UNIVERSITATEA DE STAT

DIN MOLDOVA

Catedra Militară

Valeriu RAZMERIŢA

ARMA NUCLEARĂ, BACTERIOLOGICĂ

(BIOLOGICĂ) ŞI CHIMICĂ

Material didactic

Aprobat de
Catedra Militară

Chişinău - 2009
CEP USM

1
 CAPITOLUL 1

ARMA NUCLEARĂ, CHIMICĂ ŞI BACTERIOLOGICĂ

(BIOLOGICĂ)
1.1. NOŢIUNEA DE ARME DE NIMICIRE ÎN MASĂ ŞI ISTORIA
APARIŢIEI ACESTORA
Armele de nimicire în masă (ANM) sunt arme cu capacitate mare de lovire
destinate pentru producerea pierderilor şi distrugerilor în masă. Din categoriile
existente de ANM fac parte arma nucleară, arma chimică şi arma bacteriologică
(biologică). o varietate a armei nucleare este arma cu neutroni.
Arma nucleară (AN) a apărut la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
în formă de bombe de avion lansate pentru prima dată de către SUA asupra
oraşelor japoneze Hirosima şi Nagasaki în august 1945. Victime ale acestei
crime au devenit circa 300 mii de oameni. Arma nucleară este cel mai puternic
felde ANM.
Arma chimică (AC) a fost întrebuinţată pentru prima dată de către nemţi
împotriva trupelor franco-engleze în Primul Război Mondial (la 22 aprilie
1915). În cel de-al Doilea Război Mondial AC nu s-a întrebuinţat, însă după
acasta arma chimică s-a perfecţionat. Armatele ţărilor din NATO au primit în
dotare substanţe toxice (ST) cu capacitatea de a produce nimicirea în masă a
forţei vii pe suprafeţe mari în termene scurte şi a exercita o influenţă moral-
psihologică puternică asupra personalului.
Arma bacteriologică (biologică) (AB) a apărut mai târziu decât cea
chimică, deşi încercările creării şi întrebuinţării ei au fost făcute de Germania
încă în timpul Primului Război Mondial. Înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial lucrări de creare a AB au fost întreprinse în Japonia. Din 1942 de
crearea AB au început să se ocupe SUA. După cel de-al Doilea Război Mondial,
producerea AB s-a realizat în Anglia, Australia, Canada, care au poligoane
experimentale şi centre de cercetări ştiinţifice comune.
Armele incendiare (AI) fac parte din armamentul obişnuit şi includ
substanţe incendiare şi mijloace de întrebuinţare în luptă a acestora.

1.2. NOŢIUNEA DE ARMĂ NUCLEARĂ. ÎNCĂRCĂTURILE ŞI

MUNIŢIILE NUCLEARE. MIJLOACELE DE ÎNTREBUINŢARE
A ACESTEIA.
Se numeşte armă nucleară arma de nimicire în masă cu efect exploziv,
bazată pe folosirea energiei nucleare ce se eliberează la reacţiile în lanţ de
fisiune a nucleelor grele ale unor izotopi de uraniu şi plutoniu sau la reacţiile
termonucleare de sinteză a nucleelor uşoare ale izotopilor de hidrogen (deuteriu
şi tritiu) în nuclee mai grele, de exemplu, nuclee ale izotopilor de heliu.
Explozia nucleară este însoţită de eliberarea unei cantităţi enorme de
energie, de aceea după efectul de distrugere şi nimicire ea poate să depăşească

2
de sute şi mii de ori exploziile celor mai mari muniţii încărcate cu substanţe
explozive obişnuite.
Printre mijloacele moderne de luptă armată, arma nucleară ocupă un loc
deosebit – ea este mijlocul principal de nimicire a inamicului. Arma nucleară
permite a distruge mijloace de nimicire în masă ale inamicului, a-i produce în
scurt timp mari pierderi de forţă vie şi tehnică de luptă, a distruge lucrările şi alte
obiecte, a infecta terenul cu substanţe radioactive, precum şi a exercita o
influenţă puternică moral-psihologică asupra personalului şi a crea prin aceasta
părţii ce întrebuinţează arma nucleară condiţii favorabile pentru obţinerea
victoriei în luptă.
Dispozitivele destinate pentru realizarea procesului exploziv de eliberare a
energiei nucleare se numesc încărcături nucleare.
Din muniţiile nucleare fac parte componentele de luptă (pârtile ogivale)
încărcate cu încărcături nucleare ale rachetelor de diferite tipuri şi destinaţie,
bombele, torpilele, bombele submarine, proiectilele de artilerie şi minele
nucleare.
Puterea muniţiilor nucleare se caracterizează prin echivalentul de trotil,
adică prin cantitatea de trotil în tone, la explodarea căruia se eliberează aceeaşi
cantitate de energie ca şi la explodarea încărcăturii nucleare date.
Muniţiile nucleare se împart convenţional după putere în foarte mici (până
la 1 kt), mici (1–10 kt), mijlocii (10–100 kt), mari (100 kt–1 Mt) şi foarte mari
(peste 1 Mt).
Aspectul exterior al muniţiilor nucleare depinde de construcţia şi destinaţia
acestora. Corpul muniţiilor nucleare are găuri, ferestruici de acces, prin care se
verifică starea bună a automaticii dispozitivului nuclear de încărcare. Muniţiile
nucleare ale trupelor de uscat ale SUA şi containerele, în care ele se transportă,
se vopsesc în culoare verde şi se inscripţionează cu vopsea galbenă, iar cele de
şcoală se vopsesc în culoare neagră şi se inscripţionează cu vopsea albă. Pe
corpul muniţiei se inscripţionează cu litere galbene şi albe cu înălţimea 2,5 cm:
marca muniţiei XM27, XM47 sau XM48; indicii încărcăturilor nucleare Yl, Y2,
Y3 ce determină echivalentul de trotil al acestora. în afară de aceasta, pe toate
muniţiile de şcoală deasupra marcajului" obişnuit se aplică inscripţia roşie
„Training only” (numai pentru scopuri de învăţământ).
Din mijloacele de întrebuinţare a armei nucleare fac parte: rachetele de
destinaţie tactică, tactic-operativă şi strategică; avioanele purtătoare de armă
nucleară; rachetele cu aripi; submarinele; artileria ce întrebuinţează muniţie
nucleară; minele nucleare.

1.2.1. Felurile exploziilor nucleare. dezvoltarea exploziei nucleare şi

formarea factorilor distructivi
În funcţie de misiunile ce se rezolvă prin întrebuinţarea armei nucleare,
exploziile nucleare pot fi executate în aer, la suprafaţa pământului şi apei, sub
pământ şi apă. În conformitate cu aceasta, deosebim explozii de mare înălţime,
aeriene, la sol (la suprafaţa apei) şi subterane (submarine) (fig. 1).

3
 Explozia nucleară de mare înălţime (fig. 1a) este o explozie ce se produce
în scopul nimicirii în zbor a rachetelor şi avioanelor la o înălţime nepericuloasă
pentru obiectele terestre (peste 10 km). Factorii distructivi ai exploziei de mare
înălţime sunt: unda de şoc, emisiunea de lumină, radiaţia penetrantă şi
impulsul electromagnetic (IEM).
Explozia nucleară aeriană (fig. 1b) este o explozie produsă la o înălţime
de până la 10 km când zona luminoasă nu atinge suprafaţa pământului (apei).
Exploziile aeriene pot fi joase şi înalte. Contaminarea radioactivă puternică a
terenului se produce numai în apropiere de epicentrele exploziilor aeriene joase.
Contaminarea terenului, pe urma norului radioactiv, nu exercită influenţă
esenţială asupra acţiunilor personalului. La explozia nucleară aeriană cel mai
mult se manifestă unda de şoc, emisiunea de lumină, radiaţia penetrantă şi
impulsul electromagnetic.
Explozia nucleară la sol (la suprafaţa apei) (fig. 1c) este o explozie
executată la suprafaţa solului (apei), la care zona luminoasă atinge suprafaţa
pământului (apei), iar coloana de praf (de apă) este unită cu norul exploziei din
momentul formării.
Particularitatea caracteristică a exploziei nucleare la sol (la suprafaţa apei)
este contaminarea radioactivă puternică a terenului (apei) atât în raionul
exploziei, cât şi pe direcţia de deplasare a norului exploziei. Factorii distructivi
ai acestei explozii sunt unda de şoc, emisiunea de lumină, radiaţia penetrantă,
contaminarea radioactivă a terenului şi IEM.

Fig. 1. Exploziile nucleare:

a – aeriană; b–la suprafaţa pământului; c – subterană; d – submarină

4
 Explozia nucleară subterană (submarină) (fig. 1d) este o explozie
executată sub pământ (sub apă) şi se caracterizează prin azvârlirea unei cantităţi
mari de sol (de apă) amestecat cu produsele substanţei explozive nucleare (cu
fragmente de fisiune a uraniului-235 sau plutoniului-239). Efectul vulnerat şi
distructiv al exploziei nucleare subterane se manifestă în fond prin unde
seismice explozive (factorul distructiv principal), formarea pâlniei în pământ şi
prin contaminarea radioactivă puternică a terenului. Emisiunea de lumină şi
radiaţia penetrantă lipsesc. Caracteristic pentru explozia submarină este
formarea coloanei de apă, undei de bază ce apare la prăbuşirea coloanei de apă.
Explozia nucleară aeriană începe printr-o izbucnire de lumină orbitoare de
scurtă durată, lumina căreia poate fi observată la o distanţă de câteva zeci şi sute
de kilometri. În urma izbucnirii de lumină apare zona luminoasă în formă de
sferă sau semisferă (în cazul exploziei la sol), care este sursa emisiunii de
lumină puternice. Simultan, din zona exploziei se propagă în mediul
înconjurător un flux puternic de radiaţii gama şi de neutroni, care se formează în
cursul reacţiei nucleare în lanţ şi în procesul dezintegrării schijelor radioactive
ale fragmentelor de fisiune a încărcăturii nucleare. Cuantele gama şi neutronii
emişi la explozia nucleară se numesc radiaţie penetrantă. Sub acţiunea radiaţiei
gama instantanee are loc ionizarea atomilor mediului înconjurător, care
provoacă apariţia câmpurilor electrice şi magnetice. Aceste câmpuri, din cauza
acţiunii lor de scurtă durată, sunt denumite impuls electromagnetic al exploziei
nucleare.
În centrul exploziei nucleare temperatura creşte instantaneu până la câteva
milioane de grade, datorită cărui fapt substanţa încărcăturii se transformă într-o
plasmă de înaltă temperatură ce emite radiaţie Roentgen. Presiunea produselor
gazoase la început atinge câteva milioane de atmosfere. Sfera de gaze
incandescente a zonei luminoase, tinzând să se dilate, comprimă straturile
învecinate de aer, creează o cădere bruscă de presiune la limita stratului
comprimat şi formează unda de şoc, care se propagă de la centrul exploziei în
diferite direcţii. Deoarece densitatea gazelor ce constituie sfera incandescentă e
cu mult mai joasă decât densitatea aerului înconjurător, sfera incandescentă se
ridică repede. Totodată se formează norul exploziei de forma unei ciuperci, care
conţine gaze, vapori de apă, particule mărunte de sol şi o cantitate enormă de
produse radioactive ale exploziei. După ce atinge înălţimea maximă, norul este
transportat sub acţiunea curenţilor aerieni la distanţe mari, se împrăştie şi
produsele radioactive cad pe suprafaţa solului, creând contaminarea
radioactivă a terenului şi obiectelor.

1.2.2. Factorii distructivi ai exploziei nucleare.

Mijloacele şi procedeele de protecţie împotriva acestora
Unda de şoc a exploziei nucleare apare în consecinţa dilatării masei
incandescente luminoase de gaze din centrul exploziei şi reprezintă o zonă de
compresiune bruscă a aerului, care se propagă de la centrul exploziei cu o viteză
supersonică. Acţiunea ei durează câteva secunde. Distanţa de 1 km unda de şoc
o parcurge în 2 s, 2 km – în 5 s, 3 km – în 8 s.
5
 Leziunile cauzate de unda de şoc sunt provocate atât prin acţiunea presiunii
excedentare, cât şi prin efectul aruncător al acesteia (prin presiunea rapidă),
condiţionat de deplasarea undei aeriene. Personalul, armamentul şi tehnica de
luptă, dispuse în teren descoperit, sunt lovite mai ales în urma efectului
aruncător al undei de şoc, iar obiectele de dimensiuni mari (clădirile etc.) – prin
acţiunea presiunii excedentare.
Leziunile pot fi cauzate, de asemenea, în consecinţa acţiunii indirecte a
undei de şoc (cu sfărâmături de clădiri, copaci etc.), în unele cazuri, gravitatea
leziunilor cauzate de acţiunile indirecte poate fi mai mare decât cea de la
acţiunea nemijlocită a undei de şoc, iar numărul victimelor – predominant.
Asupra parametrilor undei de şoc influenţează vădit relieful terenului,
masivele păduroase şi vegetaţia. Pe povârnişurile orientate spre explozie, cu o
înclinare de peste 10°, presiunea se măreşte: cu cât e mai înclinat povârnişul, cu
atât e mai mare presiunea. Pe contrapantele înălţimilor are loc fenomenul invers.
În văi, tranşee şi în alte lucrări din pământ dispuse perpendicular pe direcţia de
propagare a undei de şoc, efectul aruncător e considerabil mai mic decât în teren
descoperit. Presiunea în unda de şoc în interiorul masivului păduros e mai înaltă,
iar efectul aruncător e mai mic decât în teren descoperit. Acest fapt se explică
prin rezistenţa opusă de copaci maselor de aer ce se deplasează cu viteză mare
din urma frontului undei de şoc.
Adăpostirea personalului în spatele dealurilor şi terasamentelor, în râpi,
văgăuni şi păduri tinere, folosirea fortificaţiilor, tancurilor, MLI, TB şi altor
maşini de luptă reduce gradul de lovire a acestuia cu unda de şoc. Astfel,
personalul dispus în tranşee descoperite este vătămat la distanţe de unda de şoc
de 1,5 ori mai puţin decât cel dispus în teren descoperit. Armamentul, tehnica şi
alte mijloace materiale pot fi deteriorate de acţiunea undei de şoc sau distruse
complet. De aceea, pentru protecţia acestora, trebuie de folosit accidentele
naturale ale terenului (dealurile, cutele de teren etc.) şi adăposturile.
Emisiunea de lumină a exploziei nucleare este o radiaţie vizibilă
ultravioletă şi infraroşie, care acţionează în curs de câteva secunde. Ea poate
provoca la personal arsuri, vătămarea ochilor şi orbirea temporară. Arsurile apar
din cauza efectului nemijlocit al emisiunii de lumină asupra părţilor descoperite
ale corpului (arsurile primare), precum şi din cauza hainelor aprinse în focarele
de incendiu (arsurile secundare). În funcţie de gravitatea vătămării, arsurile se
împart în patru grade: gradul întâi – roşeaţă, edem cutanat şi sensibilitate la
durerea pielii; gradul doi – formarea băşicilor; gradul trei – necrozarea pielii şi
ţesuturilor; gradul patru – carbonizarea pielii.
Arsurile fundului de ochi (în cazul privirii directe a exploziei) sunt posibile
la distanţe ce depăşesc razele zonelor de deasupra pielii. Orbirea temporară
apare de obicei noaptea şi în amurg, nu depinde de direcţia privirii în momentul
exploziei şi va avea un caracter în masă. Ziua apare numai dacă priveşti
explozia. Orbirea temporară trece repede, nu lasă urmări şi nu necesită de obicei
asistenţă medicală.

6
 Observarea prin aparatele de vedere pe timp de noapte exclude orbirea, însă
aceasta e posibilă, folosind aparatele de vedere ziua; de aceea ele, pentru timpul
de noapte, trebuie închise cu perdele speciale.
În scopul protecţiei ochilor împotriva orbirii, personalul trebuie să se afle
pe cât posibil în mijloacele tehnice cu obloanele închise, să fie folosite
fortificaţiile şi proprietăţile de protecţie ale terenului.
Emisiunea de lumină a exploziei nucleare provoacă aprinderea şi
carbonizarea materialelor inflamabile: elemente de lemn ale armamentului şi
tehnicii, husele la tancuri, TB şi MLI.
Radiaţia penetrantă a exploziei nucleare este un flux de radiaţii gama şi de
neutroni. Cuantele gama şi neutronii, propagându-se în orice mediu, provoacă
ionizarea acestuia. Sub acţiunea neutronilor, în afară de aceasta, atomii
neradioactivi ai mediului se transformă în radioactivi, adică se formează aşa-
numita activitate indusă. În consecinţa ionizării atomilor ce fac parte din
organismul viu, se deranjează procesele de activitate vitală a celulelor şi
organelor, ceea ce duce la îmbolnăvire de boală actinică. Radiaţia penetrantă
provoacă întunecarea opticii, efectul expunerii la lumină a materialelor
fotografice sensibile la lumină, şi scoate din uz aparatajul radioelectronic, mai
ales a celui ce conţine elementele cu semiconductoare.
Acţiunea vătămătoare a radiaţiei penetrante se caracterizează prin mărimea
dozei de radiaţie, adică prin cantitatea de energie a emisiunilor radioactive
absorbită de o unitate de masă a mediului supus iradierii. Deosebim doza de
expunere şi doza absorbită. Doza de expunere se măsoară în roentgen (r). Un
roentgen este o astfel de doză de radiaţie gama, care creează în 1 cm 3 de aer
circa 2 miliarde perechi de ioni. Doza absorbită se măsoară în razi. Un rad este
o astfel de doză, la care energia de radiaţie de 100 erg se transmite unui gram de
substanţă (unitatea de mâsură a dozei absorbite în sistemul SI este greiul.
(1 gr = 100 razi).
Vătămarea personalului cu radiaţia penetrantă se determină prin doza totală
absorbită de organism, caracterul iradierii şi durata acesteia.În funcţie de durata
iradierii, sunt aprobate următoarele doze totale de radiaţie gama ce nu duc la
reducerea forţei combative a personalului: iradierea nerepetată (prin impulsuri
sau în cursul primelor 4 zile) – 50 razi; iradierea repetată (continuă sau
periodică) în cursul primelor 30 zile – 100 razi, în curs de trei luni – 200 razi, în
cursul unui an – 300 razi.
Protecţia personalului împotriva radiaţiei penetrante se asigură prin
folosirea obiectelor mobile şi fortificaţiilor (adăposturilor, blindajelor, tranşeelor
acoperite).
Contaminarea radioactivă a terenului, stratului atmosferei de la suprafaţa
pământului, spaţiului aerian, apei şi altor obiecte apare în consecinţa depunerii
substanţelor radioactive din norul exploziei nucleare în timpul deplasării
acestuia. Depunându-se treptat pe suprafaţa pământului, substanţele radioactive
creează o fâşie de teren contaminată radioactiv, care se numeşte urma norului
radioactiv.

7
 Sursele principale ale contaminării radioactive sunt fragmentele de fisiune a
încărcăturii nucleare şi activitatea indusă a solului. Dezintegrarea acestor
substanţe radioactive este însoţită de radiaţii gama şi beta. Contaminarea
radioactivă a terenului se caracterizează prin nivelul radiaţiei (prin puterea dozei
de expunere) ce se măsoară în roentgen pe oră (r/h).
După gradul de pericol pentru personal, urma radioactivă se împarte
convenţional în patru zone: zona A – contaminare moderată, zona
B – contaminare puternică, zona C – contaminare periculoasă, zona
D – contaminare extrem de periculoasă. Nivelurile radiaţiei (puterile dozelor) la
limitele exterioare ale acestor zone peste o ora după explozie constituie 8; 80;
240 şi 800 r/h, iar peste 10 ore – 0,5; 5; 15 şi 50 r/h respectiv.
Despre gradul de contaminare (poluare) cu substanţe radioactive a
suprafeţelor diferitelor obiecte, a echipamentului personalului şi învelişului
cutanat se judecă după mărimea puterii dozei de expunere radiaţiei gama în
apropiere de suprafeţele contaminate determinată în miliroentgen pe oră (mr/h) 1
mr/h = 10-3 r/h.
Puterile nepericuloase ale dozei de expunere radiaţiei gama în apropiere de
suprafeţele contaminate ale diferitelor obiecte sunt prezentate în tabel.
Tabelul 1
Valorile nepericuloase ale puterii dozei de expunere radiaţiei gama în
apropiere de suprafeţele contaminate ale diferitelor obiecte

Puterea dozei
Nr. de expunere
Denumirea obiectului
crt. radiaţiei
(Gama mr/h)
1 Porţiunile descoperite ale corpului (faţa gâtul,
palmele) sau alte porţiuni ale învelişului cutanat:
– la o murdărire de până la 10% din suprafaţa 4,5
corpului;
– la o murdărire de 100% din suprafaţa corpului 15
2 Lenjeria de corp, partea din faţă a măştii antigaz
echipamentul încălţămintea mijloacele individuale
de protecţie, materialele sanitare (material de 50
pansament, tărgi. etc )
3 Ambalaj de alimente, inventar de bucătărie,
utilajul cantinelor, brutăriilor, magaziilor de 50
alimente
4 Automobilele, avioanele, piesele de artilerie,
aruncătoarele, complexurile de rachete, materialele 200
tehnice etc.
5 Tancurile, TB, MLI, punţile şi suprastructurile 400
navelor şi vaselor
6 Suprafeţele interioare ale navelor şi vaselor 200

8
 Observaţii:
1. Dacă vârsta produselor exploziilor nucleare (PEN) e mai mică de 12 h
sau este egală cu 12–24 h, atunci valorile indicate în tabel ale puterii dozelor de
expunere se măresc respectiv de 4 sau de 2 ori
2. În cazul căderii unei ploi radioactive, când PEN nimereşte pe corp prin
echipamentul ud, puterea dozei de expunere în apropierea suprafeţei
învelişurilor cutanate ale corpului şi lenjeriei de corp este egală cu 3,5 mr/h.
În scopul de a proteja personalul ce activează în teren contaminat, se
foloseşte armamentul şi tehnica militară, adăposturile naturale şi fortificaţiile.
Impulsul electromagnetic (IEM). Exploziile nucleare duc la apariţia
câmpurilor electromagnetice puternice. Deoarece aceste câmpuri au o existenţă
de scurtă durată, ele sunt denumite impuls electromagnetic, care se manifestă cel
mai deplin în cazul exploziilor aeriene joase sau celor de la suprafaţa
pământului.
IEM acţionează, în primul rând, asupra aparatajului radioelectronic şi
electrotehnic, cu care este dotată tehnica militară şi alte obiecte. Sub acţiunea
IEM în aparatajul indicat se induc curenţi şi tensiuni electrice, care pot provoca
străpungerea izolaţiei, deteriorarea transformatoarelor, arderea eclatoarelor,
distrugerea aparatelor cu semiconductoare, arderea siguranţelor fuzibile şi altor
elemente ale dispozitivelor radiotehnice. Cel mai mult sunt expuse pericolului
acţiunii IEM liniile de transmisiuni, de semnalizare şi de dirijare. Când mărimea
IEM e insuficientă pentru deteriorarea aparatelor sau a unor piese, atunci e
posibilă declanşarea mijloacelor de protecţie (siguranţelor fuzibile,
paratrăsnetelor) şi deranjarea capacităţii de funcţionare a liniilor.
Dacă exploziile nucleare se vor produce în apropiere de liniile de
alimentare cu energie, de transmisiuni ce au lungime mare, atunci tensiunile
induse în acestea pot să se propage prin cabluri la distanţe considerabile şi să
provoace deteriorarea aparatajului şi vătămarea personalului aflat la distanţe
nepericuloase în ce priveşte alţi factori distructivi ai exploziei nucleare.

1.2.3. Muniţiile cu neutroni

În ultimii ani, în SUA a fost elaborată o încărcătură nucleară de tip cu
neutroni pentru încărcarea proiectilelor sistemelor de artilerie calibrul 155 mm şi
203,2 mm şi componentei de luptă a rachetelor tip "Lans".
La explodarea acestora circa 80% din toată energia se degajă în formă de
flux putemic de neutroni suprarapizi, restul energiei se consumă pentru alţi
factori distructivi.
Protecţia personalului împotriva muniţiilor cu neutroni se asigură prin
folosirea tehnicii de luptă, blindajelor şi adăposturilor.

9
 1.3. ARMA CHIMICĂ A INAMICULUI PROBABIL

1.3.1. Noţiunea de armă chimică

Arma chimică (AC) include substanţele toxice şi mijloacele de
întrebuinţare a acestora. Se numesc substanţe toxice (ST) compuşii chimici
toxici destinaţi pentru nimicirea în masă a forţei vii la întrebuinţarea în luptă a
acestora. Substanţele toxice constituie baza armei chimice şi se află în
înzestrarea armatelor unui şir de ţări. În armata SUA fiecare ST are un anumit
cifru literal. După caracterul acţiunii asupra organismului uman, ST se împart în
substanţe neuroparalitice, dermovezicante, toxice generale, sufocante,
psihochimice şi iritante.
După rapiditatea survenirii efectului vulnerat, ST (în armata SUA) se
împart în substanţe letale, substanţe care scot temporar din luptă forţa vie şi
substanţele care scot pentru o scurtă durată din luptă forţa vie. La întrebuinţarea
în luptă, ST letale provoacă infectări grave (letale) forţei vii. Din acest grup fac
parte ST letale cu efect neuroparalitic vezicant, toxic general şi sufocant, toxina
botulinică (substanţa XR). ST care scot temporar din luptă forţa vie (cu acţiune
psihochimică şi toxina stafilococică PG) lipsesc personalul de combativitate pe
un termen de la câteva ore până la câteva zile. Efectul vulnerant al ST care scot
pentru o scurtă durată din luptă forţa vie (cu acţiune iritantă) se manifestă pe
durata aflării în contact cu acestea şi se menţine timp de câteva ore după ieşire
din atmosfera infectată.
În momentul întrebuinţării în luptă, ST se pot afla în stare de vapori, de
aerosol şi lichid. În stare de vapori şi de aerosol fin dispersat (fum, ceaţă) se trec
ST întrebuinţate pentru infectarea stratului de aer de la suprafaţa pământului.
Norul de vapori şi aerosol format în momentul întrebuinţării muniţiei chimice se
numeşte nor primar de aer infectat (AI). Norul de vapori format pe contul
evaporării ST depuse pe sol se numeşte nor secundar. ST sub formă de vapori
şi aerosol fin dispersat purtate de vânt infectează forţa vie nu numai în raionul de
întrebuinţare, dar şi la distanţe considerabile. Adâncimea propagării AI în teren
accidentat şi împădurit e de 1,5-3 ori mai mică decât în teren descoperit.
Pentru infectarea terenului, armamentului şi tehnicii militare,
îmbrăcămintei, echipamentului şi învelişului cutanat al oamenilor, ST se
întrebuinţează sub formă de aerosol macrodispers şi picături. Terenul,
armamentul, tehnica militară şi alte obiecte infectate sunt surse de infectare a
oamenilor. În aceste condiţii, personalul va fi nevoit un timp îndelungat,
condiţionat de persistenţa ST, să se afle în mijloacele de protecţie, ceea ce va
reduce capacitatea de luptă a trupelor.
Persistenţa ST în teren este timpul de la întrebuinţarea acestora până în
momentul când personalul poate să treacă sectorul infectat sau să se afle în
acesta fără mijloace de protecţie.
Substanţele toxice (ST) pot pătrunde în organism prin aparatul respirator,
prin suprafeţele rănite, prin mucoasă şi învelişul cutanat. În caz de consumare a
alimentelor şi apei infectate, ST pătrund prin tractul gastrointestinal. Majoritatea
ST posedă capacitate de acumulare a efectului toxic.
10
 1.3.2. Substanţele toxice cu acţiune neuroparalitică
Pătrunzând în organism, ST cu acţiune neuroparalitică atacă sistemul
nervos. Particularitatea caracteristică a acestui atac se manifestă prin îngustarea
pupilelor (mioză).
În armata SUA reprezentanţii principali ai acestui grup de ST sunt sarinul
(GB) şi VX-sul (VX).
Sarinul (GB) este un lichid volatil incolor sau gălbui, în fond fără miros,
iarna nu îngheaţă. Se amestecă cu apă şi cu solvenţi organici în orice proporţii,
se dizolvă bine în grăsimi. Este stabil la acţiunea apei, ceea ce condiţionează
infectarea bazinelor de apă stătătoare pentru un timp îndelungat – până la 2 luni.
Nimerind pe pielea omului, pe îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte materiale
poroase se îmbibă repede în ele.
Sarinul se întrebuinţează pentru vătămarea forţei vii prin infectarea stratului
de aer de la suprafaţa pământului cu ajutorul aplicării ciocanelor de foc de
artilerie de scurtă durată, loviturilor cu rachete şi cu aviaţia tactică. Starea de
luptă de bază a sarinului sunt vaporii. Vaporii de sarin în cazul condiţiilor
meteorologice medii se pot propaga cu ajutorul vântului până la 20 km de la
locul aplicării. Persistenta sarinului (în pâlnii) vara – câteva ore, iarna - până la
2 zile.
În cazul acţiunilor subunităţilor pe tehnica de luptă în atmosfera infectată
cu sarin se folosesc pentru protecţie măştile antigaz şi completul militar complex
de protecţie. În cazul acţiunilor pe terenul infectat, în formaţie pe jos, se îmbracă
suplimentar ciorapii de protecţie. În cazul aflării îndelungate în raioanele cu
conţinut înalt de vapori de sarin, trebuie de folosit pentru protecţie masca
antigaz şi completul militar de protecţie în formă de combinezon. Protecţia
împotriva sarinului se asigură, de asemenea, prin folosirea tehnicii şi
adăposturilor de tip ermetizat înzestrate cu instalaţii de filtroventilaţie. Vaporii
de sarin pot fi absorbiţi de către echipament şi după ieşirea din atmosfera
infectată se pot evapora din nou, infectând aerul curat. De aceea măştile antigaz
se scot numai după efectuarea tratării speciale a echipamentului, îmbrăcămintei
şi controlul infectării aerului.
VX-sul (VX) este un lichid incolor puţin volatil, nu are miros şi nu îngheaţă
iarna, în apă se dizolvă moderat (5%), în solvenţi organici şi în grăsimi – bine.
Infectează bazinele de apă descoperite pentru o perioadă foarte îndelungată –
până la 6 luni. Starea de luptă de bază – aerosol dispersat grosier. Aerosolii VX
infectează straturile de aer de la suprafaţa pământului şi se propagă pe direcţia
vântului la adâncimi de la 5 până la 20 km, infectează forţa vie prin aparatul
respirator, porţiunile descoperite ale pielii şi prin îmbrăcămintea militară
obişnuită, de asemenea, infectează terenul, armamentul, tehnica militară şi
bazinele de apă descoperite. VX este întrebuinţat de artilerie, aviaţie (casete şi
aparate de aviaţie pentru vărsare), precum şi cu ajutorul fugaselor chimice.
Armamentul şi tehnica de luptă infectate cu picături de VX prezintă pericol vara
în curs de 1–3 zile, iarna – 30–60 zile. Persistenta VX-sului în teren vara – de
la 7 până la 15 zile, iarna – pentru toată perioada până la încălzire. Protecţia

11
împotriva VX-sului: masca antigaz, completul militar de protecţie, tehnica de
luptă şi adăposturile ermetizate.
Din substanţele toxice cu acţiune neuroparalitică face parte, de asemenea,
somanul (GD), care după proprietăţile sale ocupă o poziţie intermediară între
sarin şi VX. Substanţele toxice neuroparalitice pot să-1 infecteze pe om
indiferent de procesul de pătrundere a acestora în organism. La infectarea uşoară
prin inhalaţie se observă scăderea vederii, îngustarea pupilelor (mioza),
îngreunarea respiraţiei, senzaţia de greutate în piept, amplificarea degazării
salivei şi mucusului nazal. Aceste fenomene sunt însoţite de dureri puternice de
cap şi pot să persiste de la 2 până la 3 zile. În cazul acţiunii asupra organismului
a concentraţiilor letale de ST, apare o mioză puternică, sufocarea, salivaţia şi
transpiraţia abundentă, apare senzaţia de frică, vomitarea şi diareea, care pot să
dureze câteva ore, pierderea cunoştinţei. Sfârşitul letal vine din cauza paraliziei
respiratorii şi cardioplegiei.
În cazul pătrunderii prin piele, tabloul infectării, în fond, este analogic cu
infectarea prin inhalaţie. Se deosebeşte numai prin aceea că simptomele se
manifestă peste un oarecare timp (de la câteva minute până la câteva ore), în
acest caz, apărând, mioclonia în locul pătrunderii ST, apoi convulsia, miastenia
şi paralizia.
Primul ajutor. Celui infectat i se pune masca antigaz (dacă aerosolul sau
picăturile de ST lichidă au nimerit pe pielea feţei, masca antigaz se pune numai
după prelucrarea feţei cu lichid din pachetul antichimic individual (PAI). Se
introduce antidotul cu ajutorul tubului-seringă cu căpăcel roşu din trusa
individuală cu medicamente şi se îndepărtează victima din atmosfera infectată.
Dacă în curs de 10 min. convulsia nu e înlăturată, antidotul se introduce încă o
dată în caz de se opreşte respiraţia, se face respiraţie artificială. Dacă ST
nimereşte pe corp, se prelucrează imediat locurile infectate cu ajutorul PAI.
Dacă ST nimereşte în stomac, se provoacă vomitarea, se spală, dacă e posibil,
stomacul cu soluţie de 1% de bicarbonat de sodiu alimentar sau cu apă curată,
ochii infectaţi se spală cu soluţie de 2% de bicarbonat de sodiu alimentar sau cu
apă curată. Personalul infectat se aduce la punctul medical.
Existenta ST neuroparalitice în aer, în teren, pe armament şi tehnica
militară se detectează cu ajutorul aparatelor de cercetare chimică (tubuşorul
indicator cu inel şi punct roşu) şi al avertizoarelor de substanţe toxice de luptă.
Pentru detectarea aerosolilor de VX, serveşte pelicula indicatoare AP–1.

1.3.3. Substanţele toxice cu acţiune vezicantă

Substanţa toxică principală cu acţiune vezicantă este iperita. În armata
SUA se foloseşte iperita tehnică (H) şi iperita distilată (purificată) (HD).
Iperita este un lichid de culoare gălbuie (cea distilată) sau brună-închis cu
miros de usturoi sau de muştar, se dizolvă bine în solvenţi organici şi rău în apă.
Iperita e mai grea decât apa, îngheaţă la o temperatură de –14°C. Se îmbibă uşor
în diferite învelişuri de lac şi vopsea, în materialele poroase şi cele din cauciuc
tehnic, ceea ce condiţionează infectarea în adâncime a acestora în aer liber

12
iperita se evaporă încet. Starea de luptă principală a iperitei este starea de
picături-lichid sau de aerosol. Cu toate acestea, iperita poate să formeze
concentraţii periculoase de vapori ai săi pe contul evaporării naturale din terenul
infectat, în condiţii de luptă iperita poate fi întrebuinţată de artilerie
(aruncătoare), de aviaţie cu ajutorul bombelor şi aparatelor de pulverizare,
precum şi al fugaselor. Vătămarea personalului se obţine prin infectarea stratului
de aer de la suprafaţa pământului cu vapori şi aerosoli de iperită, prin infectarea
cu aerosoli şi picături de iperită a porţiunilor descoperite de piele,
îmbrăcămintei, echipamentului, armamentului şi tehnicii militare şi a sectoarelor
de teren.
Adâncimea de propagare a vaporilor de iperită constituie de la 1 până la
20 km pentru sectoarele de teren descoperit. Iperita poate să infecteze terenul
vara pe un termen de până la 2 zile, iarna – până la 2–3 săptămâni. Tehnica
infectată cu iperită prezintă pericol pentru personalul neprotejat cu mijloace de
protecţie şi trebuie supusă degazării. Iperita infectează bazinele de apă
stătătoare pe o durată de 2–3 luni.
Prezenţa vaporilor de iperită se determină cu ajutorul tubuşorului indicator
(un inel galben) cu aparatele de cercetare chimică VPHR şi PPHR. Pentru
protecţia împotriva iperitei, se folosesc masca antigaz şi completul militar de
protecţie, precum şi armamentul şi tehnica militară, adăposturile amenajate cu
instalaţii de filtroventilaţie, şanţurile-adăpost acoperite, tranşeele şi şanţurile de
comunicaţie. Iperita posedă vulnerant la pătrunderea în organism pe orice cale.
Infectarea mucoasei ochilor, nazofaringelui, căilor respiratorii se manifestă chiar
şi la o concentraţie neînsemnată a iperitei. La concentraţii mai înalte, de rând cu
infectările locale are loc intoxicaţia generală a organismului.
Iperita are o perioadă latentă de acţiune (2–8 h) şi posedă cumulativitate. În
momentul contactului cu iperita, excitaţia pielii şi efectul dureros lipsesc.
Locurile infectate cu iperita sunt predispuse la infecţie. Infectarea pielii începe
cu roşeaţă care apare peste 2–6 h după contactul cu iperita. Peste o zi, pe locul
roşeţii apar băşici mărunte umplute cu lichid galben transparent. Peste 2–3 zile,
băşicile plesnesc şi se formează o ulceraţie ce nu se vindecă timp de 20–30 zile.
Dacă în ulceraţie nimereşte infecţia, atunci vindecarea se face peste 2–3 1uni. În
caz de inhalare a vaporilor sau aerosolului de iperită, primele simptome de
infectare se manifestă peste câteva ore sub formă de xerostomie şi senzaţie de
arsură în nazofaringe, apoi apare edemul mucoasei nazofaringelui, însoţit de
secreţie purulentă. În cazuri grave se dezvoltă pneumonia, instalarea morţii se
produce peste 3–4 zile după apariţia sufocării. Deosebit de sensibili la vaporii de
iperită sunt ochii. La infectarea ochilor cu vapori de iperită, apare senzaţia de
nisip în ochi, lăcrimarea, fotofobia, apoi se produce roşeaţa şi mixedemul
ochilor însoţit de secreţie purulentă abundentă. Pătrunderea în ochi a picăturilor
de iperită poate provoca orbirea. La pătrunderea iperitei în tractul
gastrointestinal, peste 30–60 min. apar dureri acute în stomac, salivaţia, greaţa,
vomitarea, mai departe se dezvoltă diareea (uneori cu sânge).

13
 Primul ajutor. Picăturile de iperită de pe piele trebuie degazate imediat cu
ajutorul PAI. Ochii şi nasul se spală bine, iar gura şi faringele se clătesc cu
soluţie de 2% de bicarbonat de sodiu sau cu apă curată. În caz de intoxicaţie cu
apă sau cu alimente infectate cu iperită, se provoacă vomitarea, iar pe urmă se
introduce un fel de terci preparat în proporţie de 25 g de cărbune activat la 100
ml de apă.

1.3.4. Substanţele toxice cu acţiuneotrăvitoare generală

Substanţele toxice cu acţiune otrăvitoare generală, nimerind în organism,
dereglează transmiterea oxigenului din sânge la ţesuturi. Aceste ST au cea mai
rapidă acţiune. Ele sunt reprezentate prin cianura de hidrogen (AC) şi clorcian
(CK) în armata SUA cianura de hidrogen şi clorcianul sunt ST de rezervă.
Cianura de hidrogen este un lichid incolor ce se evaporă repede, cu miros
de migdale amare, în teren descoperit se evaporă repede (peste 10–15 min.), nu
infectează terenul şi tehnica. Degazarea încăperilor, adăposturilor şi maşinilor
închise se face prin aerisire. În condiţii de campanie, e posibilă absorbţia
considerabilă a cianurii de hidrogen în îmbrăcăminte. Dezinfectarea se obţine,
de asemenea, prin aerisire. Temperatura de îngheţare a cianurii de hidrogen este
-14°C, de aceea în timpul rece ea se întrebuinţează în amestec cu clorcian sau cu
alte ST. Cianura de hidrogen poate fi întrebuinţată în bombele chimice de aviaţie
de calibru mare. Infectarea se produce prin inspiraţia aerului infectat (e posibilă
infectarea prin piele în cazul acţiunii îndelungate a concentraţiilor foarte înalte).
Drept mijloace de protecţie împotriva cianurii de hidrogen sunt masca antigaz,
adăposturile şi tehnica amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie. În cazul
infectării cu cianură de hidrogen, apare un gust neplăcut metalic şi senzaţia de
arsură în gură, amorţirea vârfului limbii, excitaţia faringelui, astenia şi ameţeala.
Apoi apare senzaţia de frică, midriaza, pulsul devine rar, iar respiraţia
neregulată. Victima îşi pierde cunoştinţa şi se începe criza convulsivă, după care
survine paralizia. Moartea survine în urma unui stop respirator. În cazul acţiunii
concentraţiilor foarte înalte, apare aşa-numita formă fulgerătoare de infectare:
victima imediat îşi pierde cunoştinţa, respiraţia devine superficială, survine
convulsia, paralizia şi moartea. În cazul infectării cu cianură de hidrogen, se
semnalează culoarea trandafirie a feţei şi mucoaselor. Cianura de hidrogen nu
posedă efect cumulativ.
Primul ajutor. Se pune victimei masca antigaz, se sparge fiola cu antidotul
pentru cianura de hidrogen şi se introduce în spaţiul cagulei din interiorul măştii
antigaz, în caz de necesitate, se face respiraţie artificială. Dacă simptomele
infectării persistă, antidotul poate fi introdus încă o dată. Cianura de hidrogen se
detectează cu ajutorul tubuşorului indicator cu trei inele verzi cu aparatele
VPHR şi PPHR.
Clorcianul (CK) este un lichid incolor mai volatil decât cianura de
hidrogen, cu miros pătrunzător neplăcut. După proprietăţile sale toxice este
asemănător cu cianura de hidrogen, însă, spre deosebire de aceasta, irită căile

14
respiratorii superioare şi ochii. Mijloacele de întrebuinţare, de protecţie, de
degazare sunt aceleaşi ca şi pentru cianura de hidrogen.

1.3.5. Substanţele toxice cu acţiune sufocantă

Din acest grup de ST face parte fosgenul. În armata SUA fosgenul (CG)
este o ST de rezervă.
Fosgenul (CG) în condiţii obişnuite este un gaz incolor, mai greu decât
aerul de 3,5 ori, cu miros caracteristic fânului mucegăit sau fructelor putrede. Se
dizolvă prost în apă şi uşor se descompune de către aceasta. Starea de luptă –
vapori. Persistenţa în teren 30–50 min., e posibilă stagnarea vaporilor în tranşee,
râpi de la 2 până la 3 ore. Adâncimea propagării aerului infectat de la 2 până la 3
km.
Fosgenul afectează organismul numai la inhalarea vaporilor acestuia, în
atare caz, se simte o iritare slabă a mucoasei ochilor, lăcrimarea, un gust
neplăcut dulce în gură, o ameţeală uşoară, astenia, senzaţia de constricţie
toracică, greaţa. După ieşire din atmosfera infectată, aceste fenomene trec şi în
curs de 4–5 ore victima se află în stadiul de bunăstare imaginară. Pe urmă, din
cauza edemului pulmonar, survine o înrăutăţire bruscă a stării: se accelerează
respiraţia, apar tusea puternică, dureri de cap, dispneea, învineţirea buzelor,
pleoapelor, nasului, accelerarea pulsului, dureri de inimă, astenia şi sufocarea.
Se ridică temperatura corpului până la 38–39°C. Edemul pulmonar durează
câteva zile şi se termină, de obicei, prin sfârşit letal.
Primul ajutor. Se pune victimei masca antigaz, se scoate din atmosfera
infectată, se acordă un repaus absolut, se uşurează respiraţia (se scoate centura,
se descheie nasturii), se înveleşte împotriva frigului, se dă ceva fierbinte de băut
şi se aduce cât mai repede la punctul medical.
Protecţia împotriva fosgenului – masca antigaz, adăpostul şi tehnica
amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie. Fosgenul se detectează cu ajutorul
tubuşorului indicator cu trei inele verzi cu aparatele VPHR şi PPHR.

1.3.6. Substanţele toxice cu acţiune psihochimică

În prezent, armatele multor ţări au în dotare substanţa toxică psihochimică
Be-Zet (BZ).
Be-Zet (BZ) este o substanţă albă fără miros, nu se dizolvă în apă, se
dizolvă bine în cloroform, dicloretan şi în apă acidulată. Starea de luptă
principală – aerosolul. Se întrebuinţează cu ajutorul casetelor de aviaţie şi al
generatoarelor de aerosoli.
BZ infectează organismul prin inhalarea aerului infectat şi consumarea
alimentelor şi apei infectate. Acţiunea lui BZ începe să se manifeste peste
0,5–3 ore. Dacă acţionează concentraţii mici, survine somnolenţa şi reducerea
capacităţii de luptă. Dacă acţionează concentraţii mari, la etapa iniţială, în curs
de câteva ore, se semnalează tahicardia, xerodermia şi xerostomia, midriaza şi
reducerea capacităţii de luptă. In următoarele 8 ore survine înţepenirea şi starea
de inhibiţie verbală. Apoi urmează o perioadă de excitaţie ce durează până

15
la 4 zile. Peste 2–3 zile după acţiunea ST, începe revenirea treptată la starea
normală.
Primul ajutor. Se pune victimei masca antigaz şi se îndepărtează din
focarul de infectare. După ieşire pe un teren neinfectat, se face tratarea sanitară
parţială a porţiunilor descoperite ale corpului cu ajutorul PAI, se scutură
îmbrăcămintea, se spală cu apă curată ochii şi nazofaringele.
Prezenta lui BZ în atmosferă se detectează cu aparatele militare de cercetare
chimică VPHR şi PPHR, cu ajutorul tubuşoarelor indicatoare cu un inel cafeniu.
Protectia împotriva lui BZ – masca antigaz, tehnica şi adăposturile
amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie.

1.3.7. Substanţele toxice cu acţiune iritantă

Substanţele toxice iritante sunt nişte compuşi chimici ce provoacă iritarea
ochilor şi a aparatului respirator. Substanţele principale ale acestei categorii
sunt: Ce-Se (CS) şi Ce-Re (CR).
Dintre substanţele toxice din această categorie face parte, de asemenea,
cloracetofenona (CN). În armata SUA ea este o ST de rezervă. Cloracetofenona
acţionează asupra organismului la fel ca şi CS şi CR, dar e mai putin toxică.
CS este o substanţă albă cristalină, solidă, puţin volatilă, cu miros de piper.
Se dizolvă prost în apă, moderat în spirt, bine în acetonă, cloroform. Starea de
luptă – aerosolul. Se practică prin folosirea bombelor chimice de aviaţie,
proiectilelor de artilerie, generatoarelor de aerosoli şi al grenadelor fumigene. E
posibilă întrebuinţarea sub formă de recepturi CS-1 şi CS-2 de acţiune
îndelungată.
În concentraţii mici CS, posedă o acţiune iritantă asupra ochilor şi căilor
respiratorii superioare, iar în concentraţii mari provoacă arsuri pe porţiunile
descoperite ale pielii, în unele cazuri – paralizia respiratorie, cardioplegia şi
moartea. Simptomele infectării: senzaţia puternică de arsură şi durere în ochi şi
piept, lăcrimarea abundentă, închiderea involuntară a pleoapelor, strănutul,
guturaiul (uneori cu sânge), senzaţia dureroasă de arsură în gură, nazofaringe, în
căile respiratorii superioare, tuse şi dureri în piept. La ieşire din atmosfera
infectată sau după punerea măştii antigaz simptoamele continuă să se amplifice
în curs de 15–20 min., apoi se atenuează treptat în curs de 1–3 ore.
CR este o substanţă cristalină de culoare galbenă în apă se dizolvă, prost,
iar în solvenţi organici – bine. Întrebuinţarea în luptă este analogică cu CS.
Acţiunea toxică a CR este asemănătoare cu cea a CS, însă are un efect iritant
mai puternic asupra ochilor şi căilor respiratorii superioare.
În cazul acţiunii cu ST iritante, trebuie pusă masca antigaz. La iritarea
puternică a căilor respiratorii superioare (tusea puternică, senzaţie de arsură,
durere în nazofaringe), se sparge fiola cu amestec antifum şi se introduce sub
cagula măştii antigaz. După ieşire din atmosfera infectată, se clăteşte gura,
nazofaringele, se spală ochii cu soluţie de 2% de bicarbonat de sodiu alimentar
sau cu apă curată. Se îndepărtează ST de pe îmbrăcăminte şi echipament prin
scuturare sau curăţare. Masca antigaz, adăposturile şi tehnica de luptă,

16
amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie, protejează sigur împotriva ST cu
acţiune iritantă.
1.3.8. Toxinele
Se numesc toxine substanţele chimice proteice naturale de origine vegetală
sau animală, care la pătrundere în organismul uman provoacă îmbolnăvirea şi
moartea acestuia.
Armata SUA are în dotare substanţele XR (Ics-Re) şi PG (Pe-Ge) ce fac
parte dm ST noi foarte toxice.
Substanţa XR este o toxină botulinică de origine bacteriană, care,
pătrunzând în organism, provoacă o afecţiune gravă sistemului nervos. Face
parte din categoria ST letale. XR este o pulbere fină de culoare albă sau gălbuie-
brună, se dizolvă uşor în apă. Se întrebuinţează în stare de aerosol cu ajutorul
aviaţiei, artileriei sau al rachetelor, pătrunde uşor în organismul uman prin
suprafeţele mucoase ale căilor respiratorii, tubul digestiv şi prin ochi. Are o
perioadă latentă de acţiune de la 3 ore până la 2 zile. Simptomele de infectare
apar pe neaşteptate şi se încep printr-o senzaţie de slăbiciune, depresivitate,
greaţă. Peste 3–4 ore de la începutul dezvoltării simptomelor de infectare apare
ameţeala, se dilată pupilele şi încetează să reacţioneze la lumină. Văzul e
imprecis, apare diplopia. Pielea devine uscată, se simte xerostomia şi setea,
dureri acute în stomac. Apare disfagia, vorbirea devine neclară, vocea slabă în
cazul otrăvirii subletale, vindecarea survine peste 2–6 luni.
Substanţa PG – enterotoxina stafilococică – se întrebuinţează în stare de
aerosol. Pătrunde în organism cu aerul inspirat şi cu apa şi alimentele infectate.
Are o perioadă latentă de acţiune de câteva minute. Simptomele de infectare
sunt: asemănătoare cu intoxicaţia alimentară. Simptomele iniţiale: salivaţia
abundentă, greaţa, vomitarea, colică abdominală acută şi diaree apoasă, astenie
de cel mai înalt grad. Simptomele durează 24 ore, în acest răstimp victima nu e
capabilă de luptă.
Primul ajutor la infectare cu toxine. Se întrerupe pătrunderea toxinei în
organism (se pune masca antigaz sau aparatul de respirat în caz de aflare în
atmosfera infectată, se face spălătura gastrică în caz de otrăvire cu apă şi
alimente infectate), se aduce victima la punctul medical şi i se acordă asistenţă
medicală calificată.
Drept mjloace de protecţie împotriva toxinelor XR şi PG servesc masca
antigaz sau aparatul de respirat, armamentul, tehnica militară şi adăposturile
amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie.
1.3.9. Fitotoxicanţii
Fitotoxicanţii sunt substanţe chimice ce provoacă nimicirea vegetaţiei.
Plantele tratate cu fitotoxicanti pierd frunzişul, se usucă şi se distrug. Pentru
scopuri militare, se întrebuinţează recepturi speciale de înaltă toxicitate. Armata
SUA are în dotare trei feluri de recepturi: „portocalie”, „albă” şi „albastră”.
Aplicarea acestor recepturi se realizează prin pulverizare din avioane şi
elicoptere cu ajutorul dispozitivelor speciale.

17
 La aplicarea recepturii „portocalii” peste o săptămână are loc distrugerea
completă a vegetaţiei. In cazul aplicării recepturilor “„albă” şi „albastră” peste
2–3 zile se produce căderea totală şi nimicirea frunzelor, iar peste 7–10
zile – distrugerea vegetaţiei. La aplicarea recepturilor „portocalie”, şi „albă”
vegetaţia nu se restabileşte în cursul întregului sezon, iar la aplicarea recepturii
„albastre”. se produce sterilizarea completă a solului şi vegetaţia nu se
restabileşte în cursul unui şir de ani.

1.3.10. Mijloacele de aplicare a substanţelor toxice

Toate muniţiile chimice ale armatei SUA sunt vopsite în culoare gri. Pe
corpul muniţiei se aplică inele colorate, cifrul ST, se indică calibrul muniţiei,
semnele referitoare la masă, modelul şi cifrul muniţiei şi numărul lotului.
Muniţiile încărcate cu substanţe toxice letale se marchează cu inele de
culoare verde, iar cele cu substanţe ce scot forţa vie din luptă temporar sau
pentru o scurtă durată – cu inele roşii. Muniţiile chimice ce conţin ST
neuroparalitice au trei inele verzi, ST vezicante – două inele verzi, ST generală
şi sufocantă – un inel verde. Muniţiile încărcate cu ST de acţiune psihochimică
au două inele roşii, iar cu ST iritantă – un inel roşu.
Cifrul substanţelor toxice VX – „VX-GAS”, sarinul – „GB – GAS”, iperita
tehnică – „H-GAS”, iperita distilată – „HD-GAS”, cianura de hidrogen –
„AC-GAS”, clorcianul – „CK-GAS”, fosgenul – „CG-GAS”, BZ – „BZ-Riot”,
CS – „CS-Riot”, CR – „CR-Riot”, cloracetofenona – „CN-Riot”. Toxina
botulinică are cifrul „XR”, enterotoxina stafilococică – „PG”.
În armata SUA aplicarea ST este prevăzută prin intermediul proiectilelor-
rachetă nedirijate tip „Onest Djon” şi al rachetelor dirijate „Sergent” şi „Lans”.
Mijlocul principal din dotare este racheta „Lans”. Se planifică aplicarea ST cu
rachetele cu aripi. Componentele de luptă ale acestor rachete sunt nişte casete
încărcate cu bombe de formă sferică cu gabarit redus, în fiecare dintre ele fiind
câte 0,6 kg de ST sarin. Componentele de luptă ale rachetelor se deschid la
înălţimea de 1,5–3 km şi elementele casetelor se împrăştie pe o suprafaţă de
circa 1km2.
Când se lovesc de pământ, bombele explodează şi conţinutul lor trece în
stare de luptă. Indiciile principale de aplicare a rachetelor chimice sânt:
spargerea părţii ogivale în aer şi spargerea simultană (practic instantanee) a unui
număr mare de bombe la lovire de pământ sau deasupra acestuia. Aviaţia poate
să aplice ST cu ajutorul bombelor chimice de aviaţie, casetelor, proiectilelor
reactive aer-sol şi cu ajutorul aparatelor de pulverizare din avion. Forţele aeriene
ale SUA au în dotare bombe de aviaţie calibrul 750, 500 şi 10 fn. Muniţiile din
dotare se încarcă cu sarin, CS, CR şi BZ. E posibilă încărcarea bombelor cu
iperită, cianură de hidrogen, clorcian, fosgen.
Bombele de calibrul 10 fn se încarcă cu sarin sau BZ şi se întrebuinţează,
de obicei, în casetele de calibrul 1000 fn (sarin) şi 750 fn (BZ) pentru infectarea
forţei vii prin infectarea atmosferei. Bombele de calibrul 750 fn se încarcă cu
sarin, de 500 fn – cu sarin, CS sau cu CR.

18
 După forma sa bomba chimică nu se deosebeşte de cea fugasă (fig.2).
Cavitatea ei interioară se umple cu substanţă toxică, bomba are o mică
încărcătură de explozie. De aceea la explodarea bombelor chimice se produce un
sunet înfundat, în sol se formează pâlnii mici.

Fig 2 Bomba chimică MS-1 calibrul 750 fn:

a – vedere generală; b – secţiune;
7 şi 9 – focos de cap; 2 şi 10 – corp; 3 – conul posterior cu stabilizator, 4 şi 8 – bucşe,
5 – cilindru din carton de fibră , 6 – încărcătură de explozie, 1 – teaca încărcăturii de
explozie; 11 – substanţă toxică; 12 - locaşuri pentru urechile de suspendare
Casetele de aviaţie sunt nişte containere de diferit volum umplute cu
elemente încărcate cu substanţe toxice. Deschiderea containerelor la înălţimea
prestabilită asigură împrăştierea elementelor pe o arie considerabilă, ceea ce
duce la infectarea unor mase mari de aer la sol. Elementele casetelor se încarcă
cu sarin, CS, CR şi BZ. E posibilă încărcarea cu XR şi PG.
Aparatele de pulverizare din avion (APA) sunt destinate pentru infectarea
forţei vii, terenului şi obiectivelor din teren cu aerosoli sau cu picături de ST
lichidă. Cu ajutorul acestora se asigură producerea rapidă a aerosolilor,
picăturilor şi vaporilor de ST pe o arie mare. Forţele aeriene ale SUA au în
dotare APA de tip TMU-28/B şi Aero-14 B/C, care se încarcă mai ales cu VX. E
posibilă încărcarea APA cu iperită. În armata SUA aparatele de pulverizare din
avion de diferite modificaţii se folosesc, de asemenea, pentru întrebuinţarea
fitotoxicanţilor. Indicele caracteristic al întrebuinţării ST cu ajutorul APA este
formarea unei fâşii de aerosol de un avion ce zboară la înălţime mică şi apariţia
picăturilor mici de lichid pe teren şi pe obiectele aflate acolo. Artileria poate
întrebuinţa ST în muniţiile artileriei cu ţeavă, aruncătoarelor şi aruncătoarelor de
proiectile cu reacţie. Armata SUA are în dotare pentru materialul cu ţeavă
proiectile chimice pentru obuziere şi tunuri calibrul 105, 155, 203,2 mm.

19
Modelele muniţiilor din dotare se încarcă cu VX, sarin, CS şi CR. E posibilă
încărcarea muniţiilor de calibrul 105 mm şi 155 mm cu iperită.
Armata SUA are în dotare proiectile chimice pentru instalaţia reactivă cu mai
multe ţevi. Componentele de luptă ale proiectilelor reactive de calibrul 115 mm se
încarcă cu sarin sau VX. Există, de asemenea, muniţie chimică pentru aruncătoarele de
calibrul 106,7 mm. Bombele chimice de aruncător pot fi încărcate cu iperită, CS, CR.
Proiectilele chimice de artilerie (fig. 3) se compun dintr-un corp, un focos şi
încărcătura de explozie. Cavitatea interioară a corpului se umple cu substanţă toxică.
Din exterior proiectilele (bombele) chimice se deosebesc de muniţia obişnuită numai
prin inscripţionare.

Fig. 3. Proiectilele chimice de artilerie:

a – proiectilul chimic XM631 calibrul 155 mm; b – proiectilul chimic calibrul 155 mm;
1 şi 8 – focos; 2 – încărcătură de pulbere; 3 – diafragmă; 4 – tub perforat;
5 – calupuri de ST; 6 şi 9 – corp; 7 – fundul proiectilului; 10 – ST;
11 – teaca încărcăturii de explozie; 12 – încărcătura de explozie
Fugasele chimice sânt destinate pentru infectarea forţei vii, sectoarelor de
teren, de drumuri şi barajelor genistice. Armata SUA are în dotare două tipuri de
fugase: M1 şi ABC-M23 (fig.4). Fugasa ABC-M23 se încarcă cu VX,
capacitatea acesteia este de 5,2 litri, raza infectării eficiente la explozie 12,5 m.
Fugasa M1 este executată în formă de bidon metalic dreptunghiular cu
capacitatea de circa 4 litri, se încarcă cu iperită. Raza infectării eficiente la
explodare – 5–6 m. Fugasele se instalează, de regulă, în combinare cu lucrările
genistice.
Generatoarele de aerosoli se folosesc în scopul infectării volumelor mari de
aer. Armata SUA are în dotare generatoare de aerosoli mecanice şi termice.
Generatoarele mecanice sunt destinate pentru aplicarea ST tip CS, CR, iar
termice – BZ, CS, CR,CN.

20
 Fig. 4. Fugasele chimice:
a –fugasa M1; b – fugasa ABC–M23
Pulverizatoarele mecanice au în componenţa lor o sursă de aer comprimat
(o butelie, un dispozitiv mecanic), un rezervor cu ST şi un dispozitiv de
pulverizare. Ele pot fi portative de tip raniţă şi demontabile. Ultimele pot fi
întrebuinţate din automobile, elicoptere, avioane şi alte mijloace tehnice.
Generatoarele tehnice funcţionează după principiul volatilizării cu condensare
ulterioară a ST.
Dintre acestea fac parte casetele cu grenade, grenadele, cartuşele şi lumânările
fumigene toxice (fig.5).

Fig. 5. Lumânările şi grenadele chimice:

a – lumânarea chimică M16; b – grenada chimică M7A2

21
 1.4. ARMA BACTERIOLOGICĂ (BIOLOGICĂ)
A INAMICULUI PROBABIL

1.4.1. Noţiunea de armă bacteriologică (biologică)

Arma bacteriologică (biologică) reprezintă nişte muniţii speciale şi aparate
de luptă cu mijloace de transportare echipate cu mijloace bacteriene (biologice).
În calitate de mijloace bacteriene (biologice) pot fi întrebuinţate:
1.Pentru vătămarea oamenilor:
– agenţii patogeni bacteriologici ai bolilor (pestă, tularemie, bruceloză,
antrax, holeră);
– agenţii patogeni virotici ai bolilor (variolă, febră galbenă, encefalomielita
ecvină de Venezuela);
– agenţii patogeni ai rickettsiozelor (tifos exantematic, febră pătată a
munţilor stâncoşi, febră australiană);
– agenţii patogeni ai bolilor micotice (coccidioidomicoză, pocardioză,
histoplasmoză);
2.Pentru vătămarea animalelor:
– agenţii patogeni ai febrei aftoase, pestei bovine, pestei porcine, antraxe,
morvei, febrei africane a porcinelor, pseudoturbării şi altor boli;
3. Pentru nimicirea plantelor:
– agenţii patogeni ai ruginii cerealelor, manei cartofului, veştezirii
bacteriene a porumbului şi altor culturi;
– insectele dăunătoare ale plantelor agricole;
– fitotoxicanţii, defolianţii, erbicidele şi alte substanţe chimice.
O particularitate esenţială a armei bacteriologice (biologice) este existent, a
perioadei latente de acţiune, în cursul căreia cei vătămaţi îşi continuă activitatea,
îndeplinindu-şi îndatoririle, apoi brusc se îmbolnăvesc. Perioada latentă poate fi
diferită, de exemplu, în cazul infectării cu ciumă sau holeră ea poate să dureze
de la câteva ore până la 3 zile, cu tularemie – până la 6 zile şi cu tifos
exantematic – până la 14 zile.
Pentru transportul mijloacelor bacteriene (biologice), se folosesc aceiaşi
purtători ca şi pentru armele nucleară şi chimică (bombele de aviaţie,
proiectilele, minele, rachetele, generatoarele de aerosoli şi alte mijloace), în
afară de aceasta, recepturile bacteriene (biologice) pot fi aplicate şi pe căi
diversioniste.
Procedeul principal de aplicare a mijloacelor bacteriene (biologice) este
infectarea stratului de aer de la suprafaţa solului. La explodarea muniţiilor sau la
declanşarea generatoarelor se formează norul de aerosoli, pe calea de propagare
a căruia particulele de receptură infectează terenul. E posibilă întrebuinţarea
mijloacelor bacteriene (biologice) cu ajutorul insectelor, căpuşelor, rozătoarelor
etc. infectate cu microbi patogeni.
Aplicarea de către inamic a armei bacteriologice (biologice) poate fi
constatată după următoarele indicii exterioare vizibile:

22
 – formarea norului de aerosoli după explodarea muniţiei sau punerea în
funcţiune a generatoarelor;
– descoperirea rămăşiţelor containerelor speciale, muniţiilor şi altor feluri
de armament;
– existenta unui număr mare de insecte, căpuşe, rozătoare necunoscute în
regiunea dată etc.
Microbii patogeni nu pot fi descoperiţi cu organele de simţ ale omului.
Acest lucru e posibil numai cu ajutorul mijloacelor tehnice de cercetare
bacteriologică (biologică) nespecifică.

1.4.2. Vătămarea personalului cu mijloacele bacteriene (biologice),

profilaxia vătămărilor
Agenţii patogeni pot pătrunde în organismul uman pe diferite căi:
– la inspirarea aerului infectat;
– la consumarea apei şi alimentelor infectate;
– la pătrunderea microbilor în sânge prin rănile deschise şi suprafeţele de
arsură;
– prin înţepăturile insectelor infectate;
– în cazul contactului cu oamenii bolnavi, animalele bolnave, cu obiectele
infectate şi nu numai în momentul aplicării mijloacelor bacteriene (biologice), ci
şi peste un timp îndelungat după aplicarea acestora, dacă nu s-a efectuat tratarea
sanitară a personalului.
Indiciile generale ale multor boli infecţioase sunt temperatura înaltă a
corpului şi astenia considerabilă, precum şi răspândirea rapidă a acestora, ceea
ce duce la apariţia focarelor de infecţie şi intoxicaţie.
Protecţia nemijlocită a personalului în perioada aplicării de către inamic a
armei bacteriologice (biologice) se asigură prin întrebuinţarea mijloacelor
individuale şi colective de protecţie, precum şi prin folosirea mijloacelor de
profilaxie urgentă existente în trusa farmaceutică individuală.
Personalul aflat în focarul de infecţie bacteriologică (biologică) este obligat
nu numai să folosească la timp şi corect mijloacele de protecţie, dar şi să
respecte cu stricteţe regulile de igienă personală, să nu scoată mijloacele
individuale de protecţie fără permisiunea comandantului, să nu atingă
armamentul, tehnica militară şi materialele până la dezinfectarea acestora, să nu
consume apă şi produse alimentare aflate în focarul de infecţie, să nu intre în
contact cu efectiful subunităţilor şi cu populaţia civilă neinfectată cu mijloace
bacteriene (biologice), să nu ridice praf, să nu umble prin tufişuri şi prin iarbă
deasă, să nu intre în contact cu personalul, care prepară alimentara, apă,
îmbrăcăminte, tehnică şi alte materiale, să raporteze imediat comandantului şi să
ceară ajutor medical la apariţia primelor indicii de îmbolnăvire (dureri de cap,
indispoziţie, ridicarea temperaturii corpului, vomitarea, diareea etc.).

23
 CAPITOLUL 2

MIJLOACELE DE PROTECŢIE INDIVIDUALĂ ŞI

COLECTIVĂ ÎN DOTAREA SUBUNITĂŢILOR
Mijloacele de protecţie sunt destinate pentru protecţia personalului
împotriva factorilor distructivi ai armelor de nimicire în masă. Ele se împart în
mijloace de protecţie individuală şi colectivă.

2.1. MIJLOACELE DE PROTECŢIE INDIVIDUALĂ

Mijloacele de protecţie individuală se află la fiecare militar. Dintre acestea
fac parte: mijloacele de protecţie a aparatului respirator, mijloacele de protecţie
a pielii şi ochilor personalului.
2.1.1. Mijloacele de protecţie a aparatului respirator
Dintre mijloacele de protecţie a aparatului respirator fac patre măştile
antigaz filtrante şi izolante şi aparatele de respirat.
Masca antigaz filtrantă este destinată pentru protecţia aparatului respirator,
ochilor şi feţei împotriva substanţelor toxice, radioactive şi aerosolilor bacterieni
(biologici).
Masca antigaz se compune: dintr-o cutie filtrantă şi partea facială, în afară
de aceasta din completul măştii antigaz fac parte sacul portmască pentru
păstrarea şi purtarea acesteia, o husă tricotată hidrofobă (ce nu absoarbe
umezeala), o cutie cu membrane de rezervă pentru interfon şi o cutie cu pelicule
care nu aburesc, pentru asigurarea vizoarelor măştii antigaz împotriva aburirii.
Iarna masca antigaz se completează suplimentar cu manşete de izolare termică.
Cutia filtrantă serveşte pentru purificarea aerului inspirat de impurităţile
nocive. Pentru aceasta ea este prevăzută (pe curentul de aer) cu un filtru de fum
(antiaerosoli) şi cu cărbune absorbant (material de filtrare) special prelucrat.
În filtru sunt reţinuţi orice fel de aerosoli – praful radioactiv, fumul şi ceaţa
de substanţe toxice, precum şi aerosolii bacterieni (biologici). Materialul de
filtrare reţine vaporii şi gazele de substanţe toxice.
Partea facială este destinată pentru protecţia ochilor şi feţei omului
împotriva pătrunderii substanţelor toxice, radioactive, aerosolilor bacterieni
(biologici) şi aducerea aerului purificat la aparatul respirator.
Sacul portmască serveşte pentru păstrarea şi purtarea măştii antigaz. Pe
pereţii laterali ai sacului sunt două buzunare exterioare. Buzunarul cu clapă e
destinat pentru păstrarea pachetului antichimic individual (PAI), celălalt - pentru
cutia cu peliculele care nu aburesc şi cu membranele de rezervă.
Pregătirea măştii antigaz pentru întrebuinţare începe prin determinarea
mărimii necesare a părţii faciale. Mărimea părţii faciale se determină după
mărimea circumferinţei verticale a capului prin măsurarea acesteia după o linie
închisă ce trece peste vârful capului, bărbie şi obraji (fig.6).

24
 Fig.6. Determinarea mărimei părţii faciale ale măştilor antigaz

Mărimile părţilor faciale ale măştilor antigaz sunt prezentate în tabelul 2.

Tabelul 2
Circumferinţa verticală a capului, Mărimea
cm, cagula măştii necesară
ŞMG ŞM-62 ŞM-66 mu
– Până la 63,0 Până la 63,0 0
62,5-65,5 63,5-65,5 63,5-65,5 1
66,0-67,5 66,0-68,0 66,0-68,0 2
68,0-69,0 68,5-70,5 68,5 şi mai mult 3
69,5 71,0
– 4
şi mai mult şi mai mult
Cagula măştii noi, înainte de a o pune, trebuie ştearsă din exterior şi din
interior cu o cârpă curată umectată uşor cu apă, iar supapele de expiraţie trebuie
suflate. Părţile faciale, care au fost în uz, se dezinfectează cu alcool sau cu
soluţie de 2% de formalină.
Pentru protecţia împotriva pătrunderii în aparatul respirator a prafului de
pământ şi celui radioactiv şi în timpul acţiunilor în norul secundar de aerosoli
bacterieni (biologici) trupele folosesc aparatul de respirat R-2.
Aparatul de respirat R–2 reprezintă o semimască filtrantă prevăzută cu
două supape de inspiraţie şi o supapă de expiraţie cu ecran de protecţie, o
legătură de cap compusă din panglici elastice şi neextensibile şi un dispozitiv de
strângere pe nas.
Partea exterioară a semimăştii este confecţionată din material sintetic poros,
iar cea interioară – din peliculă subţire de polietilenă, în care sunt montate cele
două supape de inspiraţie. Între partea exterioară şi cea interioară ale semimăştii
este plasat filtrul din fibre sintetice. La inspiraţie aerul trece prin toată suprafaţa
exterioară a semimăştii, prin filtru, se purifică de praf şi pătrunde prin supapele
de inspiraţie în aparatul respirator. La expiraţie aerul iese în afară prin supapa de
expiraţie.

25
 Aparatul de respirat se păstrează într-un pachet de polietilenă, se poartă în
sacul portmască.
Se confecţionează aparate de respirat de trei mărimi. Mărimea aparatului de
respirat se determină după mărimea distanţei dintre punctul cel mai adâncit al
rădăcinii nasului şi punctul cel mai inferior al bărbiei: până
la 109 mm – mărimea 1; de la 110 până la 119 mm – mărimea 2; 120 mm şi mai
mult – mărimea 3.
Masca antigaz izolantă IP-4 este destinată pentru întrebuinţare numai pe
uscat, iar masca antigaz izolantă IP-5 este mijlocul de intervenţie şi salvare al
echipajelor tancurilor echipate cu sisteme pentru conducere pe sub apă şi poate
fi folosită pentru lucrări uşoare sub apă la adâncimea de până la 7 m.
Măştile antigaz izolante sunt compuse din următoarele subansambluri
principale: partea facială, cartuşul regenerator cu dispozitiv de pornire, sacul
respirator cu supapă de suprapresiune, carcasă (IP-4) şi sacul portmască. Din
completul măştilor antigaz izolante fac parte, de asemenea, peliculele, care nu
aburesc, plasate într-o cutie, brichetele pentru alimentare suplimentară cu oxigen
(IP-5), manşetele de izolare termică (IP-4), sacul pentru păstrarea măştii antigaz
asamblate şi paşaportul tehnic.
Mărimea cagulei la măştile antigaz izolante se determină printr-o singură
măsurare (ca şi la alegerea măştii ŞM–66 mu) pentru cagulele măştilor antigaz
IP–4 şi IP–5 (în mod corespunzător ŞIP–2b(k) şi ŞIP-M) până
la 64,0 cm – mărimea 1; de la 64,5 până la 68,5 cm – mărimea 2; 69,0 cm şi mai
mult – mărimea 3.
2.1.2. Mijloacele de protecţie a pielii
Mijloacele de protecţie a pielii sunt destinate pentru protecţia personalului
împotriva pătrunderii substanţelor toxice în organismul omului prin piele, pentru
asigurarea învelişurilor cutanate, îmbrăcămintei, încălţămintei şi echipamentului
împotriva infectării cu substanţe toxice, radioactive şi aerosoli bacterieni
(biologici), pentru ridicarea nivelului de protecţie împotriva emisiunii de lumină
a exploziilor nucleare, precum şi pentru protecţia de scurtă durată împotriva
armelor incendiare.
Dintre mijloacele de protecţie a pielii fac parte completul militar de
protecţie, costumul pelicular de protecţie, îmbrăcămintea de protecţie specială,
costumul complex militar de protecţie, costumul de protecţie din sită.
Completul militar de protecţie şi costumul pelicular de protecţie se
folosesc, de regulă, în îmbinare cu costumul complex militar de protecţie.
Completul militar de protecţie sau costumul pelicular de protecţie şi masca
antigaz se află permanent asupra personalului, care trebuie să le folosească
imediat în caz de atac chimic, infectare radioactivă şi aplicare de către inamic a
mijloacelor bacteriene (biologice).
Completul militar de protecţie (CMP) este destinat pentru protecţia de
nenumărate ori a învelişurilor cutanate, îmbrăcămintei, echipamentului şi
armelor individuale împotriva substanţelor toxice, mijloacelor bacteriene şi

26
prafului radioactiv. El se compune din: mantaua de protecţie OP-1, ciorapi de
protecţie şi mănuşi de protecţie.
Mantaua de protecţie se confecţionează de cinci mărimi: prima – pentru
militarii cu înălţimea până la 165 cm; a doua – de la 166 până la 170 cm;
a treia – de la 171 până la 175 cm; a patra – de la 176 până la 180 cm;
a cincia – de la 181 cm şi mai sus.
Pentru transportarea mantalei în poziţia „de marş” în spate şi asigurarea
trecerii rapide a acesteia în poziţia „de luptă” şi pentru păstrare este prevăzută o
husă.
Ciorapii de protecţie sunt confecţionaţi din ţesătură specială. La talpă sunt
întăriţi cu şoşoni de cauciuc. Ciorapii de protecţie se confecţionează de patru
mărimi: prima – pentru cizmele de mărimea 37–40; a doua – pentru cizmele de
mărimea 41–42; a treia – pentru cizmele de mărimea 43 şi mai mare;
a patra – pentru încălţămintea de iarnă.
Mănuşile de protecţie se confecţionează de două feluri: de vară BL-lm – cu
cinci degete şi de iarnă BZ-lm – cu două degete. Mănuşile se aleg după
lungimea degetului mijlociu al mâinii. Pentru mănuşile BL–lm: prima
mărime – până la 76 mm, a doua –76–85 mm, a treia – 86 mm şi mai mult.
Pentru mănuşile BZ–lm: prima mărime – până la 85 mm, a doua – 86 mm şi mai
mult.
Costumul de protecţie (L-l) face parte din îmbrăcămintea de protecţie
specială, care se foloseşte în cazul acţiunilor de lungă durată în teren infectat cu
substanţe toxice şi mijloace bacteriene (biologice), precum şi la executarea
lucrărilor de degazare şi dezinfectare.
Costumul de protecţie se compune: dintr-o scurtă cu glugă, pantaloni cu
ciorapi, două perechi de mănuşi de protecţie cu două degete, un capişon şi o
geantă pentru transportare.
Costumul de protecţie se confecţionează de trei mărimi: prima – pentru
militarii cu înălţimea până la 165 cm, a doua – de la 166 până la 172 cm,
a treia – peste 172 cm.
Costumul complex militar de protecţie (CCMP) este destinat pentru
protecţia complexă a personalului împotriva impulsului luminos şi prafului
radioactiv al exploziilor nucleare, vaporilor şi aerosolilor de substanţe toxice şi
mijloacelor bacteriene (biologice). El se compune dintr-o scurtă şi pantaloni,
lenjerie de protecţie, coifură, capişon, care se confecţionează din ţesătură de
bumbac cu impregnări speciale. Scurta şi pantalonii au construcţie asemănătoare
cu cea a echipamentului obişnuit de vară şi se confecţionează de aceleaşi
mărimi. Partea de jos a scurtei are o piesă de strângere pentru ermetizare.
Coifura de vară reprezintă o bonetă cu cozoroc şi storuri, cea de iarnă – o căciulă
cu clape şi storuri.
Costumul de protecţie din sită (CPS) este destinat pentru protecţia
învelişului cutanat al omului şi asigurarea echipamentului împotriva acţiunii
distructive a emisiunii de lumină a exploziei nucleare.

27
 Costumul se compune: dintr-o scurtă şi pantaloni confecţionaţi din ţesătură-
sită cu impregnare ignifugă. Costumul se îmbracă pe deasupra echipamentului
obişnuit sau a celui de protecţie.
Scurta e cu glugă, la un singur rând de nasturi, de croială degajată cu
mâneci alungite. Partea de jos a mânecilor scurtei permite acoperirea completă a
labelor mâinilor. Gluga scurtei are dimensiuni mărite, ceea ce permite
îmbrăcarea acesteia pe deasupra coifurii şi, în caz de necesitate, acoperirea feţei.
Pantalonii se îmbracă pe deasupra cizmelor. Pentru fixarea pantalonilor la
brâu şi pe carâmbii cizmelor ei au elastic sus şi jos.
Costumul se confecţionează de trei mărimi: prima – pentru militarii cu
înălţimea până la 166 cm, a doua – până la 178 cm, a treia – de la 179cm în sus.

2.1.3. Mijloacele de protecţie a ochilor

Mijloacele de protecţie a ochilor sunt destinate pentru protecţia ochilor
împotriva vătămării prin arsură şi reducerea duratei orbirii temporare cauzate de
emisiunea de lumină a exploziilor nucleare. Dintre acestea fac parte: ochelarii de
protecţie OAF (ochelari antiarsură fotocromatici) şi OF (ochelari fotocromatici).
În completul ochelarilor de protecţie OAF şi OF intră: ochelarii de
protecţie, tocul, două cutii cu pelicule, care nu aburesc NPN, şi un şerveţel.
Ochelarii de protecţie fac parte din mijloacele de protecţie militare. Personalul
îşi pune ochelarii din timp şi îi poartă permanent, cît există pericolul aplicării de
către inamic a armei nucleare. În poziţia „de marş” ochelarii sunt purtaţi în tocul
de la centură.
Ochelarii de protecţie OAF şi OF se confecţionează de două mărimi şi se
aleg după lăţimea feţei la umerii obrazului: prima mărime – până la 135 mm, a
doua – 136 mm şi mai mult.

2.2. MIJLOACELE DE PROTECŢIE COLECTIVĂ

Din mijloacele de protecţie colectivă fac parte instalaţiile şi agregatele de
filtroventilaţie, cu care se echipează obiectivele mobile şi fixe ermetizate şi
neermetizate, destinate pentru protecţia colectivă a personalului împotriva
acţiunii distructive a armei nucleare, chimice şi mijloacelor bacteriene
(biologice).
Obiective mobile sunt tancurile, maşinile de luptă pentru infanterie,
automobilele echipate cu instalaţii de filtroventilaţie.
Obiective fixe sunt fortificaţiile (adăposturile) de campanie de tot felul,
amenajate cu mijloace de ermetizare şi cu agregate de filtroventilaţie.
Agregatul de filtroventilaţie FVA–100/50 este destinat pentru amenajarea
punctelor de comandă şi a celor medicale, precum şi a adăposturilor pentru 20
de persoane şi mai multe. El se compune dintr-un filtru absorbant FP–100/50, un
ventilator VAP–1 cu motor electric şi un indicator de consum al aerului URV–2.
În afară de aceasta, din completul agregatului fac parte o instalaţie de ventilaţie
cu dispozitiv de protecţie, o instalaţie pentru suflarea anticamerelor, o garnitură
de piese de montaj, două uşi ermetice reglabile, două foi de cort din pânză
cauciucată, hârtie impermeabilă, în rulou (100 m 2). Agregatul se montează pe
28
una dintre lăzile de ambalaj. Masa totală a agregatului împachetat constituie cel
mult 243 kg.
Obiectivele neermetizate de armament şi tehnica militară se amenajează cu
instalaţii de filtroventilaţie tip colector (FVUA–15, FVU–15, FVU–7, FVU-3,5).
Instalaţiile de filtroventilaţie FVUA–15, FVU–15, FVU–7, FVU–3,5
asigură cu aer purificat echipajele compuse din patru, trei, doi şi un singur om în
mod corespunzător.
Obiectivele de armament şi tehnică militară se amenajează cu instalaţii de
filtroventilaţie de primenire totală a aerului (pentru tancuri FVU şi FVUA-100),
care sunt destinate pentru purificarea aerului refulat în interiorul obiectivului de
substanţe toxice, praf radioactiv şi de mijloacele bacteriene (biologice) şi pentru
crearea presiunii excedentare în interiorul obiectivului.
Cu FVU pentru tancuri se amenajează tancurile, MLI, MPCL, MCC. Din
componenţa instalaţiei fac parte priza de aer cu supapă ermetică, compresorul cu
separator, filtrul absorbant, mecanismul cu supape, conductele de aer.
Instalaţia de filtroventilaţie pentru automobile FVUA–100 se instalează,
de regulă, în maşinile de comandament şi stat-major, în obiectivele mobile de
transmisiuni, în caroseriile maşinilor K-66 şi K-376. Din componenţa instalaţiei
FVUA-100 fac parte: un prefiltru, un filtru absorbant, un ventilator electric, un
panou de control, o garnitură de piese de montaj, un filtru contra bruiajului
radio.

CAPITOLUL 3

MIJLOACELE INCENDIARE ŞI PROTECŢIA

ÎMPOTRIVA ACESTORA
3.1. NOŢIUNEA DE ARMĂ INCENDIARĂ CARACTERISTICA
CONCISĂ A ARMELOR INCENDIARE
Prin armă incendiară se înţeleg substanţele incendiare (SI) şi mijloacele de
întrebuinţare în luptă a acestora. Arma incendiară este destinată pentru
vătămarea personalului, distrugerea şi deteriorarea armamentului şi tehnicii
militare, lucrărilor şi altor obiecte.
Din substanţele incendiare moderne ale unor armate fac parte:
amestecurile incendiare pe bază de produse petroliere;
– mestecurile incendiare metalizate;
– termitul şi compoziţiile de termit;
– fosforul alb obişnuit şi plastifiat;
– electronul;
– metalele alcaline;
–amestecurile incendiare autoinflamabile în aer pe bază de
trietilenaluminiu.

29
 Cea mai mare răspândire dintre substanţele incendiare pe bază de produse
petroliere o are napalmul. Aceasta se obţine prin adăugarea la combustibilul
lichid, de obicei la benzină, a pulberilor speciale – agenţi îngroşători.
Napalmul posedă capacitatea de a se inflama uşor şi a dezvolta o
temperatură de până la 1200°C. Durata arderii napalmului constituie 5–10 min.
El se lipeşte bine de suprafaţa diferitelor obiecte, arde la contactul cu oxigenul şi
se stinge greu.
Cel mai eficient amestec incendiar este considerat napalmul B. Acesta se
caracterizează prin inflamabilitate bună şi adezivitate sporită chiar şi la
suprafeţele umede, are capacitatea de a crea focare de înaltă temperatură
(1000–1200°C) cu o durată de ardere de 5–10 min. Napalmul B e mai uşor decât
apa, de aceea pluteşte pe suprafaţa acesteia, păstrându-şi totodată capacitatea de
ardere, ceea ce îngreuiază considerabil lichidarea focarelor de incendiu.
Pirogelurile se obţin prin adăugare la napalm a sodiului, magneziului,
fosforului în stare pulverulentă sau de aşchii, precum şi a aluminiului,
cărbunelui, asfaltului, silitrei şi altor substanţe. Temperatura de ardere a
pirogelurilor atinge 1600°C. Spre deosebire de napalmul obişnuit, pirogelurile
sunt mai grele decât apa, durata arderii acestora e doar de 1–3 min.
Compoziţiile cu termit sunt un amestec pulverulent presat de obicei de
aluminiu şi oxizi de fier. Termitul arzând se încălzeşte până la 3000°C şi arde
fără contact cu oxigenul.
Din amestecurile incendiare cu termit armata SUA are în dotare compoziţii
de marca TH2, TH3 şi TH4. Ele pot perfora prin ardere elementele metalice ale
armamentului şi tehnicii militare, scoţându-le din uz. Compoziţiile cu termit
indicate se întrebuinţează în bombele incendiare de aviaţie.
Fosforul alb reprezintă o substanţă solidă semitransparentă asemănătoare
cu ceara. El are capacitatea de a se autoinflama intrând în contact cu oxigenul
din aer. Arde cu o flacără strălucitoare degajând din abundentă un fum alb.
Temperatura inflamării fosforului pulverulent este de 34°C, temperatura flăcării
este de 900–1200°C.
Fosforul alb se întrebuinţează în calitate de aprinzător al napalmului şi
pirogelului în muniţiile incendiare.
Fosforul plastificat (cu adaos de cauciuc) capătă capacitatea de a se lipi de
suprafeţele verticale şi de a le perfora prin ardere. Aceasta permite întrebuinţarea
lui pentru încărcarea bombelo,r minelor, proiectilelor.
Elektronul este un aliaj din magneziu (96%), aluminiu (3%) şi alte
elemente (1%). Se aprinde la temperatura de 600°C şi arde cu o flacăra albă
orbitoare sau albăstruie, dezvoltând o temperatură de până la 2800°C. Se
întrebuinţează la confecţionarea corpurilor pentru bombele incendiare de aviaţie.
Amestecul incendiar autoinflamabil se compune din poliizobutilenă şi
trietilenaluminiu (combustibil lichid).
Dintre mijloacele de întrebuinţare în luptă a substanţelor incendiare fac
parte: bombele de aviaţie cu napalm şi incendiare, casetele şi dispozitivele cu
casete incendiare, muniţiile incendiare de artilerie, aruncătoarele de flăcări,
30
aruncătoarele de grenade incendiare cu reacţie, gloanţele de reglaj incendiare şi
perforant-incendiare, grenadele incendiare de armă, lumânările, sferele şi
pachetele cu termit, cartuşele fumigene incendiare, fugasele incendiare.

3.2. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA ARMELOR INCENDIARE

Protecţia împotriva armelor incendiare se realizează în scopul de a nu
admite sau a reduce la minim acţiunea acestora asupra personalului,
armamentului şi tehnicii militare, fortificaţiilor şi mijloacelor materiale, a
preîntâmpina apariţia şi propagarea incendiilor şi a asigura, în caz de necesitate,
localizarea şi stingerea rapidă a acestora.
Măsurile principale de protecţie împotriva armelor incendiare sunt
amenajarea terenului cu lucrări de fortificaţie cu intenţia de a asigura protecţia
împotriva armelor incendiare, folosirea proprietăţilor de protecţie şi de mascare
ale terenului, măsurile preventive antiincendiare folosirea mijloacelor
individuale de protecţie şi proprietăţilor de protecţie ale tehnicii militare,
lucrările de salvare în focarele de incendiu, localizarea şi stingerea incendiului.
Amenajarea terenului cu lucrări de fortificaţie asigură o protecţie eficace
a personalului, armamentului, tehnicii militare şi mijloacelor militare împotriva
armelor incendiare. Pentru asigurarea protecţiei sigure a personalului, lucrările
de fortificaţie trebuie amenajate ţinând seama de particularităţile acţiunii
armelor incendiare atât asupra personalului, cât şi asupra fortificaţiilor.
Amenajarea suplimentară include construirea diferitelor planşee, acoperişuri
cozoroace de protecţie. Planşeele de protecţie se confecţionează din materiale
neinflamabile sau greu inflamabile cu acoperirea acestora cu un strat de pământ
având grosimea de cel puţin 10–15 cm. Pentru ca substanţele incendiare arzând
să nu pătrundă în fortificaţii, la intrare în acestea se fac şanţuri sau praguri, iar
acoperişurile se fac cu înclinare spre parapet. Intrările în adăposturi se închid cu
grile din materiale neinflamabile. Extinderea incendiului în lungul tranşeelor se
preîntâmpină prin amenajarea spaţiilor libere antiincendiare peste fiecare 25–30
m. Pentru tencuiala antiincendiară a elementelor lucrărilor de fortificaţie
executate din materiale inflamabile, se folosesc materiale speciale sau materiale
aflate la îndemână (argilă etc.).
Pentru protecţia armamentului şi tehnicii militare împotriva armelor
incendiare, deasupra adăposturilor se construiesc acoperişuri din materiale
locale şi se acoperă cu un strat de pământ, iar din părţile laterale se închid cu
panouri confecţionate din materiale greu inflamabile. Dacă amenajarea
acoperişurilor nu e posibilă, atunci tehnica se acoperă deasupra cu panouri sau
cu foi de cort. Dacă substanţele incendiare arzând nimeresc pe tehnică, foile de
cort şi panourile trebuie imediat date jos.
Armamentul, muniţiile şi alte materiale trebuie plasate în adăposturi şi în
nişe speciale.
Folosirea proprietăţilor de protecţie şi de mascare ale terenului reduce
acţiunea armelor incendiare asupra personalului, armamentului, tehnicii militare
şi mijloacelor materiale. Personalul în timpul executării misiunilor primite,
aflării în marş şi staţionării trebuie să folosească cu pricepere proprietăţile de
31
mascare ale terenului (râpele, vâlcelele, depresiunile, peşterile şi alte adăposturi
naturale).
Măsurile preventive antiincendiare sunt menite pentru înlăturarea totala
sau parţială a cauzelor apariţiei şi dezvoltării incendiilor. Scopul măsurilor
preventive antiincendiare este, de asemenea, crearea condiţiilor necesare pentru
lichidarea cu succes a incendiilor apărute şi executarea lucrărilor de salvare.
Subunităţile se asigură cu mijloace antiincendiare, personalul se instruieşte
în privinţa procedeelor de preîntâmpinare şi stingere a incendiilor, armamentul
şi tehnica militară se vopsesc cu vopsea ignifugă, foile de cort, husele, tendele,
plasele de mascare şi obiectele din lemn se îmbibă cu substanţe ignifuge. Dacă
subunităţile sunt dispuse în pădure, mai ales de conifere, trebuie curăţat raionul
ocupat de iarbă uscată, arbori doborâţi şi de frunze uscate.
Pentru a evita aprinderea construcţiilor din lemn neprotejate ale
fortificaţiilor ele se tencuiesc cu mortar de argilă. Din caroseriile maşinilor se
scot materialele combustibile. Armamentul şi bunurile aflate la personal se
plasează în adăposturi sau în nişe speciale.
Pentru stingerea incendiilor trebuie menţinute în stare de pregătire
permanentă mijloacele de stingere a incendiilor la toate subunităţile. Pentru
stingerea aprinderilor la obiectivele cel mai mult expuse la incendiu se
amenajează panouri cu unelte de stingere a incendiilor.
Folosirea mijloacelor individuale de protecţie şi a proprietăţilor de
protecţie ale tehnicii militare. Pentru protecţia personalului împotriva armelor
incendiare, se folosesc costumele de protecţie, mantalele de protecţie, măştile
antigaz. Dacă pe acestea nimeresc substanţe incendiare arzând, ele se dezbracă
repede, iar substanţa incendiară se stinge.
Tehnica militară, mai ales cea blindată, are proprietatea de a proteja cu
siguranţă personalul împotriva vătămării nemijlocite cu substanţe incendiare
arzând. Pentru amplificarea proprietăţilor de protecţie ale tehnicii în condiţiile
de campanie, pot fi întrebuinţate grile din crengi verzi, iarbă şi alte învelişuri.
Tendele, husele, foile de cort nu se fixează. Aceasta favorizează aruncarea lor
rapidă în caz de aprindere în cazul aplicării de către inamic a armelor incendiare,
personalul îşi ocupă rapid locurile în tehnică. Uşile, obloanele, fantele de
observare şi alte găuri, prin care e posibilă pătrunderea substanţelor incendiare,
se închid. Dacă substanţele incendiare nimeresc pe tehnică, trebuie acoperit
etanş locul, unde arde, cu orice mijloace aflate la îndemână.
Lucrările de salvare includ salvarea personalului, evacuarea victimelor la
punctele medicale, salvarea din foc a armamentului, tehnicii militare şi mijloacelor
materiale.
Lucrările de salvare se încep imediat după aplicarea de către inamic a
armelor incendiare şi se efectuează cu forţele subunităţilor atacate. Deoarece
acţiunea distructivă a incendiilor ce au izbucnit se intensifică cu timpul,
acordarea autoajutorului şi ajutorului reciproc nemijlocit în cadrul subunităţilor
capătă o importanţă deosebită.

32
 Salvarea personalului constă în căutarea victimelor, stingerea substanţelor
incendiare şi hainelor ce s-au aprins de la ele, scoaterea victimelor într-un loc
nepericulos şi acordarea primului ajutor acestora.
Acordarea primului ajutor personalului începe cu stingerea substanţelor
incendiare ce au nimerit pe piele sau pe haine de către victima însăşi sau cu ajutorul
camaradului. Pentru stingerea unei cantităţi mici de substanţă incendiară, trebuie
acoperit etanş locul arderii cu mâneca, cu poala mantalei, foaia de cort, mantaua de
protecţie, cu argilă umedă, pământ sau zăpadă. Dacă pe victimă a nimerit o cantitate
considerabilă de substanţă incendiară, stingerea se face prin acoperirea victimei cu
mantaua, foaia de cort, mantaua de protecţie, prin udarea abundentă a acesteia cu apă,
acoperirea cu pământ sau cu nisip.
După stingerea substanţelor incendiare arzând, porţiunile de haine şi de lenjerie
pe locul arsurii se spintecă cu precauţie şi se înlătură parţial, cu excepţia bucăţilor
carbonizate. Resturile de substanţă incendiară stinsă nu se îndepărtează de pe pielea
arsă, deoarece acest lucru ar provoca dureri mari şi ar putea cauza infectarea suprafeţei
arse. Pe locul arsurii se aplică un pansament înmuiat în apă sau în soluţie de 5% de
piatră vânătă, îmbrăcămintea se udă tot cu această soluţie. Pe timp de vară,
pansamentul udat cu apă trebuie menţinut în stare umedă până se ajunge la punctul
medical. Dacă soluţia de piatră vânătă lipseşte, pe porţiunile cu arsuri ale corpului se
aplică un pansament, folosind pachetul individual de pansament.
În cazul arsurilor mari, primul ajutor îl acordă instructorul sanitar. Personalul
vătămat cu arsuri grave se trimite, prin dispoziţiunea comandantului de subunitate, la
punctul medical în cazul arsurii uşoare (roşeaţă pe o suprafaţă limitată sau băşici
singuratice de dimensiuni mici) victimei i se acordă primul ajutor şi rămâne în
subunitate.
Salvarea armamentului şi tehnicii militare, mijloacelor materiale constă în
evacuarea la timp a acestora din raioanele ameninţate cu respectarea măsurilor de
precauţie. La acţiunea armelor incendiare asupra armamentului şi tehnicii de luptă,
incendiul izbucneşte în majoritatea cazurilor din cauza aprinderii anvelopelor de
cauciuc, diferitelor învelişuri, materialelor aflate pe acestea, după aceea are loc
explodarea rezervoarelor cu combustibil şi muniţiilor. Durata extinderii incendiului pe
tot obiectivul constituie 10-15 min., de aceea lucrările de salvare trebuie să aibă
caracterul unor acţiuni precise şi hotărâtoare executate în timp scurt. Substanţa
incendiară arzând pe armament şi tehnica militară se stinge prin astupare cu pământ,
nisip, mâl sau zăpadă, acoperire cu prelate, pânză de sac, foi de cort sau mantale,
ruperea flăcărilor cu crengi proaspăt tăiate de pe copaci sau tufăriş de foioase.
Pământul, nisipul, mâlul şi zăpada sunt mijloace destul de eficiente şi uşor
accesibile pentru stingerea substanţelor incendiare. Prelatele, pânza de sac, mantalele
şi foile de cort se folosesc pentru stingerea focarelor mici de incendiu. Nu se
recomandă stingerea cantităţilor mari de substanţă incendiară cu un jet continuu de
apă, deoarece acest lucru poate duce la împrăştierea amestecului arzând.
Substanţele incendiare stinse pot să se aprindă uşor de la surse de foc, iar cele ce
conţin fosfor pot să se autoinflameze. De aceea bucăţile stinse de substanţe incendiare
trebuie îndepărtate cu grijă de pe obiectivul atacat şi arse într-un loc special destinat
pentru aceasta.
33
 Localizarea şi stingerea incendiilor se realizează, în primul rând, în cazurile
când ele ameninţă personalul, armamentul, tehnica militară şi mijloacele materiale sau
împiedică îndeplinirea misiunilor primite şi se execută în cadrul subunităţilor cu
propriile forţe. Localizarea incendiului este o acţiune dirijată pentru limitarea
extinderii arderii. La stingerea incendiului se obţine întreruperea completă a arderii.
Pentru stingerea incendiilor, se întrebuinţează substanţe extinctoare (apa, bioxidul de
carbon solid, bioxidul de carbon şi vaporii de apă, spuma, nisipul, pământul, zăpada
etc.) şi mijloace de stingere (crengile copacilor de foioase, măturile, foile de cort,
prelatele, mantalele, păturile, uneltele pentru lucrări de terasamente, extinctoarele,
instalaţiile autonome de stingere a incendiilor, autocisternele antiincendiare,
autopompele de incendiu etc.). Incendiile trebuie localizate şi stinse operativ, cu
fermitate şi pricepere, respectând cu stricteţe cerinţele securităţii.

CAPITOLUL 4

PROTECŢIA ÎMPOTRIVA MIJLOACELOR DE NIMICIRE ÎN

MASĂ
Protecţia împotriva mijloacelor de nimicire în masă (PMNM) este o formă a
asigurării de luptă şi se realizează în scopul atenuării maximale a lovirii
subunităţilor cu armele nucleară, chimică şi bacteriologică (biologică) ale
inamicului, menţinerii capacităţii de luptă a personalului şi îndeplinirii cu succes a
misiunilor primite de acestea.
Protecţia împotriva mijloacelor de nimicire în masă se organizează în volum
complet la ducerea luptei atât cu întrebuinţarea, cât şi fără întrebuinţarea MNM şi
include: amenajarea genistică a poziţiei de plecare ocupate, folosirea proprietăţilor
de protecţie şi de mascare ale terenului şi tehnicii militare, avertizarea personalului
prin semnale stabilite despre ameninţarea nemijlocită şi începutul aplicării de către
inamic a MNM, precum şi înştiinţarea despre infectarea radioactivă, chimică şi
bacteriologică (biologică), efectuarea măsurilor antiepidemice, igienico-sanitare şi
speciale de salubritate, asigurarea securităţii şi protecţiei personalului în timpul
acţiunilor în zonele infectate, în raioanele cu distrugeri, incendii şi inundaţii,
lichidarea urmărilor aplicării de către inamic a MNM.
Amenajarea genistică a poziţiei de plecare include: amenajarea şanţurilor de
adăpost, şanţurilor de tragere, tranşeelor, şanţurilor de comunicaţie, adăposturilor
acoperite şi neacoperite pentru personal, amplasamentelor şi adăposturilor pentru
armament şi tehnica militară. Urgenţa amenajării genistice este determinată de
comandantul subunităţii şi lucrările se încep imediat după sosirea subunităţii în
raionul destinat. Lucrările de fortificaţie simple (şanţurile de tragere şi de adăpost,
tranşeele, şanţurile de comunicaţie) se execută cu forţele proprii ale subunităţilor.
Şanţurile de adăpost acoperite reduc considerabil acţiunea distructivă a undei
de şoc, emisiunii de lumină, radiaţiei penetrante ale exploziilor nucleare, a
emisiunii radioactive de la terenul infectat, precum şi protejează împotriva
infectării directe cu picăturile şi aerosolii substanţelor toxice.
În scopul majorării eficacităţii protecţiei împotriva emisiunii de neutroni,
acoperişurile şanţurilor de adăpost se umezesc. Pentru mărirea rezistenţei celor mai
34
simple fortificaţii, e raţional de facut căptuşeala taluzurilor în toate cazurile, când se
dispune de timp şi de materiale.
Şanţurile de adăpost se amenajează câte unul pentru grupă, echipaj (echipă).
Pentru protecţia personalului împotriva undei de şoc, intrarea în şanţul de adăpost
trebuie închisă cu un panou de scânduri, o grilă de vreascuri etc. În toate cazurile,
şanţurile de adăpost trebuie amenajate, acolo unde personalul se află cea mai mare
parte din timp pentru a fi rapid ocupate la semnalul de avertizare despre pericolul şi
începutul aplicării de către inamic a MNM şi la semnalele de înştiinţare.
Pentru protecţia armamentului şi tehnicii militare, mai ales împotriva acţiunii
undei de şoc a exploziei nucleare, se amenajează amplasamente de adăpost şi
adăposturi. Pentru protecţia şi odihna echipajelor (echipelor), trebuie de amenajat
şanţuri de adăpost acoperite, care se dispun în taluzurile (la fundul)
amplasamentului sau nu mai departe decât la 20–30 m de la acesta.
Folosirea proprietăţilor de protecţie şi de mascare ale terenului şi tehnicii
militare slăbeşte acţiunea factorilor distructivi ai MNM ale inamicului asupra
personalului, armamentului, tehnicii militare şi mijloacelor materiale.
Subunităţile în timpul executării misiunilor, marşului şi staţionării trebuie să
folosească cu pricepere masivele păduroase, relieful terenului, peşterile şi alte
adăposturi naturale. Obiectivele mobile, mai ales cele blindate, slăbesc considerabil
acţiunea undei de şoc, radiaţiei penetrante şi iradierii radioactive, protejează cu
siguranţă personalul împotriva vătămării prin emisiunea de lumină şi picăturile ST
lichide, iar cele dotate cu sisteme de PMNM – şi împotriva vătămării cu substanţe
radioactive, cu vaporii şi aerosolii ST şi cu mijloace bacteriene (biologice).
Avertizarea personalului despre ameninţarea nemijlocită şi începutul aplicării
de către inamic a MNM, precum şi înştiinţarea despre infectarea radioactivă,
chimică şi bacteriologică (biologică) se realizează prin semnale unice permanent în
vigoare, stabilite de comandantul superior, care se aduc la cunoştinţa întregului
personal.
Odată cu primirea semnalului de avertizare personalul continuă executarea
misiunilor primite şi trece mijloacele de protecţie în poziţia „pregătit”.
La aplicarea de către inamic a loviturii nucleare personalul la producerea
exploziei ia măsurile de protecţie: în cazul aflării în maşinile de luptă – închide
obloanele, uşile, crenelurile, jaluzelele şi pune în funcţiune sistemul de PMNM, în
cazul aflării în maşini descoperite – se apleacă, iar la dispunerea în afara
maşinilor – ocupă repede adăposturile existente prin apropiere sau se culcă pe
pământ cu capul în direcţia opusa locului exploziei. După trecerea undei de şoc,
personalul continuă executarea misiunilor primite.
La semnalele de înştiinţare despre infectarea radioactivă, chimică şi
bacteriologică (biologică) personalul ce acţionează, deplasându-se pe jos sau în
maşini descoperite, fără a înceta executarea misiunilor primite, îmbracă imediat
mijloacele individuale de protecţie, în caz de aflare în obiective mobile închise
neînzestrate cu sistem de PMNM – numai aparatele de respirat (măştile antigaz),
iar în obiective dotate cu acest sistem închide obloanele, uşile, crenelurile,
jaluzelele şi pune în funcţiune sistemul. Personalul aflat în adăposturi pune în
funcţiune sistemul de protecţie colectivă. La semnalul „Pericol de radiaţie” ,
35
personalul îşi pune aparatele de respirat (măştile antigaz), la semnalul „Alarmă
chimică” – măştile antigaz.
Efectuarea măsurilor antiepidemice, igienico-sanitare şi speciale de
salubritate se realizează prin respectarea cu stricteţe a cerinţelor igienice stabilite
pentru instalarea şi alimentarea personalului, precum şi prin respectarea regulilor
de igienă personală şi colectivă, folosirea cu pricepere şi la timp a preparatelor
contra radiaţiilor, care majorează rezistenţa organismului la radiaţiile ionizante, şi a
antidoturilor ce majorează rezistenţa acestuia la acţiunea ST.
Preparatele contra radiaţiilor se folosesc numai la dispoziţiunea comandantului
(şefului) superior, iar antidoturile personalul le întrebuinţează de sine stătător la
apariţia incendiilor primare de infectare cu ST sau la dispoziţiunea comandantului
de subunitate.
Asigurarea securităţii şi protecţiei personalului în timpul acţiunilor în
zonele infectate, în raioanele cu distrugeri, incendii şi inundaţii se obţine prin
folosirea cu pricepere şi la timp a mijloacelor individuale şi colective de protecţie, a
proprietăţilor de protecţie ale armamentului, tehnicii militare şi terenului, a
preparatelor contra radiaţiilor, antidoturilor şi fortificaţiilor, respectarea cu stricteţe
de către personal a cerinţelor de securitate stabilite pentru terenul infectat.
În timpul acţiunilor în zonele de contaminare radioactivă pe timp uscat cu
deplasare pe jos sau în maşini descoperite, personalul îşi pune aparatele de respirat
(măştile antigaz), îmbracă mantalele ciorapii şi mănuşile de protecţie, în zonele de
infectare chimică şi bacteriologică (biologică) – măştile antigaz, mantalele, ciorapii
şi mănuşile de protecţie. Personalul aflat în obiective mobile închise, neamenajate
cu sistem de PMNM îşi pune numai aparatele de respirat (măştile antigaz), iar în
obiectivele amenajate cu acest sistem – închide obloanele, uşile, crenelurile,
jaluzelele şi pune în funcţiune sistemul. Pe timp umed, în cazul acţiunilor în zona
de contaminare radioactivă cu deplasare pe jos, personalul îmbracă numai
mijloacele de protecţie a pielii.
La lichidarea urmărilor aplicării de către inamic a MNM se efectuează
lucrările de salvare, acordarea primului ajutor medical victimelor, scoaterea
acestora din zonele de infectare, controlul dozimetric şi chimic, localizarea şi
stingerea incendiilor, tratarea specială.
Primul ajutor se acordă răniţilor şi vătămaţilor prin autoajutor şi ajutor
reciproc în focarele de infectare şi constă în punerea măştilor antigaz, introducerea
antidoturilor, tratarea porţiunilor descoperite ale corpului şi îmbrăcămintei cu
conţinutul pachetului antichimic individual.
În scopul protecţiei personalului împotriva MNM comandantul de grupă,
primind misiunea, trebuie să analizeze terenul, proprietăţile de protecţie şi de
mascare ale acestuia în ordinul de luptă el indică semnalele de avertizare despre
contaminarea radioactivă, infectarea chimică, bacteriologică (biologică) şi modul
de procedare la acestea.
Asigurarea chimică se organizează în scopul creării pentru grupă a
condiţiilor necesare pentru executarea misiunii primite în cazul contaminării

36
radioactive şi infectării chimice şi bacteriologice (biologice), precum şi în
scopul mascării acţiunilor sale prin fum şi aerosoli.
Asigurarea chimică a grupei include: cercetarea de radiaţie, chimică şi
bacteriologică (biologică) nespecifică (CRCBN), folosirea cu pricepere şi la timp
a mijloacelor individuale şi colective de protecţie, controlul dozimetric şi chimic,
tratarea specială; întrebuinţarea fumului şi aerosolilor.
Cercetarea de radiaţie, chimică şi bacteriologică (biologică) nespecifică se
organizează pentru obţinerea datelor despre situaţia de radiaţie şi chimică şi se
execută cu utilizarea aparatelor pentru cercetarea de radiaţie şi chimică (CRC) şi
vizual.
Folosirea cu pricepere şi la timp a mijloacelor individuale şi colective de
protecţie se obţine prin controlul permanent al existenţei şi stării bune a acestora,
pregătirea din timp şi antrenamentele personalului în folosirea acestor mijloace în
diferite situaţii, determinarea corectă a timpului pentru trecerea mijloacelor
individuale de protecţie în poziţia de „luptă” şi pentru scoaterea acestora,
determinarea regimului şi condiţiilor de exploatare a sistemului PMNM,
armamentului şi tehnicii militare şi a modului de utilizare a obiectivelor dotate cu
instalaţii de filtroventilaţie.
Controlul dozimetric şi chimic se realizează pentru determinarea forţei
combative a personalului şi necesităţii de a efectua tratarea specială. El se
efectuează cu utilizarea măsurătoarelor militare de doze (dozimetrelor) şi a
aparatelor CRC.
Tratarea specială constă în efectuarea degazării, dezactivării şi dezinfectării
armamentului, tehnicii militare, muniţiilor şi altor mijloace militare la infectarea
acestora cu substanţe toxice, radioactive şi cu mijloace bacteriene (biologice), iar
în caz de necesitate şi în tratarea sanitară a personalului. Tratarea specială poate fi
parţială şi totală. Tratarea specială parţială se efectuează, de regulă, fără
întreruperea executării misiunii de luptă, cea totală – după îndeplinirea acesteia.
Întrebuinţarea fumului şi aerosolilor se realizează în scopul contracarării
mijloacelor de cercetare şi de dirijare a armamentului inamicului, acoperirii
acţiunilor sale, precum şi pentru protecţia împotriva emisiunii de lumină a
exploziilor nucleare şi armelor cu laser. Fumul şi aerosoli se întrebuinţează
folosind maşinile de fumizare din dotare, lumânările şi grenadele fumigene.

37
 CAPITOLUL 5

APARATELE DE CERCETARE RADIOLOGICĂ ŞI

CHIMICĂ
5.1. APARATELE DE CERCETARE RADIOLOGICĂ ŞI DE
CONTROL DOZIMETRIC
Pentru detectarea şi măsurarea radiaţiilor ionizante se folosesc aparatele
militare de cercetare de radiaţie şi de control dozimetric.

Fig.7. Indicatorul-semnalizator DP-64:

1 – tablou de semnalizare; 2 – întrerupător PABOTA - KOHTPOJlb;
3 – întrerupător BKJÎ - BbIKJl: 4 – cablu de alimentare; 5 – bloc dedetecţie;
6 – bec de semnalizare; 7 – difuzor tip DEM
Indicatorul-semnalizator DP–64 (fig.7) este destinat pentru asigurarea
semnalizării acustice şi luminoase, în caz de existenţă a radiaţiei gama, şi se
compune din tabloul de semnalizare 1, blocul de detecţie 5, unite reciproc cu
ajutorul cablului flexibil 4 cu lungimea de 30 m. Din completul aparatului fac
parte, de asemenea, lada de ambalaj, SAR (sculele şi accesoriile de rezervă),
descrierea tehnică şi instrucţiunile de exploatare, formularul.
Pregătirea aparatului pentru lucru şi verificarea capacităţii de funcţionare
1. Se pune întrerupătorul BKЛ. – BbIKЛ. în poziţia BbIKЛ., iar
întrerupătorul PAБOTA – KQHTPOЛЬ – în poziţia PAБOTA.
2. Se racordează, în funcţie de sursa de alimentare ce se foloseşte, bornele
de ieşire corespunzătoare ale cablului de alimentare la sursă. Totodată,
comutatorul de tensiune al reţelei trebuie să fie stabilit din timp în poziţia
necesară.
3. Se pune întrerupătorul BKЛ. – BbIKЛ. în poziţia BKЛ. şi se încălzeşte
aparatul în curs de 5 min.
4. Se pune întrerupătorul PAБOTA – KOHTPOЛЬ în poziţia KOHTPOЛЬ.
Anclanşarea semnalizării acustice şi luminoase ne demonstrează capacitatea de
funcţionare a aparatului.
5. Se pune întrerupătorul KOHTPOЛЬ – PAБOTA în poziţia PAБOTA.
Aparatul e gata de lucru. În această stare, aparatul se află în regim de urmărire şi
asigură detectarea radiaţiilor ionizante.

38
 Apariţia impulsurilor luminoase periodice la becul indicator şi anclanşarea
simultană a semnalizării acustice indică faptul că în locul instalării blocului de
detecţie puterea dozei de expunere a radiaţiei gama depăşeşte 0,2 r/h.
După apariţia semnalului, aparatul se scoate din funcţiune. Mai departe
controlul existenţei radiaţiei gama se realizează prin anclanşarea de scurtă durată
a aparatului.
La funcţionarea aparatului în regim de urmărire, controlul funcţionării se
face o dată în 24 ore.
Aparatul de măsurat puterea dozei DP–5V (fig.8) este destinat pentru
măsurarea nivelurilor de radiaţie gama şi de contaminare radioactivă a diferitelor
suprafeţe prin expunere la radiaţii gama şi permite detectarea radiaţiei beta.
Aparatul are indicaţie acustică a radiaţiei ionizante pe toate subdomeniile, cu
excepţia primului.

Fig.8. Aparatul de măsurat puterea dozei DP–5V:

1 – tablou măsurător; 2 – cablu de conexiune; 3 – buton de anulare a indicaţiilor;
4 – comutatorul subdomeniilor; 5 – microampermetru; 6 – capacul cutiei aparatului;
7 – tabelul valorilor admisibile ale infectării obiectivelor; 8 – bloc de detecţii;
9 – ecran turnant, 10 – sursă de control; 11 – întrerupător de iluminare a cadranului
microampermetrului; 12 – tijă prelungitoare; 13 – cască telefonică; 14 – cutie

Din completul aparatului DP–5V (fig.8) fac parte: măsurătorul puterii dozei
în cutie, două curele reglabile de purtat, o tijă prelungitoare, un divizor de
tensiune pentru racordarea aparatului la sursa exterioară de curent continuu cu
tensiunea de 12 şi 24 V, o cască telefonică, un complet de piese de schimb, scule
şi accesorii (PSSA), descrierea tehnică şi instrucţiunile de exploatare, formularul
şi lada de ambalaj.
Blocul de detecţie are un ecran turnant, care poate fi fixat pe corpul
blocului de detecţie în poziţiile „Б”, „Г” şi „K”. În poziţia „Б” se deschide
fereastra din corpul blocului de detecţie, în poziţia „Г” fereastra este închisă cu
ecranul, în poziţia „K”, vizavi de fereastră, se amplasează sursa de control
montată în corp. Pe corp există două proeminenţe, cu care blocul de detecţie se

39
aşază pe suprafaţa de cercetat pentru controlul contaminării radioactive şi
detectarea radiaţiei beta.
Pregătirea aparatului pentru lucru şi verificarea capacităţii de funcţionare
1. Se racordează sursele de alimentare, respectând polaritatea. Fără a
închide capacul compartimentului de alimentare, se pune maneta comutatorului
subdomeniilor în poziţia PEЖ. Deviaţia acului aparatului măsurător în limitele
sectorului vopsit al cadranului ne demonstrează valabilitatea surselor de
alimentare.
2. Se verifică capacitatea de funcţionare a aparatului de la sursa de control,
operatorul îşi pune casca telefonică şi o racordează la tabloul măsurător, ecranul
turnant al blocului de detecţie se pune în poziţia „K”, maneta comutatorului
subdomeniilor se pune succesiv în poziţiile x1000, x100, x10, x1, x0,1 şi se
observă pocnetele în casca telefonică şi deviaţia acului la aparatul măsurător. La
funcţionarea normală a aparatului pocnetele în casca telefonică se aud la toate
subdomeniile, cu excepţia primului. Acul aparatului măsurător la subdomenul
x10 trebuie să devieze la gradaţia indicată în formularul aparatului, iar în
poziţiile x1 şi x 0,1 – dincolo de limitele cadranului.
3. Se pune maneta comutatorului în pozitia PEЖ, ecranul blocului de
detecţie se pune în poziţia „Г” şi se aşază în compartimentul inferior al cutiei.
Aparatul e gata pentru funcţionare.
Puterea dozei de expunere a radiatiei gama se măsoară când ecranul
blocului de detectie se află în poziţia „Г”. Comutatorul subdomeniilor se pune în
poziţia în care acul aparatului deviază în limitele cadranului. Caracteristica
domeniului de măsurare al aparatului DP–5V este prezentată în tabelul 3.
Tabelul 3
Caracteristica domeniului de măsurare al aparatului DP-5V

Poziţia manetei Unitatea de Intervalul de

Subdomeniul Cadranul
comutatorului măsura măsurare

I 200 0-200 r/h 5-200

II x1000 0-5 mr/h 500-5000
III x100 0-5 mr/h 50-500
IV X10 0-5 mr/h 5-50
V x1 0-5 mr/h 0,5-5
VI x0,1 0-5 mr/h 0,05 05
Pentru determinarea gradului de contaminare radioactivă a armamentului,
tehnicii militare, echipamentului, mijloacelor de protecţie individuală, apei şi
produselor alimentare, trebuie, în primul rând, de măsurat puterea dozei de
expunere a radiaţiei gama (fondul gama) la locul controlului contaminării
radioactive (totodată, obiectivele trebuie să se găsească la o depărtare de 15 – 20
m de la locul măsurării. Apoi pe locul măsurării fondului gama Pf se aşază
obiectivul infectat. Pe blocul de detecţie, pentru a-1 proteja împotriva

40
contaminării radioactive, se îmbracă o husă de polietilenă. Deplasând blocul de
detecţie în lungul suprafeţei obiectivului de cercetat, se caută, după cea mai
înaltă frecvenţă a semnalului din casca telefonică, cea mai infectată porţiune şi
se citesc indicaţiile aparatului, ţinând cont de coeficientul subdomeniului Pind. Se
compară mărimile măsurate Pf şi Pind şi în cazul Pf < Pind mărimea contaminării
suprafeţei obiectivului se determină din expresia Pob = Pind - Pf, în care este
puterea raportată a dozei de expunere a fondului gama, care ţine cont de
influenţa de ecranare a obiectivului; Pf = Pf / K, în care K este coeficientul ce
ţine de acţiunea de ecranare a obiectivului (pentru tancuri, aruncătoare de
proiectile cu reacţie şi alte obiective asemănătoare acestora K=2, pentru
automobile, piese de artilerie K = l,5, pentru personal K =l ,2, pentru obiective
mici K= 1)
Aparatul de măsurat puterea dozei IMD–21 (fig.9) este analogic după
destinaţie cu aparatul DP-3B. Pe lângă măsurarea puterii dozei de expunere a
radiaţiei gama, acesta emite un semnal luminos despre depăşirea valorii de prag
stabilite a nivelului de radiaţie de 1; 5; 10; 50 şi 100 r/h. În afară de aceasta,
aparatul asigură evidenţa automată a coeficientului de atenuare a radiaţiei gama
de către obiectiv la reglarea manuală a multiplicatorului indicaţiilor de la 1 până
la 4 cu o discontinuitate de peste1.

Fig. 9. Aparatul de măsurat puterea dozei IMD-21B:

1 – bloc de măsurare a frecvenţei medii; 2 – tablou indicator;
3 – lampă de semnalizare ПOPOГ, 4 – indicator de conectare a aparatului de alimentare;
5 – comutatorul ПOPOГ; 6 –butonul ПPOBEPKA; 7 – întrerupătorul TAБЛO;
8 – întrerupătorul CETЬ; 9 –cupla circuitului blocului de detecţie: 10 – buşonul
multiplicatorului indicaţiilor, 11 – cupla circuitului de alimentare; 12 – bloc de detecţie,
13 – scoabe pentru fixarea blocului de detecţie
Aparatul IMD–21 se instalează la obiectivele mobile şi fixe. Aparatele
IMD-21BA şi IMD–21SA au posibilitatea să realizeze transmiterea automată a
informaţiei prin canalele de transmisiuni telecodificate la punctul de adunare şi
prelucrare a datelor cercetării
Aparatul IMD–21 se instalează la obiectivele mobile şi fixe. Aparatele
IMD–21BA şi IMD–21SA au posibilitatea să realizeze transmiterea automată a

41
informaţiei prin canalele de transmisiuni telecodificate la punctul de adunare şi
prelucrare a datelor cercetării.
Din completul aparatului IMD–21B (fig. 9) fac parte: un bloc de detecţie
BDMG–36, un bloc de măsurare a frecvenţei medii BIO–0,5, o garnitură de piese
de montaj, un set de PSSA, descrierea tehnică şi instrucţiunile de exploatare a
aparatului, formularul.
Blocul de detecţie BDMG–36 este destinat pentru transformarea
energiei radiaţiei gama în impulsuri de tensiune, frecvenţa de repetiţie a cărora
este proporţională cu puterea măsurată a dozei de expunere.
Blocul de măsurare a frecvenţei medii este destinat pentru prelucrarea
informaţiei transmise de la blocul de detecţie şi afişarea acesteia pe tabloul de
afişaj numeric, precum şi pentru semnalizarea despre depăşirea valorii de prag
a frecvenţei de repetiţie a impulsurilor de intrare.
Pregătirea aparatului pentru lucru şi verificarea capacităţii de funcţionare
1. Se pune comutatorul ПOPOГ în pozitia I, întrerupătorul TABЛO – în
poziţia superioară, întrerupătorul CETЬ – în pozitia BKЛ., totodată pe tabloul de
afişaj numeric trebuie să se afişeze numărul 0000. Se încălzeşte aparatul timp de
5 min.
2. Se apasă butonul ПPOBEPKA – indicaţiile tabloului de afişaj numeric
trebuie să se afle în limitele valorilor indicate în cap. 3 al formularului, în afară
de aceasta, trebuie să se aprindă lampa de semnalizare ПOPOГ. La verificarea
capacităţii de funcţionare a aparatului se interzice reţinerea apăsată a butonului
ПPOBEPKA mai mult de 1 min.
Măsurarea puteru dozei de expunere se realizează în mod automat. În
acelaşi timp cu măsurarea puterii dozei de expunere a radiaţiei gama aparatul
asigură semnalizarea luminoasă despre depăşirea valorii de prag stabilite a
nivelului radiaţiei.
Completul militar de măsurare a dozei DP-22V este (fig. 10) destinat
pentru măsurarea dozei de expunere a radiaţiei gama. Din completul aparatului
fac parte: un dispozitiv de încărcare ZD –5 şi 50 de măsurătoare de doză
DKP–50A (fig.11), descrierea tehnică şi instrucţiunile de exploatare, formularul.
Completul este amplasat într-o ladă de ambalaj.
Măsurătorul de doză DKP-50A asigură înregistrarea dozei de expunere a
radiaţiei gama în domeniul de la 2 până la 50 r. Citirea dozelor măsurate se face
după scara amplasată în interiorul dozimetrului.

42
 Fig. 10. Completul de măsurătoare
de doză DP-22V:
1 – dispozitiv de încărcare ZD-5; 2 –
măsurătoare de doză DKP-50A;
3 – butonul potenţiometrului; 4 –
capacul compartimentului de alimentare;
5 – locaşul ЗАРЯД; 6 – căpăcel
Pregătirea aparatului pentru funcţionare include: racordarea surselor de
alimentare şi încărcarea măsurătoarelor de doză. La racordarea surselor de
alimentare: butonul regulatorului de tensiune se suceşte spre stânga până la
refuz; se instalează în compartimentul de alimentare al dispozitivului de
încărcare două elemente 1,6–PMT–U–8 (145U) şi se racordează bornele de ieşire
ale acestora la bornele corespunzătoare în conformitate cu marcajul; se închide
compartimentul de alimentare cu capacul şi acesta se fixează cu şurubul.

Fig. 11. Măsurătorul de doză DKP-50A:

1 – ocular, 2 – scară; 3 – corpul dozimetrului; 4 – fir platinat mobil;
5 – electrod interio; 6 – condensator; 7 – montură de protecţie; 8 – geam;
9 – cameră de ionizare; 10 – obiectiv; 11 – portdozimetru; 12 – buşon superior

Încărcarea măsurătoarelor de doză se realizează cu ajutorul dispozitivului

de încărcare ZD–5, pentru aceasta se scoate căpăcelul de pe locaşul ЗАРЯД şi
montura de protecţie – de pe măsurătorul de doză. Se introduce măsurătorul de
doză în locaşul ЗАРЯД şi se apasă până la refuz, totodată, se aprinde iluminarea
scării dozimetrului. Observând în ocular, prin rotirea butonului regulatorului de
tensiune se aduce imaginea firului vizavi de gradaţia zero a scării, după aceea
măsurătorul de doză se scoate din locaşul de încărcare şi se verifică la lumină
coinciderea firului cu reperul de zero în poziţia verticală a acestuia. Se
înşurubează montura de protecţie pe măsurătorul de doză, iar pe locaşul de
încărcare – căpăcelul.
Dozele de radiaţie se măsoară după poziţia imaginii firului pe scara
dozimetrului. Totodată, trebuie de ţinut minte că autodescărcarea măsurătoarelor
de doză în condiţii normale nu depăşeşte două diviziuni de scară în 24 de ore.
Completul militar de măsurătoare de doză ID-1 (fig.12) este destinat
pentru măsurarea dozei absorbite de radiaţie gama-neutronică.

43
 Din completul aparatului (fig.12) fac parte: 10 măsurătoare de doză tip de
ionizare, un dispozitiv de încărcare ZD-6, descrierea tehnică şi instrucţiunile de
exploatare, formularul. Completul este amplasat într-o ladă de ambalaj.
Măsurătorul de doză ID-1 asigură înregistrarea dozei de radiaţie gama-
neutronică în domeniul de la 20 până la 500 razi. Dozele de măsurat se citesc
după scara amplasată în interiorul dozimetrului.

Fig 12 Completul de măsurătoare de doză ID-1:

1 – măsurător de doză ID–1; 2 – locaş pentru dispozitivul de încărcare;
3 – cutie; 4 – ocular; 5 – portdozimetru; 6 – montură de protecţie;
7 – dispozitiv de încărcare ZD–6; 8 – locaş de încărcare şi contact;
9 – butonul subansamblului de încărcare şi contact; 10 – oglindă giratorie

Încărcarea măsurătoarelor de doză se realizează în felul următor: se scoate

dispozitivul de încărcare din cutie; se roteşte butonul dispozitivului de încărcare
în direcţia săgeţii CБPOC până la refuz; cu ajutorul cheii triedrice, aflate pe
butonul dispozitivului de încărcare, se deşurubează montura de protecţie de pe
măsurătorul de doză ID–1; se introduce dozimetrul în locaşul de încărcare şi,
privind prin ocular, se obţine iluminarea maximă a scării, orientând în acest scop
oglinda spre sursa exterioară de lumină; se apasă măsurătorul de doză până la
refuz şi, privind prin ocular, se roteşte butonul dispozitivului de încărcare pînă
ce imaginea firului se va situa la gradaţia zero a scării dozimetrului; dozimetrul
se scoate din locaşul.
Dozele absorbite de radiaţie gama-neutronică se determină după poziţia
imaginii firului pe scara dozimetrului. Autodescărcarea măsurătoarelor de doză
în condiţii normale nu depăşeşte o diviziune de scară în 24 de ore.

Dozimetrul individual ID-11 (fig. 13) este destinat pentru controlul

individual al iradierii personalului expus radiaţiei ionizante cu scopul
diagnosticării primare a gradului de gravitate a vătămărilor prin radiaţie.

44
 Fig 13 Dozimetrul ID-11:
1 – suport, 2 – plăcuţă din sticlă alumofosfatică activată cu
argint -detector de radiaţie ionizantă; 3 – corp, 4 – şnur
Împreună cu dispozitivul de măsură GO-32 (fig.14) dozimetrul ID-11 asigură
măsurarea dozei absorbite de radiaţie gama-neutronică în domeniul de la 10 până la
1500 razi.
Pregătirea aparatului pentru lucru şi verificarea capacităţii de funcţionare
1. Se pune întrerupătorul ПИТАНИЕ în poziţia inferioară, butoanele УСТ.
HУЛЯ, KAЛИБPOBKA – în poziţia extremă din stânga.
2. Se racordează la dispozitivul de măsură cablul de alimentare corespunzător
tensiunii la reţea 220 sau 12, 24 V.
3. Se pune întrerupătorul ПИТАНИЕ în poziţia superioară, totodată, trebuie să se
ilumineze unul dintre indicatoarele „–”', „0”, „+”, iar pe tablou apare afişarea
numerică. Se încălzeşte dispozitivul de măsură în curs de 30 min.
4. Rotind butonul УСТ. HУЛЯ, se obţine iluminarea stabilă a indicatorului „0”.
5. Se scoate buşonul din canalul de măsurare şi, rotind butonul KAЛИБPOBKA,
se afişează pe tablou numărul de calibrare, indicat pe panoul frontal al dispozitivului.
6. Se introduce buşonul în canalul de măsurare, totodată, trebuie să se ilumineze
indicatorul „0”.
7. Se scoate buşonul din canalul de măsurare, după aceasta pe tablou trebuie să se
afişeze numărul de calibrare indicat pe panoul frontal al dispozitivului de măsură şi să
se ilumineze indicatorul „–”.
Operaţiile de punere la zero şi de calibrare se repetă până ce în cazul când
buşonul e introdus, se va ilumina indicatorul „0”, iar fără buşon se va afişa pe tablou
numărul de calibrare indicat pe panoul frontal al dispozitivului de măsură.
8. Se deschide detectorul de suprasarcină „ПP” cu ajutorul cheii speciale situate
pe panoul frontal al dispozitivului de măsură, se introduce detectorul în locaşul de
măsurare, fixându-1 în canalul de măsurare. Pe panoul frontal al dispozitivului trebuie
să se ilumineze indicatorul ПEPEГPУ3KA, iar pe tablou – să se afişeze valoarea
numerică.
9. Se scoate detectorul de suprasarcină din locaşul de măsurare. Pe tabloul
dispozitivului trebuie să se afişeze numărul de calibrare. Se introduce detectorul în
corp şi se închide cu ajutorul cheii speciale.
10. Se deschide detectorul de calibrare ГP, se introduce în locaşul de măsurare,
fixându-1 în canalul de măsurare. Cu butonul KAЛИБPOBKA se formează pe tablou
indicaţia ce figurează în formularul aparatului pentru detectorul de calibrare. Durata
aflării detectorului de calibrare în canalul de măsurare nu trebuie să depăşească 30 s.
11. Apăsând pe detector, se readuce manşonul mobil în poziţia iniţială, fără a
scoate detectorul din locaşul de măsurare.
45
 12. Se înscrie cea de-a patra indicaţie obţinută pe tabloul de afişaj al aparatului,
care va fi număr de calibrare precizat. Dacă valoarea obţinută a numărului de calibrare
se deosebeşte de cea stabilită pe panoul frontal mai mult decât cu ±3 unităţi, trebuie
menţinută în procesul de lucru valoarea nouă a numărului de calibrare.

Fig. 14. Dispozitivul de măsură GO-32:

1 – buton УСТ. HУЛЯ; 2 – întrerupător ПИTAHИE; 3 – tablou de afişaj;
4 – indicaţia suprasarcinii; 5 – număr de calibrare; 6 – buton KAЛИБPOBKA;
7 – buşon, 8 – locaş pentru instalarea detectorului; 9 – cheie pentru deschiderea
detectorului, 10 – mâner pentru transportare
Pentru măsurarea dozei se deschide detectorul, se introduce în locaşul de măsurare,
fixându-1 în canalul de măsurare. Se înscrie cea de-a treia sau cea de-a patra indicaţie ce
s-a afişat pe tabloul dispozitivului de măsură. Durata aflării detectorului în locaşul de
măsurare nu trebuie să depăşească 20 s.
Pentru determinarea dozei acumulate de către detector în timpul ce a trecut după
măsurarea precedentă, trebuie de scăzut din mărimea măsurată doza măsurată anterior.
După măsurarea dozei se scoate detectorul din locaşul de măsurare, totodată pe tablou
trebuie să se afişeze numărul de calibrare, se introduce detectorul în corp şi se închide cu
ajutorul cheii de pe panoul frontal al dispozitivului de măsură.

5.2. APARATELE DE CERCETARE CHIMICĂ

ŞI DE CONTROL CHIMIC
Aparatul militar de cercetare chimică (AMCC) (fig. 15) este destinat pentru
determinarea în aer, în teren, pe armament şi tehnica militară a substanţelor toxice sarin,
soman, iperită, fosgen, difosgen, cianură de hidrogen, clorcian, precum şi a vaporilor de
VX şi BZ în aer.
Principiul de funcţionare a aparatului constă în următoarele. La pomparea aerului
infectat cu pompa de mână prin tubuşoarele indicatoare, în acestea are loc schimbarea
culorii umpluturii sub acţiunea ST (tabelul 4). După schimbarea culorii umpluturii şi

46
intensitatea ei sau după durata schimbării culorii se judecă despre existenţa ST şi
concentraţia aproximativă a acesteia.

Fig. 15. Aparatul militar de cercetare chimică (AMCC):

1 – pompă manuală; 2 – ajutajul pompei; 3 – căpăcele de protecţie;
4 – filtre de fum;5 – cartuşe pentru termofor; 6 – lanternă; 7 – termofor;
8 – tijă; 9 – lopăţică; 10 – casete de hârtie cu tubuşoare indicatoare.
Existenţa substanţelor toxice în aer se determină în următoarea succesiune:
existenţa vaporilor de STF în concentraţii periculoase, apoi existenţa vaporilor
de STF în concentraţii puţin periculoase, ST de tipul fosgenului, difosgenului,
cianurii de hidrogen, clorcianului şi, în ultimul rând, se determină existenţa
iperitei.
Tabelul 4
Caracteristica tubuşoarelor indicatoare
Marcajul ST determinată Culoarea Culoarea caracteristică
tubuşorului cu ajutorul umpluturii a umpluturii după
indicator tubuşorului până la acţiunea ST
Un inel roşu şi Sarin, soman,
Albă Roşie
un punct roşu VX
Verde sau albastră-
Fosgen,
Albă verzuie (stratul
difosgen
superior al umpluturii)
Trei inele verzi
Cianură de Albă Roşie-violetă(stratul
hidrogen, inferior al umpluturii)
clorcian
Un inel galben Iperită Galbenă Roşie pe fundal galben
BZ, aerosoli ai
Un inel cafeniu ST cu acţiune Fără culoare Albastră-verzuie
psiho-chimică

La determinarea ST în teren, pe armament şi tehnica militară trebuie folosit

ajutajul pompei şi căpăcelul de protecţie.
La temperaturi foarte joase cercetarea terenului şi a suprafeţei diferitelor
obiecte trebuie efectuată cu folosirea termoforului.
47
 La folosirea termoforului trebuie respectate condiţiile de siguranţă privind
protecţia ochilor, feţei şi porţiunilor descoperite ale corpului de luat în
consideraţie următoarele particularităţi: tubuşoarele indicatoare cu inel şi punct
roşu şi cele cu inel galben se încălzesc după pomparea aerului prin ele în curs de
1 min., tubuşorul indicator cu trei inele verzi se încălzeşte în termofor în curs de
1 min. în cazul indicaţiilor îndoielnice.
Modul de determinare a BZ
Se scoate din casetă tubuşorul cu un inel cafeniu, se deschid ambele capete
ale acestuia, se introduce tubuşorul indicator cu capătul nemarcat în locaşul
pompei şi se pompează aer.
La determinarea concentraţiilor periculoase se fac 40–60 pompări, la
determinarea concentraţiilor puţin periculoase se fac 200 pompări.
Se scoate tubuşorul din locaşul pompei, se sparge fiola, se scutură
energic de 2–3 ori, soluţia trebuie să umecteze cel puţin 2/3 din umplutură. Dacă
soluţia a umectat mai puţin de 2/3 din umplutură, atunci se introduce tubuşorul
în locaşul pompei şi se pompează o singură dată, peste 20–30 s se compară
culoarea umpluturii din tub cu etalonul de culoare de pe etichetă şi se trage
concluzia despre existenţa şi concentraţia ST.
Aparatul semiautomat de cercetare chimică (ASCC) este destinat pentru
determinarea în aer a vaporilor de substanţe toxice de sarin, soman, VX, fosgen,
difosgen, de cianură de hidrogen, de clorcian, iperită, precum şi pentru
determinarea orientativă a existenţei ST în teren, pe armament, tehnica militară
şi pe alte obiecte amplasate în imediata apropiere de maşină în cazul infectării
acestora cu sarin, soman, iperită.
Principiul de funcţionare este analogic cu principiul de funcţionare a
aparatului AMCC. Deosebirea constă în faptul că aerul analizat în aparatul
ASCC se pompează prin tubuşoarele indicatoare cu ajutorul unei pompe rotative
cu acţionare electrică (5–6 pompări cu pompa AMCC echivalează cu
funcţionarea pompei ASCC în curs de 10–15 s, iar 50–60 pompări – cu
funcţionarea în curs de 1 min.).
În timpul lucrului cu aparatul se recomandă de uns suplimentar pompa
peste 20 min., pentru aceasta aparatul se deconectează, apoi se înclină pentru
15–20 s cu colectorul în jos şi se apasă butonul de pe camera cu ulei. Pentru
verificarea capacităţii de funcţionare a pompei, trebuie de fixat tamburul
colectorului în poziţia „П”, care coincide cu rizul de pe carcasă. Butonul
întrerupătorului HACOC se pune în poziţia „BK” (se apasă până la refuz),
pompa se stabileşte vertical cu colectorul în jos şi se supraveghează poziţia
flotorului rotametrului. La funcţionarea normală a pompei flotorul rotametrului
trebuie să se afle cu capătul său plat la nivelul rizului de control sau mai sus.
Pentru verificarea capacităţii de funcţionare a termoforului, trebuie de apăsat
butonul fixatorului stabilit pe regleta întrerupătoarelor, care preîntâmpină
anclanşările spontane ale termoforului, de pus butonul întrerupătorului ГPEJIKA
în poziţia „BK” şi peste 1–2 min. după intrare în funcţiune se verifică prin pipăit
încălzirea termoforului (piuliţa amplasată în centrul suprafeţei frontale a

48
termoforului trebuie să fie caldă). Dacă temperatura aerului înconjurător e mai
joasă decât plus 15°C, trebuie de continuat încălzirea termoforului până la
schimbarea culorii indicatorului termic de la galbenă la portocalie şi de
deconectat termoforul.
Avertizorul automat de substanţe toxice de luptă GSA-12 (fig.16) este
destinat pentru controlul continuu al aerului în scopul determinării în acesta a
vaporilor de ST fosfororganice.
Alimentarea aparatului se realizează de la reţeaua de bord cu folosirea unui
bloc de alimentare. La apariţia în aer a vaporilor de STF, aparatul emite semnale
luminoase şi acustice nu mai târziu decât peste 4,5 min. Aparatul funcţionează în
unul din două regimuri cu reînnoirea informaţiei despre existenţa STF: în cel
continuu – peste 2 min., în cel ciclic – peste 16 min. Durata funcţionării fără
întrerupere cu o singură încărcare a mijloacelor indicatoare în regim continuu
este de 8 ore, în regim ciclic – de 24 ore. La temperatura aerului mai joasă de
plus 10°C, aerul analizat se încălzeşte.
Aparatul se compune din următoarele sisteme şi dispozitive principale:
sistemul de infiltraţie a aerului, dispozitivul de deplasare a benzii cu acţionarea
dozatoarelor, convertorul fotoelectric, dispozitivul de măsură, dispozitivul de
programare, blocul de comandă şi semnalizare luminoasă, sistemul de reglare
automată a temperaturii, sistemul de control al capacităţii de funcţionare a
aparatului.
La blocul de: comandă şi semnalizare luminoasă este prevăzută următoarea
semnalizare luminoasă privind aplicarea tensiunii reţelei la aparat – aprinderea
lămpii indicatoare de culoare verde; funcţionarea dispozitivului de deplasare a
benzii – stingerea pentru un timp scurt a lămpii indicatoare de culoare verde;
starea gata a aparatului pentru lucru – aprinderea lămpii indicatoare de culoare
albastră; detectarea vaporilor de STF – clipirea lămpii indicatoare de culoare
galbenă; defectarea aparatului – aprinderea lămpii indicatoare de culoare roşie.

.
Fig.16. Construcţia generală a aparatului GSA-12:
1 – corp; 2 – panou frontal; 3 – bloc electronic; 4 – capac frontal;
5 –subansamblulrotametrului; 6 – subansamblului filtrului antisilicagel;
49
 7 – blocul de comandă; 8 – panoul lămpilor indicatoare; 9 – panoul
organelor de comandă; 10 –dozatoare cu suporturi şi piese de antrenare a
pistoanelor acestora; 11 – cameră de infiltraţie; 12 –fotobloc; 13 –ecranul
camerei termice; 14 şi 15 – cuple pentru racordarea cablurilor; 16 – manetă-
antrenor cu rolă de apăsare; 17 – tambur de deplasare a benzii; 18 – bobină
alimentatore; 19 – bobină receptoare; 20 – compartimentul camerei termice
pentru încălzire

Caracterul defecţiunii se determină după următoarele indicii: lampa

indicatoare de culoare roşie clipeşte – s-a rupt sau s-a terminat banda
indicatoare, lampa indicatoare de culoare roşie arde continuu – a ieşit din uz
sistemul de infiltraţie a aerului sau s-a defectat lampa de iluminat a
convertorului fotoelectric, în compartimentul termostat temperatura a atins
valoarea limită.
Pregătirea aparatului pentru lucru şi verificarea capacităţii de funcţionare
1. Organele de comandă se pun în poziţia:
– întrerupătoarele ПИTAHИE şi ОБОГРЕB – deconectate;
– întrerupătorul ЦИKЛ.–HEПPEPbIB., – în poziţia HEПPEPЫB.;
– întrerupătorul ПОДГOTOBKA–PAБOTA, - în poziţia PAБOTA;
– placa ecranului termic – în poziţia inferioară.
2. Se anclanşează întrerupătorul ПИTAHИE, totodată se aprinde lampa
indicatoare verde şi clipeşte cea roşie.
3. Se apasă butonul ЛПM, totodată, se aprinde lampa indicatoare albastră,
clipesc lămpile indicatoare galbenă şi roşie, se stinge lampa indicatoare verde.
4. Se instalează banda indicatoare şi filtrul antisilicagel.
5. Se pune întrerupătorul ПОДГOTOBKA–PAБOTA – în poziţia
ПОДГOTOBKA; se observă arderea lămpii indicatoare albastre, aflarea
flotorului rotametrului la mijloc.
6. Se apasă butonul KOHTPOЛЬ, se observă deviaţia acului
microampermetrului la diviziunea 6,1.
7. Se pregătesc soluţiile nr. 2 şi nr. 1 şi se alimentează dozatoarele cu
acestea, se apasă butonul ЛПM, se observă stingerea lămpii indicatoare verzi,
simultan deplasarea tuburilor dozatoarelor, locul picurării soluţiilor pe banda
indicatoare în caz de îngheţare a soluţiilor, se pun în prealabil flacoanele cu
reactivii nr. 1 şi nr. 2 în compartimentul de încălzire pentru dezgheţare.
8. Se deconectează întrerupătorul ПИTAHИE, se scoate banda indicatoare,
se verifică dimensiunea petei.
9. Dacă temperatura aerului e sub plus 10°C, se anclanşează întrerupătorul
ПОДОГРЕВ, se pun în compartimentul pentru încălzire flacoanele cu soluţiile
nr. 1 şi nr. 2, cu lichidul de spălare al completului al doilea de alimentare.
10. Se pune întrerupătorul ПОДГOTOBKA–PAБOTA, în poziţia
PAБOTA, se observă aprinderea lămpii indicatoare albastre.
11 Se pune întrerupătorul ЦИKЛ. –HEПPEPЫB., – în poziţia ЦИKЛ.
Lucrul cu aparatul. Controlul aerului analizat se efectuează în regim
ciclicю La detectarea STF, aparatul se trece în regimul continuu cu apăsarea
simultană a butonului ЛПM. Se supraveghează permanent lămpile indicatoare.
Lampa indicatoare verde se deconectează periodic în timpul funcţionării
50
dispozitivului de deplasare a benzii, cea albastră – arde permanent. La stingerea
lămpii indicatoare albastre şi neaprinderea celei roşii, se verifică starea bună a
lămpii indicatoare albastre prin apăsarea butonului ЛПM. Dacă la apăsarea
butonului ЛПM lampa albastră nu se aprinde, ea trebuie schimbată. Dacă în
procesul de funcţionare a aparatului începe să clipească lampa indicatoare roşie,
înseamnă că s-a terminat sau s-a rupt banda indicatoare. În acest caz, trebuie de
deschis capacul detectorului şi, văzând că banda indicatoare s-a terminat, de
reîncărcat aparatul cu mijloace indicatoare noi. La aprinderea permanentă a
lămpii indicatoare roşii, se face analiza defecţiunii caracteristice şi se iau măsuri
pentru înlăturarea acesteia. La sfârşitul lucrului cu aparatul, acesta se
deconectează, se deschide capacul detectorului, se scoate banda indicatoare
folosită şi filtrul antisilicagel şi se pun într-un loc special amenajat. Se scot
dozatoarele şi rezervorul captator de umezeală, se varsă din acestea rămăşitele
soluţiilor, se spală cu lichid de spălare şi se pun la locurile lor.
Aparatul pentru cercetarea de radiaţie şi chimică (ACRC) este destinat
pentru controlul permanent al existenţei radiaţiei gama şi substanţelor toxice de
tipul sarinului în afara obiectivului blindat, emiterea semnalelor (luminoase şi
acustice) şi comenzilor pentru punerea în funcţiune a mecanismelor de execuţie
ale sistemului de protecţie a echipajului la atingerea anumitelor valori (de prag).
Aparatul emite semnale şi comenzi în cazul radiaţiei gama puternice a exploziei
nucleare (semnale şi comanda „A”) pentru realizarea protecţiei echipajului
împotriva presiunii excedentare a undei de şoc, a apariţiei infectării radioactive a
terenului (semnale şi comanda „P”) pentru protecţia echipajului împotriva
prafului radioactiv şi aerosolilor, la apariţia în aer, în afara obiectivului, a
vaporilor de ST tip sarin (semnalul şi comanda „O”) pentru protecţia echipajului
împotriva acestor ST.

Timpul de reacţie şi emitere a comenzilor la mecanismele de execuţie la

acţiunea radiaţiei gama a exploziei nucleare constituie cel mult 0,1 s, iar la
radiaţia gama a terenului infectat radioactiv – 10 s, la acţiunea vaporilor de ST
tip sarin – cel mult 40 s. Domeniul măsurărilor nivelurilor de radiaţie pe locul
amplasării aparatului ACRC este de la 0,2 până la 150 r/h. Alimentarea
aparatului se realizează de la reţeaua de bord a maşinii cu tensiunea de 27 V.
Pregătirea aparatului pentru lucru şi verificarea capacităţii de funcţionare
1.Se pune maneta comutatorului POД PAБOT în poziţia УCT.
HУЛЯ, se verifică luminiscenţa lămpilor, se deşurubează buşonul
cartuşului cu silicagel şi se înşurubează în locaş, se schimbă cadrul
ПДФ, se cuplează detectorul, se reglează consumul de aer, se verifică
capacitatea de funcţionare a schemelor de încălzire a tubului şi
ciclonului.
2.Se apasă succesiv butonul KOHTPOЛЬ OPA, stabilind maneta
comutatorului POД PAБOT în poziţiile „P” şi „A”, lămpile de
semnalizare se aprind la incandescenţa maximă

51
 3.Cu ajutorul butonului УCT. HУЛЯ se stabileşte acul
microampermetrului la semnul sectorului colorat al cadranului.
4.Se pune maneta comutatorului POД PAБOT în pozitia „O”, se
apasă butonul KOHTPOЛЬ OPA. Se înşurubează buşonul butonului
KOHTPOЛЬ OPA.
5.Se pune maneta robinetului cu trei căi în pozitia PAБOTA
(vertical), se înşurubează buşonul cartuşului cu silicagel, se reglează
consumul de aer.
6.Se pune maneta comutatorului POД PAБOT în pozitia „O”,
maneta comutatorului KOMAHДЫ – m pozitie "OPA”.
În timpul funcţionării aparatuluiб se controlează permanent
consumul de aer şi poziţia acului microampermetrului. La apariţia
semnalului „P”, se măsoară puterea dozei, după aceea maneta
comutatorului POД PAБOT se pune în poziţia „0”.
Schimbarea cadrelor ПДФ se efectuează: vara – în timpul reviziilor
de control ale obiectivului, iarna (în cazul existenţei covorului de
zăpadă) – peste fiecare 500 km de parcurs al obiectivului. Peste fiecare 4
ore de funcţionare neîntreruptă a aparatului trebuie făcută reglarea
acestuia. Reglarea se face peste 5 min. după comutarea robinetului cu
trei căi în poziţia УCT. HУЛЯ. Dacă aparatul nu a funcţionat 10 zile şi
mai mult, atunci acul microampermetrului se stabileşte la semn după o
pompare de 30 min. a aerului prin cartuşul cu silicagel, în cazul
întreruperilor în funcţionare de până la 6 luni – după o oră de pompare,
iar de peste 6 luni – după două ore de pompare a aerului.
Completul de dispozitive pentru luarea probelor KPO-1 (fig.17) este
destinat pentru luarea probelor de sol, apă, produse alimentare şi alte materiale
infectate cu substanţe radioactive şi toxice şi cu mijloace bacteriene (biologice)
pentru a le analiza în laboratoare. Pentru luarea probelor de sol, se foloseşte
preduceaua. La lovirea preducelei de sol, cilindrul se umple cu probă. După
aceea, apăsând pe bucşa preducelei, proba se împinge în afară, într-o cutie.
Pentru luarea probelor de sol vârtos şi îngheţat se foloseşte burghiul. Solul
fărâmiţat cu burghiul se adună într-o cutie cu un făraş-lopată.
Pentru luarea probelor de materiale pulverulente, se foloseşte o sondă.
Probele se iau cu ajutorul sondei din diferite locuri ale sacului (sau din alt
ambalaj) din stratul superficial al materialului. La luarea probei de apă dintr-un
bazin se foloseşte pompa de apă ce permite luarea probelor de la orice nivel al
apei până la adâncimea de 30 m. Probele de pe suprafeţele descoperite ale
armamentului şi tehnicii militare se iau prin frotiuri cu tampoanele de vată.
Luarea probelor pentru efectuarea analizei bacteriologice (biologice) se
efectuează folosind cutia, din completul căreia fac parte patru flacoane de sticlă.
Pentru prinderea insectelor–completul KPO–1 are o plasă cu coadă.

52
 Fig. 17. Completul de dispozitive pentru luarea probelor KPO–1:
1 – cutie; 2 – dispozitiv de preluare a probelor de sol; 3 – plasă cu coadă; 4 – eutia
cu flacoane: 5 – cutie pentru proba de sol; 6 – pompă de apă; 7 – pensă; 8 – făraş; 9
– sondă; 10 – cuţit;// - foarfece; 12 şi 13 – vată (faşă);14 – şpagat; 15 – burghiu;
16 – curea de purtat; 17 – element de intercalaţi

53
 Cuprins

Capitolul 1
Arma nucleară, chimică şi bacteriologică (biologică)....................................2

Capitolul 2
Mijloacele de protecţie individuală şi colectivă în dotarea subunităţilor......24

Capitolul 3
Mijloacele incendiare şi protecţia împotriva acestora...................................29

Capitolul 4
Protecţia împotriva mijloacelor de nimicire în masă.....................................34

Capitolul 5.
Aparatele de cercetare de radiologică şi chimică.........................................38

54