistică, obiectual-

26
concretă), (de regulă, materialul imagistic şi obiectual-concret se memorează mai
uşor decât cel lingvistic), gradul de organizare internă (un material organizat şi
structurat se memorează mai uşor decât unul nestructurat), durata prezentării (cu
cât aceasta este mai lungă, cu atât memorarea este mai completă).

Dintre factorii interni, subiectivi, influenţa cea mai importantă asupra

rapidităţii şi eficienţei memorării intenţionate o au: proprietăţile naturale generale
ale sistemului nervos (plasticitate, forţă, echilibru), starea de odihnă sau
oboseală, interesul pentru materialul dat, starea dispoziţională de fond (pozitivă
sau negativă), gradul de concentrare a atenţiei.

Păstrareasau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca

rezultat menţinerea în tezaurul memorativ un timp cât mai îndelungat, a informaţiilor

şi experienţelor memorate anterior. Prin specificul ei de fază latentă, păstrarea se
realizează la nivel subconştient, noi neavând un control direct asupra conţinutului
său, ci numai unul indirect, prin intermediul reactualizării.

Cercetările experimentale au stabilit că păstrarea nu este o componentă

pasivă a sistemului mnezic aşa cum pare la prima vedere. Dimpotrivă, ea implică
producerea unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări, care fac ca
unele conţinuturi să se consolideze mai puternic şi să rămână în zona
funcţionalităţii optime, iar altele să slăbească şi să treacă în zona uitării. Un efect
al transformărilor pozitive, antientropice estereminiscenţa. Ea constă nu numai în
păstrarea materialului memorat anterior, ci şi în îmbogăţirea lui cu semnificaţii şi
valenţe cognitiv- instrumentale noi, ca urmare a punerii în relaţii logice cu alte
conţinuturi aflate în tezaurul memorativ.

Eficienţa păstrării este condiţionată de caracteristicile obiective ale

materialului (volum, grad de organizare, modul de codificare), cât şi factorii
subiectivi (proprietăţi ale sistemului nervos, motivaţie, afectivitate).

Reactualizarea reprezintă faza de „ieşire” sau output-ul sistemului mnezic şi

constă în detectarea, activarea şi aducerea în sfera conştiinţei a unorelemente

din fondul experienţei tezaurizate anterior. Ea este oglinda celorlalte două
procese – memorarea şi păstrarea.

După mecanismul declanşator, reactualizarea este de două feluri:spontană,

neintenţionatăşi deliberată, intenţionată. Cea spontană se poate produce atât în

stare de somn, în forma viselor, cât şi în stare de veghe relaxată, în forma unor
amintiri, imagini, idei. Cea deliberată se produce, ca urmare a unor „comenzi”
speciale, fie din partea subiectului, când are de rezolvat o problemă, fie din afară,
cum este cazul situaţiei de examen. Desfăşurarea ei se subordonează unuiscop.

27
După calitate sau funcţionalitate, reactualizarea se realizează în două forme:
recunoaşterea şi reproducerea.

TEMATICA – INTREBARI

Obiectul, sarcinile si metodele psihologiei

Intelegere notiunii de functie psihica si a relatiei psihic- creier
Psihologia si simtul comun
Problema cunoasterii psihologice
Natura inormationala a psihicului
Conceptele de senzatie, perceptie
Conceptul de reprezentare
Atentia, vigilenta si activitatea informationala
Procesele si operatiile memoriei
Formele si functiile limbajului
Relatia gandire – inteligenta
Relatia motivatie- performanta
Sensul adaptativ/nonadaptativ al vietii umane
Personalitate, aptitudini si deprinderi

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA:

1. Adler, A, (1996), Cunosterea omului, Editura Iri, Bucuresti,

2. Atkinson R.L., Atkison R.C., Smith E., (2005), Introducere în
psihologie, Bucureşti, Editura Tehică;
3. Băban, A. (2001) Consiliere educaţională.Cluj Napoca
4. Busoiu, O.(2003) Psihologia pentru toţi.Editura Gutemberg
Univers.Arad
5. Chelcea, A.,Chelcea, S. (1986). Cunoasterea de sine, conditie a
intelepciunii, editura Albatros, Bucuresti
6. Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală,Editura Polirom, Iasi;
7. Cosmovici A. (1996), Psihologie generală, Iaşi: Editura Polirom;
8. Drăgan I. (1996), Psihologie generală, Timişoara: Editura Eurobit;
9. Goleman, D. (2001). Inteligenţa emoţională. Editura Curtea Veche.
Bucureşti
10. Goleman, D. ,Bogatzis, R. McKee, A. (2005).Inteligenţa emotională în
leadership. Editura Curtea Veche. Bucureşti
11. Golu M. (2000), Fundamentele Psihologiei, Bucureşti: Editura Fundaţiei
„România de Mâine”;
12. Golu, M. (1993). Dinamica personalităţii. Editura Geneze.Bucureşti

28
13. Golu, M. (2002). Bazele psihologiei generale.Editura
Universitară.Bucureşti
14. Hăvârneanu, C. (2000). Cunoaşterea psihologică a persoanei. Editura
Polirom. Bucureşti.
15. Hayes N. (2004), Introducere în psihologie, Bucureşti: Editura All;
16. Miuţ P. (2000), Psihologie generală, Timişoara: Editura Eurostampa;
17. Parot F. (2006), Introducere în psihologie, Bucureşti: Editura Humanitas;
18. Piaget J. (1963), Psihologia Inteligentei, Editura Stiintifica, Bucuresti
19. Popa R. (2000), Istoria psihologiei, Editura Eurostampa, Timisoara
20. Reuchlin M. (1999), Psihologie generală, Bucureşti: Editura Ştiinţifică;
21. Radu I.,(coord.),Drutu I.,Mare V.,Miclea M.,Podar T.,Preda V.(1991),
Introducere in psihologia contemporana, Cluj -Napoca, Editura Sincron
22. Lemeni, G. (2002). Surse de acurateţe şi iluzie în monitorizarea
metacognitivă. Creier, cogniţie, comportament, vol. 6, nr. 3
23. Phye, G.D. (1997). Handbook of academic learning: construction of
knowledge. Boston: Academic Press
24. Roco, M., (2001). Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi

25. Roşca A. (1966), Psihologie generală, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică;
26. Zlate M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Iaşi: Editura
Polirom;
27. Zlate M. (2000), Introducere în psihologie, Iaşi: Editura Polirom;
28. Zlate M. (2006), Fundamentele psihologiei, Bucureşti: Editura
Universitară.

29