Sociologia ca știință.

Concepte de bază în sociologie

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au observat, în mod intenționat sau nu, lucrurile și
situațiile din jurul lor. S-a acumulat, astfel, un întreg set de întrebări, la care s-a încercat și
găsirea unor răspunsuri, mai mult sau mai puțin pertinente.

În acest mod a apărut așa numita sociologie ,,spontană”. Aceasta nu presupune cercetarea, ci
este caracteristică tuturor oamenilor, chiar si celor cu un nivel intelectual scăzut. Acest tip de
cunoaștere are mai multe caracteristici. O primă caracteristică al acestui tip de cunoaștere o
reprezintă subiectivitatea. Oamenii care nu sunt specializați în domeniul sociologiei nu sunt
capabili să facă o delimitare clară între propriile concepții și realitatea obiectivă. Acesta este și
unul dintre motivele pentru care este necesară apariția unei cunoașteri bazate pe știință. De
asemenea, un alt motiv pentru care cunoașterea de tip spontan nu poate fi validă în cazul unui
demers științific constă în faptul că aceasta are un caracter contradictoriu. Un exemplu în acest
sens este cel dat de către autorul Ioan Mihalache(2003), conform căruia atunci când oamenii se
raportează la propriile succese și, deopotrivă, eșecuri, pendulează, în mod constant, între
,,sentimentul fatalității și cel al liberului arbitru”(Mihalache, 2003, p.10). Așadar, când vine
vorba de reușitele unei persoane, aceasta și le însușește în totalitate, punând totul pe seama
capacităților sale. În schimb, în cazul în care un individ se confruntă cu o nereușită, aceasta este
pusă pe seama destinului nefast. Totodată, cunoașterea spontană se referă la un spațiu restrâns,
astfel încât indivizii se raportează la mediul care îi înconjoară, care le este cunoscut, informațiile
despre ce se petrece în alte societăți fiind, în mare parte, niște necunoscute.

Având în vedere toate cele menționate anterior, putem afirma că sociologia spontană oferă o
imagine distorsionată a realitații. Cu toate acestea, prima reprezintă temeiul sociologiei
științifice, care are rolul de a prezenta felul în care indivizii percep societatea și, de asemenea, să
ofere explicații pentru care aceștia au adoptat diverse idei. Astfel, cunoașterea științifică se
bazează pe cercetări, analiză, observație riguroasă și îndelungată și își propune diferite scopuri.
Acestea reprezintă și principalele puncte care deosebesc cunoașterea științifică de cea spontană.

O caracteristică importantă pe care trebuie să o îndeplinească cunoașterea de tip științific este

precizia, pentru a se ajunge, în cele din urmă la o concluzie pertinentă în cazul unui observații, de
pildă. Autorul consideră că precizia unei observații trebuie să fie direct proporțională cu
,,gravitatea” subiectului ales spre analiză. Exemplul folosit în acest sens de către autorul este cel
conform căruia atunci când vine vorba de prepararea unui medicament, o supradozare cu un
miligram în plus poate duce la moartea unui pacient. Astfel, fiecare observator își poate stabili
singur cât de precis poate fi rezultatul observației sale, deoarece există și cazuri în care o eroare
poate să nu afecteze în mod însemnat un rezultat.

O altă trăsătură care nu ar trebui să lipsească unei observații corecte, adecvate, este
obiectivitatea de care dispune cel care analizează. Acesta trebuie să fie capabil să își lase la o
parte prejudecățile, preferințele si pasiunile și să interpreteze lucrurile exact așa cum sunt ele de
fapt. În mod normal, oamenii nu pot fi complet obiectivi, de aceea, observațiile acestora nu pot fi
valide. Spre deosebire de omul comun, omul de știință trebuie să lucreze pentru a-și perfecționa
modul de a privi situațiile cât mai obiectiv posibil.

Mai mult decât atît, un alt deziderat cu privire la observația de tip științific este ca aceasta să
fie urmărită cu atenție și consemnată, pentru a nu se pierde anumite detalii sau etape care pot fi
relevante.

Așadar, sociologia este aceea știință care îi ajută pe oameni să înțeleagă mai bine lumea care îi
înconjoară, societatea sau chiar pe ei înșiși. Cu ajutorul sociologiei, oamenii pot să accepte să își
schimbe anumite convingeri, poate eronate, și oferă un alt unghi de a privi lucrurile. Când
vorbim despre sociologie, ne putem raporta la două niveluri:macrosociologie( când este posibilă
analiza întregii societăți, a culturii, religiei, economiei) si microsociologie(când analiza are în
vedere un grup mai restrâns sau o comunitate mică). Această știință îndeplinește si câteva funcții,
printre care se numără: funcția descriptivă, prin care sunt prezentate diferite acțiuni sau
fenomene sociale, exact în maniera în care acestea s-au petrecut; o funcție care are drept scop
explicarea diverselor fapte sociale, prin stabilirea unor relații cauză-efect; o funcție, considerată
de altfel și scopul acestei științe, care își propune îmbunătățirea calității vieții sociale. Deoarece
sociologia adoptă o abordare crtică asupra societății pe care o studiază, aceasta se poate
desfășura doar în societățile care permit o astfel de abordare, și anume în cele democratice, fiind
respinsă acolo unde este la putere un regim totalitar.

Sociologia este considerată o știință mai degrabă nouă. Astfel, se afirmă că începuturile
sociologiei de tip științific se plasează în prima jumătate a secolului XIX. Cu toate acestea, au
fost interesați de probleme ce țin de societate, de fenomene sociale si de om, cu mult timp
înainte, Aristotel, Platon, cât și mai târziu, Thomas Hobbes și Jean Jacques Rousseau.
Preocupările acestora sunt încadrate într-o perioadă numită ,,presociologie”. Sociologia propriu-
zisă a apărut în urma schimbărilor produse pe toate planurile( social, politic, economic, cultural)
de revoluția industrială. Industria și orașul încep să capete o importanță deosebită, cum se
întâmplă și în cazul burgheziei, care dorea să obțină puterea în domeniul politicii.

Fondatorul acestei științe, numită si ,,religia umanității”este considerat August Comte(1798-

1857). Acesta era de părere că ameliorarea vieții sociale, poate fi posibilă doar prin intermediul
cunoașterii știintifice. Acesta era adeptul experimentului, al observației, cât și al analizei
comparative. De asemenea, el a fost și o profundă inspirație pentru contemporanii săi, dar si
pentru cei care s-au afirmat in acest domeniu mai târziu.

Un al doilea fondator important al sociologiei este Herbert Spencer(1820-1903), care percepea

societatea ca pe un sistem compus din mai multe componente, aflate în corelație. El este autorul
unei concepții evoluționiste, numită și darwinism social, prin care susținea că cei înstăriți din
punct de vedere financiar si puternici sunt cei care se pot adapta cel mai bine la condițiile
economice și sociale din acele vremuri. Pe cealaltă parte a baricadei se aflau cei mai slabi.
Spencer considera un act imoral ca aceștia să fie ajutați, pentru că asta ar însemna ca ei să
supraviețuiască, și, chiar mai rău, să apară și alte generații de neadaptați.

Chiar dacă a fost un activist politic, Karl Marx(1818-1883) a fost preocupat de sociologie,
astfel încât s-a vorbit de sociologia marxistă. Conform concepției sale, lumea poate fi definită ca
o luptă care se dă între clasele sociale, punându-se, prin această concepție, bazele
conflictualismului. Acest curent se ocupă cu explicarea funcționării societății prin conflict.

Emile Durkheim(1858-1917), filosof de origine franceză, este unul dintre reprezentanții

sociologiei științifice moderne. Acesta a fost, la rândul lui, preocupat de ordinea socială. El face,
prin opera sa, ca sociologia să fie acceptată în rândul științelor umaniste și să capete o importanță
deosebită în mediul universitar. Astfel, lucrările sale ,,Diviziunea muncii sociale” și
,,Sinuciderea” au avut un rol important în școlile de sociologice atât din Europa, cât si din
America.

În țara noastră, sociologia s-a dezvoltat mai târziu, la începutul secolului XX, ca o urmare a
schimbărilor culturale, sociale și politice din acea perioadă. O contribuție deosebită în vederea
dezvoltării sociologiei în România a avut C.Dimitrescu-Iași , care a inițiat primul curs de
sociologie, la Universitatea din București. Alte personalități însemnate ale sociologiei românești
au fost:Spiru Haret, Ștefan Zeletin, Mihail Manoilescu, cât și Dimitrie Gusti. Ultimul este și cel
care a avut cea mai mare contribuție la fondarea Școlii Monografice de la București, în cadrul
căreia au fost realizate numeroase cercetări și a fost publicat, de asemenea, un număr mare de
rezultate.

Dacă ne raportăm la sociologia universitară, dezvoltarea ei a fost posibilă datorită activității

didactice si publicistice realizate de Virgil Bărbat, unul dintre cei mai mari intelectuali ai vremii
sale, student la trei universități din Europa, profesor universitar, cât si autor a numeroase lucrări
de seamă.

Toate personalitățile menționate mai sus sunt adepții unor perspective sociologice. Aceste
perspective sunt moduri prin care poate fi privită și, mai apoi, interpretată societatea. Dintre
multitudinea de perspective sociologice existente, printre cele mai importante se numără:
evoluționismul, conflictualismul, cât și funcționalismul.

Evoluționismul este prima perspectivă sociologică, fiind susținută de August Comte si Herbert
Spencer și se concentrează pe originea societăților. Această perspectivă a cunoscut o extindere
începând cu a doua jumătate a secolului XIX-lea, iar apoi a rămas în umbră pentru un timp.

Conflictualismul se concentrează pe dezechilibru, văzând armonia socială ca ceva utopic sau

care poate fi obținut doar prin constrângere. Karl Marx este considerat cel care a inițiat această
perspectivă, punând, mai ales, accent pe conflictul care are loc între clasele sociale, între cei slabi
și cei puternici. Marx considera că ceea ce poate rezolva toate aceste stări de conflict este
regimul comunist, pentru că acesta ar opri exploatarea celor mai slabi, ar stabili o egalitate între
oameni, iar în acest mod ar dispărea cea mai mare parte a conflictelor. Pe de altă parte, există și
sociologi care consideră conflictul o parte inevitabilă a societății, deoarece oamenii sunt diferiți,
au idei care pot fi contradictorii si fiecare urmărește anumite interese. Tocmai din cauza acestor
interese se ajunge la concurență.

Funcționalismul este o perspectivă care se raportează la societate ca la un întreg, compus din

mai multe părți diferite, fiecare având o anumită funcție de îndeplinit, iar când acest lucru se
întâmplă, se stabilește un echilibru. Acesta se poate prăbuși în cazul în care o funcție nu este
realizată. Când ne raportăm la echilibrul sistemului social, este necesară existența unui consens,
astfel încât majoritatea membrilor unei societăți să împartă aceeași opinie cu privire la ceea ce
este potrivit, corect și etic. Ca acest lucru să se întâmple, este necesară o bună comunicare între
cei cu pricina.

Bibliografie

Mihalache, I. (2003). Sociologie generală:concepte fundamentale și studii de caz. Editura

Polirom.